C. Argatu Argeșanu, Bucuria lecturii, Cartea Românească, București, 1989, 147 p.
N. Iorga și ideea unității românești
5 (...) Nu pagini scrise pentru a fi citite în fața
unui public – cum sunt „lecțiile inaugurale” ale lui V. Pârvan – ci „pagini”
gândite, zămislite acolo, dinaintea auditoriului, constituite socratic.
7 (...) Unitatea românilor apare ca un dat, un fapt de
domeniul firescului și istoricul întreprinde o adevărată investigație „hermeneutică”,
una care coboară la izvoare, sau, pentru a-i împrumuta o expresie predilectă de
metodologie – până la „celula generatoare” a fenomenului.
Există, înainte de toate, unitatea geo-politică a
vechii Dacii de care sunt conștienți nu numai locuitorii și conducătorii celor
trei țări românești, dar și personaje politice din cele trei imperii
limitrofe, care, pe la sfârșitul secolului XVIII ar fi fost dispuse
să se realizeze un stat-tampon purtând titulatura „Regat al Daciei”.
8 (...) „(...); acolo [Biblia lui Șerban Cantacuzino,
1688] era migăloasa grijă a lui Constantin Cantacuzino Stolnicul și cunoștințele
de grecește și slavonește din vremea de bogăție și mândrie a
Cantacuzinului”( N. Iorga, Conferințe, p. 186) [1920].
Viața lui N. Iorga povestită de el însuși
11 (...) E de ajuns să cunoști comentariile sale
[Iorga] asupra lui Homer și Dante sau ipostaza de traducător din poezia
modernă spre a înțelege asta [gustul literar].
12 (...) De aceea trebuie separat din opera lui Iorga
compartimentul specialistului și ale cărui date sunt de altfel topite în
sintezele savantului – de coloanele templului. (...)
(...) Se impunea cunoașterea constituirii fenomenelor,
a izvoarelor și, cel puțin din acest pucnt de vedere, Iorga este avant la
lettre, un fenomenolog, poate chiar un „hermeneut”.
16 (...) Că N. Iorga mergea totdeauna la izvoare,
nu numai în cercetarea trecutului, ne-o dovedește – pentru a lua un singur
exemplu – faptul că a cerut să participe la campania noastră din Războiul
balcanic (1913)... Ca mai totdeauna, când cineva pledează pro domo
și se obstinează să acrediteze ideea că punctul său de vedere, într-un domeniu
sau altul este cel mai potrivit – atunci puterea expresivității artistice
declină. (...)
N. Iorga – reflectând asupra unei posterități
21 (...) Am putea găsi în aceste realități o trăsătură
spirituală răsăriteană, în sensul în care adevărul nu este o idee
abstractă, o „noțiune” sau un concept pur logic, ci o persoană,
iar aflarea lui, sau drumul care duce către el, presupune căldura consensului
și a comuniunii.
22 (...) Or, pentru cine vrea să se apropie de stilul
lui Iorga, de gândirea vie, constituită ad-hoc, frământată socratic
dinaintea unui auditoriu care participă, care este implicat în
problema dezbătută, trebuie cu necesitate să o caute la sursă: în prelegeri, în
conferințe, în stenogramele discursurilor...
N. Iorga, călătorul
26 (...) Călătorul peste hotare N. Iorga oficiază însă
în alt registru: vom vedea acest lucru dacă urmărim îndeaproape acea „temă”
a Răsăritului, atât de dragă lui Iorga însuși, după cum o mărturisesc
paginile sale despre Veneția, Ragusa și întreaga coastă dalmată,
Genova, Belgrad, dar mai ales cele dedicate Constantinopolului.
27 (...) Palladio, Domul din Milano („o rugăciune
zidită în granit”), marile edificii ale Florenței îl cuceresc fără rezerve, tot
așa cum îl vor cuceri mai târziu și pe G. Călinescu în Italia: ambii iubesc proporțiile
imperiale, romane, iar mai apoi, la Constantinopol. N. Iorga le va regăsi cu bucurie transfigurate de data
aceasta de spiritul bizantin. Spre deosebire de G. Călinescu, care nu
și-a apropiat niciodată proporțiile și căldura răsăritene, N. Iorga
participă efectiv, în egală măsură, la cele două tipuri de civilizație.
Din aceleași pagini de tinerețe consacrate Italiei,
transpare deja în N. Iorga scriitorul care știe să se facă contemporan
trecutului pentru a-l putea înțelege și tălmăci: e vorba de acea atitudine
simpatetică pe care o considera sine qua non pentru istoric. Astfel,
împăratul Tiberiu seamănă cu „Trântorul” fanariot din cunoscutul sonet al lui
Mateiu I. Caragiale: „unul din acei ultimi coborâtori ai familiilor vechi, care
se nasc cu disprețul pe buza, ducând pare că pe spatele lor gârbove de timpuriu
povara traiului de sute de ani ai neamului întreg”(p. 67).
28 (...) Și tot de pe acum [Italia 1890], la 19 ani,
apare in nuce acea
înzestrare de a opera cu categorii și suprafețe mari – în timp și spațiu – și
de a le corela.
(...) [Italia 1900] Ritmul e altul, ca și tonul/,
frazele sunt mai scurte, exclamațiile – potolite, iar forma de poem în proză
evocă „stilul” profesorului AL. Rosetti din Note din Grecia.
29 (...) Există două orașe care se află într-un
raport aparte cu Marea: Veneția și Constantinopol. Scriind despre
ele, prin intuițiile, imaginile și sugestiile sale, N. Iorga atinge
culmile cele mai înalte ale propriei măiestrii. Dacă Veneția, în
viziunea lui Iorga, a orașului în care „se înfrățesc deplin aceste două
elemente (...): apa vie și sufletul omenesc” (p. 573) este mai notorie
cititorului, în schimb, paginile despre fosta capitală a Bizanțului, oraș
așezat lângă trei mări, nu au fost până acum reeditate integral.
30 (...) Aici, în Bosfor, tonalitatea
majoră, amplă, proprie lui N. Iorga, este în elementul ei. A doua Romă
și mările sale simbolizează universalul.
Însă nu pe mare va ajunge N. Iorga la Constantinopol
în vara lui 1906, în prima și ultima călătorie întreprinsă aici.
(...) „(...) Legăturile cu lumea de peste Dunăre le începusem prin
scurta vizită în Serbia; Bulgaria, Constantinopolul, de care așa
de mult fuseserăm legați, mă atrăgeau”(1).
1 = N. Iorga, O viață de om așa cum a fost,
Minerva, București, 1984, p. 243.
În mod simbolic, pelerinajul lui N.
Iorga la Constantinopol începe cu ctitoria lui Iustinian, Sf. Sofia,
„una din minunile lumii, cea mai întinsă și mai cu meșteșug potrivită
din bisericile creștinătății”(p. 228) și în interiorul căreia „supt cupola
cea mare ce se înfundă spre cel mai înalt punct al clădirii, e o pace
nesfârșită, o imensă odihnă”(p. 292). Hieratismul august al edificiului este
accentuat de „marea, tăcuta curte interioară” plină de porumbei și din
acest cadru începe Iorga să evoce Bizanțul: în apropiere se află, de
altfel, Hipodromul lui Iustinian, așezământ de asemenea grandios, care moștenea,
prin rosturile sale, ca atâtea alte instituții și structuri bizantine, tradiția
romană.
31 (...) Filosoficește, Iorga e român și răsăritean:
pentru el, lumea, mereu împrospătată și înnoită, curge nesilit precum râul.
(...) Tocmai această perspectivă unitară l-a determinat pe Iorga să urmărească
locul românilor în istoria universală – este chiar titlul uneia din cărțile
sale – respectiv unitatea noastră în universalitate („în context”), am spune;
și astfel: istoria românilor trebuie bazată pe istoria Europei orientale
și – întrucât asupra răsăritului s-a exercitat influența apusului – de
asemenea pe istoria Europei occidentale.
Aceasta e perspectiva din care N. Iorga evoca, aflat
la Constantinopol, imperiile Bizantin și, respectiv, Otoman;
ambele continuatoare ale structurilor romane. Și din această perspectivă
a istoriei organice trebuie să înțelegem și fenomenul „Bizanț după Bizanț
sau asemănarea structurală dintre împărații bizantini și sultanii
otomani.
32 Magnificiența unor moschei, arată Iorga,
este rezultatul tot al unei adoptări, de către otomani a dimensiunilor și
proporțiilor arhitecturale bizantine, Europa, „pământul crucii și al
culturii”(p. 309), cum o numește Iorga, a fost apărată spiritual și material
tocmai de acest fenomen, „Bizanț după Bizanț”. (...) Undeva pe malul
Mării de Marmara – „cea mai albastră mare”, cum o numește – în apropierea
celor șapte turnuri și ziduri bizantine, istoricul se reculege în apropiere de
locul unde au primit moarte mucenicească Brâncoveanu și fiii săi. (...)
... Iar după scenele istorice epopeice, de frescă sau
mozaic cărora le dă viață, urmează, ca la Veneția, acele interludii lirice, de
„respiro”, precum acest pasaj de răgaz prin Marmaraua: „<Marea albă>, a bizantinilor, Propontida
celor vechi, mare mică, senină și așa de liniștită, încât în cele
mai multe zile e mai curând un lac de poezie din care te miri văzând că se
înalță namilele pietroase, gârbove ale insulelor principilor…”(p. 343).
Ceremoniilor,
alaiurilor, marilor desfășurări
de fast bizantine sau otomane le corespund, ca un reflex
simetric, forfota, animația Istanbulului, levantinizat în bună măsură,
de început de secol. (…) Iorga e preocupat de rolul pe care România epocii de
atunci trebuia să-l joace în sud-estul european de care este legată prin
tradiție și chiar în acest colt unde se țes și se desfac multe urzeli. (…)
33 (…) Notele de
drum ale lui N. Iorga ne arată, mai ales secvențele constantinopolitane,
autenticitatea geniului său deopotrivă cu originalitatea și, într-un fel, unicitatea
siatuației sale. (…) Și un aspect, sau o trăsătură, care merită să fie reținută
din memorialul constantinopolitan: pentru a sugera mișcarea, treierul de
epoci, succedarea atâtor personalități imperiale Iorga o face cu o
detașare calmă, deplină și fără a recurge la megaloscopie lexicală – cum se
întâmplă cu autorii de mâna a doau și a treia.
35 (…) Deși N.
Iorga nu a străbătut decât două continente (Europa și America), această operă
poate fi privită și ca o istorie universală
sui-generis, căci în fostul Constantinopol pe care istoricul îl descria
în primul volum, așa cum am văzut, există urmele a trei continente
și tot atâtea imperii, iar în Peninsula Iberică sau în Lumea Nouă
civilizațiile interferează.
36 Este o trăsătură a lui Iorga aceea de a identifica
pretutindeni sinteza. Astfel, Africa se face simțită nu numai în Bizanț,
dar și în Portugalia, fie că e vorba de antropologie sau de stilul, sincretic
prin excelență, manuelin. La fel, pe pământul Greciei, socotită de
istoric „poarta Orientului”, iarăși fuzionează influențele mai multor
lumi. (...) N. Iorga surprinde acea mișcare creatoare, organică, a
națiunilor, a popoarelor, ecumenismul care ține de firea omului.
38 (...) Era o noutate, cel puțin în domeniul istoriei
literare, să spui că un Costache Conachi poate fi socotit un Petrarca cu ișlic
și șalvari.
40 (...) Și este foarte interesant cum oamenii care
pregătesc o lume nouă – așa cum a pregătit Iorga intelectualitatea românească
pentru Reîntregirea națională din 1918 – îndată ce această lume nouă este
instaurată, nu o mai pot înțelege, nu mai pot stabili un dialog cu ea, sunt
devorați de dânsa în felul în care Cronos își devora fiii.
(...) Un echivalent al grandioaselor pagini despre
Constantinopol nu vom găsi în epoca 1927-1939 pe care o cuprinde, sub forma
notelor de drum, opera sa. (...) Dar simpatia sa caldă pentru „tema” și
pentru lumea Răsăritului o regăsim, poate mai melancolică, mai domoală. Dar
chiar și în Spania, la Muzeul Osma din Madrid, privirea istoricului reține cu
plăcere: „... bielșugul de stofe cu caracterul bizantin și copt,
rămășițele unui lux medieval de care nu se apropie contrafacerile
noastre...”(II, 209).
Urme adânci de civilizație răsăriteană găsește
N/ Iorga în a doua sa călătorie în Iugoslavia. Fie că vede o lucrare de
artă de „o arhaică formă aspră”(II, 176), „elemente de înnoire bizantină ca
păunul”(II, 182) sau deslușește în portul femeilor un „răsfăț
țărănesc și amintiri de veche splendoare bizantină”(II, 179).
l41 (...) În sud, la Priștina sau în
apropiere, o imagine de prospețime sugestivă i-o lasă „mândria albelor
moschei cu gâtul de lebădă” și tot acolo are prilej să regăsească „icoana
simpatică a vieții orientale, cu meșteri lucrând în fața fereștii sau în
golul ușii larg deschise...”(II; 184). Măiestria
plastică a scriitorului e evidentă și în acest cadru aspru ca un tablou de
Băncilă: „Nemișcați stau în cafeneaua lor turcii bătrâni, care au
văzut alte zile, dar cari știu că hotărârile norocului, grozave, nu se mai pot
întoarce. Ca un sobor de senatori tăcuți, stau în jurul meselor
de lemn slinos, și nu se clintesc măcar de la locul lor ca să vadă încă o
zădărnicie care trece.”
(...) Deosebit de locurile cu viață patriarhală, pe străzile
Belgradului, Iorga admiră „un popor cu credință în steaua lui”(II,
166). „Oameni din țara lor, legați prin toate fibrele de dânsa. Aceasta
face tăria Iugoslaviei ieșite din mica Serbie de ieri”(II, 167).
Pentru a regăsi aproape toată strălucirea scriitorului
Iorga și, în cadrul aceleiași teme a Răsăritului oarecum pandant al inegalabilelor
pagini despre Constantinopole, este imperios să ne oprim asupra notelor
de drum din Grecia – „țara unde totul este un dar al luminii”(III,
302). De când există specia memorialului de călătorie, Grecia rămâne o
piatră de încercare și există imagini de mare rafinament stilistic sub acest
aspect la Iorga cu nimic mai prejos decât acele chivoturi de fină poezie care
sunt Athenes antique sau Le mirage d Orient, ale
lui Charles Maurras. Fiindcă măslinii așa cum îi apar lui N. Iorga, într-un
halou de taină și reculegere, te îndeamnă să murmuri versurile lui Moreas
(Papadimantopulos), mult iubite de Ion Barbu: „Oliviers de Cephise,
harmonieux feuillage / Que l esprit de Sophocle agite avec le vent”, iar
„pinul maritim” – marea făclie funebră a pinului maritim – (III, 258), ca
și chiparoșii ne amintesc de cele mai frumoase reprezentări ale
Helladei în literatura noastră: în dialogul „Anaxandros” de Pârvan,
în „Charmion sau despre muzică” al lui Dan Botta, în „Note din Grecia”
cu care se înrudesc înseși unele „strigăte sugrumate de emoție” ale lui Iorga,
note datorate profesorului Rosetti, în poemele de eleată inspirație
semnate de Șt. Aug. Doinaș sau de Eta Boeriu...
42 (...) Partenonul era decupat cu grație din atmosfera
Atenei contemporane: „Uneori Partenonul pare a se pierde în
atmosfera vagă a mirajelor de zi, a scăpătărilor către noapte. Aripi nevăzute
ai zice că-l acopăr, că-l ocrotesc de orice profanare a neștiinței și
neînțelegerii, care cutează a avea și în acest domeniu o curiozitate. Chivotul
frumuseții se apără de jignire fără voie.”(III, 257)
În Grecia
există treptele mării și treptele istoriei, mai cu seamă la Atena,
unde: „E ceva încă din târgul oriental, străduțe turcești strâmbe,
nepavate, ori pline de hopuri, grupuri de copii pe prăfoase praguri de marmoră,
figuri din care scapără, și la bătrâneță, ochi luminoși în ușorul porților. Totul
însă fără zgomot: o moștenire de nespusă delicatețăîl împiedică. Urlă numai pe
străzile cele mari uneltele de circulație ale Apusului. Acest Orient se
menține demn și mut.”(III, 258) La Sunion, marea îi apare istoricului
„necrezut de albastră”(III, 264) și tot acolo „frageda foaie roză a ciclamenului”
izbucnește din „pământul frământat cu țăndări de marmoră”, iar Eleusisul
îi prilejuiește scriitorului o meditație care prin ton ne amintește iarăși de orașul
de pe țărmul Propontidei: „Dacă ar fi să caute începutul adevărat al sintezei
„bizantine”, ar trebui să plece cineva de aici, de la Atena. Căci,
de fapt, aici era poarta Orientului…”(III, 265)
43 La sfârșitul însemnărilor despre Grecia poți
spune că și Iorga va fi ispitit să exclame, asemenea lui Dostoievski
„Frumusețea va mântui lumea”, iar la sfârșitul celor trei volume ale
memorialelor sale de călătorie în străinătate semnate de istoric, nu poți
să nu dai dreptate unui contemporan al său, Hermann von Keyserling, care,
încheind periplul său a spus: „Drumul cel mai scurt spre tine însuți este o
călătorie în jurul lumii”.
Nicolae Iorga: „Locul românilor în istoria universală”
46 (...) și tot el publicase Istoria statelor
balcanice. Analiza acestor teme era plasată de savant în zona
întregului sud-est european asupra căruia dăduse două sinteze: celebra
Istorie a Imperiului Otoman (5 volume în limba germană,
1908-1913) și nu mai puțin notoria The Byzantin Empire. Lor
li se adăugau numeroase contribuții la aceeași temă, din care e
suficient să cităm Istoria vieții bizantine și Bizanț după
Bizanț.
Contribuția lui Iorga era,
de asemenea, profundă și vastă și în privința celeilalte zone a Europei,
desprinsă ca spiritualitate și civilizație tot de acest Răsărit pe
care-l va minimaliza ulterior, dar cu care nu va rupe niciodată raporturile:
Occidentul. (...) Ajunge să reamintim însă că scrisese Istoria literaturii
romanice (3 volume, 1920) și (...). (...) Că unele din aceste lucrări
au fost depășite sau că își au limitele lor, după cum altele – îndeosebi
contribuția referitoare la Bizanț – se bucură de o vie actualitate – nu
interesează aici.
47 (...) Așa se face că
N. Iorga nu uită că – am spune – pe lângă râul heraclitian în care apa
nu e niciodată aceeași sau în spatele lui există un absolut fix, există
constantele unei istorii naționale – respectiv ale celei românești – care
îl determină să fie încrezător în destinul poporului său.
48 (...) Elementul
popular, țărănesc, contribuie la conferirea unei certe originalități și
statului românesc, diferită de statul pe care-l întemeiaseră națiunile
mediteraneene, stat „inspirat de elenism, având modelul lui
Alexandru cel Mare și armătura juridică elaborată de Roma”(p.
153, 161) sau „România de la Argeș”(p. 154) și „Transilvania timpurie și
Moldova lui Ștefan cel Mare. Acest stat, acest popor trăind în unitatea
politică a vechii Dacii, neîncetat, reprezintă o sinteză originală, distinctă,
cu o etnogeneză preponderent romană, care primește influențe din
cele două lumi, retopindu-le însă, apropiindu-și-le organic.
Aceste lumi – orient și occident – comunică neîncetat între ele,
iar provinciile românești se află, cu drumurile și căile lor de comerț, asupra
cărora insistă Iorga, la răscrucea dintre ele.
49 (...) Și în acest sens
Iorga disociază mentalitatea „cruciată” și „eroică” a occidentului, de mentalitatea
realistă a poporului român și a sud-estului european. (...)
De altfel, asupra acestui scop, și urmându-l în spirit, nicidecum în literă, pe
N. Iorga, a insistat în ampla-i și valoroasa-i lucrare Tradiția politică
bizantină în țările române în secolele XVI-XVIII (București, 1983),
istoricul Andrei Pippidi.
Or, în acest Ev Mediu
timpuriu și până la moartea Brâncoveanu, voievozii români – încă dinainte de Mihai
Viteazul – devin conștienți de refacerea unității românești în teritoriul
vechii Dacii, cu păstrarea unor forme, adesea până la mitizarea
lor, de viață bizantină; cu echilibrul între atâtea tendințe și pasiuni,
între îndemnuri insidioase care vin dintr-o parte și alta. Cu ele sosesc și influențele:
bizantine, otomane, elene, rusești, dar și italiene, franceze (apusene).
50 (...) Fiindcă o măreție
bizantină există într-adevăr: o măreție recunoscută și cu prisos omagiată de
cei cu care conglăsuim spiritual și față de care am jucat adesea rolul
proteguitor de primus inter pares.
Vasile Pârvan
52 (...) Să amintim însă
și o paralelă mai recentă, aceea pe care V. G. Paleolog o formula în termenii
următori: „Din tâlcul „Mesei tăcerii” din Târgu-Jiu, paragonat cu substratul și
subiectul „Memorialuli” ultim, „Laus Daedali”, reiese prezanța părelnică
vie a unui dialog zeesc între aceste două afinități super subtile de gândiri
strămoșești evocate de V. Pârvan și transpuse în piatră de C. Brâncuși. (...)”
53 (...) Concluziile sale
depășesc domeniul științei și Pârvan este și întemeietorul unei noi conștiințe a
antichității românești pe care o mărturisesc cum nu se
poate mai bine rândurile ce urmează: „(...) Războaiele împăratului Traian al
romanilor cu regele Decebal al dacilor n-au fost începutul, ci încheierea
întemeierea poporului nostru. Cele dintâi semănături de sământă romană la
Dunărea noastră au fost cu două sute de ani mai vechi. Și atunci când Traian
a supus și Dacia, tot malul drept al Dunării, de la izvoare și până la vărsarea
în Marea Neagră, era plin de orașe și sate și cetăți romane.
54 (...) Dialogul
său având ca temă „nașterea tragediei” (Anaxandros) este
amplasat pe acest „pământ [Dobrogea] asediat de marmoră”. Spre deosebire de
Nietzsche însă, pentru care substratul apariției gândului tragic era de
natură estetică, potrivit lui Pârvan el este de natură etică.
(...) Or, este învederat
și sub acest aspect ascendentul lui Pârvan asupra dialogului Charmion sau
despre muzică al lui Dan Botta sau asupra câtorva poeme de Ion Vinea: unul
dintre acestea evocă monumentul de la Adamclisi și „valul lui Traian”.
Iar un frumos roman avându-l ca protagonist pe Ovidiu și
desfășurându-și acțiunea în anticul Tomis, încununat în 1960 cu Premiul
Goncourt era dedicat memoriei lui Pârvan...
55
56 (...) Acest curaj de a
răscoli interogativ „problemele mari” ale lumii și ale existenței aparține
categoriei gestului și este de natură dinamică: el ne
trimite cu gândul la „soluția” pe care Alexandru cel Mare a dat-o desfacerii
nodului gordian, iar cu acest dar al gestului numai puțini
sunt investiți sau se ridică până la el.
57 (...) Iată ce scria el
Pârvan în urmă cu 70 de ani: „Și alexandrinismul acesta contemporan,
care nu mai vede în lume decât probleme de forme și metode, nu e
în esența lui diferit de cel antic. Probleme de formă se nasc
întotdeauna când ideile sunt puține și slabe, când omul se simt epigon al
vremurilor superioare, când atitudinea lui în fața lumii și vieții e luată din
cărți și tradiții, nu din propriul suflet luptător.”
(...) Un succint studiu,
Probleme de arheologie în România, condensează toată magnificența
spirituală și estetică a vestigiilor rămase de pe urma civilizațiilor
care s-au succedat pe pământul dintre Dunăre și Mare: „Săpând Histria
până la capăt – arăta Pârvan – vom avea Grecia, Italia și Africa romană
la noi acasă”.
... Și tot întemeiat pe
dovezi descoperite în Dobrogea a elaborat V. Pârvan, în anul 1911,
lucrarea intitulată Contribuții epigrafice la istoria creștinismului
daco-roman, deschizând astfel drum unor preocupări pe care o avea să le
adâncească mai târziu, îndeosebi în prelegerile ținute după primul război la
Universitatea București, despre Problema salvării și Drama
antică.
55 (..) Iată ce spune
biograful săi și editorul operei sale: „Făcând prelegeri de istoria religiilor,
doctrinele salvării, originea dramei antice, evoluția gândului liric în
spațiul mediteraneean, el aborda teme pentru care pentru care istoriografia
apuseană nu era pregătită. Abia în ultimele decenii, noua istorie
le-a consacrat, legitimând deplasarea interesului de la structurile economice,
atât de căutate în secolul XIX și mai târziu, la idei, sentimente, mentalități.”(Al.
Zub)
(...) La Roma, sub îndrumarea
sa, pe lângă o serie de arheologi, respectiv filologi clasici (D.
M. Pippidi, Ștefan Bezdechi, C. Balmuș) s-au format câțiva italieniști de mare
prestigiu ca Alexandru Marcu și Claudiu Iosipescu și sub aceleași auspicii s-a
format însuși G. Călinescu.
(...)
Tot în capitala Italiei,
Pârvan va edita anuarele „Ephemeris Dacoromana” și „Diplomatorium Italicum”,
publicații de aleasă ținută științifică și precursoare ale unor reviste cu
structură asemănătoare – cuprinzând colaborări prestigioase, redactate în mai
multe limbi – cum ar fi „Logos”, „Studiile italiene” sau „Zalmoxis”.
O restituire
60 (...) O contribuție
remarcabilă, bine cunoscută, este studiul Insula lui Euthanasius,
publicat inițial în 1939 și integrat în 1943 de către Mircea Eliade în volumul
omonim. (...) Insula lui Euthanasius e un demers de mare
frumusețe, în care tânărul indianist îl comentează elogios, dar îl și
completează printr-o erudiție bogată, atrăgătoare și deloc pedantă, pe G.
Călinescu. Se insistă asupra „importanței mediului acvatic” și a „aspirației
neptunice” a lui Eminescu. Investigația ne duce cu gândul nu numai la
metoda bachelardiană („visruile materiei”!), dar și la critica psihanalizantă –
pe care Eliade o respinge de plano, deopotrivă cu freudismul – elemente
care, peste decenii, vor apărea ca o noutate criticilor și eseiștilor noștri.
61 (...) [conferința Eminescu,
Lisabona] Se
insistă asupra numeroaselor valențe ale tipului latin, tip
spiritual, care, spune Eliade, nu trebuie redus la câteva trăsături
romane, întrucât el este mult mai vast.
63 (...) Setea de
„monumental”, setea de uriașă construcție, deopotrivă cu aceea de „originar”
(„nostalgia originilor”!) – emblematice la Hasdeu – îi sunt proprii lui Eliade,
numai că spre deosebire de Hasdeu, el va evita haoticul și stufoșenia,
corelându-și aspirațiile pomenite cu o „tectonică liniară, mediteraneeană”,
respectiv – latină.
Atitudinea reflexivă
68 (...) La o scară mai
mare, aceleași atribute sunt evidente în texte [M. Berza] precum cele
intitulate Quelques remarques sur la culture roumaine du Moyen-Age. Autor d
un „humanisme” sud-est europeenne sau Rapporti culturali italo-romeni
nel Settecento... (...)< toate aceste atribute contracarau și un
handicap, o limită a lui M. Berza pe care editorul său [A. Pippidi, 1985] nu o
trece sub tăcere: „Pentru învățatul credincios, înainte de toate unui principiu
de metodă, contactul direct cu izvoarele, necunoașterea limbilor
balcanice erau un mare neajuns, deoarece îi interziceau să se apropie de
orice alt sector al istoriei sud-est europene decât cel românesc. (...)
Dar obiectul propus de M. Berza cercetărilor era cunoașterea Sud-Estului
European ca ansamblu de civilizații și nu în frânturile sale.”(pp.
XXII-XXIII)
O cercetare asupra
gândirii arhaice românești
73 (...) Dacă pentru omul
de știință punctele cardinale sunt egale în însemnătate, țăranul român are o
predilecție pe care Ernest Bernea [Cadre ale gândirii populare românești] o menționează: preponderența
Răsăritului (p. 78)...
75 (...) Între
mărturisirile culese de E. Bernea ne-a izbit asemănarea câtorva dintre ele cu
celebra pericopă „Vremea tuturor lucrurilor”.
Un gânditor portretist
77 (...) Amândoi [E.
Bernea și V. Băncilă] sunt intelectuali formați la școala filozofiei clasice
și la școala filozofiei mai degrabă complicate decât complexe a secolului
nostru;(...).
81 (...) Astfel, [V. Băncilă]
a reușit să ne reamintească un Titu Maiorescu arhitect de cultură, personalitate
atât formativă, cât și fondatoare, mai puțin „aulic și olimpian”
decât a rămas consacrat în posteritate. (...) Acest fapt, ca și atitudinea
sa filosofică așa cum o reperează Băncilă, și pe care o vom cita imediat, face
din Maiorescu precursorul lui Iorga și al unui alt filozof român care a
procedat socratic – și totodată foarte modern – evitând sistemul. (...)
(...) [V. Băncilă] Simțea,
intuia și căuta să exprime fiorul originarului, al acelui genius loci
– fie prin manifestările sale colective, fie în opera unor scriitori.
Adevărata bogăție
83 (...) La rândul său,
clasicismul, imitând de asemenea antichitatea, exclusese satul din
planul culturii și al civilizației; exclusese elementele sale predilecte
(lemnul, pământul) și păstrase numai piatra.
84 Ca altădată în cetățile
grecești sau romane, activitatea intelectuală și spirituală
se desfășura intra muros, adică între zidurile orașului,
respectiv între pereți de academie, universitate ori salon.
(...) E meritul lui
Eminescu – merit cu adevărat mare – de a fi văzut altceva decât „folclor” în
poezia noastră popular, după cum un merit substanțial a revenit lui Odobescu în
privința legăturii indisolubile dintre arta și spiritualitatea
românească și cea bizantină și, în fine – meritul lui Hasdeu de a fi
sesizat că rădăcinile noastre etnice sunt mult mai vechi decât sinteza
daco-romană...
85 (...) Realități
învederate azi de același Apus confruntat cu deznădejdi manieriste și
alexandrine și ai cărui exponenți (Keyserling, Heidegger, Pierre Emannnuel etc)
și-au pus speranța în sud-estul Europei și Orient. Adică în acele
zone spirituale în care arta, cultura și, în genere, mentalitatea
omenească nu se constituiau după modelul secvenței care trebuie depășită și
înlocuită cu alta, nouă, menită a satisface dorința de inedit.
S-a spus despre țăran că
este „conservator” după cum s-a spus și despre răsăritean; în
sensul că aceștia ar fi ostili „evoluției”.
86 (...) În urmă cu mai
bine de un veac, ideile „moderne” veneau dinspre fostele leagăne ale
Renașterii și Clasicismului, azi ele vin, tot mai persistent, dinspre sud-estul
Europei...
87 (...) Iar un alt
italian, scriitorul Giorgio Bassani, privind frescele Voronețului spunea,
făcând o butadă, că pridvoarele bisericilor noastre, prin picturile lor
(și se referea la sugestiile anti-otomane introduse de zugrav)
jucau pentru români rolul pe care îl joacă în lumea modernă ziarele...
Învățăturile lui Neagoe
Basarab
88 (...) De numele lui
Radu cel Mare se leagă, pe lângă începuturile tiparului românesc (Liturghierul,
editat de Macarie în 1508) și inițiativa de a acorda sprijin și
adăpost fostului patriarh ecumenic Nifon II.
89 Începe de pe acum să
se prefigureze rolul pe care țările române îl vor juca cu strălucire timp de
mai multe secole, de proteguitoare ale spiritualității sud-est europene
și ale celei din Orient. Neagoe însuși va primi epitetul de „ctitor a toată
Sfetagora(Athos)”. Este vorba de acel uimitor de viguros proces istoric
atestând robustețea civilizației și politicii românești, pe care N. Iorga l-a
caracterizat în formula „Bizanț după Bizanț”.
În vremea în care se afla
în Țara Românească (1503-1505), Nifon devine dascălul lui Neagoe
și chiar un mai vârstnic prieten al său, după cum povestește Gavriil Protul,
biograful înaltului ierarh. (...) Apoi, anii de pribegie (1509-1511)
petrecuți la Constantinopol de tânărul principe au fost probabil și un
prilej de meditație asupra măreției spirituale și materiale a fostului
imperiu, însușire de care nu vor rămâne străine multe din faptele și
atitudinile sale ulterioare.
90 (...) Se poate observa
ușor similitudinea între atitudinea adoptată de Mircea în fața lui Baiazid în
celebrul pasaj eminescian din Scrisoarea III și sfaturile pe care le dă
Neagoe în rândurile următoare: „(...)”.
91 (...) Umanismul unui
Lorenzo de Medici are o notă declarată de egoism spre „trăirea clipei”, în
vreme ce umanismul lui Neagoe este înainte de toate o expresie a omeniei
caracterizată prin cuviință și măsură, trăsături proprii
poporului nostru, deprins de veacuri cu exigențele etice și morale ale
Răsăritului.
Alexandru Pelimon:
„Impresiuni de călătorie în România”
94 (...) Totodată, se
cuvine să reproducem și următoarea observație din același Cuvânt înainte [acad.
Ș. Cioculescu, 1982]: „Ceea ce ni-l ridică însă, etic vorbind, pe Alexandru
Pelimon, este conștiința sa istorică, rezemată pe trecutul strămoșesc glorios
și privirea încrezătoare în virtuțile neamului nostru, care avea să se releve
lumii pe câmpurile de luptă din dreapta Dunării și prin înfăptuirile generației
sale, care a fost aceea a lui Bălcescu, Alecsandri, Russo, Negri și Alexandru
Ioan Cuza.”
95 (...) Cugetul său [D.
Golescu, 1826],
tipic românesc, ține cumpăna dreaptă între tradiție și modernitate, răsfrânge
echilibrul sufletului românesc care a asimilat atât influențe răsăritene
cât și apusene, contopite însă într-o sinteză – sufletească și culturală –
originală, proprie. (...) Paralela între călătoriile lui Odobescu [1857, 1860] și
călătoria lui Pelimon [1859]
se
impune prin faptul că Alexandru Odobescu rămâne socotit la noi primul redescoperitor
al valorilor de artă bizantină; realitate subliniată de N. Iorga: „Acest
închinător al idealului elin (odobescu, n. n.) – scria Iorga -, care nu vede
sufletul decât prin trup, era totuși un înțelegător până la înduioșare al idealului
artei creștine, care urmărește ținta imposibilă de a găsi o frumusețe nouă,
numai (s. n.) sufletească. (...)”(N. Iorga, Oameni cari au fost,
Vălenii de Munte, 1911, p. 52).
96 Același merit i-l
recunoaște lui Odobescu și istoricul Andrei Pippidi, într-o recentă și
valoroasă lucrare, Tradiția politică bizantină în Țările Române în
secolele XVI-XVIII (București, 1983), unde se spune că scriitorul a
fost „între învățații români au timpului, primul care s-a apropiat cu
înțelegere de Bizanț...”(op. cit., p. 11).
(...) Intuiția lui
Pelimon, coincizând cu cercetările lui Odobescu, pleacă, socotim noi, de la
tradiție și de la datină: iubirea de artă bizantină românească se
împletește cu aceea pentru portul popular și pentru obiceiurile populare.
97 (...) În multe locuri
din text, ca în pasajul citat, sub cele câteva neologisme, simți topica de
Minei sau Pateric.”
Al. Mateevici, poetul
„Limbii Române”
103 (...) Dar în via și
nesecata tradiție de lirism răsăritean, emblematic pentru Mateevici, trebuie
pomenit și Dosoftei: „Glasuri de bucurie / Laude și rugăciuni / Din cântarea
gurii vie / Și-a chimvalurilor struni”(p. 61).
Muzica românească de expresie
bizantină
106 Volumul Prolegomene
bizantine, subintitulat Muzica bizantină în manuscrise
și carte veche românească, publicat de muzicologul Titus Moisescu (Ed.
Muzicală, 1985), încununează 15 ani de studii și cercetări ale autorului în
acest domeniu. (...) O carte care slujește unei mai bune cunoașteri a muzicii
românești, evidențiind rolul și ponderea acesteia atât în cadrul culturii
noastre, cât și în acela al culturii răsăritene.
Într-o Precuvântare care
deschide volumul, Titus Moisescu se oprește asupra conceptului de muzică
bizantină, spulberând cu acest prilej unele confuzii terminologice
introduse de cercetători și istorici apuseni ai culturii. Unii dintre aceștia,
îndeosebi în secolul trecut, s-au grăbit să identifice anul căderii Constantinopolului
(1453) cu sfârșitul ciclului de muzică bizantină. Potrivit acestei
periodizări eronate, contrazisă însă de fapte, ceea ce s-a compus ulterior
anului 1453 ar fi muzică „post-bizantină”. Titus Moisescu insistă
asupra adevărului că muzica bizantină anterioară și posterioară anului
căderii Constantinopolului formează un tot organic, unitar, chiar
dacă de-a lungul vremii, au apărut unele inovații în materie de notație.
107 Adevăratul an de
răscruce în muzica bizantină este 1814, dată la care se renunță
la complicata notație neumatică, pentru a se introduce sistema „chrisantică”,
desemnată astfel de după numele lui Hrisant, unul din cei trei
reformatori. Însă și adoptarea notației „chrisantice” privește mai
mult litera și mai puțin duhul acestei muzici.
Vechea sistemă de notație,
ne spune autorul cărții, nu a cunoscut niciodată tiparul, circulând exclusiv în
manuscrise și în cărți vechi. Există în țara noastră, la ora actuală, un
bogat depozit de manuscrise românești de muzică bizantină în notație
neumatică al căror număr e de peste 250. Manuscrise românești de
muzică bizantină se găsesc însă și în străinătate. „Cine crede, de pildă, -
se întreabă Titus Moisescu – că în insula Lesbos din Grecia, în biblioteca
Mănăstirii Leimonos, se află unul dintre manuscrisele Școlii muzicale de la
Putna, datat 1527 și scris de diaconul Macarie de la Dobrovăț, fiind
chiar unul dintre cele mai importante manuscrise putnene?”(p. 6).
(...) Într-unul din
capitolele lucrării sale, intitulat „Valorificarea tezaurului de cultură
muzicală bizantină în România”, Titus Moisescu schițează un judicios și
binevenit program de editare, în ordinea urgenței și a însemnătății, a
unei părți din aceste manuscrise conținând muzică și texte
care ar fi astfel salvate de degradare și totodată puse la îndemâna
specialiștilor români și străini (sunt numeroși cei care se interesează de ele),
a compozitorilor, a lingviștilor, a oamenilor de cultură. Fiindcă muzica
bizantină nu este o creație împietrită, aparținând unui timp revolut și
unui auditoriu restrâns. Dimitrie Cuclin însuși, într-o lucrare, vorbea de actualitatea
acestei muzici.
108 Pe lângă programul de editare menționat, Titus
Moisescu include în lucrarea sa și un capitol ce se adresează anume
specialiștilor, intitulat Preliminarii la o codigologie specifică manuscriselor
muzicale bizantine.
(...) Autorul, care, după
cum se știe, a studiat cu atenție și cu rezultate remarcabile Școala muzicală
de la Putna, arată că, în cadrul acesteia, proporția lingvistică a textelor era
de 91,55 la sută limba greacă și numai 8,45 la sută limba slavonă
(p. 42). În cadrul aceluiași capitol se insistă asupra legăturilor Școlii
putnene cu Athosul (p. 39).
A doua secțiune a cărții
lui Titus Moisescu se oprește asupra câtorva contribuții românești în domeniul muzicii
bizantine în primele decenii ale secolului XIX, deci după adoptarea
notației „chrisantice”. (...) Prima
carte de muzică bizantină s-a tipărit în anul 1820, la
București, datorită strădaniilor lui Petre Efesiul. O mare parte din
cuprinsul lucrării sale, muzicologul o consacră unui prețios documentar legat
de figura lui Macarie, „dascălul de cântări” mult prețuit de N. Iorga.
El va fi cea mai proeminente personalitate a componisticii românești de expresie
bizantină din secolul XIX, omul care și-a închinat existența unui țel
suprem: „românirea cântărilor”.
Lui Macarie i-a
consacrat două cărți profesorul Niculae M. Popescu, în anul 1909 și, respectiv,
1936. Pe drumul deschis de acesta și din perspectiva bibliografiei ulterioare, titus
Moisescu aduce o remarcabilă contribuție documentară. Sunt publicate, astfel,
pentru prima oară laolaltă, „69 de scrisori și documente referitoare la
activitatea de muzician și tipograf a lui Macarie Ieromonahul”
(p. 14), dintre care 12 au fost până în prezent redate doar „fragmentar sau în
rezumat” (p. 115), iar 43 au fost identificate, transcrise și comunicate de
însuși autorul Prolegomenelor, care are toată îndreptățirea să
afirme că „O biografie a lui Macarie Ieromonahul nu se va putea scrie
decât ținându-se seama de aceste texte, pe care le socotesc a fi dintre primele
acte compacte și solidare cu un conținut artistic-muzical de mare importanță
pentru istoria muzicii românești.” (p. 115).
109 (...) Zelul și
osârdia luminată depusă de Macarie pentru tipărirea și
răspândirea „cântărilor” pe întreg cuprinsul teritoriului locuit de
români capătă o dimensiune epică, așa cum reflectă acest testimoniu, plin de
episoade dureroase sau tragice, dar și de impedimente învinse.
110 Iată cum își începe Macarie
această vibrantă Înștiințare din 1821: „ (...) Tuturor de
obște prea bine este cunoscut că biserica noastră, pentru care cu smerenie vă și
punem această înștiințare, este cu totul lipsită de bună așezare, a cântărilor
bisericești, neavând cărți alcătuire cu graiurile limbii noastre, sunt siliți
să ca să cânte cele mai multe cântări grecește, neînțelegând ce cântă,
nici el, nici aceia carii ascultă la dânșii.” (p. 123-124)
Gestul lui Macarie,
primul editor de cărți românești de muzică bizantină, este comparabil cu
cel acela al diaconului Coresi. Cine compară Înștiințarea lui Macarie
cu epilogul Psaltirii românești din 1570 poate reține și tonul de
„proclamație” comun acestor texte memorabile.
Continuatorul operei de
pionierat a lui Macarie va fi Anton Pann, care, cum bine spune Titus Moisescu,
își așteaptă încă „biograful laturii muzicale” (p. 96) a personalității sale.
(...)
111 Revenind la figura
lui Macarie (1770-1836), pe care ne-o restituie mult îmbogățită documentarul
tipărit în Prolegomene bizantine, să reamintim că acesta a
îmbrăcat rasa la Căldărușani, în vremea când starețul Gheorghe de la Cernica
era la cârma ambelor mănăstiri (1794-1806). Adică, în vremea lui se pune în
practică o operă e „românire” a monahismului nostru și a culturii noastre
bisericești, anterioară și de aceeași natură cu „românirea cântărilor”
întreprinsă nu multă vreme mai târziu de Macarie. (...) Iată de ce, putem spune
că lucrarea muzicologului Titu Moisescu, Prolegomene bizantine
este importantă atât în sine – fiind de o bogăție evidentă – cât și prin
îndemnurile pe care le formulează, prin sugestiile pe care le trezește, prin
perspectivele pe care le deschide.
Dintr-o arhivă inedită
113 (...) Vor mai trece
alți mulți ani până la marea faptă restauratoare întreprinsă de Perspessicius,
numit pe drept cuvânt „Homer al operei lui Eminescu”.
Mateiu I. Caragiale și
Italia
119 (...) În dimineața
zilei de 18 ianuarie 1928, după ce trenul în care se afla Mateiu I. Caragiale
trecuse frontiera iugoslavo-italiană, scriitorul are revelația Adriaticei:
„(...)”.
121 (...) (...) Pentru un
răsăritean, piatra lipsită de vegetație pare taciturnă și, ca unul care
iubește florile, scriitorul e dezamăgit că nu le poate vedea din cauza „asprimii
anotimpului”. (...)
(...) Asemeni părintelui
său, dar mai ales asemeni unuia din personajele sale, Pașadia, Mateiu I.
Caragiale are suflet răsăritean, înclinat spre meditație și contemplare,
însă și nostalgia vieții apusene, marcată prin amestecul de discreție, precizie
și confort.
122 (...) Numai că
autorul magnificei cărți [Craii de Curtea-Veche, 1929] la data când
străbate Italia de Nord, nu are nimic dintr-un Odiseu sau dintr-un
„cetățean al Universului” de felul celui întruchipat de Pantazi.
Inscripție argheziană
124 (...) Pioasa
însemnare a lui Tudor Arghezi se cuvine pusă în legătură cu alta, datată 16
iunie 1934 – deci la o diferență de 8 zile – aparținând marelui poet iugoslav
Vasko Popa: „Venisem aici cu câțiva prieteni pe urmele tânărului Poet care
prin Poezie își răscumpărase păcatele // Vasko Popa // din cetatea
Belgradului”.
125 (...) Din nefericire,
presupunerea noastră e sortită să rămână sub pecetea tainei, prietenii poetului
Vasko Popa, semnați pe aceeași pagină a Cărții de aur de la [mănăstire]a
Cernica fiind, în ordinea autografelor, Veronica Porumbacu, A. E. Baconsky
și C(lara) Baconsky.
Însemnare autografă a lui
Pierre Emmanuel [1916-1984]
133 (...) Amintim dintre
ele, volumele [de poezii] Tombeau d Orphee [1941], (...).
134 (...); dar și o
incontestabilă influență orientală, care ar putea să i se datoreze, și
ea, autorului [Paul Claudel, 1900] cărții Connaissance de l Est.
(...)
(...)
Pierre Emmanuel, ca
altădată Keyserling sau Martin Heidegger, a fost unul dintre intelectualii care
s-au apropiat cu încredere și căldură de valorile spirituale și de ceea ce am
putea numi – î acest domeniu – soluții răsăritene.
135 (...) Iată textul
acestei însemnări: „Pour que le Saint Esprit reunisse tous les coeurs dans l ospitalite
oecumenique de la priere chretienne // le 1er juin 1973 // Pierre
Emmanuel”.
Încredințând tiparului această
însemnare, aflată într-o Carte de onoare [a Mănăstirii Cernica] în care se găsesc, de asemenea, texte
autografe aparținând lui Tudor Arghezi, A. E. Baconsky, Vasko Popa, înțelegem
să restituim un document semnificativ, o urmă lăsată de un mare scriitor
contemporan, care a fost, totodată, un prieten al țării și al culturii noastre,
al valorilor spirituale răsăritene.
La centenarul unei cărți consacrate României
136 (...) Uneori, cercetători sau istorici care se
ocupă de trecutul Dobrogei trimit la broșura Ovidiu în exil,
adică la ultimele capitole ale cărții, traduse și intitulate astfel de Cecilia
Bruzetti în 1898.
(..., Roma, Istituto per l Europa orientale,
1936, ...).
137 Un alt binecunoscut italienist, Ștefan Delureanu,
într-un articol consacrat centenarului statuii lui Ovidiu din Constanța,
trimitea pe larg și el la numele „ferventului filoromân”. (...)
Ceea ce vrem să subliniem este că lucrarea lui Amante
e închinată României și nu unei părți a ei, în care fusese exilat Ovidiu,
vechea Sciție Mică – Dobrogei. (...) Scopul mărturisit al publicării
acestei cărți [La Romania illustrata, 1888] de către autorul ei este
acela de a atrage atenția asupra unei țări latine, ca origini, și neolatine,
ca limbă, ce se afla în plin având după Unirea din 1859 și Războiul de
Independență din 1877-1878.
138 (...) Sunt cunoscute teoriile lui Engel și Sulzer,
continuate în zilele noastre de Hunfalvy și Roesler, care-i consideră pe români
ca urmași ai tracilor și-ai misianilor latinizați mai târziu de romani.
139 (...) Autorul e însă preocupat de să releve în
primul rând romanitatea poporului și a limbii noastre, ale căror reflexe
le regăsește în viața concretă, le corelează cu informațiile din lecturile sale
și le imprimă suflul unei sincere simpatii pline de încredere în viitorul
națiunii cărei îi consacră cartea sa. De aceea ne putem da seama fie și
reproducând numai acest fragment din primul capitol: „Românul are spiritul
inițiativei și colonizării asemeni vechiului roman. Și asemeni strămoșilor
noștri, românii străbat lumea; (...). Pe chipul lui regăsești pecetea
bărbătească a strămoșilor noștri, în limbă – urmele semantice cele
mai proprii ale latinei, în tradiție – obiceiurile sale
cele mai autentice, iar în cutumele familiale – tot ceea ce știm sub
acest aspect despre mândra stăpânitoare a lumii. Mai romană decât Italia
însăși, România a știut mai bine decât cea dintâi să își continue tradițiile,
să întâmpine loviturile cotropitorilor fără a pierde mult în materie de limbă
și obiceiuri și, mai ales, fără a pierde dintr-acel spirit care a
constituit caracteristica Romei antice: conștiința unei misiuni
civilizatoare! (...)
140 [Dobrogea] (...); arta, istoria, cultura înalță un
monument amintirii marelui sulmonez (Ovidiu, n. n.); sunt încurajate săpăturile
arheologice, prețioase vestigii fiind expuse de Kogălniceanu, la reședința
sa; și fostul ministru al instrucțiunii publice, Tocilescu, a făcut și continuă
să facă unele călătorii de documentare, întreprinde cercetări
importante, adună și clasifică aceste descoperiri în muzeul din București,
le interpretează și atrage asupra lor atenția prin excelente reproduceri.”
(...) Cu atât mai mult cât, încrederea învestită de
Bruto Amante avea să fie cu prisos confirmată de viitor: „(...)
141 De-a lungul Dunării, se poate spune cu
legitimă ambiție, romanus sum, tot așa cum din aeterna Roma
poeții de aici și-au extras credința de a repeta acel motto, confirmat de
istorie: românul nu piere!”