Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman (SEVERIN 1995)

Adrian Severin, Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman, Scripta, București, 1995, 414 p.

 

Despărțirea de Pigafeta – Octavian Știreanu

14 (...) Lacrimile dimineții are ca subtitlu Slăbiciunile guvernului Roman: izomorfismul, pe verticala termenilor, ni se par edificator. (...)

 

I.Punerea problemei

Adevărul ca datorie

de la adevărul puterii la puterea adevărului

19 (...) Țara noastră primise statutul de invitat special în Consiliul Europei și în urma unei prestații personale memorabile a primului-ministru desfășurate chiar în hemiciclul Adunării Parlamentare Europene. (...)

(...) Unele dintre ele țin, însă, trebuie să țină, și de slăbiciunile proprii ale acelui guvern, nu neapărat cu sensul de erori, ci de puncte vulnerabile, de călcâie ale lui Ahile prin care au pătruns săgețile unor Pariși ignoranți, meschini și iresponsabili, îndreptate de mâna nevăzută a unor zei retrograzi și răzbunători. (...)

 

 

II.Guvernarea: stil și caracter

 

Pașoptismul: lupta dintre partizanii lui „acum” și partizanii lui „mai încolo”

25 (...) Fostul președinte francez Raymond Poincare, ajuns pe meleagurile noastre într-un proces la începutul secolului, făcea observația cum că noi ne-am afla la porțile Orientului, unde totul este tratat cu ușurință. (...)

26 (...), atribuțiile primului ministru sintetizându-se doar în dreptul de orientare politică generală, precum și într-un drept de veto exprimabil cu hotărârile de adoptat în ședințele plenare ale executivului, (...).

 

Intelectualismul: de la totalitarism direct la democrație, prin acțiunea minții, iar nu prin acțiunea terorii

39 (...) Și dacă este adevărat că morala și dreptul nu au nici o șansă în fața forței brutale, primitive și nelegiuite, este încă mai adevărat că forța unită cu dreptul și morala constituie un triumvirat invincibil.

Alcătuirea unui asemenea triumvirat cere însă și ea suferințe, întrucât nimic nu se capătă fără o anumită plată. (...)

 

Istorismul: despre acvila care nu prinde muște și misiunea istorică a Miței Baston

48 (...) El [guvernul Roman] a văzut că România se află, la începutul ultimului deceniu al mileniului doi, într-un din ceasurile sale astrale, când poate nu numai să scape de pericolul rămânerii în afara istoriei – pericol care devenise iminent sub zodia totalitarismului comunist de tip stalinisto-ceaușist -, ci este în stare să devină cu adevărat performantă în concursul mondial din ce în ce mai dur, asumându-și rolul la care îi dă tot dreptul, de principal factor de stabilitate și prosperitate în extremul estic al Europei centrale, în regiunea balcanică și a Mării Negre, de loc al întâlnirilor fluxurilor economice legând Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific, de pavăză împotriva expansionismului asiatic rusesc. (...)

49 (...) Câte speranțe deștepta și câte frumoase previziuni inspira acea Românie care, în anul 1877-1878, înclina prin intervenția ei balanța în războiul ruso-turc, dând lovitura de grație bătrânului Imperiu Otoman, ori cea care, în anul 1913, punea capăt în mod energic războiului balcanic, stingând focul ce ar fi putut arunca în aer butoiul cu pulbere al Europei! (...)

 

Compromisul: despre diferența dintre ideal și optim

54 (...) Ungaria și Bulgaria cunoșteau mai degrabă reforme spontane și empirice, fie ele de natură cosmopolită, fie de inspirație tradițională, (...).

 

 

III. Jumătățile de măsură

 

Politica prețurilor

61 (...) [Darea de seamă a BNR 1993] „(...) Privită a posteriori, abordarea graduală a condus în fapt la un nivel actual al prețurilor mai ridicat decât dacă liberalizarea ar fi fost mai accelerată.”

 

Reforma agrară: „De la somnul rațiunii, la coșmarul națiunii”

98 (...) Știam că, spre deosebire de teritoriile locuite de vecinii noștri slavi, niciodată de-a lungul istoriei, cu excepției perioadei de dictatură comunistă, aici proprietatea colectivă asupra pământului nu fusese cunoscută. (...)

 

 

V. Politica națională

 

Națiune și naționalism: despre cei care iubesc prea mult țara spre a fi naționaliști

124 (...) Se poate invoca aici și dictonul latin Ubi bene ibi patria (Unde-i bine acolo e patria). Numai dacă maghiarilor, germanilor, sârbilor, ucrainenilor și celorlalți minoritari le este cu adevărat bine în România, numai atunci ei vor simți că aici este patria lor, o vor iubi și o vor apăra. (...)

125-126 (...) Căci, într-adevăr, românii nu au fost niciodată în istorie temători de ceea ce fac, de pildă, ungurii, ci de ceea ce face Ungaria, nu de ce aspirații au rușii, ci de ce aspirații are Rusia, nu de ce necazuri au bulgarii, ci de ce necazuri are Bulgaria.

126 (...), „Investițiile de capital străin trebuie oprite căci vor veni turcii sau nemții sau americanii și ne vor ocupa orașele!”, (...) – acestea și încă multe altele sunt tezele otrăvitoare ale naționalismului etnic.

127-128 (...) Cum acest din urmă document convenit între două regimuri dictatoriale – Germania nazistă și Rusia stalinistă – împotriva oricăror reguli de drept internațional era lovit de nulitate, iar consimțământul României la raptul  amintit era viciat  ca fiind dat sub imperiul violenței și, ca atare, la rândul său, nul, Guvernul român era în drept să solicite și să obțină o restitutio in integrum, adică o revenire la situația anterioară apariției actului anulat.

138 (...) Căci, întra-adevăr, în timp ce guvernul propriu-zis instruia în cancelaria sa pe trimișii săi Guvernului de la Chișinău spre a uniformiza structurile și formularistica administrativă, ori trimitea experți și consilieri în Basarabia spre a asista la uniformizarea noii legislații moldovenești cu cea românească, dădea dispoziții neoficiale ca persoanele de cetățenie „moldovenească” să fie cazate în hotelurile românești la tarife aplicabile cetățenilor români (oare când va descoperi și această „ilegalitate” vigilentul Corp de Control al Primului-Ministru Văcăroiu) ori intervenea cu discreție la Televiziunea Română pentru ca în cadrul buletinului meteorologic să apară în fiecare seară, alături de harta meteorologică a României și cea Republicii Moldova, sugerându-se uniunea dintre București, Craiova, Iași, Cluj, Constanța și... Chișinău (oare când se va dispune la acest simbol cu forță de sugestie și permanent memento?), Ministerul Afacerilor Externe se preocupa de finalizarea Tratatului de prietenie cu URSS și se grăbea să recunoască independența Republicii Moldova, stabilind cu aceasta relații diplomatice la nivel de ambasadă ca și când în cauză erau două țări străine. (...)

 

 

VI. Politica externă

 

O țară fără aliați: când nu știi unde vrei să ajungi, toate drumurile duc acolo

145 (...) Începând cu nefericitul Tratat de prietenie încheiat cu fosta URSS și terminând cu neinspirata tratare a Moldovei ca stat distinct, prin deschiderea unei ambasade la Chișinău, episoade între care se situează penibilele ezitări în problema războiului din Golf – când Ministerul de Externe a fost pe punctul de a-l convinge pe președintele Iliescu să ia poziție împotriva SUA și în favoarea lui Saddam Hussein, președintele Irakului, a cărui agresiune până și URSS-ul o denunțase – prudența imorală în condamnarea fermă a puciului de la Moscova – când același Minister de Externe propunea să fie trimisă o telegramă de felicitare lui Ianaev, liderul puciștilor – recunoașterea fără nici un fel de viziune regională a independenței Croației și Sloveniei  și multe altele, șirul gafelor monumentale săvârșite de România în plan internațional a fost neîntrerupt. (...)

146 (...) Așa stând lucrurile, de pildă, numai dacă România deține un loc de frunte în Peninsula Balcanică, în zona Mării Negre sau la gurile Dunării, ea poate căpăta o poziție-cheie pentru Europa și numai ca stat european important ea poate deveni atât un aliat esențial pentru SUA, cât și un punct de atracție pentru puterile Pacificului asiatic. De aici a izvorât splendidul proiect de integrare balcanică și transformarea României în factor de stabilitate politică și economică în Balcani, valorificându-se bunele relații tradiționale cu celelalte țări ale regiunii, din nefericire dezbinate de litigii tot atât de tradiționale; sau proiectul cooperării în zona Mării Negre, ambiționând să facă din dinamismul potențial al țărilor riverane un pol de interes internațional de natură a pune în valoare și poziția României, ca loc optim tranzit între zona respectivă și restul Europei; sau proiectul colaborării complexe între statele dunărene, menit a exploata avantajele amplasării României la unul din capetele noii artere fluviale transeuropene formată prin unirea Dunării cu Meinul și Rhinul.

147 După ce eforturile premierului Petre Roman de a reașeza pe baza principiilor de piață colaborarea economică între fostele țări europene membre ale CAER – în intenția de a se valorifica astfel avantajul relațiilor comerciale tradiționale – și a unei piețe comune deja constituite au eșuat din cauza refuzului celor mai multe dintre ele de a coopera într-o asemenea direcție, am lansat proiectul unei zone de liber schimb, dublată de o uniune de plăți, cu participarea statelor din Europa centrală și de est (România, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și, eventual, Iugoslavia sau Bulgaria). (...)

Nu mai puțin interesantă a fost și ideea realizării unui Pact latin, care să constituie o formulă instituționalizată de cooperare între țările latine ale Europei și țările Americii Latine. (...) Facilitarea de către guvernul Roman a deschiderii, la București, a Casei Americii Latine a fost un pas într-o asemenea direcție. (...)

148 (...) Proiectul privind colaborarea în zona Mării Negre s-a realizat cu întârziere, România intrând în joc cu pași timizi, cu obiective imprecise, obținând puncte doar la „impresia artistică” și cedând rolul de inițiator, de factor determinant, altor țări din regiune. (...)

 

Quinta la două capete

150 (...) Lucrurile aveau să se „îndrepte” însă repede, întrucât „intrusul” [A. Năstase] se va dovedi rapid a fi sensibil la atențiile colaboratorilor [MAE] care îi vor organiza servicii de cabinet, publicitate și protocol de proporții bizantine și îi vor aranja un program pe cât de amplu, pe atât de sărac în conținut, de călătorii externe (după unele statistici, numărul zilele petrecute în străinătate de ministrul de externe în anul 1991 ar fi atins uluitoarea cifră de 272, cu un grad de eficiență aproape de zero). (...)

 

Tratatul cu URSS sau „păcatele primei iubiri”

158 (...) Potrivit lor [interviu A. Năstase, „România liberă”, 16 martie 1991], MAE român contempla „posibilitatea creării unei Uniuni centrale și de răsărit în zona est-europeană, care să fie un fel de pandant al Uniunii Europei Occidentale”(!!), aceasta și ca antidot împotriva a ceea ce se considera a fi „o sensibilitate (a URSS – n. n.), care ține, într-o anume măsură, de o anumită frustrare ce există, probabil, în unele grupuri de la Moscova, legată de pierderea Europei de Răsărit”.

159 Obiectivul MAE era, deci, nu mult trâmbițata integrare euro-atlantică – integrare ce constituia cu adevărat una din prioritățile guvernului român – ci reintegrarea României în spațiul ruso-asiatic, imperiul sovietic urmând a fi reconstituit sub forma unei Uniuni Centrale și de Răsărit, opusă Uniunii Europene, uniune ce ar fi trebuit să se limiteze la Europa occidentală. (...)

 

Falsa echidistanță: prietenul tuturor rămâne prietenul nimănui

170 (...) Într-adevăr, pentru români – popor dotat cu o inteligență și o capacitate de a imagina și improviza remarcabile – totul este posibil: este astfel posibil să fii în bune relații și cu Israelul și cu țările arabe, și cu Turcia și cu Grecia, și cu Serbia și cu Bosnia-Herțegovina, și cu China și cu URSS, și cu SUA și cu Vietnamul, exact atunci când ele se aflau sau se află în conflict ireconciliabil. (...)

171 (...) Cum mai ales în politică recunoștința e floare rară, „prieteniile de vreme rea” se înregistrează, în cel mai bun caz, în contul „creanțe platonice”, cont pe care, o dată cu trecerea timpului, îl citesc cu jenă iritantă și creditorii și debitorii... (...)

172 (...) Acest spațiu [Europa] își are sursele în poezia și filozofia greacă, în religia iudeo-creștină și în dreptul roman, iar caracteristica lui de bază este credința neștirbită, în libertate, lege și democrație. (...)

174 (...) Din păcate, disponibilitatea Germaniei nu a fost bine înțeleasă la timp, ca de altfel nici rolul Marii Britanii ar fi putut să-l joace la gurile Dunării sau ca releu în legăturile cu SUA. (...)

175 (...) Regretele pe care guvernele sau oamenii politici ai democrațiilor occidentale le exprimă astăzi în legătură cu tema de mai sus sunt platonice și în orice caz tardive. (...)

 

 

VII. Reacțiunea parlamentară

 

Parlamentarii: Dumnezeu, atunci când vrea să piardă pe cineva, mai întâi îi ia mințile

3. Cu garda jos – posibile remanieri, posibile demisii, posibile răsturnări, certe conflicte

26-28 februarie 1991

197 (...) Așa se face că terminarea dezbaterilor și votul final asupra raportului au fost amânate de președinții Camerelor, sine diae, executivul urmând să-și continue aplicarea programului pe propria răspundere, iar înlăturarea guvernului rămânând deschisă oricărei posibilități. (...)

Prima decadă a lunii martie 1991

199 (...) De altfel, în numai un an de zile, cei mai mulți dintre consilierii prezidențiali și parlamentarii care se alăturaseră guvernului cu ocazia Convenției Naționale din martie 1991, sub presiunea deputaților și senatorilor conservatori (ca vârf de lance în atacurile cele mai murdare la adresa așa-zișilor „foști comuniști de la Ștefan Gheorghiu” a fost folosit senatorul FSN Dan Iosif, astăzi consilier prezidențial PDSR), a diverselor instituții asociate mai mult sau mai puțin trecător prezidenției, a conflictelor personale ivite cu Petre Roman sau a propriilor lor neputințe, spaime și complexe au luat drumul Canossei prezidențiale și au acceptat să treacă sub „furcile caudine” instalate în dealul Cotrocenilor.

6. Într-un cazan sub presiune – „preparative” la legea privatizării

10    iunie 1991

A.Toate metodele

c)campania dușmănoasă de presă:

208 aproape întreaga mass-media (excepții notabile reprezentând cotidianul „Azi” și periodicul „Economistul” – în primul rând cea național-comunistă și alături de ea ziarul „Adevărul” – a lansat filipică după filipică împotriva „privatologului ” Severin ori a „Guvernului Roman-Severin” și a concepției sale despre privatizare (...);

7. „Aruncați reforma la coș!” – alte greve, alte comploturi, alte manipulări, alte diversiuni

1 iulie 1991

216 (...) Noua tactică este clară: decât să se mai opună pe față propriului Executiv (riscând să-și deconspire obiectivele, să-și piardă popularitatea și să fie prinși între cabinetul Roman, parlamentarii reformatori ai partidului de guvernământ și Opoziție, aceasta fiind susceptibilă în principiu să voteze în favoarea inițiativelor reformiste ale guvernului), conservatorii au preferat să ofere Opoziției „onoarea” luptei de avangardă, lăsând-o pe ea să dea atacul și rezervându-și rolul mai puțin vizibil, dar mult mai eficace, de cai troieni. (...)

11. Un septembrie negru - rebeliunea antiguvernamentală, invadarea Bucureștiului și ecoul lor parlamentar

25 septembrie 1991, ora 10,30

236 (...) Într-o scrisoare din 25 martie 1992, în capul căreia a scris motto-ul „Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”, dorind să combată acuzațiile lui Petre Ninosu, potrivit cărora Guvernul Roman ar fi plănuit și eu personal aș fi susținut să se utilizeze arme de foc împotriva „pașnicilor” demonstranți mineri, dl. Staicu reproduce următorul pasaj, înregistrat „la cald”: „(...)”. (...)

12. Politică generală – discursuri despre o demisie inexistentă

26 septembrie 1991 11, 30

240 Lucrările Senatului se reiau în plen, de această dată sub președinția domnului Alexandru Bârlădeanu, care începe crearea atmosferei prin a informa, pe un ton plin de dramatism, că... din cauza evenimentelor din București nu mai poate să meargă la Atena pentru sărbătorirea a 2500 de ani ai democrației ateniene. „Nu știu – oftează venerabilul senator – va fi foarte trist dacă am fi singurul parlament care nu este reprezentat la această sărbătoare.” (...)

 

Parlamentul – duhul dictaturii se poate ascunde în chiar templul democrației

255 (...) Profitând de euforia posttotalitară și de lipsa experienței politice a celor mai mulți dintre deputați și senatori, propulsați de Revoluție din condiția de iluștri anonimi în aceea de făuritori ai legilor cetății, orchestratorii subversiunii au indus parlamentarilor sentimentul grandorii, al importanței lor covârșitoare, de natură a-i face să se coalizeze oricând în jurul exponentului lor principal – președintele Camerei Deputaților sau al Senatului – împotriva persoanelor sau instituțiilor care nu le recunoșteau competența primordială. (...)

259 (...) În context, se observă că în timp ce dl. Bârlădeanu prefera stilul opunerii deschise și sistematice, susținută de demonstrații sofistice evidențiind măiestrie în utilizarea dialecticii tipic comuniste, dl. Marțian Dan era adeptul tărăgănărilor și diversiunilor procedurale, amintind obiceiurile vechii birocrații de partid. (...)

261 (...) Într-adevăr, printre presupușii „reformiști pro-Roman” erau înscriși: (...); Gheorghe Dumitrașcu, senator FDSN/PDSR de Constanța și purtător de cuvânt al aripii celei mai dure, mai demagogice și mai retrograde din FSN; (...).

262 (...) În atari împrejurări și reflectând revolta față de o atare atmosferă viciată, unul din liderii organizației FSN de Dolj, Nicolae Marinescu, era îndreptățit să lanseze următoarea filipică împotriva senatorului Vasile Văcaru la Convenția Națională a FSN din martie 1992, (...).

 

 

VIII. Relația cu mass-media

 

Libertatea Radio-Televiziunii – insuportabila povară a politicii ca spectacol

2. Autonomia televiziunii

295 (...) El însuși [Teodor Brateș] se distribuise într-un rol pe măsura conștiinței sale și a vocației pe care și-o resimțea de a contribui la răsturnarea regimului totalitar pentru care nu avea decât revoltă și dezgust, acumulate în destui ani de viață și în lungi ani de muncă sisifică la TVR. (...)

4. Accesul posturilor de televiziune străine – informații fără fard

303 (...) Era neîndoielnic, în această vizită [F. Mitterand 1991], semnul locului parte pe care România îl avea în strategia europeană a Franței, a dorinței celei din urmă de a-și face un aliat de nădejde la gurile Dunării, Marea Neagră și în proximitatea zonelor nevralgice ale încă pe atunci URSS, fostei Iugoslavii și Orientului Apropiat. (...)

5. Pentru un post de televiziune privat – rătăcire pe un teren minat

308 (..) În contextul în care relatează întâlnirile sale cu personalități marcante ale vieții politice internaționale (Andreas Papandreu – primul ministru al Greciei; Melina Mercouri – celebră cântăreață, luptătoare pentru drepturile omului și ministru, tot din Grecia; (...); Jelio Jelev – disident anticomunist și apoi președinte al Bulgariei; (...)) care i-au solicitat sprijin pentru campaniile lor publicitare – unii fiind acceptați, alții refuzați – Jacques Seguela mărturisește rezervele și prejudecățile cu care a primit să ia legătura directă cu premierul român. (...)

309 (...) O a doua autoinvitație la dejun, precum și solicitarea delicată a ceea ce pe la noi, la porțile Orientului, se numește bacșiș, constând într-o servietă elegantă și nou-nouță ce se afla pe biroul celui vizitat (dl. Unteanu nu avea în ce să-și transporte nenumăratele documente strânse pe drum – sic!) îl fac pe Seguela să refuze categoric invitația de a vizita România și de a se vedea – de data asta „de-adevăratelea” – cu premierul român. (...)

 

Politica de imagine – de la imaginea pe care ți-o hrănești la imaginea care te devorează

328 (...) Pentru Petre Roman, imaginea liderului erou copleșit de concepte, emițând din misterioase înălțimi olimpiene sentințe indiscutabile în toate privințele, ca și imaginea liderului tată de familie dojenindu-și mereu copiii, dându-le învățătură și pilde, precum șia acordându-le învățătură protecție desăvârșită și liniștitoare, erau contraindicate, întrucât îl plasau într-o postură neverosimilă. (...)

 

 

IX. Guvernul – orgolii și sacrificii

 

Echipa – psihologia de „premiant al clasei”

339 (...) „Psihologia premiantului clasei” a stat la originea denumirii bizantine a unei din funcțiile celei mai importante din Guvernul Roman și din întreaga perioadă a tranziției postcomuniste din România. De-a lungul timpului mulți s-au întrebat cum s-a ajuns la formula atât de complicată „ministru asistent al primului-ministru pentru reformă și relațiile cu parlamentul”. (...)

 

 

X. Nota de plată sau asumarea destinului

 

Sfârșitul – de la ultima sforțare la ultima slăbiciune

383 (...) „Puciștii” noștri, cu nostalgia despotismului oriental, s-ar fi risipit ca iepurii de îndată ce ar fi cu un tratament de fermitate. (...)

 

 

XI. Epilog: Speranța ca datorie – rătăcirea în deșert și căutarea speranței

 

397 (...) Într-un atare sens, în ultima ședință – cea de despărțire – a guvernului demisionar Roman (ședință transformată într-un adevărat cenaclu filozofico-literar, mărturie a remarcabilei ciudățenii spirituale a celei ce avea să fie denumită, pe drept cuvânt, „echipa de sacrificiu”), am rostit câteva versuri scrise de Friederich Nietzsche, care cred că sintetizează și sforțarea demiurgică și neputințele dramatice și resursele de speranță ale guvernării care se încheia cu toate strălucirile, slăbiciunile și misterele ei, cu toate cele înțeles și cele (încă) neînțelese: „Ruine de stele / din ele / eu am închegat o lume. / Lapte curge / în sufletele lor; însă, vai, / le e spiritul ca fierul”.

Investigarea comparată a politicii comuniste (IONESCU 1972)

Ghiță Ionescu, Investigarea comparată a politicii comuniste, trad. R. Paraschivescu (Londra, 1972), Humanitas / Politologie – Repere – 2, București, 1992, 125 p.

 

 

Pseudo-prefață

 

7 (...) Prima este legată de o analogie, desigur nu în plan artistic, cu Pseudocynegeticos de Odobescu. Pseudocynegeticos s-a născut, se știe, în mod accidental, în urma încercării de a scrie o prefață. Apoi ea devenit una din valorile certe ale literaturii române. (...)

 

Statul constituțional-pluralist și societatea revoluției informaționale

10 (...) Ambele adjective folosite în această din urmă expresie au cusururile lor, căci, din punct de vedere etimologic, „democrație” indica, în filozofia politică greacă, o formă de degenerare a politeiei, politeia fiind forma perfectă de organizare, în care nici una din păturile sociale, nici chiar cea mai numeroasă, demos-ul, nu își impune concepția. În cazul demos-ului este vorba de concepția egalitară, tema rolului egalității în democrație constituind, de la Tocqueville și cartea sa De la democratie en Amerique, un lait-motiv constant în teoria politică modernă. (...)

14 (...) Din punct de vedere geopolitic, trăsătura principală a revoluției informaționale o constituie globalizarea interdependențelor apărute între „toate statele”, de la marile „puteri”, ca Statele Unite, la state mici ca Luxemburg, Albania sau Nicaragua. (...)

18 (...) Este adevărat, totuși, că, între timp, știința, îndeosebi noua fizică și biologia, deși conducea cunoașterea spre noi culmi tehnice, prometeice, își recunoștea neputința ultimă de a explica misterul nașterii și morții omului. (...)

 

Statul marxist-leninist-stalinist și revoluția informațională

20 (...) Principalele contradicții erau:

(...)

- contradicția dintre conceptul de partid (ca parte, cum ne-o dovedește etimologia acestui cuvânt: partid vine de la pars) și un partid unic, cu adevărat monolitic. (...)

35 (...) Țările post-comuniste au nevoie de noi și neprihăniți judecători (cu justiția începe societatea liberă), de administratori noi și corecți (căci „conducătorii” erau maeștri în corupție), de noi și corecți reprezentanți politici, în egală măsură în consiliile comunale, cât și în „parlamentele” improvizate în grabă (este de remarcat că în Polonia, Ungaria și Bulgaria abia alegerile parlamentare primenesc spectrul politic).

 

 

1.O recapitulare

 

39 (...) De curmat, însă, „sofismele comparației”, „extinderile abuzive ale comparațiilor” și „formarea eronată a conceptelor” nu pot fi curmate decât aplicând strict regulile logicii. (...)

 

Metoda noncomparativă

42 (...) Universitarii care au studiat numai URSS-ul (Philip Mosely și Merle Fainsod în SUA, Leonard Schapiro în Anglia, Boris Meissner și Klaus Mehnert în Germania) au fost urmați de cercetători interesați de Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Germania răsăriteană și, nu în ultimul rând, de China.

43 (...) Lenin însuși a fost cel care a impus comuniștilor un fel de noli me tangere al purității ideologice. (...)

 

Modelul totalitar

47 (...) Varietatea atributelor utilizate în această abordare pentru statele netotalitare reflectă măsura prin care au fost definite prin comparație ex adverso, fiind toate contrapuse modelului totalitar unic.

50 (...) Firește că metoda [modelul totalitar stalinist] devenit inutilă, ba chiar contraproductivă, în momentul în care în Iugoslavia, Polonia și China au fost avansate noi abordări ideologice și întemeietorii lor le-au simțit ca fiind distincte față de cele din URSS și opuse lor.

(...) Ea nu corespundea sistemului modern şi elaborat al tiraniilor contemporane şi, prin urmare, era greu de deosebit de toate formele de tiranie cunoscute în istorie (ba chiar s-au dezvoltat și școli de gândire care au legat între ele toate formele de despotism oriental). (...)

52 (...) Iugoslavia lui Tito și Portugalia lui Salazar n puteau fi identificate cu Rusia lui Stalin sau cu Germania lui Hitler.

 

Îndemnurile

55 (...) Apoi, va fi la fel de indicat să aplicăm subdisciplinei politicii comuniste comparate „scara abstracțiilor” a lui Sartori, care, probabil, este cea mai clară și mai dreaptă modalitate de însumare a posibilităților logice ale exercițiilor comparative:

Niveluri ale abstractizării – Aria și scopul principal al cercetărilor comparative – Proprietățile logice și empirice ale conceptelor

(...)

Categorii de nivel mediu / Conceptualizări și taxonomii generale

– Comparații intrazonale între contexte relativ omogene (teoria de nivel mediu de generalizare) – Echilibru între denotație și conotație / Definiții cu ajutorul analizei, adică per genum et differentiam

(...)

 

A.Abordările empirice

 

Uzurile și abuzurile cuantificării

56 (...) Institute de cercetări sociale, fie și numai pentru investigarea opiniei publice, au fost înființate în Iugoslavia, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia(22), iar institutele de statistică din majoritatea statelor comuniste ai efectuat recensăminte presupuse a fi complete, amănunțite și demne de încredere. (...)

22 = Paul Shoup & David E. Powell, The Emergence of Political Science in Communist Countries, „American Political Science Review”, nr. 2 (iunie 1970).

62 (...) De asemenea, a existat ab initio o discrepanță totală între insuficiența și imperfecțiunea „datelor” empirice ce urmau a fi analizate și „ipotezele” cărora se spera că analiza le va găsi răspuns.

 

B.Reconceptualizarea

 

Birocrația

81 (...) Ce s-a câștigat în generalizările universaliste s-a pierdut în posibilitatea favorizării studiilor comparative referitoare la diferitele tipuri de organizări statale comuniste, începând cu China, continuând cu URSS și Iugoslavia, Cehoslovacia și Ungaria. (...)

44 = Hugh Seaton-Watson, The East European Revolution, London, Methuen, 1970.

 

 

 

2. Studiul comparativ al statului socialist

 

A.Comparabilitatea statelor socialiste

 

a)Interzonală

 

Suveranitatea

89 (...) De atunci [Rusia Sovietică 1918/URSS 1922], toate celelalte state socialiste (republici socialiste sau democrații populare) proclamate între timp – Mongolia Exterioară (1940), Iugoslavia (1945), Bulgaria (1946), Albania (1946), Ungaria (1946), România (1946), Polonia (1947), Cehoslovacia (1948), China (1949), Republica Democrată Germană (1949), Coreea de Nord (1948), Vietnamul de Nord (1960), Cuba (1961) – sunt definite în constituțiile lor tot ca state suverane.

91 Doctrinei sovietice [Brejnev] i se opune doctrina suveranității majorității celorlalte state socialiste, dat mai cu seamă a Iugoslaviei, Albaniei, Chinei și României. (...)

 

Guvernul reprezentativ

91 La fel ca majoritatea statelor nesocialiste moderne, statele socialiste își întemeiază legitimitatea pe reprezentativitatea instituțiilor lor(49).

49 = (...) Și chiar în Constituția mai modernă și sofisticată a Iugoslaviei din 1963, în Articolul 47 se scrie: „Funcțiile puterii și administrarea problemelor sociale vor fi exercitate de organe reprezentative”. (...)

 

b) Intrazonal

 

Apariția în urma războiului

96 (...) (2) Republica Populară Federativă Iugoslavia, Republica Populară Albania și Republica Populară Chineză au înlocuit statele iugoslav, albanez și chinez anterioare, în timpul și după un război de eliberare a teritoriilor lor de sub ocupația invadatorilor străini. Partidul comunist a reușit, atât prin acțiuni militare directe împotriva ocupanților, cât și printr-un război civil dus împotriva altor organizații naționale, să preia conducerea acestui război de eliberare. Acesta a avut drept consecință directă faptul că ideologia partidelor comuniste respective a fost transformată din pacifismul internaționalist inițial în comunism național. O altă consecință a acestui fapt a fost că, pentru o lingă perioadă de timp, partidele comuniste respective au fuzionat cu și au fost eclipsate de Armata de Eliberare. (...) În cele din urmă, era firesc ca aceste trei state să fie cele mai nerăbdătoare să-și apere suveranitatea împotriva oricăror puteri, inclusiv și mai cu seamă împotriva URSS (iar în cazul Albaniei, inclusiv și mai cu seamă împotriva Iugoslaviei).

(3) Republica Populară Polonă, România, Bulgaria, Ungaria, Republica Democrată Germană și, într-o oarecare măsură, chiar și Cehoslovacia au înlocuit statele anterioare parțial sau pe suprafața întregului teritoriu din cauza trecerii trupelor sovietice prin aceste teritorii și a poziției dominante obținute din acest motiv și din altele de URSS asupra acestei zone a Europei.

97 Utilizându-și dominația directă și indirectă în acea parte a Europei , guvernul sovietic a instalat și a menținut la putere guvernele „prietene” ale partidelor comuniste care au transformat statele respective în state socialiste (noțiune care cuprinde în mod egal „republicile populare” și republicile socialiste – România și Cehoslovacia). (...) De asemenea, ea a influențat în mod direct relațiile dintre aceste state [Europa de Est] și URSS și dintre aceste state între ele, ținându-se seamă dacă propriul lor comunism național era mai bine adaptat internaționalismului sub patronaj sovietic, ca în cazul statului socialist polonez, bulgar și german, sau apărării directe a suveranității lor împotriva tuturor, ca în cazul statului român, maghiar sau cehoslovac. (...)

 

Abolirea proprietății private a mijloacelor de producție

98 (...) În Iugoslavia și Polonia pământul aparține încă fermierilor. (...)

99 (...) În Iugoslavia avem de-a face cu noțiunea de „proprietate socială”, al cărei corolar este exprimat după cum urmează: „Din moment ce nimeni nu are dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producție ce constituie o posesiune de tip social, comunitatea social-politică, organizația muncitorească sau omul muncii nu își pot însuși sub nici o formă de proprietate produsul muncii social organizate, nu pot conduce și dispune de muncă sau de mijloace de producție aflate în proprietate socială și nu pot determina arbitrar termenii distribuției”(51). Această definiție oarecum negativă este, totuși, cheia sistemului iugoslav de autoconducere, care, la rândul său, prezintă o mare importanță pentru sistemul politic socialist iugoslav.

51 = În Principiile de bază ale Constituției din 1963.

100 (...) Însă atât comuniștii chinezi, cât și cei iugoslavi, contestă viziunea sovietică asupra controlului și proprietății mijloacelor de producție, indiferent dacă sunt sau nu proprietatea statului. În opinia lor și în acea a opoziției comuniste contra doctrinei (și mai ales practicii) sovietice staliniste și poststaliniste, o nouă birocrație sau, în termenii folosiți de Gilas, „o nouă clasă” a monopolizat conducerea societății, lipsind astfel pretinsa „proprietate a poporului” de orice înțeles veritabil.

 

State teleologice

101 (...) Aceasta înseamnă că: a) ele [statele socialiste] servesc un scop direct – transformarea societății, precum și a indivizilor care o alcătuiesc, prin mijloace revoluționare; b) se autocaracterizează ca fiind de tranziție și destinate în mod intenționat propriei lor anihilări; c) văd, de asemenea, acest scop cuprins în ideologia (marxist-leninistă), care, prin interrelația dintre teoria și practica sa, este de fapt motorul transformării spre scopul final (teleos) al societății lipsite de clase și de aparat.

102 (...) Faptul că acest deux et machina al înlăturării proprietății mijloacelor de producție nu a reușit să producă instantaneu o schimbare totală a relațiilor sociale, a determinat noi probleme legate de organizare, ordine și ierarhie. (...) În sensuri diferite și prin mijloace diferite, cele trei principale școli de gândire ale ideologiei marxist-leniniste – sovietică, chineză și iugoslavă – sunt de acord cu privire la întâietatea educației „culturale”, „politice” și „sociale” a maselor. (...)

103 (...) În vreme ce al XXII lea Congres al PCUS a proclamat că trecerea de la „dictatura proletariatului” la „statul întregului popor” a fost efectuată în URSS, iugoslavii își descriau propria lor formă de societate ca fiind deja „o comunitate federală socialistă a oamenilor muncii... bazată pe relațiile dintre oameni care acționează ca producători și creatori liberi și egali”. (...)

 

State fără opoziție

104 (...) Candidaților din afara partidului, în URSS, la fel ca și un anumit procentaj de candidați suplimentari, în Iugoslavia și Ungaria, li se permite să se prezinte în alegeri. (...)

 

 

B. Studiul comparativ al statului socialist ca formă de tranziție și ca anomalie ideologică

 

105 Al doilea motiv pentru care analiza statului socialist este recomandabil să fie un reper al studierii comparative a sistemelor comuniste este că, din punct de vedere logic, existența continuă a statului după revoluție este o contradicție in adjecto. (...) Pentru cel care analizează comparativ politica partidelor comuniste nu există unghi mai potrivit din care să observe: (...); c) profundele diferențe ideologice dintre școlile de gândire care intră în conflict în mișcările din lumea comunistă, mai cu seamă dintre cele rusă, chineză și iugoslavă.

106 (...) Acum ea [diferențierea] caracterizează nu numai lupta ideologică actuală dintre Noua Stângă (anarho-sindicalistă, troțkistă sau anarhistă) și partidele comuniste consacrate, ci și – la un nivel mult mai profund și cu implicații mult mai directe asupra structurilor politice concrete ale polemicii în trei – pe cea dintre cele trei principale școli de gândire politică marxist-leninistă. (...)

108 (...) Doctrina comunistă iugoslavă diferă și de cea sovietică și de cea chineză. Teoria politică a comuniștilor iugoslavi se poate dispensa deja de structurile controlului central de stat și a intrat în etapa superioară a autoconducerii și descentralizării, singura care, în ochii ei, poate fi considerată socialistă.

109 Doctrina comunistă iugoslavă denunță „dictatura proletariatului” ca pe un paravan pentru formele staliniste de birocrație, care duc, funcțional și inevitabil, la aberațiile monstruoase ale totalitarismului. În doctrina comuniștilor iugoslavi, statul și birocrația centrală au început să se deterioreze, iar puterea a fost deja răspândită în întreaga societate sau comunitate. Partidul însuși se crede că abdică de la dreptul de control și îndrumare directă și că este absorbit în organe deliberative din ce în ce mai largi până când, în cele din urmă, se integrează societății care se autoadministrează.

Este de înțeles că, din punct de vedere comparativ, studierea teoriei și practicii acestor trei interpretări marxist-leniniste ale problemei organizării politice, precum și a tuturor nuanțelor din spectrul acestei probleme, reprezentate de teoriile celorlalte partide marxist-leniniste, oferă câștigurile cele mai însemnate. (...)

 

C. Studiul comparativ al statului socialist în era industrial-tehnologică

 

a)Intrazonal

111 (...) Statele socialiste pot fi împărțite, la începutul anilor 70, din punct de vedere al dezvoltării economice în: puternic industrializate – URSS, RDG și Cehoslovacia; industrializate – Ungaria, Iugoslavia și Polonia; în curs de industrializare intensivă – România, China și Bulgaria; aflat încă la faza de început a industrializării – Albania, Cuba, Vietnamul de Nord, Coreea de Nord și Mongolia Exterioară. (...)

113 (...) Ei [factori ai evoluției de la mobilizare la participare] sunt, printre alții: (...); gradul de participare obținut în fiecare stat socialist în parte din alte motive decât cele social-economice (ca, de exemplu, sprijinul popular obținut din pricini naționaliste de divers partide comuniste atunci când rezistă anumitor presiuni exterioare, venind fie din partea unor state nesocialiste, fie chiar din partea unor state comuniste: URSS în majoritatea cazurilor, dar și Iugoslavia în cazul Albaniei, Bulgaria în cazul Iugoslaviei etc)/, precum și mulți alți factori.

În general, însă, trecerea de la procesele politice ale mobilizării excesiv centralizate la procesele politice ale participării treptat descentralizate poate fi vizualizată în puncte de vedere de genul celor care urmează: (...); rolul modificat al partidului (atitudini ale întregului evantai al spectrului, de la URSS la China și Iugoslavia și, de pildă, de la partidele ce se pun pe ele pe primul plan din România, Bulgaria și RDG la partidul mai discret din Ungaria); rolul schimbat al magistraturii (gradul de autonomie garantat magistraturii, de la noua „legalitate socialistă” în URSS la introducerea Curții Constituționale în Iugoslavia); relațiile în curs de schimbare dintre legislatură și puterile executive (evantaiul de diferențe ce pot fi observate în legile electorale și procedurile parlamentare din Uniunea Sovietică și România sau din Iugoslavia, Polonia și Ungaria – și în perioade diferite în fiecare din aceste state); (...).

 

b)Interzonal

117 (...) În ambele grupuri de societăți socialist/nesocialist deosebirile dintre generații se accentuează din ce în ce mai mult, întrucât schimbările tehnologice rapide transformă nu numai acele mores specifice individului uman, ci și psihologia și chiar firea omenească. (...)

118 (...) Acest fapt [internaționalizarea economiei și comunicațiilor versus centralizarea reclamată de tehnologie] duce direct la problema suveranității pe ambele fețe ale acestui Ianus. (...)

Vechiul Testament (JACOB 1991)

Edmond Jacob, Vechiul Testament, trad. C. Preda (Paris, ed. VI, 1991), București, Humanitas / Ce știu?, 1993, 191 p.

 

 

Capitolul I.Aspectul exterior al Vechiului Testament

 

9 Expresia „Vechiul Testament” reprezintă traducerea sintagmei grecești palaia diatheke, prin care apostolul Pavel desemna cărțile sacre citite în cursul slujbei sinanogale (2 Corinteni 3, 14); (...).

Apostolul Pavel se gândea în primul rând la Pentateuc, însă curând expresia a fost extinsă la toate cărțile Canonului evreiesc, așa cum reiese, de exemplu, dintr-un pasaj din Meliton Sart, citat de către Eusebiu din Cezareea, în care se află o listă completă a cărților vechiului legământ (Istoria bisericească IV, 26).

10 (...) Prima generație creștină, care nu cunoștea încă un Nou Testament, îl numea pe cel vechi graphai, scripturi, sau graphe, scriptură; nu se poate, totuși, decide dacă folosirea pluralului voia să pună accentul pe ansamblul cărților care constituie Canonul sau doar pe anumite pasaje ale sale. (...)

11 (...) Evreii citează Vechiul Testament folosindu-se de unul dintre acești trei termeni [Tora/Pentateucul, Neviim/Profeții, Ketuvim/Scrierile Sfinte], iar pentru a vorbi de întregul ei au născocit cuvântul Tanah, care nu e decât o vox memorialis. (...) Biblia reprezintă latinizarea pluralului cuvântului grecesc biblion și înseamnă „cărțile”; cuvântul a ajuns să însemne o singură carte doar datorită unei greșeli de traducere, căci în realitate nu ne putem sprijini pe înțelesul pentru a afirma, așa cum se întâmplă uneori, că Biblia reprezintă, o singură carte.

 

I.Limba Vechiului Testament

13 Limba e desemnată ca „ebraică” pentru prima dată în Prologul grecesc al Ecclesiasticului (versetul 22).

 

II. Textul Vechiului Testament

15 (...) Scrierea „pătrată” trebuie fi fost folosită în mod curent pe vremea lui Isus, care menționează iotul (grecescul iota) ca fiind litera cea mai mică din alfabet (Mat. 5, 18), ceea ce el nu era în alfabetul paleo-ebraic. (...)

18 (...) Trebuie să admitem că existau prin secolul III a. Chr. cel puțin trei forme ale textului ebraic al Bibliei: primul a devenit așa-numitul text masoretic, al doilea e cel care a[e] folosit, cel puțin în parte, pentru traducerea grecească și al treilea reprezintă textul Pentateucului samaritean.

19 (...) Atâta timp cât textul nu avea formă definitivă, pentru exprimarea vocalelor s-a recurs la anumite consoane, acestea jucând rolul de matres lectionis; (...).

21 (...) b) Papirusul Nash (secolul II a. Chr.) care avea probabil o destinație liturgică, conține Decalogul și Șema Israel, cu variante care-l apropie mai mult de modelul folosit de traducătorii greci.

 

V. Vechile versiuni

1. Versiunile grecești

24 Relatarea din Scrisoarea lui Aristeus potrivit căreia întreg Vechiul Testament ar fi fost tradus în secolul III a. Chr. de către 72 de învățați evrei, în 72 de zile, la îndemnul lui Ptolemeu II Philadelful (285-247 a. Chr.), poate fi considerată o simplă legendă.

25 Să reținem, totuși, din această legendă, ca pe un element probabil, faptul că în secolul III a. Chr. s-a început traducerea Vechiului Testament în grecește și că aceasta se întâmpla la Alexandria, nu pentru a dota biblioteca acestei cetăți cu o mare comoară culturală, așa cum se susține în Scrisoarea lui Aristeus, ci pentru a îngădui evreilor din diaspora, care nu mai știau ebraica, să citească scrierile sacre în limba care avea să fie, de acum înainte, propria lor limbă. Problema originii principalei versiuni grecești, numită după Aristeus Septuaginta, a constituit în ultima ani obiectul atâtor lucrări și teze contrarii încât nu putem oferi nici măcar o prezentare a situației actuale a acestei probleme. Unii specialiști consideră că Septuaginta reprezintă punctul final a numeroase traduceri parțiale și nu a devenit text-etalon decât în sânul Bisericii. Alți specialiști susțin existența unei Septuaginte originare evreiești. Dincolo de chestiunea pur textuală, studiul acestei probleme e important pentru determinarea măsurii în care iudaismul a fost influențată de elenism ca și pentru aflarea felului în care spiritul evreiesc a pătruns în lumea greacă. Septuaginta a devenit Biblia creștină în lumea occidentală și citarea Vechiului Testament în cel Nou se bazează pe această variantă. (...) Alături de versiunea Septuagintei există și alte traduceri grecești din Vechiul Testament: cea a lui Aquila, discipolul lui Rabbi Aqiba, se bucură de mare trecere printre evrei, datorită fidelității sale literare; cea a lui Symmachos se străduie să fie deopotrivă literală și grecească;

26 cea a lui Thedotion e mai degrabă o revizuire a unei versiuni paralele a Septuagintei decât o traducere. Origenes, urmărind atât un scop științific, cât și unul practic, vrând să-i pregătească pe creștini pentru discuția cu evreii, a alcătuit, pe la 235 o lucrare pe care nu o cunoaștem, din nefericire, decât fragmentar, și pe care a numit-o Hexaples; e vorba de o operă sinoptică, care consemnează pe șase coloane textul ebraic, textul ebraic transcris cu caractere grecești, versiunea lui Aquila, cea a lui Symmachos, cea a Septuagintei și cea a lui Theodotion.

3. Versiunile siriace

27 Traducerea siriacă, numită P shitta, adică cea simplă sau comună, prin opoziție față de Syrohexaplera, traducerea grecească din Hexaples, trimite în foarte multe cazuri la un text ebraic mai vechi decât cel masoteric; (...).

4. Versiunile latinești

27 Predominanța, începând cu secolul II, a limbii latine în Galia și Africa de Nord, a creat foarte timpuri nevoia traducerilor latinești ale Bibliei; Tertulian (născut pe la 160 la Cartagina) se folosea deja de o traducere integrală sau parțială a Bibliei în latinește; aceste vechi versiuni erau alcătuite după Septuaginta. Numele de Vetus Latina sau Vetus Itala e un nume colectiv care desemnează mai curând diferite versiuni fragmentare decât o versiune unică. Prima traducere latină a originalelor ebraice se datorește lui Ieronim, care a locuit o vreme la Bethleem pentru a învăța ebraica și care a dus la bun sfârșit, în 15 ani (390-405), o traducere completă, precedată de un Prolog în care își explică intențiile și enumeră dificultățile întâlnite.

28 După ce mai întâi i s-a opus o aprigă rezistență, traducerea lu Ieronim a fost recunoscută, începând din secolul VII, drept versiunea oficială. Ea a primit mai târziu numele de Vulgata, adică cea universal răspândită. În ciuda dorinței sale de a nu se depărta de Vetus Itala și a tendinței de a introduce în traducerea sa anumite interpretări creștine, lucrarea lui Ieronim rămâne o operă însemnată și o mărturie ce nu poate fi ignorată în stabilirea textului original al Vechiului Testament.

5. Bibliile poliglote

28 Cu acest nume sunt desemnate edițiile ce consemnează pe coloane paralele diferitele versiuni ale Vechiului Testament. Dintre edițiile poliglote de la Alcala (Compluensis) 1513-1517, de la Anvers (1569-1572), de la Paris (1629-1645), de la Londra (1657), ultima e cea mai completă; ea consemnează, alături de textul ebraic, versiunea Septuagintei, extrase din Vetus Latina, Pentateucul samaritean, Vulgata, P shitta, versiunea arabă și așa numitele targum aramaice. (...)

 

 

Capitolul II La originea Vechiului Testament: tradiția vie a unui popor

 

I.Tradiția orală

29 (...) Istoria sa [Israel] nu seamănă cu a altor popoare; ea e numită uneori „istorie sfântă”, dar acest termen evocă prea intens hagiografia, cu care Vechiul Testament nu are nimic în comun; (...).

30 (...) (...); oamenii Bibliei nu sunt diferiți de ceilalți oameni și se pare chiar că teonomia alegerii și legământului a fost favorabilă dezvoltării unui adevărat umanism, (....).

 

II. Tradiție și scriere: primele documente scrise

39 (...) Se poate presupune că toate aceste contracte au fost întărite prin documente scrise, asemănătoare cu cel pomenit în legătură cu epoca macabeilor și încheiat între evrei și romani (1Macab. 8,22,)

 

 

Capitolul III Tora, Pentateucul – Un ansamblu de documente diferite

 

I.Prezentarea problemei

43 (...); așa sunt, de pildă, cărțile cu care se deschide Biblia, numite, începând cu secolul II a. Chr., pentateuchos biblos, nume cu care era desemnat tocul ce conținea suluri cărora evreii le mai ziceau cele cinci cincimi ale Torei.

45 (...) (...); fără să mergem până acolo încât să afirmăm că acest cult repetă marile teofanii ale exodului, credem că din el nu lipseau totuși niciodată două elemente: afirmarea a ceea ce este Dumnezeu prin reamintirea a ceea ce a făcut (Exod) și reamintirea a ceea ce el vrea (Sinai). (...)

 

IV. Deuteronomul

57 (...) Acestea au constituit până la urmă întregul reprezentat de către a cincea cartea a Pentateucului, numită, după traducerea greacă, Deuteronomul, adică a doua lege, întrucât, în forma sa actuală, ea reprezintă o repetare a legii din Sinai pe munții Moabului, înainte de intrarea în țara făgăduinței. (...)

59 (...) Unii dintre Părinții Bisericii, ca Ioan Chrisostom, Hieronim și Atanasiu, au remarcat asemănarea dintre legile Deuteronomului și cele promulgate de Iosua; (...).

 

 

Capitolul IV Marile opere istorice: de la cucerire la întoarcere

 

I.Un istoric profetic: lucrarea deuterenomistă

1.Iosua

73 Desfrânata Rahab a devenit modelul credinței, trecerea Iordanului, prototipul botezului, alianța cu ghebeoniții, cel al vestirii intrării păgânilor în Biserică, numele lui Iosua a fost asimilat în grecește cu cel al lui Isus, în timp ce în rolul eminent jucat de tribul lui Veniamin s-a văzut vestirea faptelor apostolului Pavel, născut în acest trib. (...)

75 (...); P. Humbert vorbește chiar de adevărate „metamorfoze”(1) în privința lui Samson, care apare în numeroase ipostaze: ca un erou înverșunat; ca taumaturg, grație părului său fermecat; (...). (...), ci și de reamintirea, prin intermediul acestor oameni considerați tipici, a trăsăturilor pe care trebuie să le aibă Israel – sau pe care nu trebuia să le aibă, căci tipizarea biblică e departe de a fi o hagiografie. (...)

3. Samuel (Cartea întâia și a doua a regilor)

77 Împărțirea în două cărți se datorește traducerii grecești, care a reunit ansamblul cărților lui Samuel și ale Regilor sub titlul Cărțile domniilor, divizând apoi totul, datorită abundenței materiei, în patru părți aproape egale. (...)

78 (...) Rolul rezervat animalelor ca purtătoare ale destinului omenesc, motivul tânărului care-i depășea în înălțime pe toți cei de vârsta sa sunt teme comune povestirilor, din perspective foarte diverse (Herodot, Istorii, 3, 20; 7, 187). (...)

4. Regii

87 (...) (....); canonizatorul a adunat în acest loc cuvinte rostite în epoci diferite, dar nimic nu impune considerarea acestora ca vaticinia post eventum (4 Reg. 19, 21-34).

 

II. Opera istorică a Cronistului: Cronici, Ezdra, Neemia

89 (...) Titlul „Cronici”, care reprezintă traducerea expresiei ebraice „întâmplările zilelor” (dibere hayamin), apare în traducerile greacă și latină ca Paralipomene, lucruri omise (e vorba de lucrurile omise de Samuel și Regi); titlul e păstrat și citat în majoritatea traducerilor catolice, dar Hieronim îl definea deja drept Chronicon totius divinae historiae. (...)

93 (...) Izvoarele sunt folosite și invocate deseori ad-litteram, indiferent că e vorba de Memoriile luI Ezdra (Ezdra 7, 1-10, 44; Neem. 7, 33b – 9, 37), de cele ale lui Neemia (Neem. 1-7; 13, 1 – 31, 10) sau de documente din cancelaria persană (Ezdra 4, 9-10; 11b-16; 17b-22; 5, 7b-17; 6, 2b-12).

 

 

Capitolul V Profeții

 

96 (...) Egiptul a cunoscut, începând cu mileniul al treilea, o formă de profetism eshatologic în care apărea schema atât de răspândită în Vechiul Testament, a unei perioade a fericirii care succede unei perioade nenorociri; (...)

97 Cuvântul grecesc prophetes desemnează și el un om ce rostește cuvinte; folosirea curentă a termenului i-a redus sensul la prezicere, anunțare dinainte; prezicerea viitorului reprezintă, însă, o activitate mai degrabă marginală, profetul fiind cel care transmite un mesaj legat de evenimente actuale foarte bine precizate. (...) În această experiență, profetul e acaparat în întregime, corpul său putând cădea pradă unei exaltări manifestate prin gesturi incoerente, strigăte, glosolalie; (...).

98 (...); suveranitatea Domnului, mesajul lor permanent trebuie să se vădească hic et nunc în toate sferele istoriei și ale vieții indivizilor. (...)

99 (...); în ce ne privește, credem că problema acelor ipsissima verba ale profeților nu trebuie abordată nici o încredere nelimitată fidelității memoriei și tradiției nici cu un scepticism sistematic.  (...)

 

I.Profeții din secolul VIII și apogeul Imperiului Asirian

102 1. Amos. (...) Vorbele lui Amos, un aprig apărător al legământului ancestral, cu obiceiurile și exigențele acestuia, capătă rând pe rând forma sentinței de condamnare, a lamentației funebre, a evocării istorice, a imnului ori a mașal-ului sapiențial. (...)

 

II. Profeții de la sfârșitul regatului lui Iuda

107 1. Sofonie (...); din această descriere s-a inspirat autorul lui Dies irae, dies illa, cântat la Slujba Morților; (...)

110 3. (...) Acești doi profeți [Naum și Avacum], care au trăit într-un „timp de Tenebre” (Milos Bic), au fost citiți și comentați în comunitatea de la Qumran, ce a văzut în ei o speranță și o explicație a propriei istorii.

111 4. (...) Nici unul dintre argumentele invocate de obicei în favoare plasării compoziției cărții lui Ioil în secolul IV sau chiar III (mai cu seamă datorită mențiunii Yawan, ionieni, în 4, 6), nu poate fi probant, căci dispunem de probe pentru prezența grecilor în Siria-Palestina chiar începând cu secolul VII a. Chr., (...).

 

III. Profeții din timpul exilului

2. 113 (...); întrucât profețiile sale au fost adăugate direct cărții lui Isaia, el a fost numit AL doilea Isaia sau Deutero-Isaia (cap. 40-55); (...).

115 (...) Nu trebuie să ne grăbim să-l considerăm pe acest Trito-Isaia un copist sau epigon; (...).

 

IV. Profeții de după exil

117 (...) 1. (...); reperele istorice sunt atât de imprecise, încât aceste capitole au fost plasate atât în epoci foarte vechi, cât și în unele foarte recente, ca de exemplu în epoca seleucidă, părere ce continuă să fie susținută și azi; (...).

118 (...); am avea astfel de-a face cu un terminus a quo în privința compoziției acestui ansamblu foarte bogat din punct de vedere doctrinar, citat adesea în Noul Testament (respectiv de douăzeci de ori).

119 2. (...) Cartea lui Maleahi se termină cu două apendice (3,22 și. urm.); (...)

 

V. O apocalipsă profetică: Daniel

121 Apocalipsa e fiica profeției. Semnificația termenului, aceea de „descoperire”, vădește descendența apocalipsei din profeție, întrucât și profeții voiau să-l releve pe Dumnezeu, omul și sensul istoriei. Această orientare teleologică introduce în profeție – încă de timpuriu – un element eshatologic ajunge să-l domine pe cel istoric; (...). (...)

122 (...) Elementele apocaliptice extinse la dimensiunile cosmosului se regăsesc în cărțile profetice, în Isaia 24, 27 și 34, 35 și Iezechiel 38, 39. (...)

123 (...) Așa cum afirma încă din secolul III neoplatonicianul Porphirio din detaliile viziunile reiese că ea a fost alcătuită în epoca macabeană, mai exact, între 168 și 165 a. Chr., în momentul în care Antioh IV Epifaniu a instalat la Ierusalim „urâciunea pustiirii” (Dan, 11, 31), adică statuia lui Zeus Olimpianul.

124 (...) Avem deci de-a face cu evenimentele trecute sau contemporane prezentate ca o profeție, fenomen desemnat prin sintagma vaticinium post eventum. (...)

125 (...) Importanța acordată, în unele secte, calculului zilelor și perioadelor, prin interpretarea ad litteram a datelor oferite de Daniel, nu trebuie să umbrească celelalte aspecte ale cărții. (...)

 

 

Capitolul VI Poezia

 

I.Psalmii

129 (...); Psaltirea numără 150 de poezii, dar cifra e oarecum exagerată datorită numerotării diferită din Biblia ebraică, și respectiv, versiunea grecească; astfel, Psalmii 9, 10, 114, 115 sunt reduși la doi în versiunea grecească; în schimb, Psalmii 116 și 117, doi în versiunea ebraică, devin patru în Septuaginta, astfel încât începând de la Psalmul 9 (versetul 22) până la Psalmul 146 (versetul 11), ordinea diferă cu o unitate în versiunea grecească față de cea ebraică.

130 Cei 150 de Psalmi sunt împărțiți în cinci cărți: 1-41, 42-72, 73-89, 90-106, 107-150, ce se încheie fiecare cu câte o doxologie, Psalmul 150 reprezentând doxologia finală și extinsă a întregii Psaltiri.

133 (...) (...); e vorba de meditații pe teme tratate în mod obișnuit în cărțile de înțelepciune, de unde și denumirea dată acestor Psalmi și anume „sapiențiali” (37, 49, 73, 111, 119).

134 (...) Luther amintea, pe bună dreptate, în legătură cu Psaltirea celebra maximă socratică Gnoti seauton (Cunoaște-te pe tine însuți!).

 

III. Plângerile

139 În canonul alexandrin, care a fost urmat de majoritatea traducerilor moderne, Plângerile lui Ieremia urmează Cărții lui Ieremia, ele fiindu-i de fapt atribuite acestuia. (...)

 

IV. Cântarea Cântărilor

141 (...)  A doua abordare pleacă în mod a priori de la ideea că Cântarea Cântărilor în canonul cărților sacre se putea datora doar unui sens religios. (...)

143 (...) Avem, totuși, de-a face cu o compoziție originală, în care cititorii vor putea vedea, în funcție de grila de lectură adoptată, o slăvire a Erosului, dar și o creație a lui Iahve (8,6) sau un cântec în cinstea Dumnezeului istoriei, sau poate vestirea unei uniuni mistice cu Dumnezeul său.

 

 

Capitolul VII Literatura sapiențială

 

146 (...); una din listele cele mai complete este Onomasticon-ul lui Amen-em-ope (secolul XI), care adoptă următoarea ordine: Cer, apă, pământ; Persoanele de la Curte; Tipuri umane; Orașe; Țări; Agricultură; Băuturi; Cărnuri;; în acest caz e vorba despre o adevărată enciclopedie a cunoașterii. (...)

 

I.Pildele lui Solomon

149 (...) (...); datorită acestui aspect eudemonist și utilitar, în Pilde suntem încă departe de credința dezinteresată înfățișată în cartea lui Iov; (...).

 

II. Ecclesiastul

150 (...) Disputa continuă și azi, antrenându-i pe cei care văd în Ecclesiast reflecțiile unui sceptic, mai mult sau mai puțin înrudit cu epicurienii și cu stoicii, și pe cei care consideră cartea o mărturisire a unui credincios autentic.

(...) (...); traducerea grecească (Ekklesiastes) sporește și ea ambiguitatea, evocând mentalității noastre un context sacral și comunitar pe de-a întregul străin de autorul nostru. (...)

151 (...); (...), iar limba sa e târzie, fiind presărată nu numai cu aramaisme, ci și cu elenisme (Eccl., 3, 12). O mai bună cunoaștere a înțelepciunilor orientale ne împiedică să afirmăm fără ezitare că Ecclesiastul a cunoscut filozofia greacă; s-ar cuveni să conchidem așa doar dacă am dovedi că autorul a trăit la Alexandria; potrivit datelor textului, el pare însă, mai curând, un palestinian, care putea de altfel să resimtă, începând cu secolul IV sau III, puternice influențe elenice chiar în propria-i țară. (...)

 

III. Un roman istoric: Estera

154 (...); Herodot ne oferă un cu totul alt nume (VII, 114; IX, 112); (...).

 

IV. O nuvelă istorico-poetică: Rut

156 (...) Această prezentare a fost considerată, rând pe rând, o alegorie istorică (văduvele întoarse la Betleem semnificând întoarcerea captivilor, iar numele proprii având și ele un sens simbolic – Mahlon=boală, Chilion=sleire, Rut=însoțitoare, Orfa=cea care întoarce spatele) sau o istorie pilduitoare destinată sublinierii valorii acelei pietas, fidelitatea ce unește membrii aceleiași familii.

157 (...) Umanismul epocii solomoniene, deschiderea ei către străinătate, ar putea constitui un terminus a quo pentru originea cărții lui Rut; (...).

 

 

Capitolul VIII Apocrifele

 

159 Fiind de părere că Vechiul Testament e alcătuit doar din cărțile Canonului ebraic, nu vom acorda decât un spațiu restrâns cărților numite apocrife (adică ascunse, nefăcând parte din lectura cultuală publică) sau deutero-canonice; (...).

 

159 1.Cartea a treia a lui Ezdra.

Nu e vorba de o carte completă, ci de un extras dintr-un ansamblu mai vast, ce se inspiră copios din cărțile Cronicilor, citate uneori ad litteram. (...) Lucrarea aparține epocii cuprinse între cartea canonică a Cronicilor (terminus a quo) și epoca romană (terminus ad quem).

2. Cartea întâi a Macabeilor (...).

160 (...) După o scurtă mențiune referitoare la campania lui Alexandru în Orient, cartea descrie persecutarea evreilor de Antioh IV Epifan (176-175 î. H.) și rezistența evreiască condusă de preotul Matatia și fiii săi, între care Iuda, zis li Macabeul („ciocanul”?.

3. Cartea a treia a Macabeilor (...)

160 (...) Caracterul patetic al relatării se datorește retoricii grecești clasice. (...)

4. Cartea a patra a Macabeilor nu are nici o legătură cu revolta macabeană, ci povestește cum a fost pedepsit Ptolemeu IV Filopator (222-205 ă. H.) de către Dumnezeu întrucât a vrut să pătrundă în sfântul altar din Templu; se relatează, de asemenea, cum Ptolemeu a vrut să se răzbune pe evreii din Alexandria, fiind până la urmă oprit și devenind protectorul acestora. (...)

8. Adaosurile lui Daniel

161 a) Rugăciunea lui Azaria, unul din cei trei tineri aruncați în cuptorul cu foc, și cântecul de eliberare intonat de cei trei sunt texte liturgice împrumutate din cultul Templului și inserate de traducătorul grec pentru a scoate în relief elementul religios și miraculos;

b) Povestea Susanei este un apendice al cărții, (...).

11. Epistola lui Ieremia

163 E vorba încă o dată de critica idolatriei, idolii nemaifiind de această cei ai babilonienilor, ci cei ai grecilor. (...) Epistola s-ar putea să provină din secolul I a. Chr.

13. Cartea înțelepciunii lui Solomon reprezintă scrierea apocrifă care se îndepărtează cel mai mult de gândirea israelită tradițională. Elenismul a influențat tradiția ebraică cu anumite aserțiuni caracteristice, cum ar fi imortalitatea și preexistența sufletului, ca și disprețul față de corp.

164 (...) Datorită monoteismului și opoziției radicale față de idolatrie, iudaismul a fost întotdeauna și rămâne pentru autorul acestei cărți adevărata religie, lucru pe care evreii și grecii trebuie să-l înțeleagă. (...)

 

 

Capitolul IX De la cărți la canon

165 Termenul canon, cuvânt grecesc derivat dintr-o rădăcină ebraică (și care însemna inițial „trestie”, de unde sensul de „regulă”) evocă norma, autoritatea și caracterul intangibil al unui document. Folosirea acestui cuvânt pentru desemnarea cărților Bibliei e foarte recentă, nefiind întâlnită înaintea secolului IV a. Chr.; (...). (...)

170 (...) Nu e, deci, e mirare că se ajunge la concluzia că vremea profetismului a trecut: pentru autorul lui Zaharia 13, 2, cel care se consideră profet e considerat ipso facto ca fals profet; (...).

173 În cadrul iudaismului alexandrin, Tora a fost recunoscută fără tăgadă ca principala autoritate normativă; celelalte cărți și, în plus, scrierile apocrife se regăsesc toate în canonul grecesc, însă într-o ordine diferită de schema tripartită a Bibliei ebraice. Iată ordinea în versiunea Septuagintei, după unul din cele mai bune manuscrise, Codex Vaticanus din sec. IV p. Chr.: (...).

174 (...) Bisericile orientale au distins scrierile canonice de cărțile de citit (apocrife), însă această separație a rămas mai mult teoretică decât practică. (...) Ieronim, care stăruia ca hebraica veritas, deci cărțile din canonul ebraic, să fie considerate unica normă a credinței , nu a fost urmat, preferindu-i-se tradiția augustiniană, care, luând în seamă Biblia mai mult din perspectiva pietății decât a normei doctrinale, a deschis calea Apocrifelor, pe care Conciliul de la Trento (1546) le-a considerat canonice. (...)

 

Concluzii: Cum ar trebui citit Vechiul Testament?

1.Vechiul Testament e o scriere literară

178 Din punct de vedere cultural, s-ar cuveni ca Biblia să-și recapete locul în cadrul învățământului oficial, alături de literatura Greciei și Romei, ceea ce ar fi perfect compatibil cu laicitatea școlii. (...)