Modernizarea urbană (MICLE 2015)

Dorel Micle, Modernizarea urbană. Trecut și prezent. Piaţa Cetăţii, Ciacova

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

24 (...) Astfel, pe latura de nord a Pieţei, s-au identificat urmele a două stradele din lemn, dezafectate probabil în preajma cuceririi austriece, păstrându-se doar patul din crengi al structurii inferioare destinată consolidării terenul mlăştinos şi drenării apei pluviale. Acestea converg către latura de nord, în perioada otomană existând un pod de legătură între Piaţă și Cetate, peste canalul cu apă al fortificaţiei.

Frontiera dezvăluită (MICLE & STAVILĂ & CÎNTAR & CRAIOVAN 2015)

Dorel Micle & Andrei Stavilă & Adrian Cîntar & Bogdan Craiovan, Frontieră dezvăluită. Prima cercetare a Valului III – Remetea Mare

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

22 Judeţul Timiş este traversat de la sud spre nord de trei mari construcţii de pământ, denumite de-a lungul istoriei Altte Römer Schanz, Römer Schanz, Romai santz sau Valul Roman şi atribuite romanilor. Până astăzi însă nu s-a putut lămuri mulţumitor cine le-a construit şi, mai ales, în ce perioadă istorică. (...)

După 7000 de ani (FLOCA & TIMOC 2015)

Cristian Floca & Călin Timoc, După 7000 de ani. Așezarea neolitică de la Moșnița Nouă (Obiectivul 7),

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

20 (...) Încadrarea cronologică relativă, bazată pe tipologia materialului ceramic, plasează descoperirile la finele mileniului VI a.Chr. (cca. 5000 a.Chr.), corespunzând fazei mijlocii a epocii neolitice, putând fi atribuite etapei mijlocii (B1) a culturii Vinča.

Trecutul sub pașii noștri (DIACONESCU 2015)

Dragoș Diaconescu, Trecutul sub pașii noștri. Fortificațiile Timișoarei în perioada otomană, str. Sergent Constantin Mușat

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

16 Amplasată în colţul nord-vestic al Pieţei Unirii, strada Sergent Constantin Muşat asigură legătura acesteia cu Piaţa Mărăşti. Strada Muşat este legată organic de Piaţa Unirii, ambele

suprapunându-se pe partea nordică a cetăţii medievale turcești şi, în mod special, peste sistemul defensiv al acesteia.

Studierea hărţilor vechi ne oferă posibilitatea să observăm că ductul actual al străzii suprapune un turn bastionar rectangular aparţinând liniei exterioare de fortificaţie a cetăţii turcești, numit bastionul Azig Paşa.

Observaţiile stratigrafice susţin afirmaţia conform căreia toată suprafaţa actuală a străzii Muşat a fost amenajată pe o terasă înaltă situată la nord de cursul Timişului Vechi, transformat de otomani în linia principală de apărare a cetăţii Timişoara. Pe terasă a fost săpat şanţul liniei exterioare de fortificaţie a cetăţii şi amenajată palisada aferentă, la începutul secolului al XVIII-lea.

Au fost identificate 100 de complexe arheologice, dintre care 15 moderne şi contemporane. Cu excepţia urmelor liniei de fortificaţie a cetăţii turceşti, cele mai reprezentative sunt: un mormânt de înhumaţie (datat în prima jumătate a secolului al XVIII-lea), şanţurile de fundaţie şi gropile de stâlpi ale unor structuri de locuit (case sau anexe gospodăreşti) situate la nord

faţă de linia principală de fortificaţie, precum şi o serie de fântâni. Majoritatea acestora din urmă conţin vase întregibile.

Structurile de locuit (case, anexe gospodăreşti) au fost demontate odată cu amenajarea liniei exterioare de fortificaţie, iar situarea lor extra-muros (în afara zidurilor) determină atribuirea lor populaţiei creştine a Timişoarei secolului al XVII-lea.

Între sacru și profan (STAVILĂ & FLOCA & MICLE 2015)

Andrei Stavilă, Cristian Floca și Dorel Micle, Între sacru și profan. Locuirea din prima epocă a fierului și gropile rituale dacice. Unip – Dealu Cetățuica,

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

10 (...) Începând cu 2009, de aici au fost scoase la lumină vestigii aparţinând unor

civilizaţii puţin cunoscute pe teritoriul judeţului Timiş, precum cea de prima epocă a fierului, cea dacică sau cea slavă. (...); slavii sunt prezenţi prin locuinţe caracteristice semi-adâncite, particularitatea acestora fiind instalaţia de încălzit plasată într-unul din colţurile casei.

(...) În zona de sud-est a complexului, s-a evidenţiat una dintre cele mai frumoase piese găsite în situl de la Unip, reprezentând un obiect lucrat în bronz cu un decor simplu din cercuri concentrice. În mod cert acest obiect este un import din lumea romană, ceea ce ne oferă şi o datare a complexului undeva în secolul I p.Chr.

Refugiul credinței (ȚEICU 2015)

Dumitru Țeicu, Refugiul credinței. Biserica fortificată și necropola de la Opatița-Călășturi,

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

8 (...) Astfel, zona de răsărit a fortificaţiei a fost profund bulversată în perioada anilor 1951-1953, odată cu construirea cazematelor în timpul tensiunilor cu Tito şi, ca atare, sunt necesare investigaţii tomografice prealabile.   

Vremea războinicilor (SZENTMIKLOSI 2015)

Alexandru Szentmiklosi, Vremea războinicilor. Cea mai mare fortificație de epoca bronzului din Europa Cornești-Iarcuri,

în

Victor Bunoiu & Dan Vlase (ed.), Arheologia Banatului. Cercetări. Descoperiri. Intervenții, Antem, Timișoara, 2015

 

Localizare

4 Imensa fortificație de pământ de la Cornești, cunoscută de localnici sub nunele de Iarcuri (mai recent și sub numele de Dâmburile turcești) se află în Câmpia de Vest, la aproximativ 20 km nord de Timișoara.

 

Concluzii

6 (...) Coordonarea constructorilor precum și aprovizionarea lor cu materiale, unelte și hrană,

presupune existenţa unei elite având în vârf un lider capabil să facă acest efort. Din acest punct de vedere, cercetarea fortificaţiei de la Cornești-Iarcuri este deosebit de importantă pentru înţelegerea prefacerilor sociale și economice de la sfârșitul epocii bronzului în sud-estul Europei.

Mustul care fierbe (GOGA 1927)

Octavian Goga, Mustul care fierbe, pref. și notă bibl. T. Vârgolici, Scripta, București, 1992 (orig. 1927), 336 p.

 

Cultul tinereții, „Țara noastră”, 14 septembrie 1924

(35) În cele două Principate, cari tânjeau subt domnia turcească, se ducea o viață minusculă fără orizont, cu o clasă diriguitoare atinsă de toate stigmatele importului fanariot.

 

Ideea națională. Conferință ținută în fața studenților din Cluj, „Țara noastră”, 16 dec. 1923

(45) Astă vară au fost serbările aniversării morții mitropolitului Șaguna. (...) Mi-a apărut sub amvon figura absentă și profană a unui așa-zis ziarist, originar din Polonia mi se pare, expulzat odinioară din regat și prăvălit recent în țară. (...) Din condeiul lui trebuia să se desprindă praznicul nostru, tot misterul troparelor bizantine care ne legănau atunci, toate tresăturile intime ale moștenirilor noastre atavice.

(45) Cîteva luni în urmă, la Lausanne, a fost o conferință interaliată, la care a participat și România. (...) – cine credeți că a fost cancelarul autorizat al opiniei publice: d. Iacob Rosenthal...(...) Vă amintiți, întrepidul luptător întorcîndu-se în țară a publicat în gazetele sale un lung interview cu doctorul Rakowsky [Racovski], delegatul Sovietelor, cu care, spunea dînsul, a avut lungi întrevederi. Stăruiți asupra acestor interesante conversații pe malul lacului Geneva: Rakowsky [Racovski], revoluționarul, invectivîndu-și țara, și d. Rosentahl, democratul, apărînd din răsputeri teza românească.

 

Monumentul lui Mihai Eminescu, Cuvântare rostită la Sân Nicolaul Mare, 18 octombrie 1925

(53) Veacurile i-au strigat de departe, dincolo de scripturile batrine, i s'a mărturisit misterul traco-romanic al începutului, i-a strălucit epopeia dela o mile patru sute,1-au durut toate chinurile facerii de astăzi.

 

Vânt de primăvară, „Țara noastră”, Cluj, 18 feburarie 1923

(56) [Rosenthal – Honigmann] I-a mişcat vreodată flacăra care arde în ochii negri ai băieţandrului rupt de la plug şi azvîrlit în ger și foame, ca să descifreze paginile subtile din  codul  lui  Iustinian?

 

Un caz de conștiință, „Țara noastră”, 28 septembrie 1924

(70) (...) prin ce crize pustiitoare va fi trecut până în dimineaţa fatală, când, după o rugăciune subt bolta bisericii Mavrocordaţilor, [Ion Moța] a  ridicat arma asupra tova­răşului necredincios?

 

Mustul care fierbe, „Țara noastră”, Cluj, 18 mar. 1923

(138) Împrejurul nostru a început să roiască unda de pe stradă, lumea Chişinăului pestriţă cu amestecul de neamuri și de limbi, de la evreii din Polonia pînă la bulgarii de la Ismail, toată zgura azvîrlită de vitregia vremii pe pămîntul lui Ştefan cel Mare.

 

Vorbele mari, „Țara noastră”, Cluj, 25 martie 1923

(158-9) Ca să înţelegeţi până unde a avansat penibila diminuţie de cerebralitate şi să vă daţi seama că acest haşiş ordinar al vorbelor mari a năpădit chiar şi firele mai distinse, supuse în  trecut la oarecare discuție de gândire, cântăriţi, vă rog, această frază smulsă la întâmplare din cuvântarea unui merituos profesor universitar din Cluj, istoric apreciat de noi toţi: „Nici ţarul Rusiei, nici sul­tanul Turciei n-au încătuşat mai mult libertatea poporului decât acest guvern."... Lăsând la o parte stupidele călcări de lege ale cârmuirii actuale, nu vi se pare că ne apropiem în mod primejdios de retorica delicioasă a eroilor lui Caragiale cu astfel de invocări ale ... sultanului Turciei?

 

După renunţarea principelui Carol, „Țara noastră”, Cluj, 10 ian. 1926

(185) Suntem  puşi în  faţa  unei întâmplări dincolo de limitele raţiunii, ale cărei peripeţii parc-ar fi îndrumate de forţe oarbe ca în tragediile antice. (…) Cine-ar putea veni aici cu stavila  judecăţii cumpănitoare, cine-ar putea dumica în argumente logice o pagină din Sofocle?

 

Gheorghe Coșbuc. Discurs de recepție în ședința Academiei Române, la 30 mai 1920, „Țara noastră”, Cluj, 3 iun. 1923

(190) Într-o vreme când cele două principate dunărene, cu tot cortegiul de mizerii ale vasalităţii turceşti, aveau totuşi o pătură conducătoare de stat şi un impuls de civilizație proprie, (…).

(190) Literatura a fost totdeauna o energie precursoare, în cîmpul ei s-au adunat mai întîi şi au cerut cuvînt  puterile latente ale unui popor, indicînd  prin proporţiile lor raza de întindere a măririlor viitoare. În acest chip Iliada lui Homer a luminat înaintea Atenei lui Pericle, (…).

(194) În cenuşa ei tremurau basme de veacuri spuse de oameni ai câmpului, instincte străvechi păstrate în savoarea lor originală într-o căldare de munţi, panteismul estetic al primitivilor cald și colorat, o tainică moştenire întîrziată din lumea lui Homer, într-un ascuns ungher traco-romanic.

(195) Coşbuc s-a gândit, ne-o spune el, la un mare epos naţional  în care să se încadreze  mitologia  românească şi care să reoglindească ca o Iliadă sau Aeneidă însăşi copilăria neamului, perioada de legen­dă  şi  mister, când în intimitate cu  natura se plămădea sufletul  nostru.

(195) (…) balada nunţii ţărăneşti: Nunta Zamfirei. Ca în Teogonia lui Hesiod, unde se fixează ierar­hia zeilor Eladei, în poezia lui Coşbuc, cea mai strălucitoare creaţiunea epică a noastră, se  redă cu o vigoare elementară  şi cu o  diabolică alchimie a versului, cea mai veritabilă incantaţie a mitului românesc.

(198) Dacă poate fi vorba de vreo influenţă străină, atunci clasicismul  greco-roman şi neoclasicismul german i-au împrumutat din mijloacele lor ca să-şi realizeze cu mai multă  înlesnire opera intuiţiei lui sigure şi pricepute...

(201) A tradus Aeneida, l-a atras fluviul  larg al lui Homer, cu splendorile lui întinse.

 

Un precursor al unității: Iosif Vulcan, „Țara noastră”, Cluj, 17 ian. 1926

(214) Bătrînul publicist [I. Vulcan] este un fel de Nestor al Thaliei în Ardeal.

(215) Poate ca un razim sufletesc împotriva asupririi streine, ca o compensație pentru suferințele prezentului vitreg, cărturărimea noastră simţea încă trebuinţa zeilor traco-romanici.

 

Avram Iancu, „Țara noastră”, Cluj, 31 aug. 1924

(224) Ce vifor pus­tiitor trebuie să fi bântuit în aceste clipe în sufletul Prometeului înlănţuit!

(226) Clipa ne covîrşeşte cu înţelesul ei adînc, un fior de veacuri tremură în frun­zele gorunului  lui Horia și din troparele bizantine flutură eternitatea  peste capetele noastre.

 

Părintele Lucaci, „Țara noastră”, Cluj, 10 dec. 1922

(231) Sunt oameni predestinaţi să concentreze în sufletele lor aspirațiile pubice, oameni-drapel care se ivesc pe toate câmpurile de luptă, aducând parcă de sus mistica flacără a credinţei...  Sunt Tyrteii Eladei, proorocii cum le zice Vechiul Testament, eroii cum îi numeşte Carlyle.

 

Problema maghiară, „Țara noastră”, Cluj, 28 ianuarie 1923

(242) Ei sunt totdeauna gata să se bată pe trei fronturi, ci ţin adunări la care se strigă şi se plînge, se împart hărţi ale Ungariei ciuntite, se spun poveşti fantastice despre crimele sârbeşti şi despre spânzurătorile din Ardeal, se fac solemne jurăminte și se trimit pompoase telegrame lui Kemal paşa la Angora, sau lungi corespondenţe la „Manchester Guardian".

 

Concepții minoritare, „Țara noastră”, Cluj, 25 feb. 1923

(248) Utopia însă se lărgeşte şi brodind pe fondul romantic, visătorul de la Cluj [publicistul Paal Arpad] confundă statul român de-a dreptul cu republica lui Platon.

 

Patrioții de la Budapesta, „Țara noastră”, Cluj, 24 aug. 1924

(255) Pagini numeroase din cărţile lui [Ady Endre] nu sunt decât o filipică înverşunată care smulge „buruienile ogorului unguresc".

(257) (…), ei au popularizat legile de deznaţionalizare ale lui Apponvi şi utopiile lui Tisza, ei au cerut răstignirea Serbiei şi în călimara lor s-a clocit dezastrul.

 

Avem Patriarh, „Țara noastră”, Cluj, 8 noi. 1925

(281) Cu o strălucire vrednică de însemnătatea evenimentului s-a învestit, în persoana părintelui Miron Cristea, cel dintîi Patriarh al României. Clerul şi poporul deopotrivă au înţeles semnificația praznicului, plecîndu-sc cu cuviinţă în faţa convoiului

(282) Ar fi fost, poate, nimerit ca în linii mari, să se satisfacă nevoile unităţii, să se netezească asperităţile, şi numai ea o încoronare să vie la urmă mitra Patriar­hului, punctul arhimedic al unui perfect angrenaj. 

 

Încoronarea de la Alba Iulia, „Țara noastră”, Cluj, 15 octombrie 1922

(284) Un izbitor adevăr rezumativ însă se ridică îndărătnic de după apăsarea  tuturor veacurilor şi luminează însuşi misterul de  existență al acestui popor traco-romanic.

 

Mobilizare morală, „Țara noastră”, Cluj, 10 aug. 1924

(286) În Bulgaria agitaţia pare a fi în ajunul unei încăierări generale.

 

Liberalism (BURCHILL 2005)

Scott Burchill, Liberalism, in

Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit and Jacqui True, Theories of International Relations, third edition, Palgrave Macmillan, New York, 2005

 

War, democracy and free trade

Prospects for peace

61 (...) Recent conflicts in the Balkans, Central Asia and the Persian Gulf – all involving major industrial powers – are a reminder that the post-Cold War period remains volatile and suggest that war may not yet have lost its efficacy in international diplomacy. None of these constitutes conflicts between democratic states but they are no less important to the maintenance of world order.

 

Human rights

70 (...) The protection of Christian minorities at risk in Europe and in the Orient in the eighteenth and nineteenth centuries by the Treaty of Kucuk-Kainardji (1774) and the Treaty of Berlin (1878) are also part of the same legal precedent, as is the advocacy of British Prime Minister Gladstone in the second half of the nineteenth century and US President Wilson early in the twentieth century.

Critical Theory (DEVETAK 2005)

Richard Devetak, Critical Theory,

in

Scott Burchill, Andrew Linklater, Richard Devetak, Jack Donnelly, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit and Jacqui True, Theories of International Relations, third edition, Palgrave Macmillan, New York, 2005

 

(...)

Origins of critical theory

137 Critical theory has its roots in a strand of thought which is often traced back to the Enlightenment and connected to the writings of Kant, Hegel and Marx.

138 While this is an important lineage in the birth of critical theory it is not the only possible one that can be traced, as there is also the imprint of classical Greek thought on autonomy and democracy to be considered, as well as the thinking of Nietzsche and Weber. (...)

Indeed, this concern extends the line of thought back beyond Kant to the classical Greek conviction that the rational constitution of the polis finds its expression in individual autonomy and the establishment of justice and democracy. Politics, on this understanding, is the realm concerned with realizing the just life.

There is, however, an important difference between critical theory and the Greeks which relates to the conditions under which knowledge claims can be made regarding social and political life.

 

 

The politics of knowledge in International Relations theory

 

Problem-solving and critical theories

144 (...) Since there are no objective theoretical frameworks there can be no Archimedean standpoint outside history or society from which to engage in ethical criticism or judgement.

 

 

Rethinking political community

 

The normative dimension: the critique of ethical particularism and social exclusion

147-148 (...) Men and Citizens [A. Linklater 1990] is, among other things, a work of recovery. It seeks to recover a political philosophy based on universal ethical reasoning which has been progressively marginalized in the twentieth century, especially with the onset of the Cold War and the hegemony of realism. That is, it seeks to recover and reformulate the Stoic–Christian ideal of human community.

149 (...) Although the main influences on his argument are Tzvetan Todorov and Hans-Georg Gadamer rather than Habermas, Shapcott’s critique of the self is consistent with Linklater’s and Hutchings’.

Tătarii din Dobrogea (YUCETAȘ 2014)

Ayse Gizem Yucetaș, Tătarii din Dobrogea, clasa IX, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(146) Se pare că marea masă a tătarilor s-a stabilit odată cu domnia marelui comandant Noghai în Dobrogea și nordul Peninsulei Balcanice (1280-1310). Numele lui, pe care și-l atribuie o mare parte a tătarilor din Dobrogea, trebuie să aibă origine în colonizarea din acea epocă.

De-a lungul secolelor 17 și 18, are loc o migrație continuă din Crimeea în Dobrogea, migrație care ia proporții odată cu anexarea Crimeii de către ruși în 1783.

Statistica recensământului tătarilor din România din 1882 nu este exactă, deoarece unii s-au declarat turci, iar pe unii i-au declarat turcii, dar consemnează în județul Tulcea 8.530 de tătari, iar în județul Constanța 22.584 de tătari.

(...) ocupația principală a tătarilor a fost creșterea vitelor și agricultura.

 

O paradigmă a spiritualității etnice: „Tătăroaica” de O. W. Cisek (TOADER 2014)

Alexandra Toader, O paradigmă a spiritualității etnice: „Tătăroaica” de O. W. Cisek, clasa XII, Liceul „Lazăr Nedeleanu” Năvodari

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

(135) Apreciate ca fiind contribuții mentale acceptate larg, care oferă unei comunități temeiul pentru crearea și consolidarea spațio-temporală de sine, paradigmele etnice pot fi căutate în surse diferite și compuse în surse variate. Astfel: filosofia valorilor, codurile morale și preceptele religioase, sistemele politice, literatura și alte arte, eșafodajul juridic, elevat, ne oferă matricea etnică a comunităților sociale.

(...)

Se cuvine precizat faptul că, pornind de la carte, voi compune caleidoscopic o paradigmă a spiritualității etnice tătărești așa cum era la începutul secolului XX, în balcanica lume a Balcicului nostru din Cadrilater. Luând termenul „paradigmă” și în celelalte sensuri – „caz exemplar, model, prototip, situație ideală, structură, tip, arhetip, standard” (Dicționar de filosofie, p. 523) – se înțelege că, dintru început,  voi găsi o paradigmă din illo tempore față de care prezentul este poziționat.

(...)

Sintetizând voi spune că eu, etnicul român, am căutat o paradigmă a spiritualității tătare din Balcicul de acum un veac citind și recitind cartea Tătăroaica, lucrarea etnicului german din România, O. W. Cisek.

 

***, Dicționar de filosofie, Editura Politică, București, 1978.

 

Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație (TANSU 2014)

Giselle Ali Tansu, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, clasa XI, Liceul Teoretic „Ovidius”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(16-17) În secolul XIV, au venit tătari alături de turci din Anatolia, având loc trecerea la islamul sunit. În perioada lui Timur Lenk, 100.000 de tătari s-au stabilit în Dobrogea. În 1525, alte grupuri de tătari au ajuns la Babadag. Cronicile otomane au înregistrat patru grupuri de tătari pe teritoriul Rumeliei (Balcanii de Est), de care aparținea Dobrogea. Limba tătară face parte din ramura turcică a limbilor altaice. Instaurația administrației otomane în Dobrogea a avut un efect de asimilare a populației tătare, limba tătară fiind treptat înlocuită cu cea turcă. La sfârșitul secolului XVI, călătorii străini denumeau Dobrogea „țara tătarilor”. În 1596, s-au stabilit alți 40.000 de tătari în regiunea dintre Dunăre și Mare. După ocupația țaristă din 1783, mulți tătari și-au găsit refugiu în Dobrogea. Procesul de emigrare a continuat până la unirea Dobrogei cu România în 1878. Datorită deselor războaie otomano-țariste, tătarii își căutau refugiu, părăsind de trei ori Dobrogea, dar întorcându-se. După 1878, situația tătarilor din Dobrogea a fost asemănătoare cu cea a turcilor, adică marginalizați, dar nu supuși unui proces de asimilare etnică. O primă evaluare a numărului tătarilor din Dobrogea a fost făcută în 1879 destul de imprecis, deoarece tătarii erau incluși împreună cu turcii în gruparea religioasă a musulmanilor. În acel moment existau în Dobrogea 134.000 de musulmani. (...) Câteva geamii și cavourile Gazi Ali Pașa și Saru Saltâk Dede din Babadag sunt declarate monumente istorice. (...) În perioada lui Timur Lenk, 100.000 de tătari s-au stabilit în Dobrogea și în regiunile Edirne și Filipopoli.

 

Bibliografie: „Karadeniz Crimeea”, „Magazin istoric”, „Ziua”, uniuneatatara.ro (UDTTMR)

 

Cine sunt tătarii? (ȘIRIN 2014)

Omer Arzu Șirin, Cine sunt tătarii?, clasa IX, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(110) Țarul Nicolae I a dorit strămutarea neamului tătăresc din acel loc paradiziac, astfel izbucnind Războiul Crimeii (1853-1856), care deși s-a terminat prin victoria locuitorilor peninsulei, aceștia s-au mutat în Dobrogea – provincie otomană – pentru a nu permite armatei ruse să se folosească de forța lor de muncă. Dobrogea era atunci locuită de turci și tătari care au dat nume lacurilor Techirghiol, Siutghiol, Tatlageac, și așezărilor Gelingik (Pecineaga), Acelar (Vânători), Karaomer (Negru Vodă), Karaorman, Baspinar, Balcic, Bazargik.

 

(111) Străbunicul meu, născut în Bazargik (Bulgaria), (....).

 

Tătarii din Dobrogea (RESUL 2014)

Ebru Resul, Tătarii din Dobrogea, clasa XI, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(126) Ei [tătarii] provind din cumani (kîpceak), populație turcică formată între gurile Dunării și Urali, înainte de a fi cucerită de mongoli și au făcut parte din Hoarda de Aur, imperiu medieval creat de urmașii lui Ginghis-Han, care și-au întins stăpânirea și peste partea est a României, inclusiv Dobrogea. (...)

De-a lungul secolelor XVII și XVIII are loc o migrație continuă din Crimeea în Dobrogea, care ia proporții de masă odată cu anexarea Crimeii de ruși în 1783.

Datele statistice privind numărul exact al tătari din România nu sunt concludente fie că o parte din ei la recensământ s-au declarat turci, fie că recenzorii i-au declarat turci. Statistica oficială din 1882 consemnează în Dobrogea 31.078 de tătari. (...)

Ocupația principală a tătarilor a fost creșterea vitelor și agricultura.

(...)

Începând cu 1980, editura Kriterion publică zeci de cărți din literatura populară și cultă, în limbile tătară și turcă.

Există două ziare, ce se tipăresc lunar, în limbile turcă și tătară, „Hakses” și „Karadeniz”, sprijinite financiar de guvernul României.

 

(127) În lumea turcică muzica este asemănătoare. Că este din Kazahstan, din Dobrogea există o unitate de tonalitate. Cântecele acestea se găsesc pe teritoriul anatolian, turc, dar se întâlnesc și la noi, în Dobrogea.

 

(127) Până în 1878, geamiile erau pentru dobrogenii musulmani centrul activității lor nu doar religoasă, ci și culturale. Aici se învăța să se scrie și să se citească, se realiza cunoașterea și interpretarea Coranului și alte lucruri esențiale.

 

 

 

 

 

 

Istorie, tradiții și civilizație (RASID 2014)

Selghiul Rasid, Istorie, tradiții și civilizație, clasa IX, Liceul Teoretic „Ovidius”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(121) (...) De la a treia generație, patria este cea în care te-ai născut. (...)

Așezarea primilor tătari în Dobrogea a fost în același timp cu cei din Crimeea. „Prima mențiune a orașului Babadag datează din 1330-1331 de la călătorul arab Ibn Battuta, care îl consemnează ca ultima localitate stăpânită de tătari, fapt consemnat și de descoperirea pe dealul Uzumbair (15 km N de Babadag) a unuia din cele mai mari tezaure tătaro-bizantine.” Din această perioadă datează un tezaur numismatic cu peste 23.000 de monede de argint emise de trei hani, descoperit în 1962 la Mihail Kogălniceanu (Tulcea). Celebrul călător musulman Ibn Battuta completează în mod sugestiv imaginea așezării și a prezenței tătarilor în Dobrogea secolelor XIII-XIV: „orașul Baba-Saltîk este cel din urmă pe care îl stăpânesc tătarii. Între ei și începutul Împărăției grecești (bizantine) sunt 18 zile de mers printr-un pustiu lipsit în întregime de oameni.”

(...) Mănunchiuri de flori galbene, luminoase, punctează iarba verde a fostului cimitir musulman. Nici măcar nu se știe ale cui au fost mormintele: unii vorbesc de o așezare de tătari de pe lângă o fostă garnizoană otomană, alții de un vechi sat turcesc. (...) Nu mai poartă nicio amintire că au fost cândva gravate. (...)

În fapt, provenim din cumani (kîpceak), populație turcică formată între gurile Dunării și Urali, înainte de a fi cucerită de mongoli și au făcut parte din Hoarda de Aur, imperiu medieval creat de urmașii lui Ginghis-Han, care și-au întins stăpânirea și peste partea estică a României, inclusiv Dobrogea. (...)

Am înțeles că nu suntem acceptați de populația turcă întrucât noi nu avem o țară a noastră, cucerind teritorii și migrând de pe unul pe altul. Cu toate acestea, noi, tătarii din România de astăzi provenim din Crimeea. Am fugit din calea războaielor ruso-turce, evitând conflictele, mai ales după 1783, când hanatul și-a încetat existența și teritoriul a fost anexat de Rusia. În 1877, numărul tătarilor din Dobrogea atingea 100.000-125.000, dovada unei populații numeroase, dar majoritatea au plecat mai departe, spre Anatolia, după trecerea provinciei sub stăpânire românească. (...)

 

(123) Eden Mamut își amintește că s-a născut în satul Tătaru, fost Azaplar, care, în perioada de înflorire culturală dintre războaie, a găzduit o parte dintre liderii tătari. Își amintește că satul avea o uliță românească, o familie de găgăuzi și 300 de familii de tătari. (...)

Osman Nihat, unul din puținii absolvenți de [limbă] tătară și profesorul celor patru elevi din Lumina, crede în ceea ce face. „(...) Turca și tătara nu s-au amestecat sute de ani, în ciuda asemănării și proximității, tocmai pentru că există conștiința propriei identități.”

Muftiul cultului musulman, Yusuf Murat, tătar de origine, explică alegerea din `90: „Ca să se predea limba tătară sunt importanți profesorii. Cei care există sunt în vârstă. Cine va urma? Unde să-i trimitem să se pregătească? Unde se învață tătara crimeeană foarte bine? Așa, copiii – și tătari, și turci – învață turca. E mai ușor, au cărți, au cadre, au un loc unde se vorbește limba pură.” Învățarea limbii turce în defavoarea celei tătare va avea, într-un final, un efect devastator pentru cultura tătară. „La fiecare generație se pierde 20% din limbă. Pericolul e foarte mare. Acum nu e prea târziu să motivăm tinerii să învețe tătara la facultate, dar în 5-10 ani va fi.”

De nenumărate ori am auzit faptul că turcii și tătarii sunt totuna. Am înțeles că aceasta este promovarea cultului musulman. „Noi nu suntem turci și tătari, suntem cu toții musulmani”.  Imamul, el însuși tătar, spune că e „cel mai naționalist”, dar că și așa îi e greu să se lupte cu dezbinarea produsă de organizațiile islamiste venite în țară cu ajutoare și hrană, atrăgându-i pe credință spre o formă de religie mult mai strictă decât se practică în România. (...)

(124) Basarabia a fost cucerită de la tătari. Aceasta împreună cu nordul Dobrogei făceau parte din hanatul Buceag [Bugeac]. Când pe teritoriul românesc de azi se aflau Pecheneg Khaganate și Cumania Neagră, Dobrogea se afla în imperiul bizantin și apoi în țaratul vlaho-bulgar.

Pe râul Volga (Rusia) a existat Bulgaria Mare, popor turcic înaintea tătarilor, care a migrat în sudul Dunării coabitând cu vlahii și a întemeiat în 681 Primul Imperiu Bulgar, care s-a încheiat în 1018 prin cucerirea de către bizantini. „La apogeul puterii sale, se întindea până la Budapesta și Marea Neagră și de la Nipru (Ucraina) până la Marea Adriatică”, adică inclusiv teritoriile românești și Dobrogea.

(...)

Istoricii români sar de la Imperiul Roman direct la Dobrotici. (...) Dobrotici beneficiază de aceleași premise datorită cărora a fost posibilă întemeierea Ungrovlahiei, decăderea bizantinilor, slăbirea ungurilor, ba mai mult, cucerirea B. de către Basarab. Astfel că și-a obținut indepența până la căderea sub otomani și anexarea la imperiu. Dar conform descoperirilor și descrierii lui Ibn Battuta, Dobrogea era deja o țară a tătarilor, aspect omis de istoricii români.

 

(125) Înaintea de a apărea dacii, vlahii sau românii în Dobrogea, mai întâi au fost grecii, romanii, sciții și tătarii.

 

 

 

Tătarii dobrogeni (OSMAN 2014)

Șizen Osman, Tătarii dobrogeni, clasa XII, Liceul Teoretic „Ovidius”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(133) Lipovenii, turcii, tătarii și aromânii sunt câteva dintre minorități.

(...)

Se spune că tătarii au vent în mai multe valuri pe acest ținut românesc, primul val făcându-și apariția în secolulul XIII. În 1873-1874, în sangeacurile Tulcea și Varna trăiau 100.000 de musulmani și 60.000 de creștini. Religia islamică este o trăsătură specifică tătarilor și turcilor. Cele mai  importante centre islamice din Dobrogea erau Babadag, Tulcea, Constanța și Hârșova. O statistică arată că în 1930, în România se aflau 22.000 de tătari.

Nedret Ali Mahmut, Romanya Turk Tatar Edebiyati, Europolis.

 

Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație (MOLOGANI 2014)

Iman Mologani, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, clasa X, Colegiul Național „Mircea cel Bătrân”,

în

Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani & Universitatea Ovidius Constanța, Tătarii dobrogeni: istorie, tradiții și civilizație, ed. II, Ovidius University Press, 2014

 

 

(102) Între veacurile XV și XIX, coloniștii tătari au populat regiunea Bulgariei de est și litoralul Mării Negre, extinzându-se până în nordul Dobrogei, atingând gurile de vărsare ale celor trei brațe ale Deltei Dunării.

Diverși factori istorici au îndreptat pașii tătarilor spre Scythia Minor. Unul ar fi cucerirea Varnei în 1444 de către sultanul Baiazid (Murad II). Astfel, în Dobrogea au fost aduși tătari din nordul Mării Negre dar și din părțile sudice ale Basarabiei. În acest fel, Dobrogea este numită împreună cu sudul Bulgariei o raia turcească. De menționat și controversa din rândul cercetătorilor cu privire la originea denumirii Basarabia. N. Drăganu susține teoria conform căreia cuvântul „Basarabia” este de origine cumană, această limbă fiind strămoșul limbii tătare actuale. Sufixul „aba” ar însemna tată sau bunic. Semnificația cuvântului „basar” este mai problematică, uni cercetători atribuindu-i sensul de (103) stăpânitor, cel foarte bun, cel foarte sfânt. Populația formată aproape doar din turci și tătari este susținută și de călătorii care treceau prin zone. Foarte multe toponime din Dobrogea își au originea în limba tătară: comunele Canara, Karamurat, Tuzla, Topraisar, Hasancea, Kostence. Toate denumirile turcești și tătare au fost înlocuite cu altele românești printr-un proiect de lege aprobat în 1920.

Anul 1612 (?) este marcat de trecerea călătorului Evlya Celebi. Acesta descrie viața înfloritoare a tătarilor. Mangalia este prezentată ca un oraș-port „frumos și înfloritor”. Geamia cu mulți credincioși este unică în zonă. Este un centru comercial cu prăvălii, cafenele, depozite portuare și o baie mică. La periferii se află culturile agricole ale tătarilor, grădini și viță de vie. Un alt centru al comunităților turco-tătare dobrogene este Babadag, înțesat cu clădiri impozante cu etaj, saraie. Medgidia, un alt martor al ascensiunii vieții culturale a tătarilor, avea case moderne acoperite cu șindrile și olane. Prăvălii și cafenele animau centrul orașului, iar în dotarea acestuia se aflau șapte depozite ce înmagazinau apa Dunării.

În 1850, revoluționarul pașoptist Ion Ionescu de la Brad a scris în timpul exilului la Constantinopol lucrarea Excursion agricole dans la plaine de la Dobroudja, în care atribuie Dobrogei supranumele „Țara tătarilor”, în urma colonizării masive din 1828-1829. Conform hărții etnografice întocmite de el, în 1850 pe teritoriul Dobrogei existau  51 sate tătărești și câteva mixte. După Războiul Crimeii a avut loc un alt val de colonizare. În 1853, 22.584 de tătari s-au refugiat în Constanța, Medgidia și Mangalia. În 1897, Grigore Dănescu publică, sub egida Societății Geografice Române, Dicționarul geografic, statistic, economic și istoric al județului Constanța. Această lucrare cuprinde și un studiu conform căruia numărul tătarilor din Dobrogea se ridica la 34.726.

Inițial, tătarii locuiau în adăposturi sărăcăcioase, bordeie fără gard, neîngrijite. Ulterior, au renunțat la locuințele caracteristice nomazilor și și-au întemeiat gospodării.

Nicolae Iorga afirma că „Dobrogea este colțul nostru de Asie”.

 

(106) Opinia mea este că plaiurile dobrogene reprezintă cea mai „pestriță” regiune a țării, tătarii conviețuind în armonie cu turcii, aromânii, grecii, bulgarii, armenii, lipovenii, italienii și bineînțeles cu românii. (...) Răspunsurile venite de la armeni și bulgari sunt:  (....), respectiv: „Un tătar este inteligent, muncitor, familist.” Turcul ne caracterizează astfel:  „Tătar înseamnă luptător, arcaș. Se remarcă prin inteligență nativă.” Iar aromânul și grecul vor spune: „Recunoști cu ușurință un tătar de la depărtare după forma feței, după zâmbet. Ceea ce apreciez eu la ei este inteligența și modul prietenesc de a comunica cu alții.” Și: „Este de apreciat că, la fel ca și noi, reușiți să vă conservați tradițiile și că vă asumați faptul că sunteți TĂTARI. Aveți curajul să spuneți SUNT TĂTAR!”

 

Nuredin Ibram, Comunitatea musulmană din Dobrogea, Ex Ponto, 2011

Din istoria tătarilor, 3 vol., 2010.

Gemil Tasin & Nagy Pienaru, Moștenirea istorică a tătarilor, 2010.

Saim Osman Karahan, Dobruca – Kirimtatar agzi sozlugu, Ex Ponto, 2011.