Vladimir Tismăneanu, The tragicomedy of Balkan communism, „East European Politics and Society”, March 1989, vol. 3, issue 2, pp. 329-376 - Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, pref. M. Mihăieș, Univers/Recuperări, București, 1995, pp. 18-51
(19) (...)Fără îndoială, accesele de furie și toanele președintelui României - foamea lui insațiabilă de procesiuni neroniene, ode și panegirice, (...).
(20) (...)Spre deosebire de partidele comuniste bulgar, maghiar, polonez sau iugoslav, partidul comunist român din ilegalitate era o mișcare periferică total dominată, și adeseori ofensată, de Comintern. (...)
Accesele șovine ale lui Ceaușescu, romantizarea trecutului arhaic al țării, identificarea pătimașă cu conducătorii mitologici traco-geți (...).
(21) (...)În ciuda pretinselor sale atuuri de vechime și patriotism, PCR n-a renunțat niciodată la structura, dogmele și fobiile sale staliniste. Acestea au rămas intacte din cauza liderilor săi, de la E. Koblos, Boris Stefanov, Ș. Foriș și A. Pauker la G. G. Dej și N. Ceaușescu.
7 = (...) Pe de altă parte, trebuie remarcat că Albania și Coreea de Nord au fost cele dintâi care au întrebuințat stalinismul național pentru a meține o elită a puterii amenințată de reformiștii susținuți de Moscova. (...) România a fost singura țară din Tratatul de la Varșovia care a menținut mult timp relații interpartinice cu comuniștii albanezi și a refuzat să-l combată pe Enver Hodja. Cu toate acestea, Hodja nu a răspuns cu aceeași monedă. și l-a stigmatizat pe Ceaușescu drept un „revizionist” notoriu din cauza relațiilor sale cordiale cu Occidentul. (...) Pentru studiul puterii „tribalist dictatoriale” a lui E. Hodja, vezi Arshi Pipa, The Political Culture of Hoxha-s Albania, Tariq Ali (ed.), „The Stalinist Legacy: Its Impact On Twentieth Century World Politics”, Hammondsworth, Penguin Books, 1984, pp. 434-464.
(23)(...) Trebuie să admitem de la început că exista o bază potențială pentru o dezvoltare semitoistă a României, mai ales după 1963-1964. Alianța dintre PCR și intelighenția națională asigurau stabilitatea politică și ar fi putut îngădui elitei de la putere să-și croiască o doctrină opusă „centrului moscovit”.
(...)Fără îndoială, sub Dej nu avusese loc nicio destalinizare autentică, dar, din acest punct de vedere, România se asemăna cu Iugoslavia în primii ani de după Cominformul din 1948 și Hotărârile din 1949.
(24) (...)Nu e exagerat de susținut că autohtonismul ambivalent românesc ar fi putut să se transforme într-o nouă versiune de titoism și ar fi putut să permită o sporită cooperare politică între Iugoslavia și România (17).
17 = În ciuda amestecului personal al lui Dej în campania antiiugoslavă a Cominformului, Tito a salutat cursul autonomist al României și a cooperat strâns cu liderul PCR. Contactele s-au intensificat sub Ceaușescu, care a încercat să urmeze politica externă de nealiniere a lui Tito. Politicile culturale ale comuniștilor iugoslavi și români explică distincțiile de bază dintre strategiile lui Tito și Ceaușescu în ce privește desovietizarea. Vezi Ronald H. Linden, Communist States and International Change: Romania and Yugoslavia in Comparative Perspective (Boston: Allen and Unwin, 1987).
(20) (...)Spre deosebire de partidele comuniste bulgar, maghiar, polonez sau iugoslav, partidul comunist român din ilegalitate era o mișcare periferică total dominată, și adeseori ofensată, de Comintern. (...)
Accesele șovine ale lui Ceaușescu, romantizarea trecutului arhaic al țării, identificarea pătimașă cu conducătorii mitologici traco-geți (...).
(21) (...)În ciuda pretinselor sale atuuri de vechime și patriotism, PCR n-a renunțat niciodată la structura, dogmele și fobiile sale staliniste. Acestea au rămas intacte din cauza liderilor săi, de la E. Koblos, Boris Stefanov, Ș. Foriș și A. Pauker la G. G. Dej și N. Ceaușescu.
7 = (...) Pe de altă parte, trebuie remarcat că Albania și Coreea de Nord au fost cele dintâi care au întrebuințat stalinismul național pentru a meține o elită a puterii amenințată de reformiștii susținuți de Moscova. (...) România a fost singura țară din Tratatul de la Varșovia care a menținut mult timp relații interpartinice cu comuniștii albanezi și a refuzat să-l combată pe Enver Hodja. Cu toate acestea, Hodja nu a răspuns cu aceeași monedă. și l-a stigmatizat pe Ceaușescu drept un „revizionist” notoriu din cauza relațiilor sale cordiale cu Occidentul. (...) Pentru studiul puterii „tribalist dictatoriale” a lui E. Hodja, vezi Arshi Pipa, The Political Culture of Hoxha-s Albania, Tariq Ali (ed.), „The Stalinist Legacy: Its Impact On Twentieth Century World Politics”, Hammondsworth, Penguin Books, 1984, pp. 434-464.
(23)(...) Trebuie să admitem de la început că exista o bază potențială pentru o dezvoltare semitoistă a României, mai ales după 1963-1964. Alianța dintre PCR și intelighenția națională asigurau stabilitatea politică și ar fi putut îngădui elitei de la putere să-și croiască o doctrină opusă „centrului moscovit”.
(...)Fără îndoială, sub Dej nu avusese loc nicio destalinizare autentică, dar, din acest punct de vedere, România se asemăna cu Iugoslavia în primii ani de după Cominformul din 1948 și Hotărârile din 1949.
(24) (...)Nu e exagerat de susținut că autohtonismul ambivalent românesc ar fi putut să se transforme într-o nouă versiune de titoism și ar fi putut să permită o sporită cooperare politică între Iugoslavia și România (17).
17 = În ciuda amestecului personal al lui Dej în campania antiiugoslavă a Cominformului, Tito a salutat cursul autonomist al României și a cooperat strâns cu liderul PCR. Contactele s-au intensificat sub Ceaușescu, care a încercat să urmeze politica externă de nealiniere a lui Tito. Politicile culturale ale comuniștilor iugoslavi și români explică distincțiile de bază dintre strategiile lui Tito și Ceaușescu în ce privește desovietizarea. Vezi Ronald H. Linden, Communist States and International Change: Romania and Yugoslavia in Comparative Perspective (Boston: Allen and Unwin, 1987).
Discipolii români ai lui Stalin
(26)(...) Printre cei care stimulau activ crearea unei „avangarde” leniniste în România se afla și bulgarul Cristian Racovski, figură proeminentă a Cominternului și, pe vremuri, activist socialist în România. (22)
22 = În timpul primului război mondial, Cristian Racovski (1873-1941) a avut o poziție internaționalistă și s-a alăturat Stângii Zimmerwald. Arestat în România, el a fost eliberat de către trupele rusești și s-a alăturat partidului bolșevic în dec. 1917. În mar. 1918, el a devenit prim-ministru al Ucrainei Sovietice. Racovski a reprezentat federația revoluționară balcanică la congresul de întemeiere a celei de a Treia Internaționale. Mai târziu, a trecut de partea opoziției troțkiste, a fost exclus din partid, deportat și judecat, împreună cu Rîkov și Buharin, în cel de-al treilea proces de la Moscova, în mar. 1938. Vezi Branko Lazitch în colab. cu Milorad Drachkovitch, Biographical Dictionary of the Comintern: New, Revised, and Expanded Edition (Stanford: Hoover Institution Press, 1986), pp. 383-384.
(28) (...)Activiști precum (...), Ana și Marcel Pauker, (...), Boris Stefanov, (...) aparținând aceleiași familii spirituale, se comportau asemeni unor somnambuli politici, posedați de credința cvasi-religioasă că URSS personifica visurile lor cele mai sfinte de justiție socială și libertate umană.
(26)(...) Printre cei care stimulau activ crearea unei „avangarde” leniniste în România se afla și bulgarul Cristian Racovski, figură proeminentă a Cominternului și, pe vremuri, activist socialist în România. (22)
22 = În timpul primului război mondial, Cristian Racovski (1873-1941) a avut o poziție internaționalistă și s-a alăturat Stângii Zimmerwald. Arestat în România, el a fost eliberat de către trupele rusești și s-a alăturat partidului bolșevic în dec. 1917. În mar. 1918, el a devenit prim-ministru al Ucrainei Sovietice. Racovski a reprezentat federația revoluționară balcanică la congresul de întemeiere a celei de a Treia Internaționale. Mai târziu, a trecut de partea opoziției troțkiste, a fost exclus din partid, deportat și judecat, împreună cu Rîkov și Buharin, în cel de-al treilea proces de la Moscova, în mar. 1938. Vezi Branko Lazitch în colab. cu Milorad Drachkovitch, Biographical Dictionary of the Comintern: New, Revised, and Expanded Edition (Stanford: Hoover Institution Press, 1986), pp. 383-384.
(28) (...)Activiști precum (...), Ana și Marcel Pauker, (...), Boris Stefanov, (...) aparținând aceleiași familii spirituale, se comportau asemeni unor somnambuli politici, posedați de credința cvasi-religioasă că URSS personifica visurile lor cele mai sfinte de justiție socială și libertate umană.
Cominternul și PCR
(30)(...)În consonanță cu acest nihilism național, participanții [Cong. IV PCR, Harkov, 1928] au descris România drept „jandarm credincios al puterilor imperialiste împotriva primului stat al proletariatului, URSS, și a viitoarei revoluții în Balcani” (30).
(33)(...)Congresul [V PCR, Moscova, 1931] a adunat 38 delegați din România și reprezentanți ai partidelor comuniste din (...), Bulgaria, (...)
(35)(...)Delegația română la acest congres [VII Comintern 1935] era condusă de Boris Stefanov, care la scurtă vreme avea să fie numit secretar general (43). Membru fondator al PCR, Stefanov a fost ales deputat pe listele partidului Socialist-Comunist în 1922. Stefanov era de origine bulgară, dar se născuse în România, vorbea bine limba și era mai puțin străin de cultura țării decât predecesorii săi străini. Ascensiunea sa în ierarhia partidului a fost primită cu simpatie de mulți militanți din ilegalitate, văzând în ea redobândirea demnității naționale a partidului(44). În realitate, Stefanov era un ideolog rigid, al cărui unic scop era să pună în aplicare schemele cominterniste(45). Rolul lui în partid era să supravegheze noile organizații frontiste, să țină sub control strict cadrele și să mențină o disciplină de fier. Stefanov este întruchiparea unei întregi generații care nu cunoștea îndoiala și n-avea nici o dilemă morală. Membrii ei împărtășeau viziunea partidului stalinist ca avangardă a proletariatului mondial și n-aveau nici un fel de mustrare iscată de impossibilitatea discuțiilor deschise în partidul comunist al URSS sau în Comintern.
43 = Un exemplu: când mama mea a părăsit Bucureștiul în 1937, pentru a lucra ca asistent medical în Brigăzile Internaționale din Spania, legătura ei superioară i-a cerut să-i anunțe pe tovarăși că „s-ar putea să avem un secretar general român”, adică Boris Stefanov.
44 = În Istoria Partidului, Victor Frunză îl trece pe Boris Stefanov printre victimele Marii Epurări din URSS: p. 231. Adevărul e că datorită strânselor legături cu Ghiorghi Dimitrov și Vasil Kolarov, influenții conducători bulgari ai Cominternului, Stefanov a scăpat acestui destin și a rămas secretar general al PCR până la înlocuirea cu Ș. Foriș în 1940. El a fost martorul exterminării vechii gărzi a PCR fără să încerce să-și apere tovarășii hărțuiți de către NKVD. În mai 1939, când părinții mei au ajuns în URSS după sfârșitul război civil din Spania, Stefanov i-a primit în calitate de secretar general al PCR și s-a abținut de la orice remarcă privitoare la soarta comuniștilor români în timpul terorii. În toamna lui 1939, Ș. Foriș a vizitat Moscova și a purtat discuții cu Dimitrov și Manuilski în privința restructurării conducerii PCR. Demiterea lui Stefanov s-a datorat, după toate probabilitățile, unui articol publicat în Internaționala Comunistă (dec. 1939), în care încerca să tragă învățături pentru PCR din recent încheiat pactul nazisto-sovietic. Greșeala lui de neiertat a constat în cererea publică adresată comuniștilor români de a reveni la vechile teze ale luptei pentru „autodeterminarea” Basarabiei, adică la anexarea ei de către URSS. Lucru încă și mai deranjant, el cerea alipirea României la URSS împotriva „imperialiștilor războinici” britanici și francezi. Ministerul de externe sovietic a respins punctul de vedere al lui Stefanov, susținând că acesta nu este punct de vedere al guvernului. Vezi Ionescu, Communism in Romania, p. 59 și Drachkovitch și Lazitch, Biographical Dictionary of Comintern, p. 445. După incident, influența lui Stefanov în partidul pe care-l condusese cinci ani și al cărui membru era de 20, scade la zero. În timpul războiului, Stefanov a continuat să lucreze pentru Comintern, apoi s-a alăturat comuniștilor bulgari exilați și s-a întors în Bulgaria, unde a devenit un activist de partid de mâna a doua. În anii 50, el a vizitat România și și-a exprimat dor. de a fi primit de Dej, însă cererea i-a fost respinsă.
47 = (...) Pe măsură ce conflictul cu grupul lui Dej se intensifica, atât Foriș cât și adversarii, bombardau Cominternul cu rapoarte reciproc incriminante, transmise prin consulatul sovietic de la Varna. (...)
(36) (...)Cea mai mare parte din elita inițială a stalinismului românesc a fost executată sau a dispărut în lagărele sovietice, alăturându-se fostului lor idol și protector, Cristian Racovski.
52 = (...)Legătura lor cu Racovski a jucat un rol important în crearea suspiciunilor sovieticilor privitoare la aplecările troțkiste ale românilor. (...)
(40) 62 = (...)Comuniști de frunte români ca Petre Borilă, (...), au avut un rol activ în Brigăzile Internaționale. (...)Valter Roman e pseudonimul luat de Ernst Neulander, militant de origine maghiaro-evreiască din Oradea, care avea să joace un rol important în istoria postbelică a României, mai întâi ca șef de personal al armatei și ministru al telecomunicațiilor, apoi într-un proces înscenare menit să epureze partidul comuniști de „titoiști” și de „agenți ai puterilor occidentale”.
(30)(...)În consonanță cu acest nihilism național, participanții [Cong. IV PCR, Harkov, 1928] au descris România drept „jandarm credincios al puterilor imperialiste împotriva primului stat al proletariatului, URSS, și a viitoarei revoluții în Balcani” (30).
(33)(...)Congresul [V PCR, Moscova, 1931] a adunat 38 delegați din România și reprezentanți ai partidelor comuniste din (...), Bulgaria, (...)
(35)(...)Delegația română la acest congres [VII Comintern 1935] era condusă de Boris Stefanov, care la scurtă vreme avea să fie numit secretar general (43). Membru fondator al PCR, Stefanov a fost ales deputat pe listele partidului Socialist-Comunist în 1922. Stefanov era de origine bulgară, dar se născuse în România, vorbea bine limba și era mai puțin străin de cultura țării decât predecesorii săi străini. Ascensiunea sa în ierarhia partidului a fost primită cu simpatie de mulți militanți din ilegalitate, văzând în ea redobândirea demnității naționale a partidului(44). În realitate, Stefanov era un ideolog rigid, al cărui unic scop era să pună în aplicare schemele cominterniste(45). Rolul lui în partid era să supravegheze noile organizații frontiste, să țină sub control strict cadrele și să mențină o disciplină de fier. Stefanov este întruchiparea unei întregi generații care nu cunoștea îndoiala și n-avea nici o dilemă morală. Membrii ei împărtășeau viziunea partidului stalinist ca avangardă a proletariatului mondial și n-aveau nici un fel de mustrare iscată de impossibilitatea discuțiilor deschise în partidul comunist al URSS sau în Comintern.
43 = Un exemplu: când mama mea a părăsit Bucureștiul în 1937, pentru a lucra ca asistent medical în Brigăzile Internaționale din Spania, legătura ei superioară i-a cerut să-i anunțe pe tovarăși că „s-ar putea să avem un secretar general român”, adică Boris Stefanov.
44 = În Istoria Partidului, Victor Frunză îl trece pe Boris Stefanov printre victimele Marii Epurări din URSS: p. 231. Adevărul e că datorită strânselor legături cu Ghiorghi Dimitrov și Vasil Kolarov, influenții conducători bulgari ai Cominternului, Stefanov a scăpat acestui destin și a rămas secretar general al PCR până la înlocuirea cu Ș. Foriș în 1940. El a fost martorul exterminării vechii gărzi a PCR fără să încerce să-și apere tovarășii hărțuiți de către NKVD. În mai 1939, când părinții mei au ajuns în URSS după sfârșitul război civil din Spania, Stefanov i-a primit în calitate de secretar general al PCR și s-a abținut de la orice remarcă privitoare la soarta comuniștilor români în timpul terorii. În toamna lui 1939, Ș. Foriș a vizitat Moscova și a purtat discuții cu Dimitrov și Manuilski în privința restructurării conducerii PCR. Demiterea lui Stefanov s-a datorat, după toate probabilitățile, unui articol publicat în Internaționala Comunistă (dec. 1939), în care încerca să tragă învățături pentru PCR din recent încheiat pactul nazisto-sovietic. Greșeala lui de neiertat a constat în cererea publică adresată comuniștilor români de a reveni la vechile teze ale luptei pentru „autodeterminarea” Basarabiei, adică la anexarea ei de către URSS. Lucru încă și mai deranjant, el cerea alipirea României la URSS împotriva „imperialiștilor războinici” britanici și francezi. Ministerul de externe sovietic a respins punctul de vedere al lui Stefanov, susținând că acesta nu este punct de vedere al guvernului. Vezi Ionescu, Communism in Romania, p. 59 și Drachkovitch și Lazitch, Biographical Dictionary of Comintern, p. 445. După incident, influența lui Stefanov în partidul pe care-l condusese cinci ani și al cărui membru era de 20, scade la zero. În timpul războiului, Stefanov a continuat să lucreze pentru Comintern, apoi s-a alăturat comuniștilor bulgari exilați și s-a întors în Bulgaria, unde a devenit un activist de partid de mâna a doua. În anii 50, el a vizitat România și și-a exprimat dor. de a fi primit de Dej, însă cererea i-a fost respinsă.
47 = (...) Pe măsură ce conflictul cu grupul lui Dej se intensifica, atât Foriș cât și adversarii, bombardau Cominternul cu rapoarte reciproc incriminante, transmise prin consulatul sovietic de la Varna. (...)
(36) (...)Cea mai mare parte din elita inițială a stalinismului românesc a fost executată sau a dispărut în lagărele sovietice, alăturându-se fostului lor idol și protector, Cristian Racovski.
52 = (...)Legătura lor cu Racovski a jucat un rol important în crearea suspiciunilor sovieticilor privitoare la aplecările troțkiste ale românilor. (...)
(40) 62 = (...)Comuniști de frunte români ca Petre Borilă, (...), au avut un rol activ în Brigăzile Internaționale. (...)Valter Roman e pseudonimul luat de Ernst Neulander, militant de origine maghiaro-evreiască din Oradea, care avea să joace un rol important în istoria postbelică a României, mai întâi ca șef de personal al armatei și ministru al telecomunicațiilor, apoi într-un proces înscenare menit să epureze partidul comuniști de „titoiști” și de „agenți ai puterilor occidentale”.
Un stalinism pentru eternitate
(43) (...)Astfel, cei din anturajul de la Doftana și Târgu Jiu ai lui Dej - G. Apostol, N. Ceaușescu, I. Chișinevschi, M. Constantinescu, A. Drăghici, T. Georgescu, A. Moghioroș, I. Rangheț - au devenit maeștri ai manipulării bizantine, (...).
73 = (...)În cuvântarea la Plenara din apr. 1968, N. Ceaușescu a subliniat responsabilitatea lui Dej pentru asasinarea lui L. Pătrășcanu și, indirect, l-a prezentat pe T. Georgescu drept opozant la înscenarea unui proces politic trucat, în care Pătrășcanu să joace rolul lui Kostov, Rajk sau Slanski.
(44) (...)Dej era cel care, la întâlnirea Cominformului din 1949, a fost ales de către Stalin pentru a rosti cuvântarea despre „Partidul Comunist din Iugoslavia încăput pe mâna asasinilor și spionilor”(79).
79 = Pentru campaniile staliniste anti-Tito, vezi Adam Ulam, Titoism and the Cominform (Cambridge: Harvard University Press, 1952) și Lily Marcou, Le Kominform: le communisme de guerre froide (Paris: Presses de la Fondation Nationale de Sciences Politiques, 1977).
(43) (...)Astfel, cei din anturajul de la Doftana și Târgu Jiu ai lui Dej - G. Apostol, N. Ceaușescu, I. Chișinevschi, M. Constantinescu, A. Drăghici, T. Georgescu, A. Moghioroș, I. Rangheț - au devenit maeștri ai manipulării bizantine, (...).
73 = (...)În cuvântarea la Plenara din apr. 1968, N. Ceaușescu a subliniat responsabilitatea lui Dej pentru asasinarea lui L. Pătrășcanu și, indirect, l-a prezentat pe T. Georgescu drept opozant la înscenarea unui proces politic trucat, în care Pătrășcanu să joace rolul lui Kostov, Rajk sau Slanski.
(44) (...)Dej era cel care, la întâlnirea Cominformului din 1949, a fost ales de către Stalin pentru a rosti cuvântarea despre „Partidul Comunist din Iugoslavia încăput pe mâna asasinilor și spionilor”(79).
79 = Pentru campaniile staliniste anti-Tito, vezi Adam Ulam, Titoism and the Cominform (Cambridge: Harvard University Press, 1952) și Lily Marcou, Le Kominform: le communisme de guerre froide (Paris: Presses de la Fondation Nationale de Sciences Politiques, 1977).
Platforma antidestalinizării
(46)(...)Dorința lor [PCR] de autonomie nu era inspirată, ca în cazul lui Tito, de mândria națională rănită, ci de teama de a nu fi obligați de Hrușciov să treacă la o destalinizare hotărâtă.
(48)(...)Împreună cu fostul activist cominternist Dumitru Coliu (Dimităr Volev), președinte al Comisiei de Control a PCR, N. Ceaușescu a orchestrat epurarea din 1958-1960, care avea să ducă la excluderea a mii de cadre și a avut un efect de slăbire a vechii gărzi. Spre deosebire de M. Constantinescu, care în convorbiri particulare deplângea „bizantinizarea” vieții de partid sub Dej, se pare că Ceaușescu avea o plăcere deosebită de a imita pasiunea secretarului general pentru secret și intrigă.
(46)(...)Dorința lor [PCR] de autonomie nu era inspirată, ca în cazul lui Tito, de mândria națională rănită, ci de teama de a nu fi obligați de Hrușciov să treacă la o destalinizare hotărâtă.
(48)(...)Împreună cu fostul activist cominternist Dumitru Coliu (Dimităr Volev), președinte al Comisiei de Control a PCR, N. Ceaușescu a orchestrat epurarea din 1958-1960, care avea să ducă la excluderea a mii de cadre și a avut un efect de slăbire a vechii gărzi. Spre deosebire de M. Constantinescu, care în convorbiri particulare deplângea „bizantinizarea” vieții de partid sub Dej, se pare că Ceaușescu avea o plăcere deosebită de a imita pasiunea secretarului general pentru secret și intrigă.
Drumul spre puterea absolută
(50) (...)Pretinsul lui [N. Ceaușescu] titoism consta din spectacole operetistice care iritau conducerea sovietică, dar care nu au avut nicio consecință palpabilă pentru popor. (...) În loc să urmeze opțiunea neotitoistă, obsesia autonomiei a atras țara într-un proces de albanizare contraproductiv economic, distrugător social și dezastruos cultural.
(50) (...)Pretinsul lui [N. Ceaușescu] titoism consta din spectacole operetistice care iritau conducerea sovietică, dar care nu au avut nicio consecință palpabilă pentru popor. (...) În loc să urmeze opțiunea neotitoistă, obsesia autonomiei a atras țara într-un proces de albanizare contraproductiv economic, distrugător social și dezastruos cultural.