Nicolae Ciachir, Din istoria Bucovinei (1775-1944), Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993, 163 p.
I. Considerații istoriografice privind Bucovina
(5) Moldova de Sus, cu ținutul Cernăuțiului și Sucevei, era nucleul statului feudal Moldova care, în 1359, își făcuse intrarea în rândul statelor independente din Sud-Estul Europei.
(6) [Ion Nistor] Doctoratul l-a pregătit la Viena, sub îndrumarea profesorului Constantin Iosif Jirecek*, slavist, bizantinolog și balcanolog, fondator al Institutului pentru Istorie Est Europeană, inclusiv a slavilor din Balcani și al românilor din spațiul carpatin.
*Considerat ceh de majoritatea biografilor, este de origine vlahă - după tată -, după cum rezultă dintr-o scrisoare a sa, depistată de subsemnatul în 1964, la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Sârbe din Belgrad.
(10)Expediția cneazului Sviatoslav al Kievului (957-972) împotriva Bizanțului nu înseamnă stăpânire efectivă la Dunăre, în timp ce țara sa era asediată de pecenegi. (...)
Potrivit cronicilor ruse din sec. XI-XIII, hotarul la vest era râul Sloci, iar în sud râul Ros - afluenți ai Niprului. Substituirea Niprului cu Dunărea era o reminiscență a secolelor VI-VII, când slavii au ajuns și au trecut acest fluviu.
(...) A. Boldur conchide [1988]: „Prințul Ivan Rostislav, care ar fi administrat și teritorii bucovinene și moldovene (Hotin, Bârlad, Chilia, Cetatea Albă), se aliase cu cumanii, era un aventurier, își părăsise cnezatul, fuge apoi la Salonic, unde a și fost otrăvit în 1162.”
(5) Moldova de Sus, cu ținutul Cernăuțiului și Sucevei, era nucleul statului feudal Moldova care, în 1359, își făcuse intrarea în rândul statelor independente din Sud-Estul Europei.
(6) [Ion Nistor] Doctoratul l-a pregătit la Viena, sub îndrumarea profesorului Constantin Iosif Jirecek*, slavist, bizantinolog și balcanolog, fondator al Institutului pentru Istorie Est Europeană, inclusiv a slavilor din Balcani și al românilor din spațiul carpatin.
*Considerat ceh de majoritatea biografilor, este de origine vlahă - după tată -, după cum rezultă dintr-o scrisoare a sa, depistată de subsemnatul în 1964, la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Sârbe din Belgrad.
(10)Expediția cneazului Sviatoslav al Kievului (957-972) împotriva Bizanțului nu înseamnă stăpânire efectivă la Dunăre, în timp ce țara sa era asediată de pecenegi. (...)
Potrivit cronicilor ruse din sec. XI-XIII, hotarul la vest era râul Sloci, iar în sud râul Ros - afluenți ai Niprului. Substituirea Niprului cu Dunărea era o reminiscență a secolelor VI-VII, când slavii au ajuns și au trecut acest fluviu.
(...) A. Boldur conchide [1988]: „Prințul Ivan Rostislav, care ar fi administrat și teritorii bucovinene și moldovene (Hotin, Bârlad, Chilia, Cetatea Albă), se aliase cu cumanii, era un aventurier, își părăsise cnezatul, fuge apoi la Salonic, unde a și fost otrăvit în 1162.”
II. Considerații istorice în context european, până la acapararea nordului Moldovei de către Imperiului Habsburgic (1775)
(14)Dragoș încă, cu oamenii săi - amintește Cantemir - născuți din sămânță romană, se considerau nobili, ocupația era mânuirea armelor și socotea nevrednic pentru ei, ca luptători, să se îngrijească de ogoare. (...) Fluviul Tyras sau Nistru, numit de turci Turla, despărțea pe moldoveni de polonezi și de tătarii din Oceakov (...). (...)
Fără o incursiune în istoria Poloniei, Rusiei, Ucrainei, Imperiului Otoman și a Imperiului Habsburgic nu putem înțelege cum s-a făcut răpirea Bucovinei. (1775).
(15) (...) Dar din dus se conturează un dușman și mai puternic: Imperiul Otoman, care se putea menține și prospera numai prin cuceriri și războaie. Numai 300 de ani trecuseră de când primul călăreț al lui Ertogrul a pășit pe solul Anatoliei, iar incursiunile ulterioare au lăsat Europa în stupoare.Trei sute de ani, călăreții osmanlâi au galopat din victorie în victorie, creând unul din cele mai falnice imperii din lume, iar din viața ascetă și nomadă a stepelor strămoșești se stabilesc definitiv în decorul rafinat și fastuos al Cornului de Aur (1453), lichidând cu sabia milenarul Imperiu Bizantin.
Cucerirea Constantinopolului în 1453 și lichidarea Imperiului Bizantin au constituit pentru otomani un eveniment de mare importanță, Constantinopolul fiind o cetate de prim rang și un important centru comercial și cultural, așezat la încrucișarea a două continente și la întretăierea drumurilor maritime.
(16) Mahomed II, cucerind cetatea Cesarilor - arată istoricul Halil Inalcik - s-a considerat urmașul legitim al împăraților romani. El a sintetizat în persoana sa tradițiile monarhice islamice, turcice și bizantine, creând un imperiu care va dura 4 secole.
În 1459, otomanii lichidează Serbia ca stat, transformând-o în pașalâc, iar în 1463 cuceresc Bosnia, principatul grec Moreea și ducatul Atenei. În 1475 cuceresc cetatea genoveză Caffa și Mangopul, unde stăpânea Alexandru, cumnatul lui ștefan cel Mare. În 1479 reocupă Albania, iar în 1482 și Herțegovina este inclusă în Imperiul Otoman. În 1499, ultimele teritorii din Muntenegru sunt încorporate în sangeacul Skodar, nou creat.
Totuși, la 10 ianuarie 1475, în fața Vaslului, Ștefan cel Mare repurta o victorie împotriva unei armate otomane de 100.000 de oameni. (...)
(17)La urcarea pe tron a domnului moldovean, în 1457, a găsit țara închinată turcilor, în sensul că predecesorul său, Petru Aron, a început în 1455 să plătească otomanilor un haraci anual de 2.000 de galbeni. (...)
(...) după ce a încercat să asocieze la lupta antiotomană și Muntenia, profitând și de faptul că sultanul era angajat în acțiuni militare în Asia și Albania, a refuzat să plătească tributul. În 1472, Ștefan intrase în tratative cu Uzun Hasan, hanul turcoman care urmărea să înlăture tutela lui Mahomed II. (...)
Sultanul îi cere să-i predea cetățile Chilia și Cetatea Albă și „să aduci tu însuți haraciul, așa cum îl aduce și beiul Țării Românești, ca să știm cum stai tu cu noi”. Ștefan a refuzat, cerând ajutor papei, Veneției, Ungariei și Poloniei.
(18)(...) Alegând un teren mlăștinos, unde uriașa armată otomană condusă de beilerbeiul Rumeliei, Soliman Hadâmbul, Ștefan a repurtat o victorie cu ecou. Cronicarul otoman Seadeddin este nevoit să recunoască că „a fost un teribil măcel și puțin a lipsit ca să nu fie toți tăiați în bucăți.” (...)
Așa încât Ștefan rămâne singur în fața trupelor venite în 1476 și comandate de sultan. Deși moldovenii au fost învinși la Valea Albă (iulie), sultanul nu reușește să-și realizeze scopul politic și a ordonat retragerea.
În 1475, Hanatul Crimeii recunoaște suveranitatea otomană, iar în 1479 venețienii fac pace cu turcii, urmați de statul maghiar în 1483. Moldova rămâne singură, iar în 1484 printr-un atac prin surprindere, otomanii ocupă Chilia și Cetatea Albă.
(19)În timpul sultanului Soliman Magnificul (1520-1566), Imperiul Otoman se extinde pe trei continente. Imperiului îi erau subordonate (...), Atena, Sparta, Filipopoli, Adrianopol, (...). adică toate marile orașe ale antichității; numai Roma și Siracuza au rămas în afara orbitei sale. (...)
Deși Soliman va ocupa Algeria, Tripolitania și Rodosul și va purta războaie cu Iranul, efortul principal va fi în direcția Europei Centrale, astfel că Belgradul, Timișoara și Buda vor deveni pașalâcuri, iar flamurile Semilunii ajung chiar sub zidurile Vienei.
Soliman va întreprinde și o campanie împotriva Moldovei, care se soldează cu detronarea lui Petru Rareș (1538), smulgerea sudului Basarabiei și transferul către Hanatul Crimeii, oprindu-și Tighina devenită raiaua Bender.
În ciuda acestor succese, în secolul XVI diplomația otomană trebuie să facă față unor situații complexe. Astfel, drumurile comerciale din Mediterana se deplasează în Atlantic (...).
(20) Se dezvoltă tehnica, apar inovații în arta militară, încât Imperiul Otoman, deși la apogeul puterii, ca trebui să se adapteze, dar în această întrecere va fi depășit de statele creștine. Totuși, în conjunctura internațională a secolului XVI, statele europene îi căutau prietenia, plătindu-i în numeroase situații atitutidinea binevoitoare sau chiar numai neutralitatea.
După moartea lui Soliman Magnificul, imperiul își va releva slăbiciunea și pe plan militar. Interesantă este o conversație a lui Mihai Viteazul în care face aprecieri privitor la semnele decăderii puterii otomane. Ea apare într-o cronică scrisă de Mustafa Selaniki. Întrebat cum de s-a răsculat împotriva unui sultan puternic, Mihai ar fi spus: „Aceste vorbe ale voastre se potrivesc cu vremea vechilor padișahi. Atunci o mie de neferi ai lor nimiceau zece mi de ostași. Acum oastea aceea și feudele și apanejele cetei de ostași și posturile lor și ținuturile lor sunt pe ducă. Ele au fost cumpărate și vândute din mână în mână. Nu a rămas cinste, onoare și respect. Se poate ca omul să dea pe un preț de nimic lucrurile și apanajele cumpărate? Se vede că nu! Acum apanajele oștii lui Osmanoglu, fie creștini (zimmi), fie cei din ogeacul de ieniceri, precum și toți demnitarii împărăției sunt aleși dintre străini și dintre raiale josnice. Tirania dărilor puse asupra raialelor țării nu are hotar. Chiar și musulmanilor, bărbați și femei, au început să le pună pe an câte 500 de aspri ca dare. (...) O stăpânire nu se ține cu tiranie.” (1)
Marii viziri ar fi putut înlocui într-o măsură oarecare lipsa de energie a sultanilor, dar acțiunea lor este stâmjenită de intrigile palatului și de corupția vârfurilor feudale. Cu rare excepții, ca aceea a familiei Koprulu, marii viziri n-au corespuns funcției înalte (2).
Unii istorici consideră că insuccesul oștilor otomane sub zidurile Vienei (1683) ar fi fost semnul declinului puterii otomane. În realitate, semnele decăderii Imperiului Otoman preced insuccesele militare. Dimitrie Cantemir sesiza procesul decăderii imperiului în lucrarea Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman, situându-i început cu mult înainte de evenimentul din 1683.
1 = Mihai Guboglu & Mustafa Mehmet (ed.), Cronici turcești privind Țările Române, vol. I, București, 1966, p. 394.
2 = N. Ciachir, Soliman Magnificul. Sultanul și epoca sa, București, 1972, p. 167.
(21) Cercetările întreprinse de Hammer (1) au dovedit că organizarea imperiului turcesc intrase de pe atunci în descompunere și de câtva timp se observa că epoca de forță și măreție a otomanilor se apropie de sfârșit.
În timp ce la mijlocul secolului XVII, revoluția instaura în Anglia orânduirea burgheză, care în Țările de Jos triumfase mai demult, iar capitalismul începea să se dezvolte în Europa, Imperiul Otoman rămânea același stat medieval bazat pe un sistem feudalo-militar, intrat în dezagregare, cu o economie naturală predominantă în agricultură, cu o „industrie” ce rămăsese meșteșugărească, cu o mică producție de mărfuri, cu un comerț dependent de marii feudali.
În acest vast imperiu, turcii nu constituiau majoritatea populației, cu excepția regiunilor din Asia Mică, încât se mențineau ca ocupanți militari, concentrând în mâinile lor funcțiunile publice - militare, civile și judecătorești. În secolul XVII, Imperiul Otoman încă se întindea pe trei continente: (...); Peninsula Balcanică (Grecia, Macedonia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herțegovina, Albania), (...). Imperiul Otoman avea în Europa dușmani ca Imperiul Habsburgic, Polonia, Rusia și Veneția.
În 1683, turcii au asediat Viena. Inițial au repurtat succese, dar apariția trupelor poloneze și saxone sub conducerea regelui Jan Sobieski, a schimbat raportul de forțe.
1 = Joseph Hammer Purgstall (1774-1856), istoric orientalist austriac, autorul unor lucrări despre istoria Turciei. Din 1796 până în 1835 a fost în serviciul diplomatic în legătură cu Orientul Apropiat.
(22) Dacă în 1634, teritoriul Poloniei atingea suprafața de 990.000 km și o populație de 10 milioane, în 1667, în urma păcii de la Andrussovo, când o mare parte din Ucraina trece la Rusia și în urma unor teritorii ocupate de otomani și suedezi, teritoriul statului scade la 730.000 kmp, iar populația la 7 milioane.
(...); în schimb, le deteriorează cu Imperiul Otoman, care își vedea amenințate posesiunile de pe litoralul nordic al Mării Negre. Sultanul, prevalându-se de actul prin care hatmanul cazac Petre Doroșesnko supunea Ucraina suzeranității otomane în 1668, ceea ce duce la declanșarea operațiunilor militare împotriva Poloniei în 1672, soldat cu ocuparea cetății Camenița (octombrie). Pacea încheiată imediat prevedea intrarea Podoliei și Cameniței în stăpânirea sultanului și suzeranitatea asupra Ucrainei, Polonia urmând să plătească un tribut anual de 20.000 de galbeni.
(23) Rezultatul cel mai important al păcii de la Buczacz era cucerirea Cameniței, prin care Poarta își crea un avanpost de unde putea supraveghea mișcările polonezilor, cazacilor ucraineni, Moscovei și Moldovei. Marele vizir Ahmed Koprulu s-a gândit pe moment să unească posesiunile otomane din Ungaria cu cele din Polonia și Ucraina, transformând și Principatele Române în pașalâcuri.
(...) Ludovic XIV va cheltui 500.000 livre ca hatmanul Jan Sobieski să ajungă pe tronul Poloniei, în speranța că va stopa operațiunile militare cu Poarta și va porni împotriva Austriei. (...)
Prin tratatul la Iaworow (1675) semnat cu Franța, Sobieski - în schimbul subvenției anuale de 200.000 de scuzi - urma să încheie pace separată cu sultanul și să-i atace pe imperiali în Ungaria. Diplomația habsburgică încheie un tratatat de neutralitate cu Polonia (1677), urmat de o alianță (1683). În această ipostază, îl găsim pe regele Sobieski ajutând la despresurarea Vienei în 1683, dar în anul următor Polonia va face parte din Alianța Sfântă (alături de Austria și Veneția, sub patronajul papei) îndreptată exclusiv împotriva Imperiului Otoman.
Prin pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman renunța la cuceririle din 1672.
(24) Statul centralizat austriac se formase ca unul multinațional, în conjunctura luptelor permanente cu otomanii și (...) În urma dezastrului trupelor ungaro-cehe la Mohacs (1526) și desființarea regatului maghiar (1541), s-au mai adăugat la posesiunile ereditare: Ungaria de nord-vest, o parte a Croației și Cehia.
(...) Campaniile împotriva Imperiului Otoman desfășurate între 1683-1697 s-au soldat cu succes, materializat prin tratatul de pace de la Karlowitz (1699). Clauzele prevedeau intrarea în stăpânirea Austriei a Ungariei, Slovaciei, Transilavaniei și ținutul Beska (art. 1 și 3); sultanul se obliga să distrugă fortificațiile Lugojului, Caransebeșului, Lipovei, Cenadului (art. 2) pentru siguranța graniței habsburgice.
Acest tratat schimba raportul de forțe între Poartă și Habsburgii ajung să aibe graniță comună cu Țara Românească și Moldova. (...)
Succesul păcii de la Rastadt îi determină să nu mai respecte clauzele de la Karlowitz. În 1716 începură un nou război împotriva Imperiului Otoman, iar Eugeniu de Savoia, învingător la Petrovaradin și Timișoara, reușește să ocupe Belgradul (septembrie 1717), una din cele mai puternice fortificații din Europa.
Tratatul de la Passarowitz (1718) a încununat o nouă victorie împotriva Imperiului Otoman, breșa deschisă spre Sud-Estul Europei la Karlowitz luând proporții: Banatul Timișoarei, Oltenia și Serbia N cu Belgradul intrau în stăpânirea Austriei. Tratatul era completat cu unul de comerț și navigație, dând posibilitate Habsburgilor să aibă liberă navigație pe Dunărea inferioară, Crimeea și Trapezunt. Negustorilor austrieci li se facilita chiar comerțul pe uscat și pe mare cu Persia.
(24) Înfrântă în război cu otomanii (1736-1739), prin pacea de la Belgrad (1739) Austria pierde Oltenia și nordul Serbiei cu Belgradul. Tratatul demonstra că Imperiul Otoman era încă o construcție solidă care a reușit să-i bareze pe Habsburgi, păstrând în mâinile sale drumurile comerciale și strategice care intrau în Peninsula Balcanică.
Austria a dezlănțuit acțiuni militare ofensive dublate de o campanie diplomatică pentru realizarea proiectelor de expansiune teritorială în Sud-Estul Europei. (...) Într-o serie de situații, Habsburgii erau obligați să menajeze nobilimea croată, cehă și maghiară, care ar fi putut cocheta cu otomanii și sabota pe imperiali.(...) În ansamblu, toate regiunile aveau un caracter agrar, dar situația țărănimii era diferită - (...), la țăranul legat de pământ din Croația, (...).
(25) Monarhia Habsburgică devine o mare putere ancorată în centrul Europei, Penisnula Apenină și Balcani, (...).
(26) De ce Austria - cu ieșiere la Marea Mediterană prin Marea Adriatică: Triest și Fiume (Rijeka - porto franco), (...) - nu a devenit o mare putere maritimă și colonială? Posedând mai multe companii comerciale - cu Imperiul Otoman (1667), cu Orientul (1719), (...).
(29) Habsburgii s-au trezit în Transilvania cu o nobilime maghiară turbulentă, legată de calvinism, care făcea front comun cu secuii și orașele săsești, cărora otomanii nu le-au știrbit autonomia medievală.(...)
Guvernul de la Viena a hotărât administrarea provinciei Banat ca domeniu al Coroanei, în care nu se tolera nobilimea laică sau ecleziastică, drepturile existente înaintea administrației otomane fiind abrogate. (...)
Pe lângă populațiile română și sârbă, care au supraviețuit pașalâcului otoman (1552-1718), s-au făcut colonizări.
(30) Formarea statului la slavii de răsărit s-a datorat normanzilor (varegi în izvoarele orientale), care, venind din Peninsula Scandinavică, au pătruns pe Neva - Ladoga - Volhov - Ilmen - Nipru spre Bizanț prin Marea Baltică.
(...) Cunoaștem numele cnejilor: (...), Vladimir (980-1015), care i-a și creștinat (988), fiind căsătorit cu Ana Porfirogeneta, sora împăratului bizantin.
(31) (...), Ecaterina II, care urmărește anexări (...) și spre sud, toate teritoriile, inclusiv Crimeea, care era deținută de tătari, în calitate de vasali ai Porții Otomane.
(35) (...) Această primă împărțire a Poloniei avea loc pe fundalul unui război ruso-turc. Imperiul Otoman, luând ca pretext incendierea de către cazaci a unui sat de la frontiera Hanatului Crimeii (3), întemnițează pe ambasadorul rus la Istanbul și declară război Rusiei în octombrie 1768 - război cunoscut în istoriografia otomană ca „războiul polonez” (4). Diplomația otomană a făcut acest pas după ce Austria și Franța i-au promis sprijinul. Ludovic XV, deși convins că un conflict ruso-turc ar putea fi fatal pentru otomani, își îndemna diplomații să găsească argumte care să determine începerea ostilităților, socotind că puțin ne va păsa, de vreme ce va fi realizat obiectivul în vederea unei exploatări imediate” (5).
Marele vizir Mushinzade Mehmed, care era adeptul tratativelor cu Rusia, deoarece cunoștea fragilitatea potențialului militar otoman este demis, iar sultanul Mustafa III, influențat de francezi și Habsburgi, începe operațiunile militare. Otomanii, slab pregătiți, suferă înfrângeri în Caucaz și Europa, rușii ajungând la Dunăre.
4 = Ismail Uzuncarșili, Osmanlî Tarihi, vol. IV/I, p. 367.
De Keralio, Histoire de la derniere guerre entre les Russes et les Turcs, II, Paris, 1777, p. 42.
5 = Saint Priest le Compte, Memoires sur l Ambassade de France en Turquie, Paris, 1877, p. 163.
Mustafa Ali Mehmed, Istoria Turcilor, București, 1976, p. 283
(36)Concomitent cu ofensiva trupelor rusești, voluntarii români și ai popoarelor balcanice se ridică la luptă, agitându-se și egiptenii și grecii din insule, stimulați de prezența flotei ruse în Mediterana(1).
(...) Însă acest război ar fi putut lua proporții și genera complicații dacă Austria s-ar fi gândit să bareze drumul Rusiei spre Balcani.
1 = Hurmuzaki, Documente, vol. XIV, partea II, p. 1206.
Mustafa Ali Mehmet, Istoria Turcilor, București, 1976, p. 284.
(36) (...) Friedrich II, cu scopul de a depărta Austria de Franța și Imperiul Otoman, a propus o împărțire a teritoriilor poloneze.
Însă succesele rusești din 1770-1771 au alarmat Austria, care vedea Rusia stabilită la linia Dunării. Pentru a contracara aceste acțiuni, A. încheie un acord secret cu Poarta în iulie 1771; au loc concentrări de trupe în Ungaria și Transilvania - după unii, Turcia promițându-i, în caz de ajutor militar, o parte din Țara Românească (2), după alții Serbia (3).
Anglia renunță să mai sprijine flota rusă în Mediterana, iar Franța mărește contribuțiile în bani și arme Imperiului Otoman. În final, Austrai renunță să mai contracareze Rusia și participă la prima împărțire a Poloniei, iar Rusia încheie victorioasă războiul cu Imperiul Otoman, impunându-i pacea de la Kuciuk-Kainargi în 1774. (...)
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi - amintește Gaston Zeller - marchează o dată foarte importantă în evoluția problemei orientale, unde toate pretențiile rusești au fost satisfăcute. Astfel, Hanatul Crimeii - vasal Imperiului Otoman din 1475 - era recunoscut independent, hanul fiind descendent din Ginghis-han. Conform tratatului, Hanatul Crimeii păstra doar legături spirituale cu Poarta Otomană.
3 = ***, Histoire des relations internationales. III.Les temps modernes. De Louis XIV a 1789, Paris, 1955, p. 259.
(37) (...), pentru otomani pierderea Crimeii însemna desprinderea, pentru prima oară, a unui teritoriu locuit de musulmani! Sultanii turci vor fi nevoiți de acum să facă uz de atributul de califi pentru a păstra conexiuni spirituale cu Hanatul Crimeii, iar Ecaterina II încurajează tendința de emancipare a beilor egipteni (1).
(...) În ianuarie 1773, cancelarul austriac Kaunitz dădea instrucțiuni baronului F. Thugut, ambasador la Istanbul, să se informeze asupra Moldovei de Nord.
1 = Ismail Uzuncarșili, Osmanlî Tarihi, vol. IV, p. I, p. 517.
(38) În decembrie 1774, Thugut raporta lui Kaunitz că Grigore III Ghica, domnitorul Moldovei (1774-7), protestase la Poartă împotriva smulgerii Bucovinei din trupul Moldovei.
Prin corupție, șantaj și presiune militară (concentrări de trupe la Belgrad), la 7 mai 1775 se semnează Convenția austro-otomană, în 4 puncte, prin care nordul Moldovei cu vechea capitală Suceava intra în componența Imperiului Habsburgic. Venalitatea funcționarilor otomani însărcinați cu delimitarea hotarului a facilitat anexarea îm plus a 30 de sate, acest nou abuz al Vienei fiind parafat cu o notă explicativă la convenție, încheiată la Istanbul, la 12 mai 1776 (1).
Comandantul trupelor de ocupație, generalul G. Spleny, adresându-se locuitorilor din teritoriu, spunea: „(...) Și de acum înainte, orice poruncă de la Poarta otomană ori de la Divan (Iași) nimeni să nu cuteze a asculta, (...).”
1 = Hurmuzaki, Documente, VII, p. 277.
(14)Dragoș încă, cu oamenii săi - amintește Cantemir - născuți din sămânță romană, se considerau nobili, ocupația era mânuirea armelor și socotea nevrednic pentru ei, ca luptători, să se îngrijească de ogoare. (...) Fluviul Tyras sau Nistru, numit de turci Turla, despărțea pe moldoveni de polonezi și de tătarii din Oceakov (...). (...)
Fără o incursiune în istoria Poloniei, Rusiei, Ucrainei, Imperiului Otoman și a Imperiului Habsburgic nu putem înțelege cum s-a făcut răpirea Bucovinei. (1775).
(15) (...) Dar din dus se conturează un dușman și mai puternic: Imperiul Otoman, care se putea menține și prospera numai prin cuceriri și războaie. Numai 300 de ani trecuseră de când primul călăreț al lui Ertogrul a pășit pe solul Anatoliei, iar incursiunile ulterioare au lăsat Europa în stupoare.Trei sute de ani, călăreții osmanlâi au galopat din victorie în victorie, creând unul din cele mai falnice imperii din lume, iar din viața ascetă și nomadă a stepelor strămoșești se stabilesc definitiv în decorul rafinat și fastuos al Cornului de Aur (1453), lichidând cu sabia milenarul Imperiu Bizantin.
Cucerirea Constantinopolului în 1453 și lichidarea Imperiului Bizantin au constituit pentru otomani un eveniment de mare importanță, Constantinopolul fiind o cetate de prim rang și un important centru comercial și cultural, așezat la încrucișarea a două continente și la întretăierea drumurilor maritime.
(16) Mahomed II, cucerind cetatea Cesarilor - arată istoricul Halil Inalcik - s-a considerat urmașul legitim al împăraților romani. El a sintetizat în persoana sa tradițiile monarhice islamice, turcice și bizantine, creând un imperiu care va dura 4 secole.
În 1459, otomanii lichidează Serbia ca stat, transformând-o în pașalâc, iar în 1463 cuceresc Bosnia, principatul grec Moreea și ducatul Atenei. În 1475 cuceresc cetatea genoveză Caffa și Mangopul, unde stăpânea Alexandru, cumnatul lui ștefan cel Mare. În 1479 reocupă Albania, iar în 1482 și Herțegovina este inclusă în Imperiul Otoman. În 1499, ultimele teritorii din Muntenegru sunt încorporate în sangeacul Skodar, nou creat.
Totuși, la 10 ianuarie 1475, în fața Vaslului, Ștefan cel Mare repurta o victorie împotriva unei armate otomane de 100.000 de oameni. (...)
(17)La urcarea pe tron a domnului moldovean, în 1457, a găsit țara închinată turcilor, în sensul că predecesorul său, Petru Aron, a început în 1455 să plătească otomanilor un haraci anual de 2.000 de galbeni. (...)
(...) după ce a încercat să asocieze la lupta antiotomană și Muntenia, profitând și de faptul că sultanul era angajat în acțiuni militare în Asia și Albania, a refuzat să plătească tributul. În 1472, Ștefan intrase în tratative cu Uzun Hasan, hanul turcoman care urmărea să înlăture tutela lui Mahomed II. (...)
Sultanul îi cere să-i predea cetățile Chilia și Cetatea Albă și „să aduci tu însuți haraciul, așa cum îl aduce și beiul Țării Românești, ca să știm cum stai tu cu noi”. Ștefan a refuzat, cerând ajutor papei, Veneției, Ungariei și Poloniei.
(18)(...) Alegând un teren mlăștinos, unde uriașa armată otomană condusă de beilerbeiul Rumeliei, Soliman Hadâmbul, Ștefan a repurtat o victorie cu ecou. Cronicarul otoman Seadeddin este nevoit să recunoască că „a fost un teribil măcel și puțin a lipsit ca să nu fie toți tăiați în bucăți.” (...)
Așa încât Ștefan rămâne singur în fața trupelor venite în 1476 și comandate de sultan. Deși moldovenii au fost învinși la Valea Albă (iulie), sultanul nu reușește să-și realizeze scopul politic și a ordonat retragerea.
În 1475, Hanatul Crimeii recunoaște suveranitatea otomană, iar în 1479 venețienii fac pace cu turcii, urmați de statul maghiar în 1483. Moldova rămâne singură, iar în 1484 printr-un atac prin surprindere, otomanii ocupă Chilia și Cetatea Albă.
(19)În timpul sultanului Soliman Magnificul (1520-1566), Imperiul Otoman se extinde pe trei continente. Imperiului îi erau subordonate (...), Atena, Sparta, Filipopoli, Adrianopol, (...). adică toate marile orașe ale antichității; numai Roma și Siracuza au rămas în afara orbitei sale. (...)
Deși Soliman va ocupa Algeria, Tripolitania și Rodosul și va purta războaie cu Iranul, efortul principal va fi în direcția Europei Centrale, astfel că Belgradul, Timișoara și Buda vor deveni pașalâcuri, iar flamurile Semilunii ajung chiar sub zidurile Vienei.
Soliman va întreprinde și o campanie împotriva Moldovei, care se soldează cu detronarea lui Petru Rareș (1538), smulgerea sudului Basarabiei și transferul către Hanatul Crimeii, oprindu-și Tighina devenită raiaua Bender.
În ciuda acestor succese, în secolul XVI diplomația otomană trebuie să facă față unor situații complexe. Astfel, drumurile comerciale din Mediterana se deplasează în Atlantic (...).
(20) Se dezvoltă tehnica, apar inovații în arta militară, încât Imperiul Otoman, deși la apogeul puterii, ca trebui să se adapteze, dar în această întrecere va fi depășit de statele creștine. Totuși, în conjunctura internațională a secolului XVI, statele europene îi căutau prietenia, plătindu-i în numeroase situații atitutidinea binevoitoare sau chiar numai neutralitatea.
După moartea lui Soliman Magnificul, imperiul își va releva slăbiciunea și pe plan militar. Interesantă este o conversație a lui Mihai Viteazul în care face aprecieri privitor la semnele decăderii puterii otomane. Ea apare într-o cronică scrisă de Mustafa Selaniki. Întrebat cum de s-a răsculat împotriva unui sultan puternic, Mihai ar fi spus: „Aceste vorbe ale voastre se potrivesc cu vremea vechilor padișahi. Atunci o mie de neferi ai lor nimiceau zece mi de ostași. Acum oastea aceea și feudele și apanejele cetei de ostași și posturile lor și ținuturile lor sunt pe ducă. Ele au fost cumpărate și vândute din mână în mână. Nu a rămas cinste, onoare și respect. Se poate ca omul să dea pe un preț de nimic lucrurile și apanajele cumpărate? Se vede că nu! Acum apanajele oștii lui Osmanoglu, fie creștini (zimmi), fie cei din ogeacul de ieniceri, precum și toți demnitarii împărăției sunt aleși dintre străini și dintre raiale josnice. Tirania dărilor puse asupra raialelor țării nu are hotar. Chiar și musulmanilor, bărbați și femei, au început să le pună pe an câte 500 de aspri ca dare. (...) O stăpânire nu se ține cu tiranie.” (1)
Marii viziri ar fi putut înlocui într-o măsură oarecare lipsa de energie a sultanilor, dar acțiunea lor este stâmjenită de intrigile palatului și de corupția vârfurilor feudale. Cu rare excepții, ca aceea a familiei Koprulu, marii viziri n-au corespuns funcției înalte (2).
Unii istorici consideră că insuccesul oștilor otomane sub zidurile Vienei (1683) ar fi fost semnul declinului puterii otomane. În realitate, semnele decăderii Imperiului Otoman preced insuccesele militare. Dimitrie Cantemir sesiza procesul decăderii imperiului în lucrarea Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman, situându-i început cu mult înainte de evenimentul din 1683.
1 = Mihai Guboglu & Mustafa Mehmet (ed.), Cronici turcești privind Țările Române, vol. I, București, 1966, p. 394.
2 = N. Ciachir, Soliman Magnificul. Sultanul și epoca sa, București, 1972, p. 167.
(21) Cercetările întreprinse de Hammer (1) au dovedit că organizarea imperiului turcesc intrase de pe atunci în descompunere și de câtva timp se observa că epoca de forță și măreție a otomanilor se apropie de sfârșit.
În timp ce la mijlocul secolului XVII, revoluția instaura în Anglia orânduirea burgheză, care în Țările de Jos triumfase mai demult, iar capitalismul începea să se dezvolte în Europa, Imperiul Otoman rămânea același stat medieval bazat pe un sistem feudalo-militar, intrat în dezagregare, cu o economie naturală predominantă în agricultură, cu o „industrie” ce rămăsese meșteșugărească, cu o mică producție de mărfuri, cu un comerț dependent de marii feudali.
În acest vast imperiu, turcii nu constituiau majoritatea populației, cu excepția regiunilor din Asia Mică, încât se mențineau ca ocupanți militari, concentrând în mâinile lor funcțiunile publice - militare, civile și judecătorești. În secolul XVII, Imperiul Otoman încă se întindea pe trei continente: (...); Peninsula Balcanică (Grecia, Macedonia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herțegovina, Albania), (...). Imperiul Otoman avea în Europa dușmani ca Imperiul Habsburgic, Polonia, Rusia și Veneția.
În 1683, turcii au asediat Viena. Inițial au repurtat succese, dar apariția trupelor poloneze și saxone sub conducerea regelui Jan Sobieski, a schimbat raportul de forțe.
1 = Joseph Hammer Purgstall (1774-1856), istoric orientalist austriac, autorul unor lucrări despre istoria Turciei. Din 1796 până în 1835 a fost în serviciul diplomatic în legătură cu Orientul Apropiat.
(22) Dacă în 1634, teritoriul Poloniei atingea suprafața de 990.000 km și o populație de 10 milioane, în 1667, în urma păcii de la Andrussovo, când o mare parte din Ucraina trece la Rusia și în urma unor teritorii ocupate de otomani și suedezi, teritoriul statului scade la 730.000 kmp, iar populația la 7 milioane.
(...); în schimb, le deteriorează cu Imperiul Otoman, care își vedea amenințate posesiunile de pe litoralul nordic al Mării Negre. Sultanul, prevalându-se de actul prin care hatmanul cazac Petre Doroșesnko supunea Ucraina suzeranității otomane în 1668, ceea ce duce la declanșarea operațiunilor militare împotriva Poloniei în 1672, soldat cu ocuparea cetății Camenița (octombrie). Pacea încheiată imediat prevedea intrarea Podoliei și Cameniței în stăpânirea sultanului și suzeranitatea asupra Ucrainei, Polonia urmând să plătească un tribut anual de 20.000 de galbeni.
(23) Rezultatul cel mai important al păcii de la Buczacz era cucerirea Cameniței, prin care Poarta își crea un avanpost de unde putea supraveghea mișcările polonezilor, cazacilor ucraineni, Moscovei și Moldovei. Marele vizir Ahmed Koprulu s-a gândit pe moment să unească posesiunile otomane din Ungaria cu cele din Polonia și Ucraina, transformând și Principatele Române în pașalâcuri.
(...) Ludovic XIV va cheltui 500.000 livre ca hatmanul Jan Sobieski să ajungă pe tronul Poloniei, în speranța că va stopa operațiunile militare cu Poarta și va porni împotriva Austriei. (...)
Prin tratatul la Iaworow (1675) semnat cu Franța, Sobieski - în schimbul subvenției anuale de 200.000 de scuzi - urma să încheie pace separată cu sultanul și să-i atace pe imperiali în Ungaria. Diplomația habsburgică încheie un tratatat de neutralitate cu Polonia (1677), urmat de o alianță (1683). În această ipostază, îl găsim pe regele Sobieski ajutând la despresurarea Vienei în 1683, dar în anul următor Polonia va face parte din Alianța Sfântă (alături de Austria și Veneția, sub patronajul papei) îndreptată exclusiv împotriva Imperiului Otoman.
Prin pacea de la Karlowitz (1699), Imperiul Otoman renunța la cuceririle din 1672.
(24) Statul centralizat austriac se formase ca unul multinațional, în conjunctura luptelor permanente cu otomanii și (...) În urma dezastrului trupelor ungaro-cehe la Mohacs (1526) și desființarea regatului maghiar (1541), s-au mai adăugat la posesiunile ereditare: Ungaria de nord-vest, o parte a Croației și Cehia.
(...) Campaniile împotriva Imperiului Otoman desfășurate între 1683-1697 s-au soldat cu succes, materializat prin tratatul de pace de la Karlowitz (1699). Clauzele prevedeau intrarea în stăpânirea Austriei a Ungariei, Slovaciei, Transilavaniei și ținutul Beska (art. 1 și 3); sultanul se obliga să distrugă fortificațiile Lugojului, Caransebeșului, Lipovei, Cenadului (art. 2) pentru siguranța graniței habsburgice.
Acest tratat schimba raportul de forțe între Poartă și Habsburgii ajung să aibe graniță comună cu Țara Românească și Moldova. (...)
Succesul păcii de la Rastadt îi determină să nu mai respecte clauzele de la Karlowitz. În 1716 începură un nou război împotriva Imperiului Otoman, iar Eugeniu de Savoia, învingător la Petrovaradin și Timișoara, reușește să ocupe Belgradul (septembrie 1717), una din cele mai puternice fortificații din Europa.
Tratatul de la Passarowitz (1718) a încununat o nouă victorie împotriva Imperiului Otoman, breșa deschisă spre Sud-Estul Europei la Karlowitz luând proporții: Banatul Timișoarei, Oltenia și Serbia N cu Belgradul intrau în stăpânirea Austriei. Tratatul era completat cu unul de comerț și navigație, dând posibilitate Habsburgilor să aibă liberă navigație pe Dunărea inferioară, Crimeea și Trapezunt. Negustorilor austrieci li se facilita chiar comerțul pe uscat și pe mare cu Persia.
(24) Înfrântă în război cu otomanii (1736-1739), prin pacea de la Belgrad (1739) Austria pierde Oltenia și nordul Serbiei cu Belgradul. Tratatul demonstra că Imperiul Otoman era încă o construcție solidă care a reușit să-i bareze pe Habsburgi, păstrând în mâinile sale drumurile comerciale și strategice care intrau în Peninsula Balcanică.
Austria a dezlănțuit acțiuni militare ofensive dublate de o campanie diplomatică pentru realizarea proiectelor de expansiune teritorială în Sud-Estul Europei. (...) Într-o serie de situații, Habsburgii erau obligați să menajeze nobilimea croată, cehă și maghiară, care ar fi putut cocheta cu otomanii și sabota pe imperiali.(...) În ansamblu, toate regiunile aveau un caracter agrar, dar situația țărănimii era diferită - (...), la țăranul legat de pământ din Croația, (...).
(25) Monarhia Habsburgică devine o mare putere ancorată în centrul Europei, Penisnula Apenină și Balcani, (...).
(26) De ce Austria - cu ieșiere la Marea Mediterană prin Marea Adriatică: Triest și Fiume (Rijeka - porto franco), (...) - nu a devenit o mare putere maritimă și colonială? Posedând mai multe companii comerciale - cu Imperiul Otoman (1667), cu Orientul (1719), (...).
(29) Habsburgii s-au trezit în Transilvania cu o nobilime maghiară turbulentă, legată de calvinism, care făcea front comun cu secuii și orașele săsești, cărora otomanii nu le-au știrbit autonomia medievală.(...)
Guvernul de la Viena a hotărât administrarea provinciei Banat ca domeniu al Coroanei, în care nu se tolera nobilimea laică sau ecleziastică, drepturile existente înaintea administrației otomane fiind abrogate. (...)
Pe lângă populațiile română și sârbă, care au supraviețuit pașalâcului otoman (1552-1718), s-au făcut colonizări.
(30) Formarea statului la slavii de răsărit s-a datorat normanzilor (varegi în izvoarele orientale), care, venind din Peninsula Scandinavică, au pătruns pe Neva - Ladoga - Volhov - Ilmen - Nipru spre Bizanț prin Marea Baltică.
(...) Cunoaștem numele cnejilor: (...), Vladimir (980-1015), care i-a și creștinat (988), fiind căsătorit cu Ana Porfirogeneta, sora împăratului bizantin.
(31) (...), Ecaterina II, care urmărește anexări (...) și spre sud, toate teritoriile, inclusiv Crimeea, care era deținută de tătari, în calitate de vasali ai Porții Otomane.
(35) (...) Această primă împărțire a Poloniei avea loc pe fundalul unui război ruso-turc. Imperiul Otoman, luând ca pretext incendierea de către cazaci a unui sat de la frontiera Hanatului Crimeii (3), întemnițează pe ambasadorul rus la Istanbul și declară război Rusiei în octombrie 1768 - război cunoscut în istoriografia otomană ca „războiul polonez” (4). Diplomația otomană a făcut acest pas după ce Austria și Franța i-au promis sprijinul. Ludovic XV, deși convins că un conflict ruso-turc ar putea fi fatal pentru otomani, își îndemna diplomații să găsească argumte care să determine începerea ostilităților, socotind că puțin ne va păsa, de vreme ce va fi realizat obiectivul în vederea unei exploatări imediate” (5).
Marele vizir Mushinzade Mehmed, care era adeptul tratativelor cu Rusia, deoarece cunoștea fragilitatea potențialului militar otoman este demis, iar sultanul Mustafa III, influențat de francezi și Habsburgi, începe operațiunile militare. Otomanii, slab pregătiți, suferă înfrângeri în Caucaz și Europa, rușii ajungând la Dunăre.
4 = Ismail Uzuncarșili, Osmanlî Tarihi, vol. IV/I, p. 367.
De Keralio, Histoire de la derniere guerre entre les Russes et les Turcs, II, Paris, 1777, p. 42.
5 = Saint Priest le Compte, Memoires sur l Ambassade de France en Turquie, Paris, 1877, p. 163.
Mustafa Ali Mehmed, Istoria Turcilor, București, 1976, p. 283
(36)Concomitent cu ofensiva trupelor rusești, voluntarii români și ai popoarelor balcanice se ridică la luptă, agitându-se și egiptenii și grecii din insule, stimulați de prezența flotei ruse în Mediterana(1).
(...) Însă acest război ar fi putut lua proporții și genera complicații dacă Austria s-ar fi gândit să bareze drumul Rusiei spre Balcani.
1 = Hurmuzaki, Documente, vol. XIV, partea II, p. 1206.
Mustafa Ali Mehmet, Istoria Turcilor, București, 1976, p. 284.
(36) (...) Friedrich II, cu scopul de a depărta Austria de Franța și Imperiul Otoman, a propus o împărțire a teritoriilor poloneze.
Însă succesele rusești din 1770-1771 au alarmat Austria, care vedea Rusia stabilită la linia Dunării. Pentru a contracara aceste acțiuni, A. încheie un acord secret cu Poarta în iulie 1771; au loc concentrări de trupe în Ungaria și Transilvania - după unii, Turcia promițându-i, în caz de ajutor militar, o parte din Țara Românească (2), după alții Serbia (3).
Anglia renunță să mai sprijine flota rusă în Mediterana, iar Franța mărește contribuțiile în bani și arme Imperiului Otoman. În final, Austrai renunță să mai contracareze Rusia și participă la prima împărțire a Poloniei, iar Rusia încheie victorioasă războiul cu Imperiul Otoman, impunându-i pacea de la Kuciuk-Kainargi în 1774. (...)
Tratatul de la Kuciuk-Kainargi - amintește Gaston Zeller - marchează o dată foarte importantă în evoluția problemei orientale, unde toate pretențiile rusești au fost satisfăcute. Astfel, Hanatul Crimeii - vasal Imperiului Otoman din 1475 - era recunoscut independent, hanul fiind descendent din Ginghis-han. Conform tratatului, Hanatul Crimeii păstra doar legături spirituale cu Poarta Otomană.
3 = ***, Histoire des relations internationales. III.Les temps modernes. De Louis XIV a 1789, Paris, 1955, p. 259.
(37) (...), pentru otomani pierderea Crimeii însemna desprinderea, pentru prima oară, a unui teritoriu locuit de musulmani! Sultanii turci vor fi nevoiți de acum să facă uz de atributul de califi pentru a păstra conexiuni spirituale cu Hanatul Crimeii, iar Ecaterina II încurajează tendința de emancipare a beilor egipteni (1).
(...) În ianuarie 1773, cancelarul austriac Kaunitz dădea instrucțiuni baronului F. Thugut, ambasador la Istanbul, să se informeze asupra Moldovei de Nord.
1 = Ismail Uzuncarșili, Osmanlî Tarihi, vol. IV, p. I, p. 517.
(38) În decembrie 1774, Thugut raporta lui Kaunitz că Grigore III Ghica, domnitorul Moldovei (1774-7), protestase la Poartă împotriva smulgerii Bucovinei din trupul Moldovei.
Prin corupție, șantaj și presiune militară (concentrări de trupe la Belgrad), la 7 mai 1775 se semnează Convenția austro-otomană, în 4 puncte, prin care nordul Moldovei cu vechea capitală Suceava intra în componența Imperiului Habsburgic. Venalitatea funcționarilor otomani însărcinați cu delimitarea hotarului a facilitat anexarea îm plus a 30 de sate, acest nou abuz al Vienei fiind parafat cu o notă explicativă la convenție, încheiată la Istanbul, la 12 mai 1776 (1).
Comandantul trupelor de ocupație, generalul G. Spleny, adresându-se locuitorilor din teritoriu, spunea: „(...) Și de acum înainte, orice poruncă de la Poarta otomană ori de la Divan (Iași) nimeni să nu cuteze a asculta, (...).”
1 = Hurmuzaki, Documente, VII, p. 277.
III. De la pătrunderea trupelor austriece (1775) până la constituirea ducatului Bucovina (1849)
(39) (...) În timp ce în 1 octombrie 1777, generalul austriac dădea în reședința din Cernăuți o recepție, în palatul de la Iași, domnitorul Ghica era decapitat de un emisar al sultanului.
Un contemporan consemna pe pagina unui minei: „Să se știe că au tăiat turcii pe Măria sa Grigore Alexandru Ghica Voievod în Iași, cu vicleșug prin un spurcat de turc capugiu la casele din Beilic, la văleatul 1777, octombrie 1, duminică spre luni.”
IonNistor, în Istoria Bucovinei, reproduce însemnările unui corepondent din Istanbul, datate 19 noiembrie 1777, privind cauza asasinării domnului Moldovei din ordinul sultanului: „Acest domn nu voia cu nici un preț să consimtă la cesiunea Bucovinei în favoarea Austriei. Precum se vede, el se comporta ca un suveran independent” (1).
1= I, N., Istoria Bucovinei, p. 14.
(44)(...) Biserica din Bucovina a ieșit de sub jurisdicția Mitropoliei de la Iași și a intrat în cea a Mitropoliei ortodoxe de la Karlowitz (Sremski Karlovici) din Voivodina sârbească. Majoritatea prelaților erau sârbi și va fi ridicată la rang de patriarhie din 1848. În 1965 am lucrat în Arhivele din Sremski Karlovici, unde se găsesc 2 milioane de documente românești.
Deși clerul și poporul bucovinean au protestat împotriva importului de demnitari sârbi, episcopul Daniil Vlahovici și oamenii săi încep să sârbizeze numele românilor. Astfel, numele patronomice primesc terminația „ovici” în locul celei moldovenești „escu”. În catastifele din 1786 găsim sârbizate numele preoților moldoveni. Nume ca Ștefan, Ioan, Simion, Vasile, Pavel apar ca Ștefanovici, Ioanovici, Simionovici, Vasilovici, Pavlovici.
(...) Deci în loc să treacă în catalog „Manoli, fiul lui Vasile”, era trecut elevul „Manoli Vasilovici”.
(46) (...) Andrei Mureșanu numea această familie [Hurmuzachi] „Grachii României”.
(...) Bucovina, Transilvania și Banatul erau incluse Imperiului Habsburgic, care stânjenea lupta de emancipare, folosind și nobilimea maghiară, patriciatul german și chiar pe sârbi, ruteni, slovaci. (...) Imperiul Otoman rămânea puterea care stăpânea din secolul XV Dobrogea, unde elementul musulman turco-tătar, deținând poziții cheie, stânjenea lupta de emancipare a valahilor. (...) Proclamația de la Islaz se găsea la Niculițel, pe o carte de rugăciuni de la mănăstirea Cocoș erau notate evenimentele de la Iași din martie 1848 și primarul satului Turcoia își exprimase dorința de „a vedea pe români uniți”.
(47) Căderea lui Metternich dă impuls popoarelor din monarhia habsburgică să se ridice la luptă (români, maghiari, croați, cehi, sârbi, slovaci, polonezi, sloveni); (..).
(48) Românii au încercat să facă front comun cu croații (în acest scop s-a aflat I. Buteanu la Zagreb), cu slovacii și, în special, cu sârbii din Voivodina. Încă din mai 1848, răsculații sârbi din Voivodina - având binecuvântarea noului patriarh Rajacici - se adresau nu numai românilor din Voivodina, dar și celor din Principate. În acest sens, au elaborat și un manifest, care a fost tradus în românește și difuzat în câteva sute de exemplare.
Generalul rus Duhamel, aflat la București, raportează Petersburgului că a făcut rost de acest manifest, care are ca scop să-i apropie pe sârbi de valahi pentru a contracara acțiunile maghiare, cât și a frânge opoziția Curții din Viena.
Mulțumită cu rezoluția Congresului de la Viena, căuta să mențină în Europa statu-quo-ul, iar tratatul economic încheiat cu Poarta (1838) și Convenția de la Londra (1841) demosntrau că Marea Britanie dorește să mențină integritatea Imperiului Otoman și să nu permită, mai ales Rusiei, să se stabilească în Strâmtori.
(50)Din Paris, N. Bălcescu îi schița lui Ion Ghica, în decembrie 1848, planul de acțiune pentru viitor: „Ghica să rămână la Constantinpol, (...), iar Bolliac să meargă în Bulgaria și pe malul Dunării, ca să fie în comuniune cu țara.” (4).
4 = N. B., Opere, vol. IV Corespondență, p. 247.
(51) Istoricul francez G. Castellan are dreptate când afirmă că eșecul revoluției române de la 1848 a demonstrat că realizarea Unirii Principatelor este subordonată unei rupturi între Istanbul și Petersburg și acest lucru s-a conturat în ciuda semnării Convenției de la Balta Liman (1849) și a staționării trupelor de ocupație ruso-oromane până în 1851.
(...) Totodată, sârbii, slovacii și croații, pentru a contracara șovinismul maghiar și autocrația Habsburgică - erau cel puțin la fel de necesari [românilor].
Dintre marile puteri, Franța era aceea care ne putea ajuta cel mai mult - ținând cont de originea comună latină - (...).
(39) (...) În timp ce în 1 octombrie 1777, generalul austriac dădea în reședința din Cernăuți o recepție, în palatul de la Iași, domnitorul Ghica era decapitat de un emisar al sultanului.
Un contemporan consemna pe pagina unui minei: „Să se știe că au tăiat turcii pe Măria sa Grigore Alexandru Ghica Voievod în Iași, cu vicleșug prin un spurcat de turc capugiu la casele din Beilic, la văleatul 1777, octombrie 1, duminică spre luni.”
IonNistor, în Istoria Bucovinei, reproduce însemnările unui corepondent din Istanbul, datate 19 noiembrie 1777, privind cauza asasinării domnului Moldovei din ordinul sultanului: „Acest domn nu voia cu nici un preț să consimtă la cesiunea Bucovinei în favoarea Austriei. Precum se vede, el se comporta ca un suveran independent” (1).
1= I, N., Istoria Bucovinei, p. 14.
(44)(...) Biserica din Bucovina a ieșit de sub jurisdicția Mitropoliei de la Iași și a intrat în cea a Mitropoliei ortodoxe de la Karlowitz (Sremski Karlovici) din Voivodina sârbească. Majoritatea prelaților erau sârbi și va fi ridicată la rang de patriarhie din 1848. În 1965 am lucrat în Arhivele din Sremski Karlovici, unde se găsesc 2 milioane de documente românești.
Deși clerul și poporul bucovinean au protestat împotriva importului de demnitari sârbi, episcopul Daniil Vlahovici și oamenii săi încep să sârbizeze numele românilor. Astfel, numele patronomice primesc terminația „ovici” în locul celei moldovenești „escu”. În catastifele din 1786 găsim sârbizate numele preoților moldoveni. Nume ca Ștefan, Ioan, Simion, Vasile, Pavel apar ca Ștefanovici, Ioanovici, Simionovici, Vasilovici, Pavlovici.
(...) Deci în loc să treacă în catalog „Manoli, fiul lui Vasile”, era trecut elevul „Manoli Vasilovici”.
(46) (...) Andrei Mureșanu numea această familie [Hurmuzachi] „Grachii României”.
(...) Bucovina, Transilvania și Banatul erau incluse Imperiului Habsburgic, care stânjenea lupta de emancipare, folosind și nobilimea maghiară, patriciatul german și chiar pe sârbi, ruteni, slovaci. (...) Imperiul Otoman rămânea puterea care stăpânea din secolul XV Dobrogea, unde elementul musulman turco-tătar, deținând poziții cheie, stânjenea lupta de emancipare a valahilor. (...) Proclamația de la Islaz se găsea la Niculițel, pe o carte de rugăciuni de la mănăstirea Cocoș erau notate evenimentele de la Iași din martie 1848 și primarul satului Turcoia își exprimase dorința de „a vedea pe români uniți”.
(47) Căderea lui Metternich dă impuls popoarelor din monarhia habsburgică să se ridice la luptă (români, maghiari, croați, cehi, sârbi, slovaci, polonezi, sloveni); (..).
(48) Românii au încercat să facă front comun cu croații (în acest scop s-a aflat I. Buteanu la Zagreb), cu slovacii și, în special, cu sârbii din Voivodina. Încă din mai 1848, răsculații sârbi din Voivodina - având binecuvântarea noului patriarh Rajacici - se adresau nu numai românilor din Voivodina, dar și celor din Principate. În acest sens, au elaborat și un manifest, care a fost tradus în românește și difuzat în câteva sute de exemplare.
Generalul rus Duhamel, aflat la București, raportează Petersburgului că a făcut rost de acest manifest, care are ca scop să-i apropie pe sârbi de valahi pentru a contracara acțiunile maghiare, cât și a frânge opoziția Curții din Viena.
Mulțumită cu rezoluția Congresului de la Viena, căuta să mențină în Europa statu-quo-ul, iar tratatul economic încheiat cu Poarta (1838) și Convenția de la Londra (1841) demosntrau că Marea Britanie dorește să mențină integritatea Imperiului Otoman și să nu permită, mai ales Rusiei, să se stabilească în Strâmtori.
(50)Din Paris, N. Bălcescu îi schița lui Ion Ghica, în decembrie 1848, planul de acțiune pentru viitor: „Ghica să rămână la Constantinpol, (...), iar Bolliac să meargă în Bulgaria și pe malul Dunării, ca să fie în comuniune cu țara.” (4).
4 = N. B., Opere, vol. IV Corespondență, p. 247.
(51) Istoricul francez G. Castellan are dreptate când afirmă că eșecul revoluției române de la 1848 a demonstrat că realizarea Unirii Principatelor este subordonată unei rupturi între Istanbul și Petersburg și acest lucru s-a conturat în ciuda semnării Convenției de la Balta Liman (1849) și a staționării trupelor de ocupație ruso-oromane până în 1851.
(...) Totodată, sârbii, slovacii și croații, pentru a contracara șovinismul maghiar și autocrația Habsburgică - erau cel puțin la fel de necesari [românilor].
Dintre marile puteri, Franța era aceea care ne putea ajuta cel mai mult - ținând cont de originea comună latină - (...).
IV.De la constituirea ducatului Bucovinei (1849) până la declanșarea primului război mondial (1914)
(53) De frica debandadei create de trupele eteriste și a pătrunderii trupelor otomane, au luat drumul Bucovinei și alte categorii sociale.
(54) El [episcopul E. Hacman] a făcut jocul Curții de la Viena și al rutenilor, luând ființă în 1873 Mitropolia ortodoxă a Bucovinei și Dalmației.
(55) Astfel, făurirea unei națiuni unice și a unui stat unitar național german (Grossdeustchland) cu centrul la Viena s-a năruit, iar Transilvania, Croația, Slavonia, Voivodina și Slovacia, timp de 51 de ani (1867-1918), s-au aflat sub stăpânirea directă a Ungariei.
(62)La Facultatea de Teologie [Cernăuți] veneau tineri din cele 3 mitropolii ortodoxe: a Bucovinei și Dalmației, a Transilvaniei și a Carlovățului, ca și din țările vecine ortodoxe: România, Serbia, Bulgaria, Rusia. (...)
Această serbare se face în 25 aprilie (7 mai) 1875, aducere aminte a zilei de 25 aprilie / 7 mai 1775, când, printr-o convenție cumpărată, Turcia recunoscu faptul îndeplinit al furării a trei ținuturi ale Moldovei, poreclite apoi Ducatul Bucovina!
(63) Avem sub ochi corespondența între cancelarul Kaunitz și Thugut, internunțiul austriac de la Constantinopol, de la anul 1771 până la 1777, intervalul în care s-a săvârșit furarea Bucovinei și drama sângeroasă de la Beilicul (1) din Iași.
1 = Conacul turcilor din Iași, în care Ghica a fost ucis.
(64)Ruși, turci, greci, toți s-au vândut pe bani și odoare, de la feldamreșalul Marii Ecatarine, de la Reis efendi* al Porții otomane, până la dragomanul Porții otomane, Costache Moruzi, până la grecul Iacovachi Rizo, nedemnul socru și capuchehaie** al domnului Moldovei.
*Echivala cu gradul de ministru de externe al Imperiului Otoman.
**Reprezentantul diplomatic al Țării Românești și Moldovei pe lângă Poarta Otomană.
(65) (...), iar Ion Nistor preda [Cernăuți] din 1912 din Istoria românilor de pretutindeni, în cadrul catedrei de Istorie sud-est europeană.
(...) Astfel, românii bucovineni se afirmă în Parlamentul de la Viena, iar din 1909, împreună cu colegii italieni formează clubul parlamentar „Uniunea latină”.
(69) În februarie 1913 a fost convocată o adunare a poporului român din Bucovina, care s-a întâlnit cu delegația ruteană. Le-au făcut propuneri privind împărțirea diocezei, din care rutenii au primit următoarele: (...)
e)Demnitarul rutean i se va da titlul și demnitatea de episcop al Episcopiei rutene din Bucovina și el va fi supus arhiepiscopului român numai într-atât, întrucât sunt supuși ca urmare a raportul lor către mitropolie, episcopii greco-orientali din Dalmația (2).
2 = I. Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina, București, 1916, 284-5.
(71-2)Creșterea prestigiului României în 1913 prin încheierea păcii de la București, care pune capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic, s-a repercutat și asupra românilor bucovineni. Drumul afirmării României în Sud-Estul și centrul Europei este tot mai simțit, obișnuite cu docilitatea statelor mici (1).
Sunt elocvente cuvintele împăratului Franz Iosif: „Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la București ca un angajament definitiv al chestiunii balcanice, numai un război general ne poate duce la o soluție convenabilă” (2).
(...) Dar prin atacarea de către Austro-Ungaria a Serbiei în 1914 se declanșează primul război mondial, care aduce speranța de desăvârșire a unității naționale românești.
1 = N. Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), București,1987, 337.
2 = Emil Diaconescu, România și marile puteri după Congresul de la Berlin și până la 1914, Iași, 1937, 39.
(53) De frica debandadei create de trupele eteriste și a pătrunderii trupelor otomane, au luat drumul Bucovinei și alte categorii sociale.
(54) El [episcopul E. Hacman] a făcut jocul Curții de la Viena și al rutenilor, luând ființă în 1873 Mitropolia ortodoxă a Bucovinei și Dalmației.
(55) Astfel, făurirea unei națiuni unice și a unui stat unitar național german (Grossdeustchland) cu centrul la Viena s-a năruit, iar Transilvania, Croația, Slavonia, Voivodina și Slovacia, timp de 51 de ani (1867-1918), s-au aflat sub stăpânirea directă a Ungariei.
(62)La Facultatea de Teologie [Cernăuți] veneau tineri din cele 3 mitropolii ortodoxe: a Bucovinei și Dalmației, a Transilvaniei și a Carlovățului, ca și din țările vecine ortodoxe: România, Serbia, Bulgaria, Rusia. (...)
Această serbare se face în 25 aprilie (7 mai) 1875, aducere aminte a zilei de 25 aprilie / 7 mai 1775, când, printr-o convenție cumpărată, Turcia recunoscu faptul îndeplinit al furării a trei ținuturi ale Moldovei, poreclite apoi Ducatul Bucovina!
(63) Avem sub ochi corespondența între cancelarul Kaunitz și Thugut, internunțiul austriac de la Constantinopol, de la anul 1771 până la 1777, intervalul în care s-a săvârșit furarea Bucovinei și drama sângeroasă de la Beilicul (1) din Iași.
1 = Conacul turcilor din Iași, în care Ghica a fost ucis.
(64)Ruși, turci, greci, toți s-au vândut pe bani și odoare, de la feldamreșalul Marii Ecatarine, de la Reis efendi* al Porții otomane, până la dragomanul Porții otomane, Costache Moruzi, până la grecul Iacovachi Rizo, nedemnul socru și capuchehaie** al domnului Moldovei.
*Echivala cu gradul de ministru de externe al Imperiului Otoman.
**Reprezentantul diplomatic al Țării Românești și Moldovei pe lângă Poarta Otomană.
(65) (...), iar Ion Nistor preda [Cernăuți] din 1912 din Istoria românilor de pretutindeni, în cadrul catedrei de Istorie sud-est europeană.
(...) Astfel, românii bucovineni se afirmă în Parlamentul de la Viena, iar din 1909, împreună cu colegii italieni formează clubul parlamentar „Uniunea latină”.
(69) În februarie 1913 a fost convocată o adunare a poporului român din Bucovina, care s-a întâlnit cu delegația ruteană. Le-au făcut propuneri privind împărțirea diocezei, din care rutenii au primit următoarele: (...)
e)Demnitarul rutean i se va da titlul și demnitatea de episcop al Episcopiei rutene din Bucovina și el va fi supus arhiepiscopului român numai într-atât, întrucât sunt supuși ca urmare a raportul lor către mitropolie, episcopii greco-orientali din Dalmația (2).
2 = I. Nistor, Istoria Bisericii din Bucovina, București, 1916, 284-5.
(71-2)Creșterea prestigiului României în 1913 prin încheierea păcii de la București, care pune capăt celui de-Al Doilea Război Balcanic, s-a repercutat și asupra românilor bucovineni. Drumul afirmării României în Sud-Estul și centrul Europei este tot mai simțit, obișnuite cu docilitatea statelor mici (1).
Sunt elocvente cuvintele împăratului Franz Iosif: „Puterile Centrale nu pot primi tratatul de la București ca un angajament definitiv al chestiunii balcanice, numai un război general ne poate duce la o soluție convenabilă” (2).
(...) Dar prin atacarea de către Austro-Ungaria a Serbiei în 1914 se declanșează primul război mondial, care aduce speranța de desăvârșire a unității naționale românești.
1 = N. Ciachir, Istoria popoarelor din sud-estul Europei în epoca modernă (1789-1923), București,1987, 337.
2 = Emil Diaconescu, România și marile puteri după Congresul de la Berlin și până la 1914, Iași, 1937, 39.
V.Bucovina în primul război mondial (1914-1918). Proclamarea unirii cu România (28 noiembrie 1918)
(74) Cei trei parteneri ai Antantei s-au angajat în luptă în vara anului 1914, secundați de două state micuțe, Serbia și Belgia - care fuseseră atacate și erau nevoite să-și apere ființa națională. (...)
Trei state sud-est europene (Serbia, Muntenegru și România), legate de tratate cu Tripla Alianță - prin Austro-Ungaria - nu numai că nu participă de partea blocului Puterilor Centrale, dar chiar vor lupta împotriva acestuia - Serbia și Muntenegru din 1914. I. I. C. Brătianu îi declara în 1914 lui Czernin că „dacă Austro-Ungaria, sprijinită de Germania, ține să împingă în război Peninsula Balcanică și, de aici Europa, România de desolidarizează de ea.” De asemenea, de partea Antantei au luptat Portugalia (1916) și Grecia (1917). (...)
Puterile Centrale înregistrează unele succese în prima perioadă a războiului, atrăgând de partea lor Imperiul Otoman (noiembrie 1914), unde francezii și englezii aveau mari tradiții în susținerea integrității acestuia, și Bulgaria (octombrie 1915), care de la crearea sa ca stat autonom (1878) datora atât de mult Rusiei.
(75) (...) Să adăugăm acestui conglomerat etnic 2.500.000 de emigranți din monarhia habsburgică (cehi, slovaci, unguri, polonezi, români, germani, croați etc), care doreau victoria taberei din care făceau parte ca națiune. (...)
Cele mai multe războaie le-a avut Rusia (3 cu Imperiul Otoman, unul cu Iranul, unul cu Anglia, Franța și Sardinia și unul cu Japonia), repurtând un scor favorabil: 4 victorii și 2 înfrângeri. (...)
Mai avantajați erau rușii și japonezii, căci trecuseră nouă ani de la războiul încheiat, și, în special, balcanicii (Serbia, Grecia, Muntenegru, Bulgaria) și Imperiul Otoman, care se confruntaseră în 1912-1913. (...)
Pe plan sud-est european, mijloacele tehnice erau mult mai modeste, dar erau suplinite de patriotismul ostașului sârb ori muntenegrean, care luptau pentru alungarea agresorului Habsburgic, (...).
(76) Cele 4 fronturi deschise în 1914: (...), în Balcani cu Serbia și Muntenegru și în Transcaucazia cu Imperiul Otoman, (...) nu au dus la rezultatele scontate de Puterile Centrale.
Totuși, atragerea Imperiului Otoman de partea Puterilor Centrale nu numai că a modificat raportul de forțe în favoarea lor în sud-estul Europei, dar (...).
(77) Era inadmisibil pentru Rusia să cedeze României părțile rusești ale Bucovinei. Argumentele sunt puerile: (...)
f)având Bucovina și Maramureșul s-ar crea un „coridor” care i-ar uni cu ceilalți slavi (slovaci, cehi, sloveni, croați).
(78)Convenția politică [cu Antanta] prevedea: (...), intrarea în război numai împotriva Austro-Ungariei (deci nu și împotriva Germaniei, Imperiului Otoman și Bulgariei), (…) (2).
(...) Dar în următoarele zile, Germania, Imperiul Otoman și Bulgaria ne declară război.
2 = N. Ciachir & Gh. Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă (1566-1919), București, 1984, 480.
(78) Generalul A. von Mackensen forțează Dunărea în fruntea unor unități germane și bulgare și amenință Bucureștiul.
(91) În acest context de prăbușire a frontului răsăritean, România este nevoită să încheie pace separată cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia) în mai 1918.
(74) Cei trei parteneri ai Antantei s-au angajat în luptă în vara anului 1914, secundați de două state micuțe, Serbia și Belgia - care fuseseră atacate și erau nevoite să-și apere ființa națională. (...)
Trei state sud-est europene (Serbia, Muntenegru și România), legate de tratate cu Tripla Alianță - prin Austro-Ungaria - nu numai că nu participă de partea blocului Puterilor Centrale, dar chiar vor lupta împotriva acestuia - Serbia și Muntenegru din 1914. I. I. C. Brătianu îi declara în 1914 lui Czernin că „dacă Austro-Ungaria, sprijinită de Germania, ține să împingă în război Peninsula Balcanică și, de aici Europa, România de desolidarizează de ea.” De asemenea, de partea Antantei au luptat Portugalia (1916) și Grecia (1917). (...)
Puterile Centrale înregistrează unele succese în prima perioadă a războiului, atrăgând de partea lor Imperiul Otoman (noiembrie 1914), unde francezii și englezii aveau mari tradiții în susținerea integrității acestuia, și Bulgaria (octombrie 1915), care de la crearea sa ca stat autonom (1878) datora atât de mult Rusiei.
(75) (...) Să adăugăm acestui conglomerat etnic 2.500.000 de emigranți din monarhia habsburgică (cehi, slovaci, unguri, polonezi, români, germani, croați etc), care doreau victoria taberei din care făceau parte ca națiune. (...)
Cele mai multe războaie le-a avut Rusia (3 cu Imperiul Otoman, unul cu Iranul, unul cu Anglia, Franța și Sardinia și unul cu Japonia), repurtând un scor favorabil: 4 victorii și 2 înfrângeri. (...)
Mai avantajați erau rușii și japonezii, căci trecuseră nouă ani de la războiul încheiat, și, în special, balcanicii (Serbia, Grecia, Muntenegru, Bulgaria) și Imperiul Otoman, care se confruntaseră în 1912-1913. (...)
Pe plan sud-est european, mijloacele tehnice erau mult mai modeste, dar erau suplinite de patriotismul ostașului sârb ori muntenegrean, care luptau pentru alungarea agresorului Habsburgic, (...).
(76) Cele 4 fronturi deschise în 1914: (...), în Balcani cu Serbia și Muntenegru și în Transcaucazia cu Imperiul Otoman, (...) nu au dus la rezultatele scontate de Puterile Centrale.
Totuși, atragerea Imperiului Otoman de partea Puterilor Centrale nu numai că a modificat raportul de forțe în favoarea lor în sud-estul Europei, dar (...).
(77) Era inadmisibil pentru Rusia să cedeze României părțile rusești ale Bucovinei. Argumentele sunt puerile: (...)
f)având Bucovina și Maramureșul s-ar crea un „coridor” care i-ar uni cu ceilalți slavi (slovaci, cehi, sloveni, croați).
(78)Convenția politică [cu Antanta] prevedea: (...), intrarea în război numai împotriva Austro-Ungariei (deci nu și împotriva Germaniei, Imperiului Otoman și Bulgariei), (…) (2).
(...) Dar în următoarele zile, Germania, Imperiul Otoman și Bulgaria ne declară război.
2 = N. Ciachir & Gh. Bercan, Diplomația europeană în epoca modernă (1566-1919), București, 1984, 480.
(78) Generalul A. von Mackensen forțează Dunărea în fruntea unor unități germane și bulgare și amenință Bucureștiul.
(91) În acest context de prăbușire a frontului răsăritean, România este nevoită să încheie pace separată cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia) în mai 1918.
VI.De la reintegrarea Bucovinei în regatul României (decembrie 1918) până la nota ultimativă a guvernului URSS (iunie 1940)
(95) Prezentând regelui actul Unirii, I. Flondor a adresat regelui următoarele cuvinte: „(...) Acum 144 de ani ne-a desfăcut de Moldova o pace încheiată între turci, care nu aveau dreptul să ne înstrăineze, și austro-ungari, care înainte de a călca granița moldovenească nu se îngrijiseră de a întreba pe locuitori de voia lor. (...)”.
(97)La 21 ianuarie 1919, I. Flondor se adresează confidențial primului ministru. (...) (...); „cehoslovacii, iugoslavii împreună cu sârbii, polonezii și ucrainenii se întrec unii pe alții în lupte diplomatice: propagandă în presă, concesii reciproce și convenții secrete politice, economice, duse de oameni politici legitimați și confidenți (...)”
(104) (...) La 28 martie 1924, șeful delegației sovietice, Krestinski, se dezlănțuie la adresa țării noastre, afirmând că Basarabia nu a aparținut niciodată României. Ea s-a aflat „sub puterea Turciei”, iar Rusia a eliberat-o și încorporat-o în urma unui război victorios (1806-1812), iar „în ce privește statul român, el s-a format câteva zeci de ani mai târziu (4).
4 = Arh. MAE, fond 71 (URSS), 1924, vol. 76, f. 139.
(108)Dacă la congresele de la Viena (1815), Paris (1856), Berlin (1878), marile puteri reprezentau factotum, iar delegații celorlalte state așteptau umili în antecameră pentru a-și prezenta memoriile, situația se prezenta acum diferit, iar în 1913, la pacea de la București, România a fost vioara întâi.
(109) (...) Teofil Sauciuc-Săveanu, acesta din urmă mi-a fost profesor de istorie antică la Universitatea București, în anul 1946-1947.
(110) „Am avut privilegiul - mărturisește Vladimir Trebici - de a fi student la istorie și filosofie la Universitatea din Cernăuți (1933-1938), (...). (...), cursul de istorie antică de profesorul Theofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971), (...).”
(121)Dar la 7 octombrie 1939, Stalin îi declara ministrului de externe turc Saradjoglu, că Rusia nu are de gând să-i facă cadou România Basarabia. (...)
La 30 aprilie 1940, diplomatul Davidescu raporta de la Moscova că atașatul militar turc l-a informat (românii erau alături de turci în Antanta Balcanică) că sovieticii masează trupe și materiale de război spre Nistru. (...)
La 24 apr. 1940, ambasadorul Italiei la Moscova îi raporta lui Ciano, ministrul de externe, că ambasadorul Turciei i-a spus, de față cu cel al Ungariei, că „în cazul unei acțiuni sovietice în Basarabia, țara își rezervă dreptul de a-și defini poziția în acel moment. Reacția va fi diferită, în funcție de limitele în cadrul cărora se va desfășura o eventuală acțiune sovietică, cât și de rezistența pe care o vor opune românii” (1).
1 = Arh. MAE, doc. 185.
(95) Prezentând regelui actul Unirii, I. Flondor a adresat regelui următoarele cuvinte: „(...) Acum 144 de ani ne-a desfăcut de Moldova o pace încheiată între turci, care nu aveau dreptul să ne înstrăineze, și austro-ungari, care înainte de a călca granița moldovenească nu se îngrijiseră de a întreba pe locuitori de voia lor. (...)”.
(97)La 21 ianuarie 1919, I. Flondor se adresează confidențial primului ministru. (...) (...); „cehoslovacii, iugoslavii împreună cu sârbii, polonezii și ucrainenii se întrec unii pe alții în lupte diplomatice: propagandă în presă, concesii reciproce și convenții secrete politice, economice, duse de oameni politici legitimați și confidenți (...)”
(104) (...) La 28 martie 1924, șeful delegației sovietice, Krestinski, se dezlănțuie la adresa țării noastre, afirmând că Basarabia nu a aparținut niciodată României. Ea s-a aflat „sub puterea Turciei”, iar Rusia a eliberat-o și încorporat-o în urma unui război victorios (1806-1812), iar „în ce privește statul român, el s-a format câteva zeci de ani mai târziu (4).
4 = Arh. MAE, fond 71 (URSS), 1924, vol. 76, f. 139.
(108)Dacă la congresele de la Viena (1815), Paris (1856), Berlin (1878), marile puteri reprezentau factotum, iar delegații celorlalte state așteptau umili în antecameră pentru a-și prezenta memoriile, situația se prezenta acum diferit, iar în 1913, la pacea de la București, România a fost vioara întâi.
(109) (...) Teofil Sauciuc-Săveanu, acesta din urmă mi-a fost profesor de istorie antică la Universitatea București, în anul 1946-1947.
(110) „Am avut privilegiul - mărturisește Vladimir Trebici - de a fi student la istorie și filosofie la Universitatea din Cernăuți (1933-1938), (...). (...), cursul de istorie antică de profesorul Theofil Sauciuc-Săveanu (1884-1971), (...).”
(121)Dar la 7 octombrie 1939, Stalin îi declara ministrului de externe turc Saradjoglu, că Rusia nu are de gând să-i facă cadou România Basarabia. (...)
La 30 aprilie 1940, diplomatul Davidescu raporta de la Moscova că atașatul militar turc l-a informat (românii erau alături de turci în Antanta Balcanică) că sovieticii masează trupe și materiale de război spre Nistru. (...)
La 24 apr. 1940, ambasadorul Italiei la Moscova îi raporta lui Ciano, ministrul de externe, că ambasadorul Turciei i-a spus, de față cu cel al Ungariei, că „în cazul unei acțiuni sovietice în Basarabia, țara își rezervă dreptul de a-și defini poziția în acel moment. Reacția va fi diferită, în funcție de limitele în cadrul cărora se va desfășura o eventuală acțiune sovietică, cât și de rezistența pe care o vor opune românii” (1).
1 = Arh. MAE, doc. 185.
VII.Bucovina în vara fierbinte a anului 1940. Umilință și durere. Bucovina de Nord și zona Herței sub ocupație bolșevică (1940-1941). Din nou împreună (1941-1944)
(123) La 20 mai 1940, Mascia, însărcinatul ad-interim al Italiei la Moscova, telegrafia lui Ciano: „De câteva zile circulă zvonuri de importante trupe spre Basarabia. Știrea lansată de atașatul militar turc și confirmată de Oficiul militar al Ambasadei Germane.”
(124)La începutul lui iunie, Horthy trimite o scrisoare lui Hitler. Referindu-se la înfrângerea Franței, spune că a sosit momentul ca ungurii, împreună cu bulgarii, să-și realizeze pretențiile teritoriale față de România.
(125) Ribbentrop îi aduce aminte Fuhrerului că la plecarea spre Moscova l-a autorizat să declare dezinteresul Germaniei față de teritoriile din sud-estul Europei și, dacă era necesar, chiar până la Constantinopol și Strâmtori, dacă probabil ar fi fost abordată.
(126) [Molotov/Schulenburg 26 iun. 1940] URSS urmărește propriile interese. Și nu are intenția să încurajeze celelalte state în pretențiile lor - cum sunt Ungaria și Bulgaria.
(127) [Carol II/Fabricius 27 iun. 1940] România este decisă să se bată, dar roagă ca Germania să țină în frâu Ungaria și Bulgaria.
(128) [Carol II/Killinger 27 iun. 1940] În plus, să-i asigure spatele - ca Ungaria și Bulgaria să nu-l atace - căci pericolul bolșevizării Balcanilor este tot mai amenințător.
(129) Dar sovieticii nu s-au mulțumit cu atât, ci i-au ațâțat pe maghiari și bulgari, încercând să desființeze statul român. (...) [Czaky] Nu se așteaptă la o rezistență serioasă din partea românilor în caz de conflict, dar nu-și pune mari speranțe într-un atac simultan bulgăresc, deoarece aceștia sunt ținuți în șah de turci.
(130)Surse românești informau că Fabricius socotea că Reichul trebuie să ajute cu asistență militară România, căci în 2-3 luni dacă ungurii și bulgarii nu vor ridica pretenții teritoriale ori ordinea internă nu va fi subminată, URSS, servindu-se de agenții Internaționalei III, va ridica noi pretenții.
(133)Provocările continuau ([sovieticii] au ocupat insulele Tătaru Mare, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican și Limba între 26 octombrie - 5 noiembrie), iar pe plan extern îi încurajau pe maghiari și bulgari împotriva noastră.
(136)Structura etnică a României la 1 ianuarie 1941: (...), bulgari 17.000 = 0,1%, (...).
În contextul pericolului sovietic, care tindea la dominația în Balcani și frontiera comună cu Bulgaria, a unei Franțe înfrânte și a unei Anglii în imposibilitatea de a ne ajuta, apropierea de Germania era singura soluție de supraviețuire pentru noi.
(140) [gen. C. Calotescu] De la 1 oct. 1913, ca locotenent, îl regăsim la Regimentul 30 Dorobanți, cu care face între 20 iunie - 30 august 1913 campania din războiul balcanic.
(141) [gen. C. Dragalina] Decorații: (...), „Karagheorghevici” (sârbă), (...).
(147) Mitropolia Bucovinei și Facultatea de Teologie au jucat un important rol educațional, facultatea fiind frecventată de studenți basarabeni, regățeni, dar și de câțiva români din Serbia (bănățeni și din valea Timocului) și chiar câțiva sârbi și bulgari.
(149)Prin Convenția de la Belgrad din 1948, URSS a reușit să scoată de sub regim internațional brațul Chilia (rămânând internaționalizat brațul Sulina), încât accesul din Marea Neagră în brațul Chilia se poate face numai cu aprobarea rușilor.
(123) La 20 mai 1940, Mascia, însărcinatul ad-interim al Italiei la Moscova, telegrafia lui Ciano: „De câteva zile circulă zvonuri de importante trupe spre Basarabia. Știrea lansată de atașatul militar turc și confirmată de Oficiul militar al Ambasadei Germane.”
(124)La începutul lui iunie, Horthy trimite o scrisoare lui Hitler. Referindu-se la înfrângerea Franței, spune că a sosit momentul ca ungurii, împreună cu bulgarii, să-și realizeze pretențiile teritoriale față de România.
(125) Ribbentrop îi aduce aminte Fuhrerului că la plecarea spre Moscova l-a autorizat să declare dezinteresul Germaniei față de teritoriile din sud-estul Europei și, dacă era necesar, chiar până la Constantinopol și Strâmtori, dacă probabil ar fi fost abordată.
(126) [Molotov/Schulenburg 26 iun. 1940] URSS urmărește propriile interese. Și nu are intenția să încurajeze celelalte state în pretențiile lor - cum sunt Ungaria și Bulgaria.
(127) [Carol II/Fabricius 27 iun. 1940] România este decisă să se bată, dar roagă ca Germania să țină în frâu Ungaria și Bulgaria.
(128) [Carol II/Killinger 27 iun. 1940] În plus, să-i asigure spatele - ca Ungaria și Bulgaria să nu-l atace - căci pericolul bolșevizării Balcanilor este tot mai amenințător.
(129) Dar sovieticii nu s-au mulțumit cu atât, ci i-au ațâțat pe maghiari și bulgari, încercând să desființeze statul român. (...) [Czaky] Nu se așteaptă la o rezistență serioasă din partea românilor în caz de conflict, dar nu-și pune mari speranțe într-un atac simultan bulgăresc, deoarece aceștia sunt ținuți în șah de turci.
(130)Surse românești informau că Fabricius socotea că Reichul trebuie să ajute cu asistență militară România, căci în 2-3 luni dacă ungurii și bulgarii nu vor ridica pretenții teritoriale ori ordinea internă nu va fi subminată, URSS, servindu-se de agenții Internaționalei III, va ridica noi pretenții.
(133)Provocările continuau ([sovieticii] au ocupat insulele Tătaru Mare, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Maican și Limba între 26 octombrie - 5 noiembrie), iar pe plan extern îi încurajau pe maghiari și bulgari împotriva noastră.
(136)Structura etnică a României la 1 ianuarie 1941: (...), bulgari 17.000 = 0,1%, (...).
În contextul pericolului sovietic, care tindea la dominația în Balcani și frontiera comună cu Bulgaria, a unei Franțe înfrânte și a unei Anglii în imposibilitatea de a ne ajuta, apropierea de Germania era singura soluție de supraviețuire pentru noi.
(140) [gen. C. Calotescu] De la 1 oct. 1913, ca locotenent, îl regăsim la Regimentul 30 Dorobanți, cu care face între 20 iunie - 30 august 1913 campania din războiul balcanic.
(141) [gen. C. Dragalina] Decorații: (...), „Karagheorghevici” (sârbă), (...).
(147) Mitropolia Bucovinei și Facultatea de Teologie au jucat un important rol educațional, facultatea fiind frecventată de studenți basarabeni, regățeni, dar și de câțiva români din Serbia (bănățeni și din valea Timocului) și chiar câțiva sârbi și bulgari.
(149)Prin Convenția de la Belgrad din 1948, URSS a reușit să scoată de sub regim internațional brațul Chilia (rămânând internaționalizat brațul Sulina), încât accesul din Marea Neagră în brațul Chilia se poate face numai cu aprobarea rușilor.