Pierre Bezbakh, Inflație, dezinflație, deflație, trad. E. Theodorof & I. Theodorof (Paris 1988), Humanitas / Economie – Repere – 9, București, 1992, 179 p.
Partea Întâi: Evoluția prețurilor în secolele al XIX
lea și al XX lea
9 (...) Astfel, în secolul al III lea, când Imperiul
Roman de Apus traversează o gravă criză economică și politică, mărirea
prețurilor mărfurilor și a remunerării muncii a fost considerabilă;
ea era legată de o depreciere a monedei romane pricinuită de procurarea
cu mai mare dificultate a aurului și argintului, „moneda bună”
fiind înlocuită de o „monedă rea” din aramă, cositor și plumb. În anul 301,
împăratul Dioclețian încearcă să reglementeze prețurile și introduce, prin
„Edictul prețurilor maximale”, pedeapsa cu moartea pentru aceia
care majorau în mod abuziv prețurile. Ulterior,
Constantin (306-307) înfăptuiește o reformă monetară, punând în
circulație noi bani de aur și argint pentru a restabili încrederea în moneda
imperială.
10 (...) Dacă inflația din secolul III se
explică, în parte, prin penuria de metal, cea din secolul XVI își are
sursa, dimpotrivă, în abundența de aur și argint provenite din coloniile
americane ale Spaniei și Portugaliei. În ambele cazuri, fenomenele monetare
amintite au dus la aceste brutale creșteri ale prețurilor numai datorită
slăbiciunilor aparatului de producție. În secolul III, Imperiul Roman
a fost străbătut de un prim val al năvălirilor care au ruinat bogatele
provincii din Galia și Asia. Acest aparat se bizuia pe folosirea mâinii de
lucru, puțin productive, a sclavilor și pe tributul stors din ținuturile
cucerite. (...)
Așadar, și într-un caz și înaltul, inflația a
sancționat insuficiența producției. În epoca romană, aceasta
nu îngăduia să se procure metalul prețios folosit pentru cumpărarea produselor
de lux din ținuturi îndepărtate și să se susțină efortul de război; criza
de metal a provocat astfel o abținere generală de a utiliza banii.