Pomogats Bela, Szabo Zoltan despre Balcani, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994
220 Politica și cultura maghiară au fost nevoite
întotdeauna să-și îndrepte atenția în mai multe direcții, deci, nu numai spre
Occident, ci și spre sud-est, spre zona balcanică. Orientarea,
devenită tradițională, a statului maghiar din Evul Mediu și apoi din perioada
Principatului Transilvaniei a fost estompată mai târziu de problematica și
succesele maghiarimii privind integrarea vest-europeană, iar în secolul XIX
puțini au fost aceia – ca Szechenyi Istvan, Wesselenyi Miklos, precum și câțiva
reprezentanți ai emigrației din 1849, cum ar fi Orban Balazs și Veress Sandor –
care au realizat într-adevăr caracterul influenței popoarelor și țărilor din
Balcani asupra destinului, conturării regiunii central-europene și,
implicit, asupra conturării destinului Ungariei. Evenimentele care au urmat
după primul război mondial au demonstrat, cu atât mai mult, puterea
considerabilă a acestei influențe.
Acesta este motivul pentru care a crescut interesul
față de Balcani, dezvoltându-se în Ungaria o cercetare a Balcanilor,
mai ales în anii 30, când a devenit clar că șansele orientării vest-europene
sunt reduse și că viața politică și spirituală maghiară trebuie să țină seama
de evenimentele regiunii de est și ale celei sud-est europene, de
mișcările din interiorul acestor ținuturi. Pe tărâmul cercetării științifice,
această orientare a fost reprezentată, printre alții, de Eckhardt Sandor,
Kniesza Istvan, Tamas Lajos, Galdi Laszlo, Makkai Laszlo și Vaczy Peter, iar în
domeniul vieții literare și culturale de operele lui Nemeth Laszlo, Jozsef
Attila, Fabry Zoltan, Gaal Gabor, Balogh Edgar sau de revista „Apollo”,
publicație redactată de Gal Istvan. Față de relațiile și procesele interne
din spațiul sud-est european și-au manifestat, în general, interesul reprezentanții literaturii
stângiste, ai mișcărilor populare și gruparea de intelectuali reformiști.
Reprezentant al intelectualității reformiste a fost și Szabo Zoltan, cunoscut
pentru activitatea sa sociografică și pentru rolul său avut în apărarea
spiritualității țării”, care și-a îndreptat atenția spre Balcani, tocmai
în interesul evaluării șanselor și sarcinilor privind reformele naționale.
(...)
221 În cadrul preocupărilor sale privind mișcărilor
reformiste, a inclus și studierea politicii, a mișcărilor și aspirațiilor
spirituale din zona Balcanilor. Foarte devreme, încă de la începutul
carierei sale, s-a ocupat de situația Europei Centrale și a celei Sud-Estice,
în studiul său intitulat A magyar flatalsag es a dunai kerdes (Tineretul
maghiar și problema dunăreană), scriere apărută în 1935, în publicația
„Katolikus Szemle” (Revista catolică), ce anunța deja necesitatea unei noi
orientări central-europene. (...) În 1935 a pornit în acea renumită călătorie
– împreună cu Nemeth Laszlo, Keresztury Dezso și Boldiszar Ivan – ale cărei
experiențe Nemeth le-a reunit în jurnalul intitulat Magyarok Romaniaban
(Maghiarii din România). (...) Cei patru călători pornesc din Budapesta pe
Dunăre, cu un vapor cu aburi, în portul românesc Giurgiu iau trenul pentru a
ajunge în București, apoi la Constanța. Aici s-au despărțit: Nemeth
împreună ceilalți se grăbesc spre Ardeal, în timp ce Szabo Zoltan și-a
continuat drumul în Dobrogea de sud, apoi în Bulgaria, la Varna,
apoi, cu vaporul pe Marea Neagră, a ajuns la Istanbul, de unde în
final s-a întors acasă. Experiențele sale acumulate pe parcursul călătoriei
le-a descris în Balkani utikonyv (Jurnal din Balcani), scriere
publicată în unsprezece episoade, în revista „Elet” (Viața), în perioada 4
octombrie – 20 decembrie 1936. Acest serial s-a constituit în volumul A
Vaskapun tul (Dincolo de Porțile de Fier), editat în 1937, tot de revista
„Elet”.
Szabo Zoltan a structurat evenimentele trăite cu
ocazia călătoriei pe Dunăre, în Voivodina, apoi – trecând prin
Porțile de Fier – experiențele acumulate pe malurile Balcanilor, într-o
imagine identică aproape cu cea realizată în memorabilul jurnal de călătorie al
lui Nemeth Laszlo. Viziunea lui a fost de asemenea marcată de prezența comună a
interesului necondiționat și a unei anumite rezerve: știa bine că zona
balcanică a avut un efect negativ asupra Ungariei, dar, în același timp, îi era
foarte clar că soarta maghiarilor depinde în mare măsură de preocupările și
aspirațiile popoarelor balcanice. „Noi, maghiarii – scria în jurnalul său
de călătorie – odinioară am privit foarte mult încoace, spre sud și spre
est; din când în când cu ochii cuceritorilor, dar de cele mai multe ori ca și
cei care trebuiau să se apere. Străluciții noștri soli aveau, probabil,
sentimente de incertitudine când au pornit spre sud, spre strălucitoarea
Poartă, mai întâi pentru a se tocmi, apoi pentru a cerși. Mult, foarte mult
timp, aceste locuri au reprezentat cuibul principal al forțelor istorice
amenințătoare pentru viața noastră, maghiarul privind spre sud-est cu
inima tremurândă. Această spaimă ne-a îmbibat, ne-a copleșit cu o frică
instinctuală, irațională, rădăcinile ei nemaifiind în creier, ci în porii și în
nervii noștri. După marea eliberare, bunicii și tații noștri probabil că s-au
străduit să scape și de aceste amintiri, atunci când priveau spre vest, când
contestau că suntem lângă Balcani, când nu recunoșteau că și ei sunt
într-o oarecare măsură balcanici. Ar fi vrut să uite faptul că acest Balcan
neliniștitor, haotic, având scopuri incerte, stă la spatele lor, ba, mai
mult, în spatele lor. Fericiți, am întors spatele, timp de două secole lungi,
acestor ținuturi și popoare spre care mă poartă acum vaporul ce
nu poate fi oprit. Privirea ne-a fost ațintită spre vest, în timp ce la spatele
nostru s-au dezvoltat în tihnă și pe neobservate energiile tinere ale
acestor ținuturi considerate sălbatice și necivilizate. Când catastrofa
ne-a deschis ochii, erau deja la Oradea și la Subotica, dârji,
puternici, tineri. Popoare care au tras jugul în folosul turcilor
– având aceeași soartă cu poporul nostru, iar în cazul multora chiar mai amară
– acum, când semiluna s-a retras, au devenit, ele însele, pentru noi, un
anume pericol turcesc. Este neliniștitor că mă îndrept spre ei, la ei,
despre a căror existență și forță nu ne-au informat tații noștri fericiți.”
222 Balcanul – și în primul rând românii din Balcani
(din Regat) – reprezintă, în viziunea lui Szabo Zoltan, dintr-o dată o
provocare a istoriei: competiție palpitantă a popoarelor și culturilor
și, totodată, fatalitate istorică, această stare, această cultură politică
fiind din multe puncte de vedere diferită de a noastră, normele, regulile
și metodele ei fiind neobișnuite pentru noi. Călătorul care trece
dincolo de Porțile de Fier se uită în jur cu duplicitate sentimentală și
sufletească, privind uimit spre lumea atât de apropiată, dar, în același timp,
atât de străină: „Funcționarul de la vamă vorbește franțuzește, este politicos,
îmi permite cu ușurință să privesc în jur pe mal. Mă pasionează acest peisaj,
aici, la marginea vechiului Regat, aștept să văd primele case și primii țărani.
Îi caut de parcă ar avea să-mi spună ceva deosebit, de parcă ar trebui să
ridice vălul de pe o enigmă. Agitat și așteptând parcă ceva senzațional, mă uit
spre vechea și întinsa ogradă vecină, nu ca un călător care a ajuns la
destinație după un drum lung, ci ca un explorator care caută explicația celei
mai mari și mai grave trăiri istorice. Pulsul mi se intensifică puțin, dacă mă
gândesc că sunt în leagănul celui mai important vecin și adversar, în țara lor
de baștină, în Regat, în cuibul din care și-au luat zborul. De aici au venit.”
(...) Această îmburghezire este plină de contradicții,
conținând, în același timp, elemente din vest, alături de cele din est,
elemente franțuzești și elemente levantine, procesul fiind limitat de
consecințele civilizatorii ale înapoierii istorice de secole, dar, în același timp
fiind și grăbit de elanul neînfrânat al înnoirilor curajoase. De altfel și Nemeth
Laszlo a punctat, dar din alte perspective, această contradicție interioară,
această stare tensională, publicând, în paginile jurnalului său Magyarok
Romaniaiban, următoarele: „În România s-au concentrat foarte tare cele două
epoci și cele două stări sufletești. În mulțime se constată bucuria
civilizației, de altfel foarte repede însușită, de a trage apa, iar cei mai
înstăriți, nostalgia față de tot ce este perimat.” (...)
223 (...) Neliniștea simțită la Giurgiu s-a risipit
oarecum – atenuându-se apoi la Constanța, pe malul românesc al Mării Negre,
în Dobrogea de Sud, printre locuitorii români, bulgari și
turci – dar, cu toate acestea, incertitudinea a persistat. (...) În
același timp, privește cu neîncredere îmburghezirea pe care a cunoscut-o în Regat
și, pur și simplu, întreaga cultură politică din spațiul sud-est
european. Autorul cărții A Vaskapun tul a intuit perfect deosebirile
și conflictele care s-au conturat istoric între regiunile
centrale și sud-estice ale Europei și nu putem afirma că aceste
deosebiri ar fi fost estompate de atunci de trecerea timpului.
(„Korunk”, 7/1991)
Pomogats Bela (1934) – istoric literar, Budapesta