Alexandru Mitru, Bucureștii în legende și povestiri, Ed. Sport-Turism/Legende și locuri, București, 1975, 188 p.
Clucerul
(105) (...) Conduși de un arnăut,
Sava, din Padmos (Bimbașa Sava
căpetenie a Eteriei din țara noastră în 1821), care afirma despre el că nu este altceva decât „câinele de
pază cel mai credincios al domnitorului
Mavrogheni”, galeongii [marinari
de pe galioane] – o sinistră adunătură de pirați
recrutați de Mavrogheni în vremea
cînd fusese mare dragoman al marinei turcești și transformați în gardă
personală încă de atunci – vârau o spaimă de moarte în oricine avea de a
face cu ei. Purtau turbane din șaluri colorate, brâie late încărcate de
arme bătute cu mânere bătute în argint, sidef, aur și pietre prețioase. Erau tatuați
pe brațe și pe piept. Și fiind criminali înrăiți (împreună cu care Mavrogheni
făcuse piraterie, purtând pe fețe nenumărate urme de răni, aveau în
lumina făcliilor, o căutătură în stare să vâre în răcori pe oricine. (...)
Dascălul Florea
(116) Același Nicolae Mavrogheni,
unul dintre domnitorii Țării Românești
cei mai credincioși stăpânilor otomani
(și nu din nevoie, ci din dorință proprie și convingere), reorganizase oștirea
și îi chemase pe creștini să lupte pentru slava lui Mahomed în războiul
austro-turc care tocmai se declanșase.
Proclamația constituia un model de contradicție ridicolă în felul cum
fusese alcătuită: „Veniți voi creștinilor, veniți cu toții în numele lui Isus
Hristos, înarmați-vă, luați fiecare arme
după cum puteți, săgețile, sulițele, cuțitele și orice alt v-ar cădea în
mână, veniți contra nemților!”
După câteva victorii, trupele
turco-române sunt zdrobite la Martinești,
aproape de Râmnic, de armata austro-rusă
a prințului de Saxa Coburg și generalului Suvurov. Mavrogheni fuge din București, lăsându-l caimacam pe sfetnicul
Turnavitu, împreună cu o oștire
otomană de 1.000 de oameni.
Comandantul turc – unii cred că de comun acord cu Turnavitu, potrivit unui plan anterior al
lui Mavrogheni, care preconizase în
cazul unei înfrângeri, arderea orașului – pregătește jefuirea, arderea și
nimicirea Bucureștilor, pentru ca trupele austriece să nu găsească decât
cenușă, nici o casă în care să locuiască și nici un sac de grâu din care să se
poată hrăni.
Un turc – se zice – ar fi scăpat o vorbuliță unei „femei rele”, din care se găseau
destule în București, mai ales în timpul ocupațiilor. (...)
Oștirea otomană fusese cantonată la Văcărești. (...)
(121) (...) Vestindu-l pe comandant
de cele aflate de la bătrân, acesta își pierdu capul și, convins că va fi
atacat curând de trupele lui Saxa Coburg, porunci evacuarea orașului.
Se răspândise între otomani o
asemenea spaimă, încât, părăsindu-și corturile, căruțele, depozitele de merinde
și armamentul greu, se repeziră la cai. Și, fiindcă nu aveau cai destui,
încălecară câte doi pe un bidiviu și se avântară spre Giurgiu.
Degeaba comandantul,
revenindu-și, încerca să-și pună ordinele trupele. (...)
Răsplata
(153-4) Bucureștii fuseseră ocupați de turci
ce trecuseră Dunărea pe la Călărași
și Giurgiu, sub comanda lui Chehaia-bei,
„cel
strălucit întru înțelepciune”
( precum îl elogia împărăția).
(...) Au început execuțiile: trageri în țeapă la capătul Podului Târgului
de afară, spintecări sau tăieri de capete în răspântiile orașului, la Butuc și
Beilic. Asta deosebit de jafurile, violurile, incendierile și crimele săvârșite
de soldățimea turcă pe socoteala sa.
Orașul nu se putuse împotrivi ocupației, deoarece tocmai acela ce-și luase
obligația și jurase să-l apere, vestitul Bimbașa
Sava, fusese cel dintâi care se prosternase la picioarele comandantului osmanlâu.
Trecând de partea otomanilor,
fosta mare căpetenie eteristă, Bimbașa
Sava (care-l trădase și ucise pe Tudor Vladimirescu din ordinul lui Ipsilanti) jurase ( pentru a câta
oară?) să-i mărească prin țară pe foștii tovarăși de arme și să-i răpună.
Jurământul acesta, spre deosebire de altele, și-l ținuse. Trădându-l și Ipsilanti – șeful suprem al Eteriei – bântuise, împreună cu cetele
sale, resturile armatei împrăștiate
, vânându-i ca pe fiare pe toți cei car e-i fuseseră, până cu puțin înainte,
„frați de luptă” întru eliberarea de sub jugul „spurcaților păgâni”
(neocolindu-i nici pe panduri).
La începutul lunii august (stil vechi) a anului 1821, acesta se reîntorcea, împreună cu cetele împuținate, pentru
a-și primi răsplata din mâinile osmanlâului
năvălitor, în capitala țării.
Oștenii (dacă se pot numi astfel) nu
vorbesc și nu visează pe drum decât despre aurul și onorurile ce li se vor
acorda din partea turcilor, ca preț
al sângelui frățesc vărsat. (...)
Bimbașa Sava este sigur că în afara de căftănirea ca mare spătar al Țării
Românești, lui și cetelor sale li se va da pe mâini orașul, pentru a-l guverna
în numele beiului. (...)
Nu-i va uita pe orășenii de rând, pe meseriașii, neguțătorii și boiernașii
care îl aclamaseră pre Tudor. (...) O nimerise mult mai bine cu turcii decît cu eteriștii, din al căror grup restrâns de organizare făcuse încă de
la început parte. (...)
(156) (...) Sălașul beiului era
pe Podul Mogoșoaiei, în casele foste ale marelui boier poet Ienăchiță
Văcărescu, apoi ale logofătului Belu.
Printr-o ciudată întâmplare, chiar în casele acestea fusese înălțat steagul mișcării eteriste. Aici,
conducătorii eteriști, și printre ei
Bimbașa Șava, după ce au sărutat
steagul libertății, au jurat să lupte împotriva otomanilor până la capăt, iar dacă vreunul va trăda, să fie lovit
de cea mai cumplită moarte.
(...) Îl vedea îndeosebi pe Iordache
Olimpiotul, poate cel mai fanatic dintre toți (el îl arestase la Golești pe
Vladimirescu), care, retras în clopotnița mănăstirii Secul, după înăbușirea răscoalei, împreună cu ultimii 11 oșteni, neînvoindu-se a primi
iertarea făgăduită de turci în
schimbul predării, a aprins butoiul cu pulbere. Și cântând încă imnul libertății, a pierit îngropat sub
zidurile clopotniței mănăstirii. (...)
(157) „Mai bine moartea decât
iertarea turcească și robia!”, îl auzea, ca prin vis, pe Iordache.
În această încăpere, pe locul unde se afla sofaua beiului, ținuse Iordache
steagul pe care îl sărutaseră răsculații.
Cântecul intonat atunci de eteriști, pe
versurile poetului Rigas, îi răsuna
încă în urechi. Același cântec îl
intonase Iordache în ultimele clipe
ale vieții. (...)
(159) (...) Din porunca beiului,
cete de ieniceri și călăreți turci se năpustiră pe ulițe.
Pentru fiecare căpățână de oștean de-al lui Sava, beiul plătea un preț bun, o monedă de aur, cu chipul sultanului
pe ea. (...)
(160) (...) Morții s- au numărat cu sutele – aproape 800 – în cele trei zile cât a durat măcelul.
Căpățânile li se înfigeau în pari, în fața conacului beiului. (...)
Leșurile, tot din porunca „strălucitului întru înțelepciune”, nu era
îngăduit să fie îngropate. (...)
Ciocnirile cele mai violente au avut loc în mahalaua Oltenilor.
Retrăgându-se pas cu pas, cei 100 de
oșteni ai lui Sava rămași
nesfârtecați, au hotărât să moară luptînd.
În frunte cu căpitanul Atanase
Chimariotul, această mână de oșteni apăra fiecare casă.
Au pierit, povestesc bătrânii, mai bine de o treime din turci. Dar și din ceata arnăuților nu mai rămăseseră decât 20—30 de oameni, majoritatea
răniți, care s-au retras în biserica Olteni. (...) S-au împărtășit din
cuminecătura aflată în altar. (...)
(161) (...) (Mai ales că sultanul îi
făgăduise, în cazul înăbușirii totale a răscoalei, titlul de pașă cu două tuiuri).
De 15 ori au atacat otomanii
biserica. Și tot de atâtea ori au fost respinși cu pierderi grele.
Terminându-li-se muniția, au început să-și încarce puștile și pistoalele cu
rubiele (monede mici turcești de aur), din care fiecare arnăut avea câteva pungi. (...)
Curând li s-au isprăvit și rubielele. (...) Și totuși nu au înălțat
steagul alb, cum le cereau turcii.
(...)
Bombardamentele au ținut „de sâmbătă de la prânz până duminică de seară”.
Cele două tunuri instalate în
fața bisericii scuipau valuri nesfârșite de foc.
(162) Văzând că biserica început să ardă, câțiva arnăuți, aproape înnebuniți, deschizând o ușă din spatele
bisericii, au încercat să-și croiască drum prin puhoiul turcesc, dar au fost repede măcelăriți.
Biserica a ars și s-a prefăcut într-un morman de ruine. (...)