Ion Stanciu, Aliați fără alianță. România și SUA 1914-1920, Albatros/Historia, București, 1992
I.Conturul
relațiilor româno-americane până în 1914
(5-6)
Cuza a propus [1859/consulului SUA la Galați] negocierea imediată a unui tratat de prietenie, comerț și
navigație, cu
intenția de a se da o bază cât mai solidă viitorului relațiilor cu SUA. Nedorind a risca reacția negativă a Porții otomane, cu care se afla în relații bune, guvernul american nu a dat curs propunerii.
(7-8)
Imaginea curentului pe
cale a se forma în SUA, pe baza unor surse maghiare neobiective, era astfel infirmată, efect pe care-l aveau și unele informații provenite la Washington prin diplomații americani de la Viena și Constantinopol.
În
cercurile oficiale americane nu a trecut neobservată lupta
românilor pentru Unirea Principatelor, care a găsit un sprijin și un
comentator favorabil în persoana lui Caroll Spence,
ministrul SUA la Constantinopol.
(12)
Primul episod s-a consumat în 1865, când, la solicitarea Comisiei de Delegați ai Israeliților Americani, Departamentul de
Stat a protestat pe lângă agentul diplomatic al României la Constantinopol,
împotriva măsurii legislative luate de guvernul Ștefan Golescu, ce vizau restrângerea pozițiilor economice ale burgheziei evreiești în districtele rurale în favoarea populației românești.
(13)
Izbucnirea conflictului ruso-turc în 1877 a
redeșteptat interesul guvernului american pentru situația populației evreiești din zona afectată de operațiile militare, inclusiv din România.
(21)
n. 23 = Cea mai importantă sursă privind armata română în războiul împotriva Porții otomane au constituit-o
corespondenții de presă americani J. A. Mac Gahan și Cardl Tevis.
III.De
la intrarea României în război la ieșirea din neutralitate Statelor Unite.
Începutul dialogului diplomatic (august 1916 – aprilie 1917)
Începutul
dialogului diplomatic (august 1916 – aprilie 1917)
(47)
Impresiona mai ales constat. că războiul, în loc să se restrângă, se extindea
și mai mult; România servea în acest sens drept exemplul cel mai recent, iar
oscilațiile Greciei indicau
posibilitatea unei noi adâncimi a conflictului.
(49)
După operația de închidere a sediilor consulatelor germane și turcești, pentru care ministrul american a trebuit să se deplaseze în orașele unde ele se aflau, Vopicka s-a interesat pe lângă oficialitățile române și de situația supușilor Puterilor
Centrale ce fuseseră internați la Călărași.
(51)
Ziarul „New York Sun” remarca că ieșirea României din neutralitate putea atrage
și alte intervenții, a Greciei de
pildă, ceea ce nu s-a întâmplat decât mult mai târziu, la 29 iunie 1917, în alte condiții.
(51)
Față de propaganda întreprinsă cu asiduitate
de Anglia, Franța, Belgia, Italia și chiar
Serbia, România se afla în 1916 în întârzierea în informarea publicului american
asupra aspirațiilor ei naționale și politice.
(57)
În așteptarea intrării trupelor inamice în București, ministrul american
preluase și protecția intereselor
României, Angliei, Italiei, Serbiei,
Franței, Belgiei (…).
IV.Aliați
fără alianță. România și Statele Unite în perioada aprilie 1917 – mai 1918
(83)
De la Paris, Nicolae Lahovary semnala cu îngrijorarea, la 3 mai 1917, că
România risca să fie ultima dintre solicitante: „Anglia s-a îngrijit de asta,
Franța, Rusia și Italia o vor face în curând, Belgia e pe cale să obțină 750
milioane iar Serbia cere un împrumut”.
(87)
(…), iar guvernul sârb din Corfu pregătea, de asemenea, trimiterea
unei misiuni oficiale care să
reprezinte întreaga mișcare națională
iugoslavă.
(95) Conving. lui [Ion I. C. Brătianu] era că în viitorul legăturilor
dintre cele două țări avea să fie „mai puternică decât era sau fusese până
atunci”, datorită influenței crescânde pe care SUA aveau să o aibă în Europa,
inclusiv în problema strâmtorilor Mării
Negre, problemă ce „interesează imens și România”, precizase Brătianu,
urmând logica după care, ca mare putere navală, SUA nu ar fi putut neglija în
viitorul situației din Marea Neagră.
(97)
El [generalul american Scott] a mai amintit că în ultimele sale discursuri,
președintele Wilson își exprimase încrederea că Belgia, România și Serbia trebuiau restaurate.
(115)
Pentru guvernele sârb și italian,
pentru opinia publică iugoslavă,
italiană și cehoslovacă, el [programul Wilson] a fost o deziluzie, în măsura în
care nu sprijinea aplicarea consecventă a principiului
naționalităților.
(116)
La 10 ianuarie 1918, ministrul de
externe al Franței, Stephen Pichon, declarase în Cameră că „pentru nimic în
lume nu vom rupe angajamentele” cu Italia, România și Serbia, dar
Franța rămăsese singura mare putere care mai amintea de prevederile tratatului
din 1916.
(123) n. 74 = (...) Guvernul sârb
nu a izbutit până la urmă să trimită decât o misiune formată din doctorul
Bogomil Vosnjak și Hinco Hincovici,
care au ajuns la Washington abia în decembrie
1917. (V. Mamatey, op. cit., p. 117, 185-187)
(130) n. 184 = Doar în Franța și Siria-Armenia, Crucea Roșie Americană
cheltuise sume mari (19,5 și, respectiv, 1,5 milioane dolari), în timp ce în
Rusia, Serbia, Belgia, Anglia și
Italia se cheltuiseră sume mici. („Neamul românesc”, 2 decembrie 1917)
V.Sfârșitul
războiului mondial și relațiile româno-americane (martie – decembrie 1918)
(138)
La aflarea veștii despre negocieri [SUA, Anglia, Franța cu Austro-Ungaria –
martie 1918], Constantin Mille observa în ziarul „La Roumanie”, organul
emigrației românești de la Paris, „câtă neliniște și câte decepții nu provoacă
în sânul micilor națiuni subjugate
din Austro-Ungaria, în Serbia și în România planurile diplomatice
ale președintelui Wilson și ale unor oameni politici ai Antantei”.
VI.
Relațiile româno-americane în timpul Conferinței de Pace (1919-1920). Debutul
raporturilor interbelice
(181)
Impresionat și interesat de argumentele lui T. Ionescu, Seymour a discutat
aceste lucruri la 8 ianuarie și cu Clive Day, expert al Inquiry în probleme grecești, iar la 15 ianuarie T. Ionescu
a fost invita la masă împreună cu alți experți americani.