BARBARA W. TUCHMAN, Trufașa citadelă. O frescă a lumii dinaintea primului război mondial (1890-1914), trad. M. Livescu, pref. E. Campus, Ed. Politică, București, 1977, 605 p.
1. Patricienii - Anglia 1895-1902
(37) (...)În 1895, pe când era ambasador al Angliei la Paris, marchizul de Dulferin și Ava a învățat singur și și-a notat în agendă pe acel an că, în afara de citirea în grecește a 11 piese de Aristofan, (...).
(42) (...)Unui vizitator parizian cu titlu de noblețe i se părea că „un neam de zei și de zeițe descind din Olimp în Anglia în lunile iunie și iulie”.
(46) Un membru influent al grupului era George Wyndham, care scrisese o carte despre poeții francezi și introducerea la Plutarh a lui Norh, pentru ca după ce avusese funcția de secretar particular al lui Balfour, să fie numit în 1896, subsecretar de stat la Ministerul de Război, (...).
(62) (...)[lordul Salisbury] Participase, în 1878, la Congresul de la Berlin împreună cu Disraeli și manevrase prin toate întortocheatele acelei complicații perpetue care era chestiunea balcanică.
(68) (...)Morris, care era autorul unui poem plin de căldură sufletească, intitulat The Epic of Hades*, (...).
* Epopeea Infernului.
(95) (...)Regina [Victoria] și-a consemnat părerile ei asupra lui Balfour în 1896, după ce discutase cu el despre Creta, despre ororile turcești și (...).
(96) În afară de Imperiul Roman, nici o altă stăpânire nu s-a extins atât de mult ca Imperiul Britanic la sfârșitul secolului XIX. (...) Printre trupele ce defilau [Jubileul de Diamant 1897] se aflau unități de cavalerie din toate părțile Pământului: (...) și zaptici din Cipru purtând fesuri cu ciucuri și încălecați pe ponei cu coama neagră.
(37) (...)În 1895, pe când era ambasador al Angliei la Paris, marchizul de Dulferin și Ava a învățat singur și și-a notat în agendă pe acel an că, în afara de citirea în grecește a 11 piese de Aristofan, (...).
(42) (...)Unui vizitator parizian cu titlu de noblețe i se părea că „un neam de zei și de zeițe descind din Olimp în Anglia în lunile iunie și iulie”.
(46) Un membru influent al grupului era George Wyndham, care scrisese o carte despre poeții francezi și introducerea la Plutarh a lui Norh, pentru ca după ce avusese funcția de secretar particular al lui Balfour, să fie numit în 1896, subsecretar de stat la Ministerul de Război, (...).
(62) (...)[lordul Salisbury] Participase, în 1878, la Congresul de la Berlin împreună cu Disraeli și manevrase prin toate întortocheatele acelei complicații perpetue care era chestiunea balcanică.
(68) (...)Morris, care era autorul unui poem plin de căldură sufletească, intitulat The Epic of Hades*, (...).
* Epopeea Infernului.
(95) (...)Regina [Victoria] și-a consemnat părerile ei asupra lui Balfour în 1896, după ce discutase cu el despre Creta, despre ororile turcești și (...).
(96) În afară de Imperiul Roman, nici o altă stăpânire nu s-a extins atât de mult ca Imperiul Britanic la sfârșitul secolului XIX. (...) Printre trupele ce defilau [Jubileul de Diamant 1897] se aflau unități de cavalerie din toate părțile Pământului: (...) și zaptici din Cipru purtând fesuri cu ciucuri și încălecați pe ponei cu coama neagră.
2. Ideea și fapta - Anarhiștii 1890-1914
(104) (...)„Forma cea mai perfecționată” a societății libere era, după el, aceea fără nici un fel de autoritate, iar Proudhon a fost primul care i-a dat numele de „anarhie”*, într-un acces de dispreț, el condamna guvernarea.
*an-archia înseamnă în grecește „lipsă de guvernare”.
(115) (...) Reclus - omul cu o față melancolică și împodobită cu o barbă neagră, de o frumusețe sumbră ca aceea a unui Crist bizantin - era prorocul mișcării.
(104) (...)„Forma cea mai perfecționată” a societății libere era, după el, aceea fără nici un fel de autoritate, iar Proudhon a fost primul care i-a dat numele de „anarhie”*, într-un acces de dispreț, el condamna guvernarea.
*an-archia înseamnă în grecește „lipsă de guvernare”.
(115) (...) Reclus - omul cu o față melancolică și împodobită cu o barbă neagră, de o frumusețe sumbră ca aceea a unui Crist bizantin - era prorocul mișcării.
3. Sfârșitul unui vis - Statele Unite ale Americii 1890-1902
(175) (...) [căpitanul de marină Alfred Mahan] Purtând roba academică roșie peste uniforma lui de ceremonie și pe deasupra sabiei, a primit titlul de doctor în drept roman de la Oxford și acela de doctor în drept de la Cambridge, fiind astfel singurul om care primise în aceeași săpătmână câte un titlu de la amândouă universitățile.
(175) (...) [căpitanul de marină Alfred Mahan] Purtând roba academică roșie peste uniforma lui de ceremonie și pe deasupra sabiei, a primit titlul de doctor în drept roman de la Oxford și acela de doctor în drept de la Cambridge, fiind astfel singurul om care primise în aceeași săpătmână câte un titlu de la amândouă universitățile.
4. „Dă-mi, Doamne, lupta!” - Franța 1894-1899
(234) Le Temps, olimpian și plin de simțul răspunderii, era în fruntea tuturor celorlalte.
(251) (...), contele de Castellane se căsătorise cu austera moștenitoare Anna Gould, iar cu ajutorul zestrei ei clădise un castel de marmură împodobit cu prețioase obiecte antice, pentru ca să demonstreze ce perfecțiune putea atinge bunul gust dacă era susținut cu bani.
(262) (...): a fost semnătura „ultimei glorii a geniului latin” și a conducătorului academicienilor, adică a lui Anatole France.
(269) (...) Victor Brochard, profesor de filosofie antică la Sorbona, îi răspunde cu vehemență: „Justiția nu se întemeiază pe tribunale, ci pe lege...”.
(270) (...)Musafirii ei Loynes se întâlneau vinerea la cină într-o încăpere umplută cu mobilă îmbrăcată în pluș, ornată cu nudul unei Minerve de marmură așezată pe placa șemineului și (...).
(287) (...) Omul acesta era Rene Waldeck-Rousseau, în vârstă de 35 de ani, avocat de frunte din Paris și orator strălucit, cunoscut drept „Pericle al republicii”.
(289)(...) „Trebuie făcută o alegere”, scria Barres în Le Journal: Rennes [orașul rejudecării procesului Dreyfus 1899], spunea el, este Rubiconul.
(293)(...)În ziua de 14 august, mult prea elocventul și agresivul maestru Labori [avocatul căpitanului Dreyfus], care „arăta ca un Hercule și pleda ca un boxer”, (...).
(234) Le Temps, olimpian și plin de simțul răspunderii, era în fruntea tuturor celorlalte.
(251) (...), contele de Castellane se căsătorise cu austera moștenitoare Anna Gould, iar cu ajutorul zestrei ei clădise un castel de marmură împodobit cu prețioase obiecte antice, pentru ca să demonstreze ce perfecțiune putea atinge bunul gust dacă era susținut cu bani.
(262) (...): a fost semnătura „ultimei glorii a geniului latin” și a conducătorului academicienilor, adică a lui Anatole France.
(269) (...) Victor Brochard, profesor de filosofie antică la Sorbona, îi răspunde cu vehemență: „Justiția nu se întemeiază pe tribunale, ci pe lege...”.
(270) (...)Musafirii ei Loynes se întâlneau vinerea la cină într-o încăpere umplută cu mobilă îmbrăcată în pluș, ornată cu nudul unei Minerve de marmură așezată pe placa șemineului și (...).
(287) (...) Omul acesta era Rene Waldeck-Rousseau, în vârstă de 35 de ani, avocat de frunte din Paris și orator strălucit, cunoscut drept „Pericle al republicii”.
(289)(...) „Trebuie făcută o alegere”, scria Barres în Le Journal: Rennes [orașul rejudecării procesului Dreyfus 1899], spunea el, este Rubiconul.
(293)(...)În ziua de 14 august, mult prea elocventul și agresivul maestru Labori [avocatul căpitanului Dreyfus], care „arăta ca un Hercule și pleda ca un boxer”, (...).
5. Îndepărtatele bătăi de tobă - Haga anii 1899 și 1907
(314) [kaiserul Wilhelm II] Într-un loc compara propunerea țarului [Nicolae II/conferința limitării înarmării] cu mesajul prin care spartanii cereau atenienilor să se învoiască să nu-și reclădească zidurile cetății, (...).
(316)(...)Miezul acestui stat [Uniunea pangermană 1891] urma să fie format de Marea Germanie, cuprinzând, în afara Germaniei propriu zise, Belgia, Luxemburgul, Elveția, Austro-Ungaria, Polonia, România și Serbia, iar noul stat urma să-și extindă dominația asupra întregii lumi.
(318)(...)Politica externă era controlată, îndărătul lui Bulow, de către invizibilul domn Holstein, care, după obiceiul curților bizantine, își exercita puterea politică fără să aibă o funcție oficială.
(320)(...)Stead [The Pall Mall Gazette/liberal] se lansa în cruciade al căror obiect se extindea de la protecția prostituatelor până la „imperialismul rațional”, ducea campanii în legătură cu atrocitățile din Bulgaria, (...).
(326)(...)Pregătirile prealabile [conferință/Haga/1899] au trezit o serie de animozități și au întețit diferendele în curs. China și Japonia, Turcia și Grecia, Spania și Statele Unite de-abia sfârșiseră războaiele dintre ele, (...).
(331)(…)[general John Ardagh] Fusese observator militar în războiul franco-german și în cel ruso-turc, (...).
(333)(...)De pe tavan [castelul regal Huis ten Bosch], Cupidoni zugrăviți, Venere goale, precum și moartea reprezentată printr-un schelet ce suita chiorâș priveau în jos spre șirurile instalate de birouri acoperite cu postav verde, la care ședeau 108 delegați din 26 de țări. Predominau hainele negre, printre car se amestecau pentru variație uniformele militare, fesurile roșii ale turcilor și chimonoul de mătase albastră al delegatului chinez.
(335)(...)„Conferința a adus aici secăturile din lumea întreagă, îi scria el [contele Munster] lui Bulow. (...) Toată gloata aceasta, sprijinită de „Junii Turci”, de armeni și pe deasupra de socialiști, lucrează pe față sub egida Rusiei”.
(345)(...)Delegații țărilor balcanice, România, Bulgaria, Serbia și Grecia, au dat loc unei crize atunci când au amenințat că părăsesc în grup conferința dacă se menține dispoziția privind înființarea „comisiilor de anchetă”.
(352)Dintre pavilioanele naționale expoziție/Paris/1900, cel mai popular era acela al Rusiei, un palat exotic în stil bizantin, (...).
(372)(...)Baronul Marschall, ambasador al Germaniei la Constantinopol, (...).
(377)După spusele unui comentator, ideea ca deciziile să fie luate de „state orientale decăzute, ca Turcia sau Persia... sau de către un avocat metis din America centrală sau de Sud” nemulțumea profund marile puteri europene [conferință/Haga/1907].
(314) [kaiserul Wilhelm II] Într-un loc compara propunerea țarului [Nicolae II/conferința limitării înarmării] cu mesajul prin care spartanii cereau atenienilor să se învoiască să nu-și reclădească zidurile cetății, (...).
(316)(...)Miezul acestui stat [Uniunea pangermană 1891] urma să fie format de Marea Germanie, cuprinzând, în afara Germaniei propriu zise, Belgia, Luxemburgul, Elveția, Austro-Ungaria, Polonia, România și Serbia, iar noul stat urma să-și extindă dominația asupra întregii lumi.
(318)(...)Politica externă era controlată, îndărătul lui Bulow, de către invizibilul domn Holstein, care, după obiceiul curților bizantine, își exercita puterea politică fără să aibă o funcție oficială.
(320)(...)Stead [The Pall Mall Gazette/liberal] se lansa în cruciade al căror obiect se extindea de la protecția prostituatelor până la „imperialismul rațional”, ducea campanii în legătură cu atrocitățile din Bulgaria, (...).
(326)(...)Pregătirile prealabile [conferință/Haga/1899] au trezit o serie de animozități și au întețit diferendele în curs. China și Japonia, Turcia și Grecia, Spania și Statele Unite de-abia sfârșiseră războaiele dintre ele, (...).
(331)(…)[general John Ardagh] Fusese observator militar în războiul franco-german și în cel ruso-turc, (...).
(333)(...)De pe tavan [castelul regal Huis ten Bosch], Cupidoni zugrăviți, Venere goale, precum și moartea reprezentată printr-un schelet ce suita chiorâș priveau în jos spre șirurile instalate de birouri acoperite cu postav verde, la care ședeau 108 delegați din 26 de țări. Predominau hainele negre, printre car se amestecau pentru variație uniformele militare, fesurile roșii ale turcilor și chimonoul de mătase albastră al delegatului chinez.
(335)(...)„Conferința a adus aici secăturile din lumea întreagă, îi scria el [contele Munster] lui Bulow. (...) Toată gloata aceasta, sprijinită de „Junii Turci”, de armeni și pe deasupra de socialiști, lucrează pe față sub egida Rusiei”.
(345)(...)Delegații țărilor balcanice, România, Bulgaria, Serbia și Grecia, au dat loc unei crize atunci când au amenințat că părăsesc în grup conferința dacă se menține dispoziția privind înființarea „comisiilor de anchetă”.
(352)Dintre pavilioanele naționale expoziție/Paris/1900, cel mai popular era acela al Rusiei, un palat exotic în stil bizantin, (...).
(372)(...)Baronul Marschall, ambasador al Germaniei la Constantinopol, (...).
(377)După spusele unui comentator, ideea ca deciziile să fie luate de „state orientale decăzute, ca Turcia sau Persia... sau de către un avocat metis din America centrală sau de Sud” nemulțumea profund marile puteri europene [conferință/Haga/1907].
6. „Vin vremurile lui Nero” - Germania 1890-1914
(380) (...)În ochii germanilor, cultura germană era moștenitoarea Greciei și a Romei, (...).
(381) (...) Crescut în confort și obișnuit cu el, (...), [Richard] Strauss nu părea un Prometeu ca Beethoven și (...).
(382) (...)Munchenul ocrotea artele și se considera ca fiind Atena modernă, opusă Spartei, capitala Prusiei [Berlin], ai cărei iuncheri disprețuiau cultura și confortul, ca și anticii lor prototipi.
(409) (...)[Romain Rolland] I se părea că-l [Strauss] vede pe Dionysos al lui Nietzsche dându-ți frâu liber pornirilor.
(415) (...), ceea ce a făcut ca Sargent, sfâșiat între dorința de a-și savura mâncarea și impulsul de a se repezi la fereastră ca să vadă de unde vine muzica, să fie supus unor chinuri tantalice.
(417)(...)„Nu înțeleg de ce n-aș compune o simfonie având ca subiect propria mea persoană - i-a spus el [Strauss] lui Rolland. Mă consider tot atât de interesant ca Napoleon sau Alexandru cel Mare”.
(420)(...)Societățile teatrale studențești reînviau pe Regele Oedip al lui Sofocle și pe Euripide.
(423)(...)Ei [pesimiștii] sesizau însă simptomele dezastrului, semnul că cetatea era coaptă ca să fie distrusă prin foc, că veneau vremurile lui Nero.
(428)(…)Viena era țara mâncătorilor de lotus și „Capua rațiunii”.
(430)(...)După prima întâlnire cu Strauss, Hofmannstahl i-a trimis o piesă în versuri pentru un balet, pe care scrisese după ce descoperise „frumusețea dionisiacă” a gesturilor fără cuvinte ale dansului.
(435)[germanii] Pătrundeau în toate continentele, îi finanțau pe turci, erau pe cale să construiască o cale ferată de la Berlin la Bagdad, (...).
(436)(...)Strauss a terminat partitura operei Electra în septembrie 1908.
(437)(...)Opera era prezentată într-un singur act, care dura două ore fără nici o pauză, iar Electra trebuia să rămână pe scenă în tot acest timp. (...)
Pentru această dramă legendară, petrecută în anul 1500 î. e. n. [?], Strauss dorea ca totul să fie „exact și realist” și insistă, de aceea, ca la sacrificiul Clitemnestrei să se aducă pe scenă oi și tauri adevărați. (..) Clinchetul brățărilor Clitemnestrei este redat de instrumentele de percuție; atunci când Crisotemis vorbește de noaptea furtunoasă, în orchestră se dezlănțuie vijelia; (...).
(438) (...)Fără uvertură sau preludiu, cortina se ridică atunci când orchestra intonează - cu un bubuit de tunet semănând cu acela produs de ciocanul destinului care izbea în marea poartă a leilor din Micena - tema lui Agamemnon. (...)Pentru unii, muzica Electrei nu mai era muzică. (...)
Ascultând-o, Hermann Bahr avea sentimentul că muzica exprimă ceva sinistru în legătură cu actualitatea, mândria născută dintr-o putere nemărginită, o nesocotire a ordinii, „ademenită să se întoarcă în haos”, iar la Crisotemis arzătoarea dorință de sinceritate și liniște. (...)
Atunci când, după un an, Electra a ajuns la Londra, ea era deja celebră, (...).
(439) (...)Crezând că răspunzătoare de atacurile împotriva Electrei era isteria antigermană, G. B. Shaw înclină dintr-o dată de în cealaltă extremă. G. B. S./„The Nation”)Numea Electra „cea mai înaltă realizare a celei mai înalte arte”, (...).
Strauss recunoștea că, în ceea ce privește stilul muzical al Salomeei și al Electrei, împinsese lucrurile la extrem.
(440) În Electra, rolurile bărbătești erau de puțină importanță, (...).
(441) (...)Deși, imediat după Cavalerul rozelor, se apucase, împreună cu Hofmannstahl să creeze o nouă operă, Ariadna în Naxos, Strauss își atinsese propria culme.
(442) (...)[balerinul rus Vaslav Nijinski] Era un înger, un geniu și un Apollo al mișcării.
(443) (...), Rodin spunea: „Sculptura clasică urmărea logica corpului omenesc. Eu îi caut psihologia”.
(447) (...)[Serghei Diaghilev/1912/Paris] A prezentat două balete noi pe muzică de compozitori francezi, Daphnis și Cloe al lui Maurice Ravel, scris special pentru această împrejurare, și care a fost considerat de Stravinski „una din cele mai frumoase lucrări scrise deun compozitor francez”, precum și După amiaza unui faun al lui Debussy, lucrare cunoscută, dar care a provocat scandal din motive ce nu aveau legătură cu muzica. În rolul faunului evolua Nijinski, îmbrăcat într-un tricou strâns lipit de corp și colorat ca o piele de tigru, cu codiță la spate și purtând pe cap o perucă cu cârlionți mărunți, făcuți din fir de aur, precum și două cornițe răsucite. În balet, care dura 12 minute, artistul urmărea nimfele îmbrăcate în veșminte grecești și, atunci când ultima îi scăpa din mână, lăsând în urmă voalul, Nijinski se prăbușea pe el de parcă ar fi vrut să-l iubească.
(448) (...)La Viena, unde, din cauza războiului balcanic în curs de desfășurare, starea de spirit era antislavă, totul era cât pe ce să se termine cu un fiasco.
(449) (...)[Hofmannstahl]După ce află condițiile financiare ale acestuia [Diaghilev], îi propuse lui Strauss un balet având ca subiect pe Oreste și Furiile, în care Nijinski să prezinte „fapta groaznică și înspăimântătoarele suferințe” ale eroului, iar Furiile „să se dezlănțuie oribile și triumfătoare” în dansul final al nimicirii.
(455) (...)Părțile cele mai reușite din lucrările sale, scria Gilman, ca (...), și confesiunea lui Oreste și a Electrei reprezenta o muzică de o „perfecțiune cosmică formidabilă”, iar Electra, capodopera lui, va fi recunoscută într-o zi „printre lucrările supreme ale muzicii”.
(457)(...)La aceeași oră din aceeași seară [25 iulie 1914], răspunsul Serbiei la ultimatumul Austriei a fost respins de către ambasadorul austriac, care a anunțat ruperea relațiilor sintre cele două țări și a părăsit Belgradul cu destinația Viena.
(380) (...)În ochii germanilor, cultura germană era moștenitoarea Greciei și a Romei, (...).
(381) (...) Crescut în confort și obișnuit cu el, (...), [Richard] Strauss nu părea un Prometeu ca Beethoven și (...).
(382) (...)Munchenul ocrotea artele și se considera ca fiind Atena modernă, opusă Spartei, capitala Prusiei [Berlin], ai cărei iuncheri disprețuiau cultura și confortul, ca și anticii lor prototipi.
(409) (...)[Romain Rolland] I se părea că-l [Strauss] vede pe Dionysos al lui Nietzsche dându-ți frâu liber pornirilor.
(415) (...), ceea ce a făcut ca Sargent, sfâșiat între dorința de a-și savura mâncarea și impulsul de a se repezi la fereastră ca să vadă de unde vine muzica, să fie supus unor chinuri tantalice.
(417)(...)„Nu înțeleg de ce n-aș compune o simfonie având ca subiect propria mea persoană - i-a spus el [Strauss] lui Rolland. Mă consider tot atât de interesant ca Napoleon sau Alexandru cel Mare”.
(420)(...)Societățile teatrale studențești reînviau pe Regele Oedip al lui Sofocle și pe Euripide.
(423)(...)Ei [pesimiștii] sesizau însă simptomele dezastrului, semnul că cetatea era coaptă ca să fie distrusă prin foc, că veneau vremurile lui Nero.
(428)(…)Viena era țara mâncătorilor de lotus și „Capua rațiunii”.
(430)(...)După prima întâlnire cu Strauss, Hofmannstahl i-a trimis o piesă în versuri pentru un balet, pe care scrisese după ce descoperise „frumusețea dionisiacă” a gesturilor fără cuvinte ale dansului.
(435)[germanii] Pătrundeau în toate continentele, îi finanțau pe turci, erau pe cale să construiască o cale ferată de la Berlin la Bagdad, (...).
(436)(...)Strauss a terminat partitura operei Electra în septembrie 1908.
(437)(...)Opera era prezentată într-un singur act, care dura două ore fără nici o pauză, iar Electra trebuia să rămână pe scenă în tot acest timp. (...)
Pentru această dramă legendară, petrecută în anul 1500 î. e. n. [?], Strauss dorea ca totul să fie „exact și realist” și insistă, de aceea, ca la sacrificiul Clitemnestrei să se aducă pe scenă oi și tauri adevărați. (..) Clinchetul brățărilor Clitemnestrei este redat de instrumentele de percuție; atunci când Crisotemis vorbește de noaptea furtunoasă, în orchestră se dezlănțuie vijelia; (...).
(438) (...)Fără uvertură sau preludiu, cortina se ridică atunci când orchestra intonează - cu un bubuit de tunet semănând cu acela produs de ciocanul destinului care izbea în marea poartă a leilor din Micena - tema lui Agamemnon. (...)Pentru unii, muzica Electrei nu mai era muzică. (...)
Ascultând-o, Hermann Bahr avea sentimentul că muzica exprimă ceva sinistru în legătură cu actualitatea, mândria născută dintr-o putere nemărginită, o nesocotire a ordinii, „ademenită să se întoarcă în haos”, iar la Crisotemis arzătoarea dorință de sinceritate și liniște. (...)
Atunci când, după un an, Electra a ajuns la Londra, ea era deja celebră, (...).
(439) (...)Crezând că răspunzătoare de atacurile împotriva Electrei era isteria antigermană, G. B. Shaw înclină dintr-o dată de în cealaltă extremă. G. B. S./„The Nation”)Numea Electra „cea mai înaltă realizare a celei mai înalte arte”, (...).
Strauss recunoștea că, în ceea ce privește stilul muzical al Salomeei și al Electrei, împinsese lucrurile la extrem.
(440) În Electra, rolurile bărbătești erau de puțină importanță, (...).
(441) (...)Deși, imediat după Cavalerul rozelor, se apucase, împreună cu Hofmannstahl să creeze o nouă operă, Ariadna în Naxos, Strauss își atinsese propria culme.
(442) (...)[balerinul rus Vaslav Nijinski] Era un înger, un geniu și un Apollo al mișcării.
(443) (...), Rodin spunea: „Sculptura clasică urmărea logica corpului omenesc. Eu îi caut psihologia”.
(447) (...)[Serghei Diaghilev/1912/Paris] A prezentat două balete noi pe muzică de compozitori francezi, Daphnis și Cloe al lui Maurice Ravel, scris special pentru această împrejurare, și care a fost considerat de Stravinski „una din cele mai frumoase lucrări scrise deun compozitor francez”, precum și După amiaza unui faun al lui Debussy, lucrare cunoscută, dar care a provocat scandal din motive ce nu aveau legătură cu muzica. În rolul faunului evolua Nijinski, îmbrăcat într-un tricou strâns lipit de corp și colorat ca o piele de tigru, cu codiță la spate și purtând pe cap o perucă cu cârlionți mărunți, făcuți din fir de aur, precum și două cornițe răsucite. În balet, care dura 12 minute, artistul urmărea nimfele îmbrăcate în veșminte grecești și, atunci când ultima îi scăpa din mână, lăsând în urmă voalul, Nijinski se prăbușea pe el de parcă ar fi vrut să-l iubească.
(448) (...)La Viena, unde, din cauza războiului balcanic în curs de desfășurare, starea de spirit era antislavă, totul era cât pe ce să se termine cu un fiasco.
(449) (...)[Hofmannstahl]După ce află condițiile financiare ale acestuia [Diaghilev], îi propuse lui Strauss un balet având ca subiect pe Oreste și Furiile, în care Nijinski să prezinte „fapta groaznică și înspăimântătoarele suferințe” ale eroului, iar Furiile „să se dezlănțuie oribile și triumfătoare” în dansul final al nimicirii.
(455) (...)Părțile cele mai reușite din lucrările sale, scria Gilman, ca (...), și confesiunea lui Oreste și a Electrei reprezenta o muzică de o „perfecțiune cosmică formidabilă”, iar Electra, capodopera lui, va fi recunoscută într-o zi „printre lucrările supreme ale muzicii”.
(457)(...)La aceeași oră din aceeași seară [25 iulie 1914], răspunsul Serbiei la ultimatumul Austriei a fost respins de către ambasadorul austriac, care a anunțat ruperea relațiilor sintre cele două țări și a părăsit Belgradul cu destinația Viena.
7. Transferul puterii - Anglia 1902-1911
(508) (...)Lloyd George [ministru liberal] căuta să-i facă pe moșieri [conservatori] să simtă și mai bine lucrul acesta bătându-și joc de ei în public, cerând sprijinul populației și făcând tot atâta tapaj ca și Marc Antoniu când plângea în fața rănilor lui Cezar.
(521) (...)Fiindcă scria în 1909, Masterman [liberal] nu socotea starea de spirit drept plictiseala pe care o produce pacea, deși, când a amintit de „actuala pace romană care s-a abătut asupra popoarelor occidentale ale Europei”, părea că-și reține, aproape cu greutate, un oftat de dezgust.
(508) (...)Lloyd George [ministru liberal] căuta să-i facă pe moșieri [conservatori] să simtă și mai bine lucrul acesta bătându-și joc de ei în public, cerând sprijinul populației și făcând tot atâta tapaj ca și Marc Antoniu când plângea în fața rănilor lui Cezar.
(521) (...)Fiindcă scria în 1909, Masterman [liberal] nu socotea starea de spirit drept plictiseala pe care o produce pacea, deși, când a amintit de „actuala pace romană care s-a abătut asupra popoarelor occidentale ale Europei”, părea că-și reține, aproape cu greutate, un oftat de dezgust.
8. Moartea lui Jaures - Socialiștii 1890-1914
(539) (...)Prototip al veșnicului rebel, Cipriani luptase alături de cămășile roșii ale lui Garibaldi și ca voluntar în răscoala cretană împotriva turcilor, (...).
(564) (...), Jaures se lansează cu iscusință pe aripile dizertației filozofice. „Se poate trece de la alb la negru, de la purpuriu la roșu și de la noapte la zi prin tranzacțiile acelea imperceptibile care i-au permis lui Heraclit să spună că în zi există întotdeauna și ceva noapte, iar în noapte o urmă de zi... Întra-adevăr, caracteristica extremelor este aceea că se apropie unele de altele prin nuanțe intermediare.”
(569) (...)„Desigur că Germania este un stat reacționar, feudal și polițienesc și cea mai prost guvernată țară din Europa”, cu excepția Turciei și Rusiei - a replicat Bebel [marxist german] - (...).
(587)(…)În același an [1908], umbra războiului s-a apropiat din nou, atunci când Austro-Ungaria a anexat Bosnia și Herțegovina, printr-o acțiune provocatoare pe care Rusia, care nu-și revenise din zbuciumările ei, a trebuit s-o înghită, și aceasta cu atât mai mult cu cât kaizerul, în „armura lui sclipitoare”, luase poziție de partea aliatului său. Die Arbeitzeitung, ziarul socialist din Viena, a publicat cu această ocazie o serie de articole șoviniste, care au făcut ca presa burgheză din Serbia să-și exprime bucuria malițioasă.
(595)(...)Balcanii, regiunea în care se ciocneau interesele Rusiei și Austriei, erau, așa cum știe toată lumea, butoiul cu pulbere al Europei. Atunci când, în octombrie 1912, Liga Balcanică, formată din Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru și sprijinită de Rusia, a declarat război Turciei, toată lumea avut impresia că îngrozitorul moment sosise. Pentru a demonstra unitatea muncitorilor de pretutindeni împotriva războiului, Biroul din Bruxelles a convocat pentru 24 și 25 noiembrie un congres extraordinar la Basel. Din 23 de țări s-au grăbit să plece spre Basel 555 de delegați. A fost votată în unanimitate declarația redactată dinainte de către Birou prin care se afirma că socialiștii „sunt gata de orice sacrificii” ca să împiedice războiul , fără să se specifice însă la ce anume.
(597)(...)La sfârșitul lui iunie, știrea că un patriot sârb îl asasinase pe arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austriac, într-un orășel obscur din teritoriul anexat al Bosniei, a produs o senzație de felul acelora cu care Europa se obișnuise și care a circulat fără să provoace o alarmă publică exagerată.
(598)Și apoi, cu o lună mai târziu, la 24 iulie, se răspândi cutremurătoarea știre că Austria prezentase Serbiei un ultimatum de o asemenea „brutalitate”, încât, după cuvântul lui Vorwarts, ziarul socialiștilor germani, „poate fi interpretat numai ca o încercare deliberată de a provoca războiul”. Sub picioarele Europei izbucnise o criză majoră. Urma să fie oare ca cea de la Agadâr sau a războiului balcanic, clocotind de provocări și manevre diplomatice, dar care până la sfârșit putea fi calmată? Oamenii așteptau răspunsul cu o speranță plină de teamă. „Ne bizuiam pe Jaures”, scria cu mult după aceea Stefan Zweig, sperând că îi va organiza pe socialiști ca să oprească războiul.
(599)(...)Întâlnindu-se acolo [Casa Poporului/Bruxelles], [socialiștii] au aflat că Austria declarase război Serbiei, dar că nici o altă națiune nu se angajase încă pe drumul războiului.
(539) (...)Prototip al veșnicului rebel, Cipriani luptase alături de cămășile roșii ale lui Garibaldi și ca voluntar în răscoala cretană împotriva turcilor, (...).
(564) (...), Jaures se lansează cu iscusință pe aripile dizertației filozofice. „Se poate trece de la alb la negru, de la purpuriu la roșu și de la noapte la zi prin tranzacțiile acelea imperceptibile care i-au permis lui Heraclit să spună că în zi există întotdeauna și ceva noapte, iar în noapte o urmă de zi... Întra-adevăr, caracteristica extremelor este aceea că se apropie unele de altele prin nuanțe intermediare.”
(569) (...)„Desigur că Germania este un stat reacționar, feudal și polițienesc și cea mai prost guvernată țară din Europa”, cu excepția Turciei și Rusiei - a replicat Bebel [marxist german] - (...).
(587)(…)În același an [1908], umbra războiului s-a apropiat din nou, atunci când Austro-Ungaria a anexat Bosnia și Herțegovina, printr-o acțiune provocatoare pe care Rusia, care nu-și revenise din zbuciumările ei, a trebuit s-o înghită, și aceasta cu atât mai mult cu cât kaizerul, în „armura lui sclipitoare”, luase poziție de partea aliatului său. Die Arbeitzeitung, ziarul socialist din Viena, a publicat cu această ocazie o serie de articole șoviniste, care au făcut ca presa burgheză din Serbia să-și exprime bucuria malițioasă.
(595)(...)Balcanii, regiunea în care se ciocneau interesele Rusiei și Austriei, erau, așa cum știe toată lumea, butoiul cu pulbere al Europei. Atunci când, în octombrie 1912, Liga Balcanică, formată din Serbia, Bulgaria, Grecia și Muntenegru și sprijinită de Rusia, a declarat război Turciei, toată lumea avut impresia că îngrozitorul moment sosise. Pentru a demonstra unitatea muncitorilor de pretutindeni împotriva războiului, Biroul din Bruxelles a convocat pentru 24 și 25 noiembrie un congres extraordinar la Basel. Din 23 de țări s-au grăbit să plece spre Basel 555 de delegați. A fost votată în unanimitate declarația redactată dinainte de către Birou prin care se afirma că socialiștii „sunt gata de orice sacrificii” ca să împiedice războiul , fără să se specifice însă la ce anume.
(597)(...)La sfârșitul lui iunie, știrea că un patriot sârb îl asasinase pe arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului austriac, într-un orășel obscur din teritoriul anexat al Bosniei, a produs o senzație de felul acelora cu care Europa se obișnuise și care a circulat fără să provoace o alarmă publică exagerată.
(598)Și apoi, cu o lună mai târziu, la 24 iulie, se răspândi cutremurătoarea știre că Austria prezentase Serbiei un ultimatum de o asemenea „brutalitate”, încât, după cuvântul lui Vorwarts, ziarul socialiștilor germani, „poate fi interpretat numai ca o încercare deliberată de a provoca războiul”. Sub picioarele Europei izbucnise o criză majoră. Urma să fie oare ca cea de la Agadâr sau a războiului balcanic, clocotind de provocări și manevre diplomatice, dar care până la sfârșit putea fi calmată? Oamenii așteptau răspunsul cu o speranță plină de teamă. „Ne bizuiam pe Jaures”, scria cu mult după aceea Stefan Zweig, sperând că îi va organiza pe socialiști ca să oprească războiul.
(599)(...)Întâlnindu-se acolo [Casa Poporului/Bruxelles], [socialiștii] au aflat că Austria declarase război Serbiei, dar că nici o altă națiune nu se angajase încă pe drumul războiului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu