James William Ozanne, Trei ani în România, trad. I. Vladimirov (London 1878), Humanitas/Memorii-Jurnale, București, 2015
I.Coborând pe „frumoasa Dunăre albastră”
(17)(...)Pe una sau două dintre ele am putut vedea câte un castel în paragină sau câte o cetate din alte vremuri, care-şi jucase rolul în Evul Mediu, iar acum era sortită ruinei. Câteodată, un fes turcesc ne privea de departe, de deasupra crenelurilor.
(18)(...)Această stare de lucruri poate fi pusă pe seama faptului că ţara s-a aflat, timp de secole, în calea năvălitorilor turci, care ardeau cătunele şi oraşele, pustiau ogoarele şi luau cu ei turme şi cirezi. (...). Pe de altă parte, pe ţărmul turcesc priveliştea este mult mai promiţătoare şi mai pitorească. Sat după sat se oglindeşte în apa liniştită, iar peisajul este, pretutindeni, cu adevărat încântător. Atât în Serbia,
cât şi în Bulgaria, ţărmul este întotdeauna mai înalt, şi merită notat că ţinutul de la sud de Dunăre este mereu mai ridicat decât cel de la nord. (...) Zonele rurale de pe malul bulgăresc păreau înţesate de vite, iar multe dintre ele puteau fi văzute, lângă cei care le mânau, fie păscând pe dealurile unduitoare, fie potolindu-şi setea pe prundişul de lângă apă. Erau, de asemenea, destui pescari în bărci frumuşele, dar greoaie, împinse de pânze de felurite mărimi şi forme.
(17)(...)Pe una sau două dintre ele am putut vedea câte un castel în paragină sau câte o cetate din alte vremuri, care-şi jucase rolul în Evul Mediu, iar acum era sortită ruinei. Câteodată, un fes turcesc ne privea de departe, de deasupra crenelurilor.
(18)(...)Această stare de lucruri poate fi pusă pe seama faptului că ţara s-a aflat, timp de secole, în calea năvălitorilor turci, care ardeau cătunele şi oraşele, pustiau ogoarele şi luau cu ei turme şi cirezi. (...). Pe de altă parte, pe ţărmul turcesc priveliştea este mult mai promiţătoare şi mai pitorească. Sat după sat se oglindeşte în apa liniştită, iar peisajul este, pretutindeni, cu adevărat încântător. Atât în Serbia,
cât şi în Bulgaria, ţărmul este întotdeauna mai înalt, şi merită notat că ţinutul de la sud de Dunăre este mereu mai ridicat decât cel de la nord. (...) Zonele rurale de pe malul bulgăresc păreau înţesate de vite, iar multe dintre ele puteau fi văzute, lângă cei care le mânau, fie păscând pe dealurile unduitoare, fie potolindu-şi setea pe prundişul de lângă apă. Erau, de asemenea, destui pescari în bărci frumuşele, dar greoaie, împinse de pânze de felurite mărimi şi forme.
II.„Orașul plăcerii”
(21)(...)Dincolo de străzile principale, bine întreţinute şi măturate, drumurile sunt fie lăsate de izbelişte, fie neîngrijite, încât devin, pur şi simplu, aproape imposibil de circulat. Bănuiesc că bulgarii sunt de vină pentru această stare de lucruri, căci aici ei se ocupă, de obicei, de grădinărit şi de pavarea drumurilor. (...) Singurul efort dispus să-l facă era folosirea unor trăsuri greoaie, căci românii nu sunt călăreţi entuziaşti, spre deosebire de unguri sau de turci.
(22)(...)Vechea capitală, din vremea când turcii năvăleau adesea în ţară, era Târgovişte, oraş aflat în partea de nord-vest, chiar la poalele Munţilor Carpaţi.
(25) 1 = ) În anul 1870 sunt emise primele monede naţionale pe care apare denumirea de „leu“. Ca urmare a protestelor Imperiului Otoman, baterea de monedă proprie încetează, fiind reluată fără oprelişti în 1879, după recunoaşterea independenţei.
(27)(...)Pereţii exteriori [biserică] sunt acoperiţi de chipurile pictate ale sfinţilor şi preacredincioşilor, în stil bizantin. (...)Picturile de influenţă bizantină acoperă goliciunea pereţilor.
(28)În acest oraş, slujbele papistaşilor sunt cu mult mai fastuoase decât în ţara noastră, iar acest fapt ar putea fi pus pe seama unei prudente consideraţii pentru gustul oriental. (...)Principele Carol de Hohenzollern, de rit papistaş, vine uneori să se roage în bisericile acestea, îngenunchind în faţa altarului; în acest timp, aghiotanţii săi, adepţi ai Bisericii Greceşti, privesc nepăsători prin sticla lornioanelor şi încearcă să dea impresia că s-ar afla într-un loc oarecare, nu într-un lăcaş al credinţei.
(21)(...)Dincolo de străzile principale, bine întreţinute şi măturate, drumurile sunt fie lăsate de izbelişte, fie neîngrijite, încât devin, pur şi simplu, aproape imposibil de circulat. Bănuiesc că bulgarii sunt de vină pentru această stare de lucruri, căci aici ei se ocupă, de obicei, de grădinărit şi de pavarea drumurilor. (...) Singurul efort dispus să-l facă era folosirea unor trăsuri greoaie, căci românii nu sunt călăreţi entuziaşti, spre deosebire de unguri sau de turci.
(22)(...)Vechea capitală, din vremea când turcii năvăleau adesea în ţară, era Târgovişte, oraş aflat în partea de nord-vest, chiar la poalele Munţilor Carpaţi.
(25) 1 = ) În anul 1870 sunt emise primele monede naţionale pe care apare denumirea de „leu“. Ca urmare a protestelor Imperiului Otoman, baterea de monedă proprie încetează, fiind reluată fără oprelişti în 1879, după recunoaşterea independenţei.
(27)(...)Pereţii exteriori [biserică] sunt acoperiţi de chipurile pictate ale sfinţilor şi preacredincioşilor, în stil bizantin. (...)Picturile de influenţă bizantină acoperă goliciunea pereţilor.
(28)În acest oraş, slujbele papistaşilor sunt cu mult mai fastuoase decât în ţara noastră, iar acest fapt ar putea fi pus pe seama unei prudente consideraţii pentru gustul oriental. (...)Principele Carol de Hohenzollern, de rit papistaş, vine uneori să se roage în bisericile acestea, îngenunchind în faţa altarului; în acest timp, aghiotanţii săi, adepţi ai Bisericii Greceşti, privesc nepăsători prin sticla lornioanelor şi încearcă să dea impresia că s-ar afla într-un loc oarecare, nu într-un lăcaş al credinţei.
III.Societatea
(33)(...)Stăpânirea domnilor fanarioţi, la care mă voi referi mai târziu, a adus în ţară o mulţime de parvenus greci, care i-au înlăturat treptat pe vechii boieri, uzurpându-le privilegiile şi averile. Cu aproape treizeci de ani în urmă, limba vorbită la Curte era greaca, şi numai instalarea ocupaţiei ruse(1) în capitală a adus franceza în cercurile înalte. Cu toate acestea, nu trebuie să tragem concluzia că reprezentanţii Fanarului ar fi, aşa cum pretind, moştenitorii Imperiului Bizantin.
1 = Ocupația rusă din 1828-1834.
(34)În trecut, atunci când se năştea un copil într-o familie de greci, cei prezenţi îi hărăzeau să ajungă într-o bună zi, ca mulţi alţii înaintea lui, „plăcintar, vânzător de limonadă sau prinţ al Valahiei“. Astfel, oamenii ridicaţi din drojdia societăţii, odată ajunşi în poziţii importante, îşi atribuiau numele marilor familii ale Imperiului târziu şi se făleau cu un panaş de împrumut, spre încântarea personală, a prietenilor şi a sicofanţilor. Prin urmare, Cantacuzinii nu sunt Cantacuzini deloc. Adevăratul lor nume este Măgureanu(1). Ar fi foarte interesant de spus, dacă ar fi şi adevărat, că în Principate trăiesc câţiva Paleologi. Mavrocordaţii şi Mavroghenii au venit din Mykonos, din Arhipelag; marea casă Ghika este de origine albaneză. Ipsilanţii şi Moruzii sunt din Trapezunt; familia Suţu este de origine bulgară; familia Rosetti e genoveză, iar familia Caragea, ragusană, şi aş putea continua ad infinitum(2). (...) Originile greceşti sau străine ale boierilor români oferă o cheie preţioasă a caracterului şi a modului lor de viaţă. Odinioară, nobilii erau eroi; astăzi, rangul este asociat cu slăbiciunea, desfrâul şi indolenţa.
1 = Autorul numeşte exclusiv ramura valahă a familiei.
2 = Familia Mavrocordat provine din insula Chios; familia Mavrogheni, din Paros; familia Suţu, din Epir.
(35)(...)Practica detestabilă a Bisericii Greceşti, care permite trei divorţuri, este, în mare măsură, cauza acestei stări de lucruri.
(39)„Umblă vorba, îi spunea un boier domnului Saint-Marc Girardin(1) (...). De la ruşi am luat desfrâul, de la greci necinstea, de la prinţii fanarioţi amestecul de josnicie şi îngâmfare, de la turci moliciunea şi aplecarea spre trândăvie.”
(...) Nu cu mult timp în urmă erau doar femei de harem, şi încă ale unui harem fără eunuci. Stând turceşte pe divan cât era ziua de lungă, mâncând dulciuri şi schimbându-şi mereu veşmintele, au fost preocupate doar de cosmeticale şi de acele raffinements ce definesc cochetăria exagerată.
1 = Saint-Marc Girardin (1801–1873), literat, istoric şi om politic francez; călătoreşte prin Principate în 1836 şi publică în presa franceză, în acelaşi an, fragmente din impresiile de voiaj; integral în două volume de Souvenirs de voyages et d’études, 1852–1853.
(40)(...)Voi încheia subiectul cu relatarea unui duel aşa cum am auzit-o de la un general englez care este, totodată, şi paşă otoman(1).
1 = Stephen Bartlett Lakeman (Mazar paşa, 1823–1900), ofițer şi agent britanic, apoi otoman. Luptă (...) în armata otomană în Războiul Crimeii, cu grad de maior (binbaşa) şi apoi de general (paşa). Cu acest prilej ajunge în Ţara Românească; se stabileşte la Bucureşti şi se căsătoreşte cu Maria Arion (1856). În deceniile următoare va acţiona în diferite împrejurări ca agent al intereselor britanice sau otomane. (...); în 1875, în casa lui se pun bazele PNL, prin coalizarea grupării Brătianu–Rosetti cu
grupările lui Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu etc. („Coaliția de la Mazar paşa“). În preliminariile Războiului Ruso–Turc de la 1877–1878, acţionează ca intermediar între guvernul Brătianu şi Înalta Poartă, după cum rezultă şi din paginile de faţă (v. infra, p. 160).
(42)Între valahi şi moldoveni există încă oarece invidie, căci Bucureştiul a prosperat după Unire, spre deosebire de Iaşi. (...). Toată lumea ştie cât de nemulţumiţi au fost moldovenii în timpul Războiului Ruso–Turc.
(43)(...)Aici [masa boierului] poţi avea parte de tot ce e mai bun, iar îmbinarea obiceiurilor orientale cu cele occidentale devine savuroasă.
(33)(...)Stăpânirea domnilor fanarioţi, la care mă voi referi mai târziu, a adus în ţară o mulţime de parvenus greci, care i-au înlăturat treptat pe vechii boieri, uzurpându-le privilegiile şi averile. Cu aproape treizeci de ani în urmă, limba vorbită la Curte era greaca, şi numai instalarea ocupaţiei ruse(1) în capitală a adus franceza în cercurile înalte. Cu toate acestea, nu trebuie să tragem concluzia că reprezentanţii Fanarului ar fi, aşa cum pretind, moştenitorii Imperiului Bizantin.
1 = Ocupația rusă din 1828-1834.
(34)În trecut, atunci când se năştea un copil într-o familie de greci, cei prezenţi îi hărăzeau să ajungă într-o bună zi, ca mulţi alţii înaintea lui, „plăcintar, vânzător de limonadă sau prinţ al Valahiei“. Astfel, oamenii ridicaţi din drojdia societăţii, odată ajunşi în poziţii importante, îşi atribuiau numele marilor familii ale Imperiului târziu şi se făleau cu un panaş de împrumut, spre încântarea personală, a prietenilor şi a sicofanţilor. Prin urmare, Cantacuzinii nu sunt Cantacuzini deloc. Adevăratul lor nume este Măgureanu(1). Ar fi foarte interesant de spus, dacă ar fi şi adevărat, că în Principate trăiesc câţiva Paleologi. Mavrocordaţii şi Mavroghenii au venit din Mykonos, din Arhipelag; marea casă Ghika este de origine albaneză. Ipsilanţii şi Moruzii sunt din Trapezunt; familia Suţu este de origine bulgară; familia Rosetti e genoveză, iar familia Caragea, ragusană, şi aş putea continua ad infinitum(2). (...) Originile greceşti sau străine ale boierilor români oferă o cheie preţioasă a caracterului şi a modului lor de viaţă. Odinioară, nobilii erau eroi; astăzi, rangul este asociat cu slăbiciunea, desfrâul şi indolenţa.
1 = Autorul numeşte exclusiv ramura valahă a familiei.
2 = Familia Mavrocordat provine din insula Chios; familia Mavrogheni, din Paros; familia Suţu, din Epir.
(35)(...)Practica detestabilă a Bisericii Greceşti, care permite trei divorţuri, este, în mare măsură, cauza acestei stări de lucruri.
(39)„Umblă vorba, îi spunea un boier domnului Saint-Marc Girardin(1) (...). De la ruşi am luat desfrâul, de la greci necinstea, de la prinţii fanarioţi amestecul de josnicie şi îngâmfare, de la turci moliciunea şi aplecarea spre trândăvie.”
(...) Nu cu mult timp în urmă erau doar femei de harem, şi încă ale unui harem fără eunuci. Stând turceşte pe divan cât era ziua de lungă, mâncând dulciuri şi schimbându-şi mereu veşmintele, au fost preocupate doar de cosmeticale şi de acele raffinements ce definesc cochetăria exagerată.
1 = Saint-Marc Girardin (1801–1873), literat, istoric şi om politic francez; călătoreşte prin Principate în 1836 şi publică în presa franceză, în acelaşi an, fragmente din impresiile de voiaj; integral în două volume de Souvenirs de voyages et d’études, 1852–1853.
(40)(...)Voi încheia subiectul cu relatarea unui duel aşa cum am auzit-o de la un general englez care este, totodată, şi paşă otoman(1).
1 = Stephen Bartlett Lakeman (Mazar paşa, 1823–1900), ofițer şi agent britanic, apoi otoman. Luptă (...) în armata otomană în Războiul Crimeii, cu grad de maior (binbaşa) şi apoi de general (paşa). Cu acest prilej ajunge în Ţara Românească; se stabileşte la Bucureşti şi se căsătoreşte cu Maria Arion (1856). În deceniile următoare va acţiona în diferite împrejurări ca agent al intereselor britanice sau otomane. (...); în 1875, în casa lui se pun bazele PNL, prin coalizarea grupării Brătianu–Rosetti cu
grupările lui Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu etc. („Coaliția de la Mazar paşa“). În preliminariile Războiului Ruso–Turc de la 1877–1878, acţionează ca intermediar între guvernul Brătianu şi Înalta Poartă, după cum rezultă şi din paginile de faţă (v. infra, p. 160).
(42)Între valahi şi moldoveni există încă oarece invidie, căci Bucureştiul a prosperat după Unire, spre deosebire de Iaşi. (...). Toată lumea ştie cât de nemulţumiţi au fost moldovenii în timpul Războiului Ruso–Turc.
(43)(...)Aici [masa boierului] poţi avea parte de tot ce e mai bun, iar îmbinarea obiceiurilor orientale cu cele occidentale devine savuroasă.
IV.Clasa de mijloc
(48-9)În România locuiesc, de asemenea, armeni şi greci. Am arătat deja cum a pătruns elementul grec în această ţară. Armenii din Valahia au venit din Turcia; (...)Armenii valahi vorbesc turceşte între ei;(...). (...)Toate acestea sunt familia, caii şi lacheii negustorului a cărui prăvălie e împodobită cu o firmă nemurindu-l pe vestitul împărat Traian.
(48-9)În România locuiesc, de asemenea, armeni şi greci. Am arătat deja cum a pătruns elementul grec în această ţară. Armenii din Valahia au venit din Turcia; (...)Armenii valahi vorbesc turceşte între ei;(...). (...)Toate acestea sunt familia, caii şi lacheii negustorului a cărui prăvălie e împodobită cu o firmă nemurindu-l pe vestitul împărat Traian.
V.Oamenii de rând
(51)(...)La fel ca aşa-numiţii strămoşi italieni, ţăranii români sunt mai ales soldaţi şi agricultori, (...).
(52)(...)Cuvântul ciocoi, sau ticăloşi ploconiţi, referitor la stăpânii fanarioţi, este născocirea sa.
(53)(...)Costumul ţăranului român este neîndoielnic aparte şi cu atât mai interesant cu cât se spune că a rămas ne schimbat din vremea împăratului Traian, după cum reiese din comparaţia cu îmbrăcămintea prizonierilor daci înfăţişaţi pe columna triumfală.
(54)(...)La sărbători îşi pun monede în cosiţe, iar în jurul gâtului îşi poartă zestrea, anume salbe strălucitoare făcute din lire(1). (...) „Portul femeilor, spune
Lancelot(2), trezeşte plăcutele suvenire ale Greciei şi Italiei.”
1 = Monede otomane de aur.
2 = Auguste Dieudonné Lancelot (1822–1894), litograf şi desenator francez, autor a numeroase lucrări având ca subiect Ţările Române, schiţate cu ocazia unei călătorii din perioada Războiului Crimeii
(55)(...) „Este uimitor, spunea un scriitor francez de astăzi, (...). (...) În unele din ele recunoaştem fermecătoarele legende ale Antichităţii, preschimbate într-o măsură mai mică sau mai mare: Apollo urmărind-o pe Daphne, călătoria lui Jupiter pe pământ, frumoasa Psyche, răpirea sabinelor, povestea lui Castor şi Pollux şi altele asemenea. Unii ţărani poartă nume latineşti precum Tulea (Tullius), Cornea (Cornelius), Albu, Negru, Maxim, Titu, Vidu (Ovidius), Mariu, Florea, Stan (Constans), Manea (Manlius sau Manilius) şi încă altele.“
(57)La 1768 erau aşa de mulţi ţărani care lăsau totul şi plecau, încât Poarta i-a poruncit domnitorului Carol Ghika(2) să arate mai multă omenie faţă de supuşii săi.
2 = Probabil Alexandru Scarlat Ghika, domn al Ţării Româneşti (1766–1768).
(58) (...) Românul va lucra de trei ori mai mult într-o zi decât ungurul şi bulgarul, râzând, pălăvrăgind şi glumind în acelaşi timp. (...)
Am amintit deja de emigranţii bulgari, care se ocupă la Bucureşti cu grădinăritul şi pavarea drumurilor. Unii dintre ei sunt tăbăcari sau căldărari. Sunt foarte mulţi bulgari în oraşele de lângă Dunăre, dar şi în acea parte a Basarabiei care a fost înapoiată României în urma Tratatului de la Paris(1). Sunt oameni liniştiţi şi paşnici, însă placizi şi tăcuţi; de altfel, un neam cât se poate de neinteresant. (...) Nu pot încheia capitolul fără să amintesc alte două categorii cu mare căutare în casele boiereşti, anume secuii şi albanezii.(...)
1 = Tratatul de Pace de la Paris (1856), încheiat în urma Războiului Crimeii, prin care se retrocedează Moldovei sudul Basarabiei.
(59)(...)Cât despre albanezi, reprezintă adevărate puncte de atracţie ale capitalei. Portul lor e foarte pitoresc: veste roşii cu fireturi, jambiere şi fes, fustanelă albă şi o întreagă colecţie de arme în brâul superb brodat. Sunt urmaşii corpului de gardă înfiinţat de parveniţii din Fanar şi lucrează ca valeţi în casele boiereşti. Aş mai putea adăuga că albanezii sunt, cu siguranţă, mai degrabă decorativi decât folositori.
(51)(...)La fel ca aşa-numiţii strămoşi italieni, ţăranii români sunt mai ales soldaţi şi agricultori, (...).
(52)(...)Cuvântul ciocoi, sau ticăloşi ploconiţi, referitor la stăpânii fanarioţi, este născocirea sa.
(53)(...)Costumul ţăranului român este neîndoielnic aparte şi cu atât mai interesant cu cât se spune că a rămas ne schimbat din vremea împăratului Traian, după cum reiese din comparaţia cu îmbrăcămintea prizonierilor daci înfăţişaţi pe columna triumfală.
(54)(...)La sărbători îşi pun monede în cosiţe, iar în jurul gâtului îşi poartă zestrea, anume salbe strălucitoare făcute din lire(1). (...) „Portul femeilor, spune
Lancelot(2), trezeşte plăcutele suvenire ale Greciei şi Italiei.”
1 = Monede otomane de aur.
2 = Auguste Dieudonné Lancelot (1822–1894), litograf şi desenator francez, autor a numeroase lucrări având ca subiect Ţările Române, schiţate cu ocazia unei călătorii din perioada Războiului Crimeii
(55)(...) „Este uimitor, spunea un scriitor francez de astăzi, (...). (...) În unele din ele recunoaştem fermecătoarele legende ale Antichităţii, preschimbate într-o măsură mai mică sau mai mare: Apollo urmărind-o pe Daphne, călătoria lui Jupiter pe pământ, frumoasa Psyche, răpirea sabinelor, povestea lui Castor şi Pollux şi altele asemenea. Unii ţărani poartă nume latineşti precum Tulea (Tullius), Cornea (Cornelius), Albu, Negru, Maxim, Titu, Vidu (Ovidius), Mariu, Florea, Stan (Constans), Manea (Manlius sau Manilius) şi încă altele.“
(57)La 1768 erau aşa de mulţi ţărani care lăsau totul şi plecau, încât Poarta i-a poruncit domnitorului Carol Ghika(2) să arate mai multă omenie faţă de supuşii săi.
2 = Probabil Alexandru Scarlat Ghika, domn al Ţării Româneşti (1766–1768).
(58) (...) Românul va lucra de trei ori mai mult într-o zi decât ungurul şi bulgarul, râzând, pălăvrăgind şi glumind în acelaşi timp. (...)
Am amintit deja de emigranţii bulgari, care se ocupă la Bucureşti cu grădinăritul şi pavarea drumurilor. Unii dintre ei sunt tăbăcari sau căldărari. Sunt foarte mulţi bulgari în oraşele de lângă Dunăre, dar şi în acea parte a Basarabiei care a fost înapoiată României în urma Tratatului de la Paris(1). Sunt oameni liniştiţi şi paşnici, însă placizi şi tăcuţi; de altfel, un neam cât se poate de neinteresant. (...) Nu pot încheia capitolul fără să amintesc alte două categorii cu mare căutare în casele boiereşti, anume secuii şi albanezii.(...)
1 = Tratatul de Pace de la Paris (1856), încheiat în urma Războiului Crimeii, prin care se retrocedează Moldovei sudul Basarabiei.
(59)(...)Cât despre albanezi, reprezintă adevărate puncte de atracţie ale capitalei. Portul lor e foarte pitoresc: veste roşii cu fireturi, jambiere şi fes, fustanelă albă şi o întreagă colecţie de arme în brâul superb brodat. Sunt urmaşii corpului de gardă înfiinţat de parveniţii din Fanar şi lucrează ca valeţi în casele boiereşti. Aş mai putea adăuga că albanezii sunt, cu siguranţă, mai degrabă decorativi decât folositori.
VI.Țiganii
(62)(...)În afară de ei, mai sunt şi ţigani turci, puţini la număr, numiţi turciţi. Mahomedani veniţi de pe celălalt mal al Dunării, sunt de meserie căldărari, care fac oale şi ibrice. Vorbesc limba ţigănească, dar strecoară şi cuvinte turceşti.
(63)În timpul liber se ocupă cu creşterea bivolilor, al căror lapte este principala sursă de hrană în timpul iernii. (...)
Un călător povesteşte cum, într-o zi, pe drumul de la Şumla la Răzgrad(1), cei mici, care mergeau în faţă, văzând soarele care se ridica dinspre est, au strigat „Io panuel, Iată-l pe Pan“.
1 = Localităţi din N-E Bulgariei.
(63)În timpul liber se ocupă cu creşterea bivolilor, al căror lapte este principala sursă de hrană în timpul iernii. (...)
Un călător povesteşte cum, într-o zi, pe drumul de la Şumla la Răzgrad(1), cei mici, care mergeau în faţă, văzând soarele care se ridica dinspre est, au strigat „Io panuel, Iată-l pe Pan“.
1 = Localităţi din N-E Bulgariei.
VII.Sistemul de guvernământ
(70)(...)România are mai mulţi agenţi diplomatici care să-i apere interesele în afara hotarelor. Există agenţi la Constantinopol, Paris (pentru Anglia şi Franţa), Viena, Berlin, St. Petersburg, Roma şi Belgrad.
(72)(...)Într-adevăr, până nu demult cea mai bună cale de a câştiga un proces era bacşişul generos.
(73)(...)Războiul Ruso–Turc a contribuit în mare măsură la creşterea numărului bandelor de tâlhari.
(74)(...)Diplomatul rus obişnuia – după modelul compatrioţilor săi din alte ţări – să se amestece în diverse intrigi şi să participe la întrunirile bulgarilor nemulţumiţi.
(72)(...)Într-adevăr, până nu demult cea mai bună cale de a câştiga un proces era bacşişul generos.
(73)(...)Războiul Ruso–Turc a contribuit în mare măsură la creşterea numărului bandelor de tâlhari.
(74)(...)Diplomatul rus obişnuia – după modelul compatrioţilor săi din alte ţări – să se amestece în diverse intrigi şi să participe la întrunirile bulgarilor nemulţumiţi.
VIII.Biserica
(80)(...)După canoanele greceşti, orice bărbat care este hirotonit preot trebuie să fifie însurat, dar dacă rămâne văduv nu se poate căsători a doua oară.
(81)(...)[Preoți]Lucrează în gospodărie şi îndeplineşte sarcinile impuse de corvée, atunci când armatele puterii suzerane năvălesc în ţară.
(82)Principii fanarioţi au adus vătămări considerabile bisericii naţionale. Ei au făcut în aşa fel încât cele mai bogate mănăstiri din România să fie închinate aşezămintelor greceşti de la Sfântul Mormânt, Muntele Sinai şi Muntele Athos(1). Această închinare, care reprezenta la început un act de omagiu, s-a transformat curând în servitute. Grecii au obţinut de la fanarioţi îngăduinţa de a trimite igoumenoi (stareţi) la diferite mănăstiri, în calitate de reprezentanţi, urmărind în fapt însuşirea veniturilor, ceea ce s-a şi întâm plat în scurt timp. Drept urmare, mai mult de o treime din proprietăţile bisericeşti ale celor două provincii au trecut o vreme în mâinile străinilor, iar mănăstirile de la Sinai şi Athos strângeau întregul profit. (...)
1 = Închinarea mănăstirilor este o practică documentată încă din Evul Mediu, iniţial acestea cedând o parte din venituri locurilor sfinte care le tutelează. Din secolul al XVII-lea, aşadar înainte de epoca fanariotă, mănăstirile tutelare încep să acapareze abuziv întregul patrimoniu şi venit al acestor metocuri.
(80)(...)După canoanele greceşti, orice bărbat care este hirotonit preot trebuie să fifie însurat, dar dacă rămâne văduv nu se poate căsători a doua oară.
(81)(...)[Preoți]Lucrează în gospodărie şi îndeplineşte sarcinile impuse de corvée, atunci când armatele puterii suzerane năvălesc în ţară.
(82)Principii fanarioţi au adus vătămări considerabile bisericii naţionale. Ei au făcut în aşa fel încât cele mai bogate mănăstiri din România să fie închinate aşezămintelor greceşti de la Sfântul Mormânt, Muntele Sinai şi Muntele Athos(1). Această închinare, care reprezenta la început un act de omagiu, s-a transformat curând în servitute. Grecii au obţinut de la fanarioţi îngăduinţa de a trimite igoumenoi (stareţi) la diferite mănăstiri, în calitate de reprezentanţi, urmărind în fapt însuşirea veniturilor, ceea ce s-a şi întâm plat în scurt timp. Drept urmare, mai mult de o treime din proprietăţile bisericeşti ale celor două provincii au trecut o vreme în mâinile străinilor, iar mănăstirile de la Sinai şi Athos strângeau întregul profit. (...)
1 = Închinarea mănăstirilor este o practică documentată încă din Evul Mediu, iniţial acestea cedând o parte din venituri locurilor sfinte care le tutelează. Din secolul al XVII-lea, aşadar înainte de epoca fanariotă, mănăstirile tutelare încep să acapareze abuziv întregul patrimoniu şi venit al acestor metocuri.
IX.Țara
(90)(...)Denumirea de „Principate Danubiene“, prin care au fost adesea desemnate,
nu este acceptabilă, de vreme ce Serbia are şi ea dreptul de a pretinde această titulatură. România se mândreşte cu faptul că este moştenitoarea Daciei Traiane, care cuprindea, în afara celor două principate amintite, Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Banatul Timişoarei, având capitala la Sarmisegetusa ori Ulpia Traiana, loc unde se află astăzi satul Varhély(2). Înconjurată de Austria, Rusia şi Turcia, ţara împrumută trăsăturile de relief ale ţinuturilor cu care se învecinează
1 = La 23 decembrie 1861 Al. I. Cuza proclamă „deplina unire“, care fusese consfinţită prin recunoaşterea stării de fapt de către Înalta Poartă la 2 decembrie 1861.
(91)(...)Atât Valahia, cât şi Moldova sunt străbătute de numeroase râuri şi cursuri de apă, fapt care i-a condus pe unii etimologi la concluzia că numele de Valahia provine de la cuvintele Vallis aquarum.
(92)(...)Lăcomia ruşilor şi a turcilor a dat lovitura de graţie acestei exploatări, iar boierii pe ale căror moşii s-au descoperit astfel de mine [aur] abia au mai cutezat să tragă foloase de pe urma lor.
(96)(...)Plăcuta briză a mării, care să aducă puţină răcoare peste valurile de căldură, nu este de găsit nicăieri, aşa cum se întîmplă, de pildă, la Constantinopol.
(98)(...)Populaţia României număra în 1871 în jur de cinci milioane de locuitori. (...); 41.000 sârbii şi bulgarii, (...). Ceilalţi erau armeni, ruşi, greci şi albanezi, francezi, englezi şi aşa mai departe.
(99)(...)[Turnu Severin]Aici pot fi văzute ruinele unui turn şi ale unui pod construite în vremea stăpânirii romane. (...)Biserica [Argeș] a fost ridicată în anul 1518, în stil bizantin, şi este nespus de frumoasă. (...). Biserica este construită în forma unui pătrat, după modelul bisericilor greceşti, cu o cupolă în centru.
(100)(...). La Iaşi se găsesc (...), patruzeci şi opt de biserici greceşti, (...). (...), iar oraşul pare mai puţin oriental decât Bucureştiul. (...) Se presupune că Iaşii îşi au originile în străvechiul Municipium Iassorum, întemeiat de iazi printre coloniile construite în timpul stăpânirii lui Traian în Dacia. Un autor descrie cu har înfăţi şarea oraşului: „Iaşii, spune el, îmi amintesc de un tânăr ofifiţer care, atunci când s-a înfiinţat miliţia Moldo-Valahiei, stătea cu mândrie în faţa soldaţilor cu chipiul pe cap, cu cojocul peste uni formă şi cu cizmele împintenate vârâte în papuci turceşti“.
(101)(...)Brăila a fost multă vreme în mâinile turcilor, dar acum a căpătat o viaţă nouă.
(103)Acestea însă nu au împiedicat circulaţia monedelor străine de toate felurile şi mărimile, ca de pildă lira turcească, (...).
(90)(...)Denumirea de „Principate Danubiene“, prin care au fost adesea desemnate,
nu este acceptabilă, de vreme ce Serbia are şi ea dreptul de a pretinde această titulatură. România se mândreşte cu faptul că este moştenitoarea Daciei Traiane, care cuprindea, în afara celor două principate amintite, Transilvania, Bucovina, Basarabia şi Banatul Timişoarei, având capitala la Sarmisegetusa ori Ulpia Traiana, loc unde se află astăzi satul Varhély(2). Înconjurată de Austria, Rusia şi Turcia, ţara împrumută trăsăturile de relief ale ţinuturilor cu care se învecinează
1 = La 23 decembrie 1861 Al. I. Cuza proclamă „deplina unire“, care fusese consfinţită prin recunoaşterea stării de fapt de către Înalta Poartă la 2 decembrie 1861.
(91)(...)Atât Valahia, cât şi Moldova sunt străbătute de numeroase râuri şi cursuri de apă, fapt care i-a condus pe unii etimologi la concluzia că numele de Valahia provine de la cuvintele Vallis aquarum.
(92)(...)Lăcomia ruşilor şi a turcilor a dat lovitura de graţie acestei exploatări, iar boierii pe ale căror moşii s-au descoperit astfel de mine [aur] abia au mai cutezat să tragă foloase de pe urma lor.
(96)(...)Plăcuta briză a mării, care să aducă puţină răcoare peste valurile de căldură, nu este de găsit nicăieri, aşa cum se întîmplă, de pildă, la Constantinopol.
(98)(...)Populaţia României număra în 1871 în jur de cinci milioane de locuitori. (...); 41.000 sârbii şi bulgarii, (...). Ceilalţi erau armeni, ruşi, greci şi albanezi, francezi, englezi şi aşa mai departe.
(99)(...)[Turnu Severin]Aici pot fi văzute ruinele unui turn şi ale unui pod construite în vremea stăpânirii romane. (...)Biserica [Argeș] a fost ridicată în anul 1518, în stil bizantin, şi este nespus de frumoasă. (...). Biserica este construită în forma unui pătrat, după modelul bisericilor greceşti, cu o cupolă în centru.
(100)(...). La Iaşi se găsesc (...), patruzeci şi opt de biserici greceşti, (...). (...), iar oraşul pare mai puţin oriental decât Bucureştiul. (...) Se presupune că Iaşii îşi au originile în străvechiul Municipium Iassorum, întemeiat de iazi printre coloniile construite în timpul stăpânirii lui Traian în Dacia. Un autor descrie cu har înfăţi şarea oraşului: „Iaşii, spune el, îmi amintesc de un tânăr ofifiţer care, atunci când s-a înfiinţat miliţia Moldo-Valahiei, stătea cu mândrie în faţa soldaţilor cu chipiul pe cap, cu cojocul peste uni formă şi cu cizmele împintenate vârâte în papuci turceşti“.
(101)(...)Brăila a fost multă vreme în mâinile turcilor, dar acum a căpătat o viaţă nouă.
(103)Acestea însă nu au împiedicat circulaţia monedelor străine de toate felurile şi mărimile, ca de pildă lira turcească, (...).
X.Agricultura și comerțul
(108)(...)Mâna de lucru nu e uşor de găsit, iar transilvănenii şi bulgarii sunt foarte căutaţi.
(111)Se exportă vinuri, în fiecare an, în Turcia şi Austria; în 1872, în valoare de 146.667 de franci.
(112) [cai] (...), iar exporturile iau calea Turciei şi a Austriei; (…). Exporturile au atins în 1868 1.556.100 de franci, iar în anul 1872 619.958 de franci. (…) Măgarii şi catârii sunt puţin folosiţi în zonele rurale, fiind crescuţi îndeosebi pentru export, cei dintâi pentru Austria şi Rusia, ceilalţi pentru Turcia.
(113)(…)S-au importat şi cămile, fiind folosite la munca câmpului în unele judeţe, şi mai cu seamă în Ialomiţa, Buzău şi Bolgrad. Cu toate acestea, nu sunt speranţe prea mari că vor ajunge să se împământenească aici.(…)
În vremea domniilor fanariote, uriaşele căciuli de blană numite işlice erau făcute numai din pieile mieilor brumării, scoşi înainte de a fi fătaţi din pântecele oilor moarte.
(115) (…)Porcii nu sunt chiar atât de numeroşi ca în Serbia, dar fiecare ţăran are câţiva. Dintre rasele de porci din ţară cele mai importante sunt mangaliţa şi porcul sârbesc; (...).
(108)(...)Mâna de lucru nu e uşor de găsit, iar transilvănenii şi bulgarii sunt foarte căutaţi.
(111)Se exportă vinuri, în fiecare an, în Turcia şi Austria; în 1872, în valoare de 146.667 de franci.
(112) [cai] (...), iar exporturile iau calea Turciei şi a Austriei; (…). Exporturile au atins în 1868 1.556.100 de franci, iar în anul 1872 619.958 de franci. (…) Măgarii şi catârii sunt puţin folosiţi în zonele rurale, fiind crescuţi îndeosebi pentru export, cei dintâi pentru Austria şi Rusia, ceilalţi pentru Turcia.
(113)(…)S-au importat şi cămile, fiind folosite la munca câmpului în unele judeţe, şi mai cu seamă în Ialomiţa, Buzău şi Bolgrad. Cu toate acestea, nu sunt speranţe prea mari că vor ajunge să se împământenească aici.(…)
În vremea domniilor fanariote, uriaşele căciuli de blană numite işlice erau făcute numai din pieile mieilor brumării, scoşi înainte de a fi fătaţi din pântecele oilor moarte.
(115) (…)Porcii nu sunt chiar atât de numeroşi ca în Serbia, dar fiecare ţăran are câţiva. Dintre rasele de porci din ţară cele mai importante sunt mangaliţa şi porcul sârbesc; (...).
XI.Originea poporului. Limba și literatura. Educația
(119)Românii pretind că sunt urmaşii direcţi ai legionarilor şi ai altor colonişti aduşi de Traian în Dacia după cucerirea provinciei. Această presupunere a lor se bazează mai ales pe limbă, care este, fără îndoială, de origine latină. Teoria mai sus amintită e susţinută în genere de autorii francezi ai unor lucrări despre România, dornici să dovedească existenţa unor veri buni în regiunea Dunării de Jos. Împăratul Napoleon III a fost un mare promotor al acestei idei. Germanii, pe de altă parte, insistă în respingerea şi ridiculizarea originii italiene a poporului român, care este, în opinia lor, predominant slavă. Concluzia la care am ajuns, după un răstimp de studiu şi reflecţie, este că ambele variante sunt parţial îndreptăţite, iar românii reprezintă o familie foarte amestecată. (...) [Dacii] Această naţie războinică i-a hărţuit timp îndelungat pe coloniştii romani de la graniţă, mai luându-le uneori şi tribut. (...) Învins de Traian după o serie de bătălii sângeroase, [Decebal] a fost martor la pierderea întregii sale moşteniri, care a trecut sub stăpânire romană, iar columna triumfală a lui Traian a fost, multă vreme, unul dintre cele mai proeminente monumente ale Forului.
(120)Împăratul s-a preocupat îndeaproape de creşterea bunăstării în noua provincie, care a dobândit rang înalt şi a devenit un adevărat model de civilizaţie. Au fost trimişi colonişti pentru repopularea unei ţări ce avusese mult de suferit în urma războaielor, astfel încât dacii şi romanii s-au amestecat şi au dat naştere unui popor excepţional. S-au construit poduri peste Dunăre, precum şi drumuri pentru armată, iar cel mai important dintre acestea, numit încă Drumul [lui] Traian, mergea de la Porţile de Fier până la Bender(1). Capitala, Sarmisegetuza, care a primit mai apoi numele de Ulpia Traiana, era reşedinţa propretorului; aici erau palate, temple şi băi nenumărate. Urme ale vechii cetăţi se pot încă vedea în satul Varhély, construit chiar pe locul anticelor ruine. Acestea au fost zile fericite, păstrate cu drag în memoria locuitorilor de mai târziu. Venirea goţilor a dus la dislocarea populaţiei din colonie, care s-a risipit. O parte dintre daco-romani s-a refugiat în Moesia, adică Bulgaria de astăzi; o altă parte a emigrat însă mai departe, către Macedonia, Tracia şi Marea Adriatică, unde sunt cunoscuţi drept cuţovlahi sau ţinţari. Goţii au fost îndepărtaţi de valul hunilor, dar împrejurările nu s-au schimbat în bine; după ei au venit gepizii, urmaţi de triburile slave ori sarmate, cuprinzându-i pe sârbi, croaţi şi valaci(2).
2 = În orig. „Wallacks“.
(121) (...)Sârbii şi bulgarii care se stabilesc în România renunţă destul de repede la particularităţile specifice, adoptă limba şi costumul popular şi se românizează într-un timp foarte scurt. Pe de altă parte, pot spune că a vorbi despre români ca despre o familie de origine exclusiv italiană ar fi o culme a absurdităţii. Am putea conchide mai degrabă că, într-un fel sau altul, daco-romanii, fiind cei mai mulţi şi cei mai energici, şi-au lăsat mereu amprenta asupra fiecărui trib de imigranţi, pe măsură ce aceştia ajungeau în mijlocul lor, iar acest proces de transformare se încheia înainte ca un alt val de străini să treacă Prutul. (...) Un fenomen asemănător a fost observat şi în cazul bulgarilor slavizaţi, care nu sunt de origine slavă, ci ugrică, fiind astfel înrudiţi cu maghiarii, care le sunt acum duşmani de moarte.(...) Se ştie cu certitudine că limba slavonă a fost folosită în treburile publice şi în bisericile din Moldo-Valahia aproximativ două sute de ani, precum şi faptul că alfabetul chirilic a încetat să mai fie folosit în urmă cu numai vreo zece ani.
(122) Aceste elemente trimit, în mod cert, la o ciudată dominantă slavonă în cele două principate într-o perioadă anume a istoriei lor, iar preponderenţa amintită se manifestă, se manifestă, în chip straniu, odată cu sosirea tribului valacilor. (...)
Limba română e o ramură a familiei romanice, din care fac parte franceza, spaniola, italiana şi portugheza. Fondul de bază este exclusiv latin, aşa cum cel al limbii engleze este saxon, dar, la fel ca limba noastră, limba română a fost îmbogăţită cu multe cuvinte de provenienţă străină. Astfel, putem regăsi termeni de origine slavă, turcă şi greacă, fără a-i mai aminti pe cei împrumutaţi sau adaptaţi din limba franceză. (...) Limba română este, desigur, mai analitică decât latina, dar mult mai sintetică în comparaţie cu alte limbi romanice.
(123) (...)Am vorbit despre alfabetul chirilic, care a fost introdus aici de mitropolitul Moldovei, Grigore Ţamblac, după Conciliul de la Florenţa(1). (...)
În limba română sau românească, unele cuvinte sunt exact ca în latină; spre exemplu, cântare, crescere, ducere, dicere, facere, laudare, venire, cernere, perire, barba, cornu, furca şi aşa mai departe(2) Altele provin de la forma de ablativ a substantivelor latineşti, precum lege; mai sunt unele care au aceeaşi sursă, dar sunt uşor modificate, cum ar fi dinte, cale, bunìtate. Sunt şi cuvinte care, în ciuda schimbărilor, au o forţă ce le lipseşte altor dialecte romanice, aşa cum sunt frigu, locu, lacu, degetu, flore, (...).
1 = Conciliul de la Florenţa (1439) aduce în discuţie unificarea bisericii creştine după Marea Schismă din 1054. Grigore Ţamblac (1365–1420) (în text sub forma „Zamblic“) a fost mitropolit al Kievului (1414–1420); în Moldova trăiește între 1401 şi 1414.
Informaţia pare a fi preluată din J.-A. Vaillant, La Romanie…, op. cit.
(124)(...)Printre pronumele folosite notăm iel, iea, ia sau ea, adică latineştile ille, illa şi ea.
(125)(...)Lucrările sale [Heliade] Odă Împăratului Nicolae la Pacea de la Adrianopole, Ruinele Târgoviştii ori Heruvim şi serafim(2) sunt poezii minunate, care îşi merită locul în orice literatură.
(126)Astfel descrie Heliade-Rădulescu condiţia românilor în timpul stăpânirii fanariote: „Românul căzuse pradă luxului; braţele care vreme de secole apăraseră ţara se moleşiseră în urma acestei gâlcevi îndelungate, iar armele îşi pierduseră strălucirea peste care Libertatea însăşi aruncase un nimb aparte. S-au stins pentru că străluciseră prea tare, mâncate de rugină, de uneltele făţărniciei, ajungând să întărească nu mai mâna străinului, în timp ce omul pământului devenise străin şi pribeag. Ah! Piară-n uitare cei ce se întreceau în nelegiuiri! Iată-i! Aşa cum îi vedem, au trecut mai departe – precum orele nopţii – precum propria lor amintire.“ (…)
[Heliade]„(...)În fruntea armatei strigă din rărunchi Mircea – Mircea cel viteaz în luptă. (...) Învingătorul lui Murad nu e trufaş, iar ţara sa e liberă de la Istru la Carpaţi.
Balcanii îi văd la picioarele lor pe fiii Semilunei – înfrânţi, fugind, căutându-şi refugiu, iar Dunărea poate mărturisi că românii meritau atunci o coroană de immortelles.“
(130)(...)Cu treizeci de ani în urmă, doar greaca modernă era vorbită la Curte şi în societate.
XII.Obiceiuri și datini
(135)(...)[Târgul Moșilor] Sunt acolo turci şi elveţieni şi ţigani o mulţime, şi orice ai vrea să cumperi.
(138) (...)[nuntă] În regiunile de munte se aruncă nuci. Un scriitor francez se întreba dacă nu cumva acestea sunt nişte vestigii ale obiceiului la care făcea referire Vergiliu când scria „Nuces sparge, marite“.
(145)(…)Mai adaug că românii, care au nutrit mereu o caldă afecţiune pentru Franţa, considerând-o reprezentantă a gintei latine, au cerut, la un moment dat, ajutorul marelui Napoleon, în urma grelelor împilări din partea ruşilor.
(146)(…)Aceasta este Genius Daciarum, menţionată în inscripţia de mai jos, descoperită la Karlsburg (Alba Carolina), în Ardeal:
Coelesti Augustae
Et Aesculapio Augusto
Et genio
Carthaginis et
Genio Daciarum
Volus. Terentius
Prudens Uttedanius
Leg. aug. 6
Leg. XIII. Gem. leg.
Aug. pro praet.
Provinciae Rhetiae.(2)
2= Inscripţia de la Alba Iulia este o dedicaţie a lui Terentius Prudens Uttedanius către mai multe divinităţi, între care şi Genius Daciarum, asociată probabil de autor cu personajul Dochiei.
(135)(...)[Târgul Moșilor] Sunt acolo turci şi elveţieni şi ţigani o mulţime, şi orice ai vrea să cumperi.
(138) (...)[nuntă] În regiunile de munte se aruncă nuci. Un scriitor francez se întreba dacă nu cumva acestea sunt nişte vestigii ale obiceiului la care făcea referire Vergiliu când scria „Nuces sparge, marite“.
(145)(…)Mai adaug că românii, care au nutrit mereu o caldă afecţiune pentru Franţa, considerând-o reprezentantă a gintei latine, au cerut, la un moment dat, ajutorul marelui Napoleon, în urma grelelor împilări din partea ruşilor.
(146)(…)Aceasta este Genius Daciarum, menţionată în inscripţia de mai jos, descoperită la Karlsburg (Alba Carolina), în Ardeal:
Coelesti Augustae
Et Aesculapio Augusto
Et genio
Carthaginis et
Genio Daciarum
Volus. Terentius
Prudens Uttedanius
Leg. aug. 6
Leg. XIII. Gem. leg.
Aug. pro praet.
Provinciae Rhetiae.(2)
2= Inscripţia de la Alba Iulia este o dedicaţie a lui Terentius Prudens Uttedanius către mai multe divinităţi, între care şi Genius Daciarum, asociată probabil de autor cu personajul Dochiei.
XIII.O escapadă în Transilvania
(148)(...)Turcii, pe de altă parte, erau mai degrabă luaţi în râs. Nimeni nu părea prea preocupat de ei cu câţiva ani în urmă.
(...)Până în vara anului 1873, când am părăsit ţara defifinitiv, nu auzisem nimic despre nenorocirea bulgarilor. Călătoria pe care am făcut-o în Bulgaria mi-a produs o mare uimire, dându-mi prilejul să constat superioritatea provinciei în comparaţie cu Valahia învecinată. Iată cum poţi trăi luni de zile lângă craterul unui vulcan fără să-i bănuieşti măcar existenţa! Mie mi s-a părut că între sârbi şi valahi sunt diferenţe tot atât de mari precum între bulgari şi turci.
1 = Autorul îşi scrie şi publică memoriile de călătorie în contextul Războiului Ruso–Turc de la 1877–1878 şi al Congresului de la Berlin. Aşa cum se va vedea și mai jos, atitudinea sa este vădit pro-otomană.
3 = William Ewart Gladstone (1809–1898), om politic britanic, prim ministru liberal (1868–1874, 1880–1885, 1886, 1892–1894). Autorul face aici referire la atitudinea anti-otomană a lui Gladstone în contextul represaliilor Porţii împotriva bulgarilor în anii 1876–1878, acesta îi face opoziţie prim-ministrului conservator Benjamin Disraeli, care urma politica britanică tradiţională de sprijinire a Imperiului Otoman.
(148)(...)Turcii, pe de altă parte, erau mai degrabă luaţi în râs. Nimeni nu părea prea preocupat de ei cu câţiva ani în urmă.
(...)Până în vara anului 1873, când am părăsit ţara defifinitiv, nu auzisem nimic despre nenorocirea bulgarilor. Călătoria pe care am făcut-o în Bulgaria mi-a produs o mare uimire, dându-mi prilejul să constat superioritatea provinciei în comparaţie cu Valahia învecinată. Iată cum poţi trăi luni de zile lângă craterul unui vulcan fără să-i bănuieşti măcar existenţa! Mie mi s-a părut că între sârbi şi valahi sunt diferenţe tot atât de mari precum între bulgari şi turci.
1 = Autorul îşi scrie şi publică memoriile de călătorie în contextul Războiului Ruso–Turc de la 1877–1878 şi al Congresului de la Berlin. Aşa cum se va vedea și mai jos, atitudinea sa este vădit pro-otomană.
3 = William Ewart Gladstone (1809–1898), om politic britanic, prim ministru liberal (1868–1874, 1880–1885, 1886, 1892–1894). Autorul face aici referire la atitudinea anti-otomană a lui Gladstone în contextul represaliilor Porţii împotriva bulgarilor în anii 1876–1878, acesta îi face opoziţie prim-ministrului conservator Benjamin Disraeli, care urma politica britanică tradiţională de sprijinire a Imperiului Otoman.
XVII.Restaurarea principilor pământeni
(155)Nereuşita conspiraţiei numite Eteria şi loialitatea entuziastă a lui Vladimirescu l-au încântat într-atât pe sultan, încât a hotărât să-şi răsplătească credincioşii supuşi redându-le principii autohtoni.
1 = Din original nu au fost traduse capitolele XIV, „The Early Heroes“, XV, „The Fate of Brancovano“ şi XVI, „The Rule of the Phanariotes“ (v. „Nota editurii“). Capitolele pot fi rezumate astfel: Capitolul XIV. (...) La sfatul lui Ştefan pe patul de moarte, Bogdan şi boierii aleg suzeranitatea otomană. Ştefan VII turcitul. (...). Capitolul XV. (...) Brâncoveanu e condamnat la moarte de turci pentru înţelegerile secrete cu Austria, Rusia, Polonia şi Veneţia. Refuză apostazia şi moare eroic. Capitolul XVI. În urma trădării lui Cantemir şi Brâncoveanu, Sublima Poartă numeşte hospodari din rândul grecilor din Fanar, de obicei oameni de joasă extracţie care se pretind coborâtori din marile familii bizantine. Sunt doar exploatatori ai provinciilor, cu totul supuşi turcilor, care astfel măresc treptat obligaţiile Principatelor. Abuzurile fanarioţilor. Ceremonialul învestirii la Constantinopol şi al primirii la Bucureşti sau la Iaşi. Citat amplu din J.-A. Vaillant, op. cit., vol. 3, despre moravurile fanariote (Ozanne nu îl numeşte pe Vaillant, dar precizează că traduce „din franceză dintr-un autor demn de încredere“). Decăderea Principatelor; războaiele şi tratatele ruso–austro– turce. Începutul influenţei Rusiei; Eteria, învinsă în Principate şi datorită mişcării lui Tudor Vladimirescu, care rămâne loial Porţii.
(156) Intrigile lui Cantemir şi Brâncoveanu duseseră la pierderea autonomiei Moldovei şi a Valahiei. Fidelitatea celor două principate, confruntată cu felurite încercări şi ispite, le-a redat autonomia. Este mult mai bine să te bizui pe cinstea patrioţilor pământeni decât pe făţărnicia viclenilor greci. Cei dintâi au oarecare consideraţie pentru ţara lor; celorlalţi nu le pasă absolut deloc.
În 1822, Grigore Ghika a fost înscăunat hospodar al Valahiei, iar Ioan Sturdza, hospodar al Moldovei. Aceste schimbări reformatoare au provocat mare nemulţumire în rândul atotputernicilor ieniceri, care s-au răsculat atât la Bucureşti, cât şi la Iaşi, dedându-se la masacre şi aducând cele două oraşe la ruină. În 1823, Anglia şi Rusia au depus eforturi pentru evacuarea trupelor turceşti din principate, lucru care nu s-a întâmplat decât la moartea împăratului Alexandru. Convenţia de la Akkerman, din 1826, a adus Rusia pe picior de egalitate cu Turcia în ce priveşte administrarea celor două teritorii; mai mult decât atât, Rusia a fost aproape de a le câştiga pe de-a-ntregul în 1828.
(158)În 1848, anul marilor revoluţii, patrioţii din Valahia şi Moldova s-au ridicat împotriva Rusiei, apăraţi de stindardul otoman.(...)Patrioţii au făcut din nou apel la turci, exprimându-şi loialitatea faţă de sultan. Magheru, adresându-se lui Fuad Efendi(2) din tabăra de pe Câmpul lui Traian(3), spunea: „Toate faptele voastre din trecut, ca om de stat, ne dau speranţa că veţi reuşi să apăraţi energic interesele Porţii şi în Principate, fără a vă lăsa influenţat de minciunile politicii moscovite şi de agenţii ruşi, fie ei autohtoni sau străini“. Fuad s-a arătat însă indiferent, iar ruşii au ocupat din nou ţara, părăsind-o doar pentru campania din Transilvania, în 1849.
În urma Convenţiei de la Balta-Liman, încheiată la 1 iunie 1849, românii şi-au pierdut complet drepturile electorale, Adunarea Obştească şi privilegiul de a-şi alege hospodarii. E adevărat că Rusia i-a permis Turciei să-l numească pe domnul Moldovei, însă l-a desemnat pe Ştirbey pentru tronul Valahiei.
2 = Mehmed Fuad paşa (1814–1869), om de stat otoman, ministru de externe în mai multe rânduri, mare vizir (1861–1866); conduce ocupaţia otomană în Principate la 1848.
3 = Tabăra militară de la Râureni, lângă Râmnicu Vâlcea.
(159)(...)Toată lumea cunoaşte istoria Războiului Crimeii. În urma lui, Valahia şi Moldova au primit autonomie aproape deplină, sub suzeranitatea Porţii. Urmau să fie separate, conduse,ifiecare, de un principe pământean. Printr-un act injust, Cuza a fost ales domnitor al ambelor ţări, iar astfel principatele s-au unit. O a doua încălcare a bunei-credinţe faţă de Poartă s-a produs la abdicarea lui Cuza, când un principe străin, Carol de Hohenzollern, a fost ales hospodar al României, titulatură care, de altfel, nu a fost niciodată recunoscută de Turcia(2).
2 = Numele ţării recunoscut de puterile europene este, până la Congresul de la Berlin, acela de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, chiar dacă numele „România“ începe să fie folosit oficial de Alexandru Ioan Cuza în 1861 şi este statuat în Constituţia din 1866.
(155)Nereuşita conspiraţiei numite Eteria şi loialitatea entuziastă a lui Vladimirescu l-au încântat într-atât pe sultan, încât a hotărât să-şi răsplătească credincioşii supuşi redându-le principii autohtoni.
1 = Din original nu au fost traduse capitolele XIV, „The Early Heroes“, XV, „The Fate of Brancovano“ şi XVI, „The Rule of the Phanariotes“ (v. „Nota editurii“). Capitolele pot fi rezumate astfel: Capitolul XIV. (...) La sfatul lui Ştefan pe patul de moarte, Bogdan şi boierii aleg suzeranitatea otomană. Ştefan VII turcitul. (...). Capitolul XV. (...) Brâncoveanu e condamnat la moarte de turci pentru înţelegerile secrete cu Austria, Rusia, Polonia şi Veneţia. Refuză apostazia şi moare eroic. Capitolul XVI. În urma trădării lui Cantemir şi Brâncoveanu, Sublima Poartă numeşte hospodari din rândul grecilor din Fanar, de obicei oameni de joasă extracţie care se pretind coborâtori din marile familii bizantine. Sunt doar exploatatori ai provinciilor, cu totul supuşi turcilor, care astfel măresc treptat obligaţiile Principatelor. Abuzurile fanarioţilor. Ceremonialul învestirii la Constantinopol şi al primirii la Bucureşti sau la Iaşi. Citat amplu din J.-A. Vaillant, op. cit., vol. 3, despre moravurile fanariote (Ozanne nu îl numeşte pe Vaillant, dar precizează că traduce „din franceză dintr-un autor demn de încredere“). Decăderea Principatelor; războaiele şi tratatele ruso–austro– turce. Începutul influenţei Rusiei; Eteria, învinsă în Principate şi datorită mişcării lui Tudor Vladimirescu, care rămâne loial Porţii.
(156) Intrigile lui Cantemir şi Brâncoveanu duseseră la pierderea autonomiei Moldovei şi a Valahiei. Fidelitatea celor două principate, confruntată cu felurite încercări şi ispite, le-a redat autonomia. Este mult mai bine să te bizui pe cinstea patrioţilor pământeni decât pe făţărnicia viclenilor greci. Cei dintâi au oarecare consideraţie pentru ţara lor; celorlalţi nu le pasă absolut deloc.
În 1822, Grigore Ghika a fost înscăunat hospodar al Valahiei, iar Ioan Sturdza, hospodar al Moldovei. Aceste schimbări reformatoare au provocat mare nemulţumire în rândul atotputernicilor ieniceri, care s-au răsculat atât la Bucureşti, cât şi la Iaşi, dedându-se la masacre şi aducând cele două oraşe la ruină. În 1823, Anglia şi Rusia au depus eforturi pentru evacuarea trupelor turceşti din principate, lucru care nu s-a întâmplat decât la moartea împăratului Alexandru. Convenţia de la Akkerman, din 1826, a adus Rusia pe picior de egalitate cu Turcia în ce priveşte administrarea celor două teritorii; mai mult decât atât, Rusia a fost aproape de a le câştiga pe de-a-ntregul în 1828.
(158)În 1848, anul marilor revoluţii, patrioţii din Valahia şi Moldova s-au ridicat împotriva Rusiei, apăraţi de stindardul otoman.(...)Patrioţii au făcut din nou apel la turci, exprimându-şi loialitatea faţă de sultan. Magheru, adresându-se lui Fuad Efendi(2) din tabăra de pe Câmpul lui Traian(3), spunea: „Toate faptele voastre din trecut, ca om de stat, ne dau speranţa că veţi reuşi să apăraţi energic interesele Porţii şi în Principate, fără a vă lăsa influenţat de minciunile politicii moscovite şi de agenţii ruşi, fie ei autohtoni sau străini“. Fuad s-a arătat însă indiferent, iar ruşii au ocupat din nou ţara, părăsind-o doar pentru campania din Transilvania, în 1849.
În urma Convenţiei de la Balta-Liman, încheiată la 1 iunie 1849, românii şi-au pierdut complet drepturile electorale, Adunarea Obştească şi privilegiul de a-şi alege hospodarii. E adevărat că Rusia i-a permis Turciei să-l numească pe domnul Moldovei, însă l-a desemnat pe Ştirbey pentru tronul Valahiei.
2 = Mehmed Fuad paşa (1814–1869), om de stat otoman, ministru de externe în mai multe rânduri, mare vizir (1861–1866); conduce ocupaţia otomană în Principate la 1848.
3 = Tabăra militară de la Râureni, lângă Râmnicu Vâlcea.
(159)(...)Toată lumea cunoaşte istoria Războiului Crimeii. În urma lui, Valahia şi Moldova au primit autonomie aproape deplină, sub suzeranitatea Porţii. Urmau să fie separate, conduse,ifiecare, de un principe pământean. Printr-un act injust, Cuza a fost ales domnitor al ambelor ţări, iar astfel principatele s-au unit. O a doua încălcare a bunei-credinţe faţă de Poartă s-a produs la abdicarea lui Cuza, când un principe străin, Carol de Hohenzollern, a fost ales hospodar al României, titulatură care, de altfel, nu a fost niciodată recunoscută de Turcia(2).
2 = Numele ţării recunoscut de puterile europene este, până la Congresul de la Berlin, acela de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti, chiar dacă numele „România“ începe să fie folosit oficial de Alexandru Ioan Cuza în 1861 şi este statuat în Constituţia din 1866.
XVIII.Privire de ansamblu asupra situației politice
(162)Preferinţele sale [Carol] se îndreaptă, în mod clar, către Rusia, şi dacă lucrurile nu ar fi stat aşa este aproape sigur că românii ar fi păstrat în continuare neutralitatea strictă pe care au menţinut-o în timpul Războiului Turco–Sârb(1). Rolul pe care România l-a jucat în Războiul Ruso–Turc nu a fost cel la care s-ar fi aşteptat un prieten adevărat. În timpul insurecţiilor din Bosnia şi Herţegovina şi pe durata conflictului turco–sârb, Moldo-Valahia a rămas, în mod chibzuit, deoparte. Relaţiile sale cu Poarta erau cât se poate de satisfăcătoare. Românii nu aveau nici un fel de simpatie pentru o cauză despre a cărei natură ştiau foarte puţine sau nimic. Membri ai unei rase diferite, nu au fost deloc interesaţi să-şi verse sângele şi să-şi cheltuiască resursele în benefificiul unui popor slav de care erau prea puţin legaţi(2) Aşadar, în ciuda unor previziuni contrare, au menţinut o indiscutabilă neutralitate, în vreme ce războiul se dezlănţuia în jurul lor. Dar înaintarea armatelor ruseşti către Prut a reprezentat o problemă mult mai importantă. România nu mai putea păstra aerul de nonşalanţă uşuratică; aflată între două state duşmane, a fost obligată să aleagă una din părţi. Desigur, ştim cu toţii ce ar fi trebuit să hotărască dacă ar fi urmat calea onorabilităţii. Ţara fusese aşezată de acea voce comună, de acel „concert european“ căruia îi datora atât de mult, sub suzeranitatea sultanului, care i-a arătat consideraţie şi înţelegere.
1 = În urma unei revolte anti-otomane izbucnite în 1875 în Bosnia-Herţegovina, care se extinde şi în Bulgaria, Principatul Serbiei şi Principatul Muntenegrului își proclamă independenţa şi declară război Imperiului Otoman, la 30 iunie 1876. Acest conflict, în care Serbia beneficiază de sprijinul material şi diplomatic al Rusiei, reprezintă preambulul Războiului Ruso–Turc din 1877–1878
2 = De altfel, aceasta este, în esență, poziția dintr-un memorandum adresat de ministrul de externe Ion Bălăceanu agenților diplomatici români la 31 martie 1876, când România se află în expectativă și tatonează posibilitatea de a-și obține independența pe cale strict diplomatică. Pe de altă parte, guvernul român tolerează grupurile de insurgenți bulgari care acționează de pe malul nordic al Dunării.
(163) Sultanul nu era vreun tiran plin de cruzime sau vreun faraon care să strivească un popor supus sub călcâiul lui de fier. Domniile fanariote luaseră sfârşit. Tributul nu mai însemna mare lucru, iar restul era doar o chestiune de etichetă diplomatică. Mai mult, să ne amintim că România obţinuse din partea Porţii, după Tratatul de la Paris, două concesii extraordinare, la care nu avea dreptul şi pe care puterile Europei nu intenţionaseră vreodată să i le acorde. Prima dintre ele a fost, aşa cum am mai arătat, unirea celor două principate, care ar fi trebuit să rămână pe vecie separate. Cea de-a doua a fost, aşa cum am menţionat deja, alegerea unui principe străin: o acţiune blamată încă de pe când proiectul doar era adus în discuţie. Aşadar, amărăciunea – atâta câtă va fi fost – rămăsese în întregime de partea Sublimei Porţi, de vreme ce România nu avea nici un motiv de nemulţumire pe care să-l poată invoca spre a-şi justifica vinovăţia.
La început, principele şi miniştrii săi păreau hotărâţi să rămână alături de Poartă. Principele, în ciuda simpatiei faţă de Rusia1, nu a putut lua partea ţarului, fiindcă supuşii săi, nevrând să uite ocupaţiile ruseşti din trecut şi fiind plini de recunoştinţă faţă de sultan, s-ar fi ridicat împotriva unei astfel de măsuri. Prin urmare, a fost trimis un reprezentant la Constantinopol, cu scopul declarat de a discuta un plan de apărare reciprocă. Atitudinea Porţii a fost deosebit de conciliantă şi fidelitatea principelui Carol ar fi fost răsplătită fără doar şi poate la încheierea conflictului, prin noi concesii şi chiar prin posibilitatea de a extinde limitele autonomiei.
(164)(...)Cel mai indignat dintre toţi a fost trimisul României la Înalta Poartă, Sir Stephen Lakeman, care nu şi-a ascuns supărarea. Chiar pe când Brătianu cădea la înţelegere cu Rusia, Sir Stephen Lakeman stabilea ultimele detalii ale unui plan de acţiune hotărât de comun acord cu sultanul, în vederea apărării intereselor reciproce ale suzeranului şi ale vasalului(2). Desigur, este cât se poate de limpede că principele Carol şi Brătianu aveau mari aşteptări de la alianţa cu Rusia. Mai întâi, le-a fost fluturată cu succes perspectiva unei eliberări depline de sub îngăduitoarea tutelă a Sublimei Porţi. La aceasta s-au adăugat probabil aluzii referitoare la câştiguri teritoriale la sud de Dunăre.
2 = În urma acestui eşec, Mazar paşa se retrage defifinitiv de pe scena politico-diplomatică românească.
(165)Purtând astfel de tratative cu Rusia şi desprinzându-se de toate tradiţiile din trecut, România nu se făcea doar vinovată de trădare în faţa sultanului şi a Europei, dar şi de comiterea unui act nesăbuit în toată puterea cuvântului, căci s-a aruncat cu trup şi suflet în braţele unei puteri a cărei delicată clemenţă îi era destul de bine cunoscută. Poate că Rusia o va trata cumsecade; dacă însă Rusia alege să se poarte răuvoitor, cui i-ar putea cere sprijinul? Cu siguranţă nu Turciei, căreia i-a adus insulte.
(...)Armatele ţarului, care obţinuseră victorie după victorie, au fost oprite la Plevna, unde Gazi Osman s-a apărat cu admirabilă însufleţire şi hotărâre. (...) Aşadar, principele Carol a adăugat trădării dinainte şi vinovăţia luptei duse împotriva stăpânului suzeran. Sabia sa a dat lovitura de graţie, împiedicându-i pe otomani să învingă, în zbuciumul lor, un vechi duşman.
(166)(...)Oricum, în loc să manifeste generozitate ori măcar să dea o dovadă de cinste elementară, ţarul a pretins acea parte a Basarabiei care aparţinea României în schimbul Dobrogei, un ţinut lipsit de importanţă.(...) Mult mai bine ar fi fost să treacă [românii] de partea Turciei, aşa cum o cerea cinstea – întotdeauna adevărata politică –, ca să-i alunge pe intruşii de la hotare.
(167)(...)Congresul [Berlin 1878], de la care se aşteaptă atât de multe, va avea loc în curând. (...). Vechile imperii se pot destrăma şi pieri în cele din urmă ca un vis. Turcia ar putea fi condamnată defifinitiv la decădere în Europa, şi din haos se pot ivi alcătuiri măreţe.
(168)Îmi e greu să-mi imaginez, totuşi, ce se va întîmpla în Peninsula Balcanică dacă puterea sultanului va dispărea pentru totdeauna. Odată cu apariţia unei multitudini de state mici se vor ivi şi o mulţime de interese noi sau de invidii amarnice. Nici o ţară şi nici o naţie nu va fi în deajuns de puternică pe cont propriu, astfel încât să le ţină la respect pe celelalte. Unele priviri se îndreaptă spre Elada, altele spre România, ca reprezentantă a Romei, însă nici una din ele nu poate, prin forţe proprii, să preia conducerea.
(169)(...)Lăsând la o parte pretenţiile lor absurde privitoare la Dacia Traiană, aspiraţiile lor [români] se bucură de înţelegerea oricui ajunge să le cunoască. (...)
(162)Preferinţele sale [Carol] se îndreaptă, în mod clar, către Rusia, şi dacă lucrurile nu ar fi stat aşa este aproape sigur că românii ar fi păstrat în continuare neutralitatea strictă pe care au menţinut-o în timpul Războiului Turco–Sârb(1). Rolul pe care România l-a jucat în Războiul Ruso–Turc nu a fost cel la care s-ar fi aşteptat un prieten adevărat. În timpul insurecţiilor din Bosnia şi Herţegovina şi pe durata conflictului turco–sârb, Moldo-Valahia a rămas, în mod chibzuit, deoparte. Relaţiile sale cu Poarta erau cât se poate de satisfăcătoare. Românii nu aveau nici un fel de simpatie pentru o cauză despre a cărei natură ştiau foarte puţine sau nimic. Membri ai unei rase diferite, nu au fost deloc interesaţi să-şi verse sângele şi să-şi cheltuiască resursele în benefificiul unui popor slav de care erau prea puţin legaţi(2) Aşadar, în ciuda unor previziuni contrare, au menţinut o indiscutabilă neutralitate, în vreme ce războiul se dezlănţuia în jurul lor. Dar înaintarea armatelor ruseşti către Prut a reprezentat o problemă mult mai importantă. România nu mai putea păstra aerul de nonşalanţă uşuratică; aflată între două state duşmane, a fost obligată să aleagă una din părţi. Desigur, ştim cu toţii ce ar fi trebuit să hotărască dacă ar fi urmat calea onorabilităţii. Ţara fusese aşezată de acea voce comună, de acel „concert european“ căruia îi datora atât de mult, sub suzeranitatea sultanului, care i-a arătat consideraţie şi înţelegere.
1 = În urma unei revolte anti-otomane izbucnite în 1875 în Bosnia-Herţegovina, care se extinde şi în Bulgaria, Principatul Serbiei şi Principatul Muntenegrului își proclamă independenţa şi declară război Imperiului Otoman, la 30 iunie 1876. Acest conflict, în care Serbia beneficiază de sprijinul material şi diplomatic al Rusiei, reprezintă preambulul Războiului Ruso–Turc din 1877–1878
2 = De altfel, aceasta este, în esență, poziția dintr-un memorandum adresat de ministrul de externe Ion Bălăceanu agenților diplomatici români la 31 martie 1876, când România se află în expectativă și tatonează posibilitatea de a-și obține independența pe cale strict diplomatică. Pe de altă parte, guvernul român tolerează grupurile de insurgenți bulgari care acționează de pe malul nordic al Dunării.
(163) Sultanul nu era vreun tiran plin de cruzime sau vreun faraon care să strivească un popor supus sub călcâiul lui de fier. Domniile fanariote luaseră sfârşit. Tributul nu mai însemna mare lucru, iar restul era doar o chestiune de etichetă diplomatică. Mai mult, să ne amintim că România obţinuse din partea Porţii, după Tratatul de la Paris, două concesii extraordinare, la care nu avea dreptul şi pe care puterile Europei nu intenţionaseră vreodată să i le acorde. Prima dintre ele a fost, aşa cum am mai arătat, unirea celor două principate, care ar fi trebuit să rămână pe vecie separate. Cea de-a doua a fost, aşa cum am menţionat deja, alegerea unui principe străin: o acţiune blamată încă de pe când proiectul doar era adus în discuţie. Aşadar, amărăciunea – atâta câtă va fi fost – rămăsese în întregime de partea Sublimei Porţi, de vreme ce România nu avea nici un motiv de nemulţumire pe care să-l poată invoca spre a-şi justifica vinovăţia.
La început, principele şi miniştrii săi păreau hotărâţi să rămână alături de Poartă. Principele, în ciuda simpatiei faţă de Rusia1, nu a putut lua partea ţarului, fiindcă supuşii săi, nevrând să uite ocupaţiile ruseşti din trecut şi fiind plini de recunoştinţă faţă de sultan, s-ar fi ridicat împotriva unei astfel de măsuri. Prin urmare, a fost trimis un reprezentant la Constantinopol, cu scopul declarat de a discuta un plan de apărare reciprocă. Atitudinea Porţii a fost deosebit de conciliantă şi fidelitatea principelui Carol ar fi fost răsplătită fără doar şi poate la încheierea conflictului, prin noi concesii şi chiar prin posibilitatea de a extinde limitele autonomiei.
(164)(...)Cel mai indignat dintre toţi a fost trimisul României la Înalta Poartă, Sir Stephen Lakeman, care nu şi-a ascuns supărarea. Chiar pe când Brătianu cădea la înţelegere cu Rusia, Sir Stephen Lakeman stabilea ultimele detalii ale unui plan de acţiune hotărât de comun acord cu sultanul, în vederea apărării intereselor reciproce ale suzeranului şi ale vasalului(2). Desigur, este cât se poate de limpede că principele Carol şi Brătianu aveau mari aşteptări de la alianţa cu Rusia. Mai întâi, le-a fost fluturată cu succes perspectiva unei eliberări depline de sub îngăduitoarea tutelă a Sublimei Porţi. La aceasta s-au adăugat probabil aluzii referitoare la câştiguri teritoriale la sud de Dunăre.
2 = În urma acestui eşec, Mazar paşa se retrage defifinitiv de pe scena politico-diplomatică românească.
(165)Purtând astfel de tratative cu Rusia şi desprinzându-se de toate tradiţiile din trecut, România nu se făcea doar vinovată de trădare în faţa sultanului şi a Europei, dar şi de comiterea unui act nesăbuit în toată puterea cuvântului, căci s-a aruncat cu trup şi suflet în braţele unei puteri a cărei delicată clemenţă îi era destul de bine cunoscută. Poate că Rusia o va trata cumsecade; dacă însă Rusia alege să se poarte răuvoitor, cui i-ar putea cere sprijinul? Cu siguranţă nu Turciei, căreia i-a adus insulte.
(...)Armatele ţarului, care obţinuseră victorie după victorie, au fost oprite la Plevna, unde Gazi Osman s-a apărat cu admirabilă însufleţire şi hotărâre. (...) Aşadar, principele Carol a adăugat trădării dinainte şi vinovăţia luptei duse împotriva stăpânului suzeran. Sabia sa a dat lovitura de graţie, împiedicându-i pe otomani să învingă, în zbuciumul lor, un vechi duşman.
(166)(...)Oricum, în loc să manifeste generozitate ori măcar să dea o dovadă de cinste elementară, ţarul a pretins acea parte a Basarabiei care aparţinea României în schimbul Dobrogei, un ţinut lipsit de importanţă.(...) Mult mai bine ar fi fost să treacă [românii] de partea Turciei, aşa cum o cerea cinstea – întotdeauna adevărata politică –, ca să-i alunge pe intruşii de la hotare.
(167)(...)Congresul [Berlin 1878], de la care se aşteaptă atât de multe, va avea loc în curând. (...). Vechile imperii se pot destrăma şi pieri în cele din urmă ca un vis. Turcia ar putea fi condamnată defifinitiv la decădere în Europa, şi din haos se pot ivi alcătuiri măreţe.
(168)Îmi e greu să-mi imaginez, totuşi, ce se va întîmpla în Peninsula Balcanică dacă puterea sultanului va dispărea pentru totdeauna. Odată cu apariţia unei multitudini de state mici se vor ivi şi o mulţime de interese noi sau de invidii amarnice. Nici o ţară şi nici o naţie nu va fi în deajuns de puternică pe cont propriu, astfel încât să le ţină la respect pe celelalte. Unele priviri se îndreaptă spre Elada, altele spre România, ca reprezentantă a Romei, însă nici una din ele nu poate, prin forţe proprii, să preia conducerea.
(169)(...)Lăsând la o parte pretenţiile lor absurde privitoare la Dacia Traiană, aspiraţiile lor [români] se bucură de înţelegerea oricui ajunge să le cunoască. (...)