Şerban Turcuş, IN CONFINIBUS CHRISTIANITATIS. ECLEZIOLOGIE ȘI ANTROPONIMIE ÎN DOCUMENTUL “FUNDAȚIONAL” AL ORAŞULUI ORADEA (1113)
Ai confini della Cristianità. Il documento "fondazionale" della
città di Oradea (1113). Interpretazioni eccelsiologiche ed onomastiche, în volumul: „From Periphery to Centre. The Image of Europe at the Eastern
Border of Europa”. Edited by: Sorin Şipoş, Gabriel Moisa, Dan Octavian Cepraga,
Mircea Brie, Teodor Mateoc, Center for Transylvanian Studies, Cluj-Napoca, 2014, p. 113120.
Rezumat:
Diploma din 1113, care este apreciată drept certificat de
“naştere” al oraşului Oradea, ne poartă într-o epocă depărtată a istoriei
europene şi mărturiseşte despre fondarea, la hotarele orientale ale Christianitas, a unui burg episcopal, în
buna tradiție a burgurilor din Europa septentrională, cu o vocaţie de frontieră
permeabilă culturală şi lingvistică şi, doar mult mai târziu, etnică. Puţine
oraşe ale Transilvaniei posedă acest tip de document „fundațional”, care să
semnaleze ceea ce am putea defini drept o prioritate din punct de vedere
diplomatic, adică o activitate clerical-culturală chiar embrionară (Turda,
Arad, Cluj, Sibiu), dar niciunul dintre acestea nu posedă dubla întâietate
diplomatică a Oradiei şi a Bihorului.
Cuvinte cheie:
Diploma din 1113, document “fundațional”, Oradea,
antroponimie, ecleziologie
(...) Reflectând
acest joc de interese, antroponimia prelaţilor înaltei ierarhii a
bisericii misionare din Pannonia conţine elemente provenind din diverse zone
onomastice, între care se disting cel latino-romanic, cel greco-slav şi
cel germanic. (...)
Chiar şi fără cercetări
filologice deosebite, se poate observa că numele impuse prelaţilor la sfârşitul
sec. XI nu sunt maghiare, reflectând, în schimb, clar, componenţa diversă a
clerului şi extracţia confesională primordială a acestuia. Simion, Matei,
Gheorghe şi probabil şi Grigore sunt de tradiţie greacă, în timp ce
Marcel şi Sixt sunt de clară matrice romano-latină. Laurențiu şi Simion aparţin
ambelor tradiţii onomastice. (...)
Dacă la raţionamentul nostru adăugăm tezele susţinute de
Agnes Gerhards despre creştinismul bi-ritual al regatului maghiar şi
despre colaborarea regilor unguri cu monahii orientali care populau
mănăstirile din teritoriile pe care se întindea autoritatea nominală a
succesorilor lui Ştefan[1], teze coroborate cu manuscrisele invocate de istoricul
ungur Baán Istvàn şi confirmate de typikon-ul de la mănăstirea greacă din
Veszpremvölgy fondată de Gisella, soţia regelui Ştefan[2], vom avea o imagine foarte clară şi incontestabilă a
atmosferei culturale şi rituale care caracteriza Pannonia occidentală şi zona
Veszprem, şi, într-o şi mai mare măsură, Transilvania. Ritul grec și
servitorii acestuia sunt o prezență constantă în establishment-ul maghiar din
primele 5-6 generații.
Întorcându-ne la
confruntarea dintre documentul din 1113 şi cel din 1111, putem observa doar o
schimbare de natură adjectivală între Sixtus
bichariensis din 1111 şi Sixtus
varadiensis din 1113. Această adjectivare, aparent simplă, pune în evidenţă
un fenomen care caracterizează geneza diocezelor transilvănene de configuraţie
latină, care s-au suprapus peste structurile ecleziastice preexistente de rit
greco-slav. (...) În cazul de față constatăm o glisare a diocezanului latin
Sixt, dinspre Biharea unde funcționa un așezământ eparhial de fundație
răsăriteană, către o locație proximă habitatului inițial, dar desprinsă de
acesta. Sunt primii pași întru latinizarea la vârf a diocezei precedente de
rit grec. (...) Cercetările întreprinse recent de unii dintre cei mai
serioşi bizantinişti unguri au pus în lumină o nouă dimensiune istorică,
în interiorul căreia trebuie situată fundarea aşa-numitei mitropolii de Tourkia, adică a unei mitropolii misionare constantinopolitane în
mijlocul ungurilor. Cel mai pozitiv în acest sens s-a exprimat Baán Istvàn de
la Universitatea din Miskolc. Sintetizând acest filon de cercetări, bizantinologul
maghiar a demonstrat, fără nici o umbră de îndoială, în baza mărturiilor a
trei codexuri medievale, codicele Athon
Esphigmenou, 131, f. 61 r-v, Athon
Dionysiou 120, f.701-703 şi Parasinus
graecus 48, f.255v-263 v, prezenţa unei mitropolii de rit grec în
interiorul regatului ungar, sub jurisprudenţa Patriarhului de
Constantinopol, în secolele XI-XII. Aceste referiri sunt confirmate de typikon-ul de la mănăstirea din Veszpremvölgy
şi rezolvă, după istoricul ungur, enigma fondării celui de-al doilea episcopat
maghiar, cel de la Kalocsa. Dacă se priveşte lista constantinopolitană a
diocezelor, aşa-numitul taxis,
se poate observa cum mitropolia Tourkia a fost urmată imediat de cea de la
Rhosia. Această poziţie în interiorul taxis-ului nu e
întâmplătoare, dacă se ia în considerare dezvoltarea paralelă a misiunii
constantinopolitane în Pannonia şi în Rusia. (...) Sediul mitropoliei de
Tourkia/arhiepiscopatul din Kalocsa este de la început ocupat de ierarhi
greci precum Ioannes (1028), Antonius sau Georgios. Primul
arhiepiscop de rit latin, pe nume Desiderius, apare doar în 1075. Mitropolia
greacă s-a transformat apoi definitiv în arhiepiscopie latină în cursul secolului
al XII-lea. Pentru a interpreta dinamicile politico-ecclesiale ale lentei
şi progresivei transformări a structurilor clericale de rit greco-slav
în episcopate de rit latin, Baán sugerează o apropiere între acest model
ecclesial şi cel din Italia meridională unde normanzii cuceritori au început transfomarea
episcopiilor grecești în episcopii latine, cu toate că, în această parte a
Europei, rămâne un model mai degrabă unic[3].
Dacă pentru Kalocsa trecerea, deşi lentă, de la ritul grec la ritul latin a
funcţionat în manieră sigură şi liniară, desigur că pentru episcopatele
transilvănene din Cenad, Oradea sau Alba-Iulia transformarea a avut loc în mod
mai puţin rapid şi omogen, aşa cum este dovedit de durata ambiguităţii rituale
sau onomastice. Doar astfel se explică prezenţa unui Zosimus ca episcop de
Oradea (1259-1265), a unui Basilio
cenadiensi, ca episcop de Cenad[4]
în 1240 , sau a unui prepozit de Alba-Iulia numit Constantinus[5].
Sunt antroponime total nefrecventate în lumea apuseană în epocă. Ca să nu mai
vorbim de altarele bisericii catedrale latine din Oradea în secolul al XIV-lea,
multe dedicate sfinților orientali ca Nicolae, Gheorghe, Cosma și Damian,
Dumitru, Mihai, Andrei, Grigore sau sfintei Elena.
(...)
[1] “L’influence
du monachisme grec (în regatul maghiar n.n.) se manifeste par
l’existence de monasteres doubles peuplés de religieux grecs et latins qui
vivent dans la même communauté, les premières sous la règle de saint Basile,
évêque de Césarée en Cappadoce au IVe siècle et fondateur du monachisme grec,
les seconds sous celle de saint Benoît. Ce type d’organisation persiste
jusqu’au XIVe siècle. Mais des monastères exclusivement grecs se multiplient
notament dans la vallée de Veszprem au sud-ouest de Budapest. L’influence
grecque se manifeste aussi par l’installation de mouvements érémitiques venus
d’Italie du Sud. Ce courant est représénté par Nil de Rosanno (910-1005),
représéntatif d’un monachisme grec trés marqué par l’anachorétisme et dû à
l’influence de Byzance en Italie du Sud”. Agnès Gerhards, Dictionnaire
historique des ordres religieux, Fayard, Paris, 1998, p. 305.
[2] János
Bak, Queens as Scapegoats in Medieval
Hungary, în Queens and Queenship in Medieval Europe, ed A. Duggan, The
Boydell Press, 1997, p. 224.
[3] Istvàn Baán, The Foundation of the Archbishopric of
Kalocsa: the Byzantine Origin of the Second Archdiocese in Hungary, in Early Christianity in Central and East
Europe, ed. P. Urbanczyk, Warsaw, 1997, p. 67-73.
[4] Documente privind Istoria României, Veacul XIII, C. Transilvania,
vol I (1075-1250), Editura Academiei RSR, București, 1951, p. 416.
[5] Documente privind istoria României. Veacul XIII. C.
Transilvania, vol. II, (1251-1300), București, Editura Academiei RSR,
București, 1952, p. 58, 329.