Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman (SEVERIN 1995)

Adrian Severin, Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman, Scripta, București, 1995, 414 p.

 

Despărțirea de Pigafeta – Octavian Știreanu

14 (...) Lacrimile dimineții are ca subtitlu Slăbiciunile guvernului Roman: izomorfismul, pe verticala termenilor, ni se par edificator. (...)

 

I.Punerea problemei

Adevărul ca datorie

de la adevărul puterii la puterea adevărului

19 (...) Țara noastră primise statutul de invitat special în Consiliul Europei și în urma unei prestații personale memorabile a primului-ministru desfășurate chiar în hemiciclul Adunării Parlamentare Europene. (...)

(...) Unele dintre ele țin, însă, trebuie să țină, și de slăbiciunile proprii ale acelui guvern, nu neapărat cu sensul de erori, ci de puncte vulnerabile, de călcâie ale lui Ahile prin care au pătruns săgețile unor Pariși ignoranți, meschini și iresponsabili, îndreptate de mâna nevăzută a unor zei retrograzi și răzbunători. (...)

 

 

II.Guvernarea: stil și caracter

 

Pașoptismul: lupta dintre partizanii lui „acum” și partizanii lui „mai încolo”

25 (...) Fostul președinte francez Raymond Poincare, ajuns pe meleagurile noastre într-un proces la începutul secolului, făcea observația cum că noi ne-am afla la porțile Orientului, unde totul este tratat cu ușurință. (...)

26 (...), atribuțiile primului ministru sintetizându-se doar în dreptul de orientare politică generală, precum și într-un drept de veto exprimabil cu hotărârile de adoptat în ședințele plenare ale executivului, (...).

 

Intelectualismul: de la totalitarism direct la democrație, prin acțiunea minții, iar nu prin acțiunea terorii

39 (...) Și dacă este adevărat că morala și dreptul nu au nici o șansă în fața forței brutale, primitive și nelegiuite, este încă mai adevărat că forța unită cu dreptul și morala constituie un triumvirat invincibil.

Alcătuirea unui asemenea triumvirat cere însă și ea suferințe, întrucât nimic nu se capătă fără o anumită plată. (...)

 

Istorismul: despre acvila care nu prinde muște și misiunea istorică a Miței Baston

48 (...) El [guvernul Roman] a văzut că România se află, la începutul ultimului deceniu al mileniului doi, într-un din ceasurile sale astrale, când poate nu numai să scape de pericolul rămânerii în afara istoriei – pericol care devenise iminent sub zodia totalitarismului comunist de tip stalinisto-ceaușist -, ci este în stare să devină cu adevărat performantă în concursul mondial din ce în ce mai dur, asumându-și rolul la care îi dă tot dreptul, de principal factor de stabilitate și prosperitate în extremul estic al Europei centrale, în regiunea balcanică și a Mării Negre, de loc al întâlnirilor fluxurilor economice legând Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific, de pavăză împotriva expansionismului asiatic rusesc. (...)

49 (...) Câte speranțe deștepta și câte frumoase previziuni inspira acea Românie care, în anul 1877-1878, înclina prin intervenția ei balanța în războiul ruso-turc, dând lovitura de grație bătrânului Imperiu Otoman, ori cea care, în anul 1913, punea capăt în mod energic războiului balcanic, stingând focul ce ar fi putut arunca în aer butoiul cu pulbere al Europei! (...)

 

Compromisul: despre diferența dintre ideal și optim

54 (...) Ungaria și Bulgaria cunoșteau mai degrabă reforme spontane și empirice, fie ele de natură cosmopolită, fie de inspirație tradițională, (...).

 

 

III. Jumătățile de măsură

 

Politica prețurilor

61 (...) [Darea de seamă a BNR 1993] „(...) Privită a posteriori, abordarea graduală a condus în fapt la un nivel actual al prețurilor mai ridicat decât dacă liberalizarea ar fi fost mai accelerată.”

 

Reforma agrară: „De la somnul rațiunii, la coșmarul națiunii”

98 (...) Știam că, spre deosebire de teritoriile locuite de vecinii noștri slavi, niciodată de-a lungul istoriei, cu excepției perioadei de dictatură comunistă, aici proprietatea colectivă asupra pământului nu fusese cunoscută. (...)

 

 

V. Politica națională

 

Națiune și naționalism: despre cei care iubesc prea mult țara spre a fi naționaliști

124 (...) Se poate invoca aici și dictonul latin Ubi bene ibi patria (Unde-i bine acolo e patria). Numai dacă maghiarilor, germanilor, sârbilor, ucrainenilor și celorlalți minoritari le este cu adevărat bine în România, numai atunci ei vor simți că aici este patria lor, o vor iubi și o vor apăra. (...)

125-126 (...) Căci, într-adevăr, românii nu au fost niciodată în istorie temători de ceea ce fac, de pildă, ungurii, ci de ceea ce face Ungaria, nu de ce aspirații au rușii, ci de ce aspirații are Rusia, nu de ce necazuri au bulgarii, ci de ce necazuri are Bulgaria.

126 (...), „Investițiile de capital străin trebuie oprite căci vor veni turcii sau nemții sau americanii și ne vor ocupa orașele!”, (...) – acestea și încă multe altele sunt tezele otrăvitoare ale naționalismului etnic.

127-128 (...) Cum acest din urmă document convenit între două regimuri dictatoriale – Germania nazistă și Rusia stalinistă – împotriva oricăror reguli de drept internațional era lovit de nulitate, iar consimțământul României la raptul  amintit era viciat  ca fiind dat sub imperiul violenței și, ca atare, la rândul său, nul, Guvernul român era în drept să solicite și să obțină o restitutio in integrum, adică o revenire la situația anterioară apariției actului anulat.

138 (...) Căci, întra-adevăr, în timp ce guvernul propriu-zis instruia în cancelaria sa pe trimișii săi Guvernului de la Chișinău spre a uniformiza structurile și formularistica administrativă, ori trimitea experți și consilieri în Basarabia spre a asista la uniformizarea noii legislații moldovenești cu cea românească, dădea dispoziții neoficiale ca persoanele de cetățenie „moldovenească” să fie cazate în hotelurile românești la tarife aplicabile cetățenilor români (oare când va descoperi și această „ilegalitate” vigilentul Corp de Control al Primului-Ministru Văcăroiu) ori intervenea cu discreție la Televiziunea Română pentru ca în cadrul buletinului meteorologic să apară în fiecare seară, alături de harta meteorologică a României și cea Republicii Moldova, sugerându-se uniunea dintre București, Craiova, Iași, Cluj, Constanța și... Chișinău (oare când se va dispune la acest simbol cu forță de sugestie și permanent memento?), Ministerul Afacerilor Externe se preocupa de finalizarea Tratatului de prietenie cu URSS și se grăbea să recunoască independența Republicii Moldova, stabilind cu aceasta relații diplomatice la nivel de ambasadă ca și când în cauză erau două țări străine. (...)

 

 

VI. Politica externă

 

O țară fără aliați: când nu știi unde vrei să ajungi, toate drumurile duc acolo

145 (...) Începând cu nefericitul Tratat de prietenie încheiat cu fosta URSS și terminând cu neinspirata tratare a Moldovei ca stat distinct, prin deschiderea unei ambasade la Chișinău, episoade între care se situează penibilele ezitări în problema războiului din Golf – când Ministerul de Externe a fost pe punctul de a-l convinge pe președintele Iliescu să ia poziție împotriva SUA și în favoarea lui Saddam Hussein, președintele Irakului, a cărui agresiune până și URSS-ul o denunțase – prudența imorală în condamnarea fermă a puciului de la Moscova – când același Minister de Externe propunea să fie trimisă o telegramă de felicitare lui Ianaev, liderul puciștilor – recunoașterea fără nici un fel de viziune regională a independenței Croației și Sloveniei  și multe altele, șirul gafelor monumentale săvârșite de România în plan internațional a fost neîntrerupt. (...)

146 (...) Așa stând lucrurile, de pildă, numai dacă România deține un loc de frunte în Peninsula Balcanică, în zona Mării Negre sau la gurile Dunării, ea poate căpăta o poziție-cheie pentru Europa și numai ca stat european important ea poate deveni atât un aliat esențial pentru SUA, cât și un punct de atracție pentru puterile Pacificului asiatic. De aici a izvorât splendidul proiect de integrare balcanică și transformarea României în factor de stabilitate politică și economică în Balcani, valorificându-se bunele relații tradiționale cu celelalte țări ale regiunii, din nefericire dezbinate de litigii tot atât de tradiționale; sau proiectul cooperării în zona Mării Negre, ambiționând să facă din dinamismul potențial al țărilor riverane un pol de interes internațional de natură a pune în valoare și poziția României, ca loc optim tranzit între zona respectivă și restul Europei; sau proiectul colaborării complexe între statele dunărene, menit a exploata avantajele amplasării României la unul din capetele noii artere fluviale transeuropene formată prin unirea Dunării cu Meinul și Rhinul.

147 După ce eforturile premierului Petre Roman de a reașeza pe baza principiilor de piață colaborarea economică între fostele țări europene membre ale CAER – în intenția de a se valorifica astfel avantajul relațiilor comerciale tradiționale – și a unei piețe comune deja constituite au eșuat din cauza refuzului celor mai multe dintre ele de a coopera într-o asemenea direcție, am lansat proiectul unei zone de liber schimb, dublată de o uniune de plăți, cu participarea statelor din Europa centrală și de est (România, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și, eventual, Iugoslavia sau Bulgaria). (...)

Nu mai puțin interesantă a fost și ideea realizării unui Pact latin, care să constituie o formulă instituționalizată de cooperare între țările latine ale Europei și țările Americii Latine. (...) Facilitarea de către guvernul Roman a deschiderii, la București, a Casei Americii Latine a fost un pas într-o asemenea direcție. (...)

148 (...) Proiectul privind colaborarea în zona Mării Negre s-a realizat cu întârziere, România intrând în joc cu pași timizi, cu obiective imprecise, obținând puncte doar la „impresia artistică” și cedând rolul de inițiator, de factor determinant, altor țări din regiune. (...)

 

Quinta la două capete

150 (...) Lucrurile aveau să se „îndrepte” însă repede, întrucât „intrusul” [A. Năstase] se va dovedi rapid a fi sensibil la atențiile colaboratorilor [MAE] care îi vor organiza servicii de cabinet, publicitate și protocol de proporții bizantine și îi vor aranja un program pe cât de amplu, pe atât de sărac în conținut, de călătorii externe (după unele statistici, numărul zilele petrecute în străinătate de ministrul de externe în anul 1991 ar fi atins uluitoarea cifră de 272, cu un grad de eficiență aproape de zero). (...)

 

Tratatul cu URSS sau „păcatele primei iubiri”

158 (...) Potrivit lor [interviu A. Năstase, „România liberă”, 16 martie 1991], MAE român contempla „posibilitatea creării unei Uniuni centrale și de răsărit în zona est-europeană, care să fie un fel de pandant al Uniunii Europei Occidentale”(!!), aceasta și ca antidot împotriva a ceea ce se considera a fi „o sensibilitate (a URSS – n. n.), care ține, într-o anume măsură, de o anumită frustrare ce există, probabil, în unele grupuri de la Moscova, legată de pierderea Europei de Răsărit”.

159 Obiectivul MAE era, deci, nu mult trâmbițata integrare euro-atlantică – integrare ce constituia cu adevărat una din prioritățile guvernului român – ci reintegrarea României în spațiul ruso-asiatic, imperiul sovietic urmând a fi reconstituit sub forma unei Uniuni Centrale și de Răsărit, opusă Uniunii Europene, uniune ce ar fi trebuit să se limiteze la Europa occidentală. (...)

 

Falsa echidistanță: prietenul tuturor rămâne prietenul nimănui

170 (...) Într-adevăr, pentru români – popor dotat cu o inteligență și o capacitate de a imagina și improviza remarcabile – totul este posibil: este astfel posibil să fii în bune relații și cu Israelul și cu țările arabe, și cu Turcia și cu Grecia, și cu Serbia și cu Bosnia-Herțegovina, și cu China și cu URSS, și cu SUA și cu Vietnamul, exact atunci când ele se aflau sau se află în conflict ireconciliabil. (...)

171 (...) Cum mai ales în politică recunoștința e floare rară, „prieteniile de vreme rea” se înregistrează, în cel mai bun caz, în contul „creanțe platonice”, cont pe care, o dată cu trecerea timpului, îl citesc cu jenă iritantă și creditorii și debitorii... (...)

172 (...) Acest spațiu [Europa] își are sursele în poezia și filozofia greacă, în religia iudeo-creștină și în dreptul roman, iar caracteristica lui de bază este credința neștirbită, în libertate, lege și democrație. (...)

174 (...) Din păcate, disponibilitatea Germaniei nu a fost bine înțeleasă la timp, ca de altfel nici rolul Marii Britanii ar fi putut să-l joace la gurile Dunării sau ca releu în legăturile cu SUA. (...)

175 (...) Regretele pe care guvernele sau oamenii politici ai democrațiilor occidentale le exprimă astăzi în legătură cu tema de mai sus sunt platonice și în orice caz tardive. (...)

 

 

VII. Reacțiunea parlamentară

 

Parlamentarii: Dumnezeu, atunci când vrea să piardă pe cineva, mai întâi îi ia mințile

3. Cu garda jos – posibile remanieri, posibile demisii, posibile răsturnări, certe conflicte

26-28 februarie 1991

197 (...) Așa se face că terminarea dezbaterilor și votul final asupra raportului au fost amânate de președinții Camerelor, sine diae, executivul urmând să-și continue aplicarea programului pe propria răspundere, iar înlăturarea guvernului rămânând deschisă oricărei posibilități. (...)

Prima decadă a lunii martie 1991

199 (...) De altfel, în numai un an de zile, cei mai mulți dintre consilierii prezidențiali și parlamentarii care se alăturaseră guvernului cu ocazia Convenției Naționale din martie 1991, sub presiunea deputaților și senatorilor conservatori (ca vârf de lance în atacurile cele mai murdare la adresa așa-zișilor „foști comuniști de la Ștefan Gheorghiu” a fost folosit senatorul FSN Dan Iosif, astăzi consilier prezidențial PDSR), a diverselor instituții asociate mai mult sau mai puțin trecător prezidenției, a conflictelor personale ivite cu Petre Roman sau a propriilor lor neputințe, spaime și complexe au luat drumul Canossei prezidențiale și au acceptat să treacă sub „furcile caudine” instalate în dealul Cotrocenilor.

6. Într-un cazan sub presiune – „preparative” la legea privatizării

10    iunie 1991

A.Toate metodele

c)campania dușmănoasă de presă:

208 aproape întreaga mass-media (excepții notabile reprezentând cotidianul „Azi” și periodicul „Economistul” – în primul rând cea național-comunistă și alături de ea ziarul „Adevărul” – a lansat filipică după filipică împotriva „privatologului ” Severin ori a „Guvernului Roman-Severin” și a concepției sale despre privatizare (...);

7. „Aruncați reforma la coș!” – alte greve, alte comploturi, alte manipulări, alte diversiuni

1 iulie 1991

216 (...) Noua tactică este clară: decât să se mai opună pe față propriului Executiv (riscând să-și deconspire obiectivele, să-și piardă popularitatea și să fie prinși între cabinetul Roman, parlamentarii reformatori ai partidului de guvernământ și Opoziție, aceasta fiind susceptibilă în principiu să voteze în favoarea inițiativelor reformiste ale guvernului), conservatorii au preferat să ofere Opoziției „onoarea” luptei de avangardă, lăsând-o pe ea să dea atacul și rezervându-și rolul mai puțin vizibil, dar mult mai eficace, de cai troieni. (...)

11. Un septembrie negru - rebeliunea antiguvernamentală, invadarea Bucureștiului și ecoul lor parlamentar

25 septembrie 1991, ora 10,30

236 (...) Într-o scrisoare din 25 martie 1992, în capul căreia a scris motto-ul „Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”, dorind să combată acuzațiile lui Petre Ninosu, potrivit cărora Guvernul Roman ar fi plănuit și eu personal aș fi susținut să se utilizeze arme de foc împotriva „pașnicilor” demonstranți mineri, dl. Staicu reproduce următorul pasaj, înregistrat „la cald”: „(...)”. (...)

12. Politică generală – discursuri despre o demisie inexistentă

26 septembrie 1991 11, 30

240 Lucrările Senatului se reiau în plen, de această dată sub președinția domnului Alexandru Bârlădeanu, care începe crearea atmosferei prin a informa, pe un ton plin de dramatism, că... din cauza evenimentelor din București nu mai poate să meargă la Atena pentru sărbătorirea a 2500 de ani ai democrației ateniene. „Nu știu – oftează venerabilul senator – va fi foarte trist dacă am fi singurul parlament care nu este reprezentat la această sărbătoare.” (...)

 

Parlamentul – duhul dictaturii se poate ascunde în chiar templul democrației

255 (...) Profitând de euforia posttotalitară și de lipsa experienței politice a celor mai mulți dintre deputați și senatori, propulsați de Revoluție din condiția de iluștri anonimi în aceea de făuritori ai legilor cetății, orchestratorii subversiunii au indus parlamentarilor sentimentul grandorii, al importanței lor covârșitoare, de natură a-i face să se coalizeze oricând în jurul exponentului lor principal – președintele Camerei Deputaților sau al Senatului – împotriva persoanelor sau instituțiilor care nu le recunoșteau competența primordială. (...)

259 (...) În context, se observă că în timp ce dl. Bârlădeanu prefera stilul opunerii deschise și sistematice, susținută de demonstrații sofistice evidențiind măiestrie în utilizarea dialecticii tipic comuniste, dl. Marțian Dan era adeptul tărăgănărilor și diversiunilor procedurale, amintind obiceiurile vechii birocrații de partid. (...)

261 (...) Într-adevăr, printre presupușii „reformiști pro-Roman” erau înscriși: (...); Gheorghe Dumitrașcu, senator FDSN/PDSR de Constanța și purtător de cuvânt al aripii celei mai dure, mai demagogice și mai retrograde din FSN; (...).

262 (...) În atari împrejurări și reflectând revolta față de o atare atmosferă viciată, unul din liderii organizației FSN de Dolj, Nicolae Marinescu, era îndreptățit să lanseze următoarea filipică împotriva senatorului Vasile Văcaru la Convenția Națională a FSN din martie 1992, (...).

 

 

VIII. Relația cu mass-media

 

Libertatea Radio-Televiziunii – insuportabila povară a politicii ca spectacol

2. Autonomia televiziunii

295 (...) El însuși [Teodor Brateș] se distribuise într-un rol pe măsura conștiinței sale și a vocației pe care și-o resimțea de a contribui la răsturnarea regimului totalitar pentru care nu avea decât revoltă și dezgust, acumulate în destui ani de viață și în lungi ani de muncă sisifică la TVR. (...)

4. Accesul posturilor de televiziune străine – informații fără fard

303 (...) Era neîndoielnic, în această vizită [F. Mitterand 1991], semnul locului parte pe care România îl avea în strategia europeană a Franței, a dorinței celei din urmă de a-și face un aliat de nădejde la gurile Dunării, Marea Neagră și în proximitatea zonelor nevralgice ale încă pe atunci URSS, fostei Iugoslavii și Orientului Apropiat. (...)

5. Pentru un post de televiziune privat – rătăcire pe un teren minat

308 (..) În contextul în care relatează întâlnirile sale cu personalități marcante ale vieții politice internaționale (Andreas Papandreu – primul ministru al Greciei; Melina Mercouri – celebră cântăreață, luptătoare pentru drepturile omului și ministru, tot din Grecia; (...); Jelio Jelev – disident anticomunist și apoi președinte al Bulgariei; (...)) care i-au solicitat sprijin pentru campaniile lor publicitare – unii fiind acceptați, alții refuzați – Jacques Seguela mărturisește rezervele și prejudecățile cu care a primit să ia legătura directă cu premierul român. (...)

309 (...) O a doua autoinvitație la dejun, precum și solicitarea delicată a ceea ce pe la noi, la porțile Orientului, se numește bacșiș, constând într-o servietă elegantă și nou-nouță ce se afla pe biroul celui vizitat (dl. Unteanu nu avea în ce să-și transporte nenumăratele documente strânse pe drum – sic!) îl fac pe Seguela să refuze categoric invitația de a vizita România și de a se vedea – de data asta „de-adevăratelea” – cu premierul român. (...)

 

Politica de imagine – de la imaginea pe care ți-o hrănești la imaginea care te devorează

328 (...) Pentru Petre Roman, imaginea liderului erou copleșit de concepte, emițând din misterioase înălțimi olimpiene sentințe indiscutabile în toate privințele, ca și imaginea liderului tată de familie dojenindu-și mereu copiii, dându-le învățătură și pilde, precum șia acordându-le învățătură protecție desăvârșită și liniștitoare, erau contraindicate, întrucât îl plasau într-o postură neverosimilă. (...)

 

 

IX. Guvernul – orgolii și sacrificii

 

Echipa – psihologia de „premiant al clasei”

339 (...) „Psihologia premiantului clasei” a stat la originea denumirii bizantine a unei din funcțiile celei mai importante din Guvernul Roman și din întreaga perioadă a tranziției postcomuniste din România. De-a lungul timpului mulți s-au întrebat cum s-a ajuns la formula atât de complicată „ministru asistent al primului-ministru pentru reformă și relațiile cu parlamentul”. (...)

 

 

X. Nota de plată sau asumarea destinului

 

Sfârșitul – de la ultima sforțare la ultima slăbiciune

383 (...) „Puciștii” noștri, cu nostalgia despotismului oriental, s-ar fi risipit ca iepurii de îndată ce ar fi cu un tratament de fermitate. (...)

 

 

XI. Epilog: Speranța ca datorie – rătăcirea în deșert și căutarea speranței

 

397 (...) Într-un atare sens, în ultima ședință – cea de despărțire – a guvernului demisionar Roman (ședință transformată într-un adevărat cenaclu filozofico-literar, mărturie a remarcabilei ciudățenii spirituale a celei ce avea să fie denumită, pe drept cuvânt, „echipa de sacrificiu”), am rostit câteva versuri scrise de Friederich Nietzsche, care cred că sintetizează și sforțarea demiurgică și neputințele dramatice și resursele de speranță ale guvernării care se încheia cu toate strălucirile, slăbiciunile și misterele ei, cu toate cele înțeles și cele (încă) neînțelese: „Ruine de stele / din ele / eu am închegat o lume. / Lapte curge / în sufletele lor; însă, vai, / le e spiritul ca fierul”.

Previziuni și premise (1983)

Alvin Toffler, Previziuni și premise, trad. M. Columbeanu, Antet, București, 1996 (eng. 1983), 274 p.

 

Cum și de ce

5 (...) S-a tradus în daneză, ebraică și turcă, pentru a nu mai menționa limbile franceză, germană și spaniolă. (...)

10 (...) Transcrierea originală a servit mai mult ca ghid general decât ca sursă de citate ad litteram. (...)

 

 

3. Mitul japonez (și altele)

 

Avantajul american

75 (...) Cred, însă, că Japonia are un alt tendon al lui Ahile -și, în acest sens, mă contrazic deseori cu prietenii mei japonezi. (...)

 

Forțe în conflict

89 E complicat, dar ne îndepărtăm de formulele birocratice clasice spre o organizație ad-hocratică(1), cu unități mai mici și mai diverse, în cadrul unor configurații modulare mai mari.

1 = Formulă organizatorică flexibilă, aptă să se plieze conform imperativelor de moment; vezi Powershift.

90 (...) Eu, unul, n-am chef să mă întorc în te miri ce utopie bucolică, care oricum n-a existat niciodată. (...)

91 (...) E timpul să terminăm cu scrisul romanelor elegiace despre cât de minunat era înainte să sosească în oraș fabrica de tinichele. (...)

92 (...) Cărțile mele au fost publicate, sub forme expurgate ideologic, în România, Polonia, Iugoslavia și – neoficial, ca să zic așa – în URSS. (...)

94 (...) Se poate foarte bine ca industrialismul per se să fie antitetic „socialismului real” – indiferent ce-o mai fi acela. (...)

 

 

5. Info-politica

 

Mediul decizional

116 (...) Chiar și Atena, contra-exemplul, avea o democrație a celor puțini, bazată pe sclavia celor mulți. Într-un fel sau altul, o clasă conducătoare restrânsă și autoritaristă domină de obicei orice societate agricolă. (...)

 

 

7. Rasă, putere și cultură

 

Interludiul alb

140 (...) Descoperind drumul comercial spre India, au ocolit Islamul, care domina în esență Mediterana, și au început să colonizeze Asia și Africa. (...)

142 (...) Dar e improbabil să mai revenim vreodată la status quo ante. (...)

 

Problema Tehnicolor

146 (...) Între timp, în Germania, ura pentru sub-clasa emigranților turci era atât de turbată, încât până și politicienii social-democrați fac apel la ea. Helmuth Schmidt însuși a glumit a propos de „mirosul de usturoi” din rândurile turcilor, ceea ce e cam același lucru cu bancurile despre pepeni în SUA. (...)

147 (...) Recent, vietnamezii din Praga au simțit pe pielea lor același tratament care le e familiar turcilor din Germania sau negrilor din America. (...)

148 (...) Astfel, feministele, negrii, latinii sau asiaticii care combat rasismul au fost rugați în repetate rânduri să-și amâne sau să-și subordoneze țelurile acelora ale clasei muncitoare – însemnând, de regulă, muncitorimea principală, de sex bărbătesc. (...)

 

Primatul culturii

156 (...) Fiecare cultură, vest-indiană, filipineză, algeriană, cubaneză, turcă sau coreeană sosește în Al Treilea Val cu propriul ei caracter social, dezvoltat dea- lungul secolelor. (...)

 

 

9. Departe de Delphi

 

179 (...) Se află departe, într-adevăr, de Oracolul din Delphi!

 

Gânditori în linie dreaptă

187 (...) În ultimă instanță, orice fel de futurism, la fel ca orice istoriografie (inclusiv cea numită „cliometrică”) este impregnată de cel puțin o tușă de subiectivism. (...)

 

 

10. Despre instrumentele intelectuale

 

Marx-ul unidimensional

195 (...) Monomania referitoare la clasă ajută să se explice eșecurile teoriei marxiste în atâtea țări la rând. (...)

Istoria imediată (SOULET 1994)

Jean-Francois Soulet, Istoria imediată, trad. și note M. Platon (Paris, 1994), prefață F. Constantiniu, Corint / Istorie universală – Microsinteze – 13, București, 2000, 140 p.

 

Prefață – Florin Constantiniu

5 (...) Autorul are dreptate când arată că istoria imediată este o ... istorie veche, în înțelesul că istoria însăși a însemnat la origine „ceea ce știm pentru că am fost martori” (p. 8) și că primii mari istorici din Antichitate au „făcut”, de fapt, istorie imediată. Exemplul cel mai concludent îl oferă, desigur, Tucidide, care, așa cum mărturisește el însuși, la începutul operei sale Războiul Peloponeziac, dându-și seama că acest conflict va depăși, prin însemnătatea lui, pe cele anterioare, a purces la elaborarea lucrării care l-a făcut celebru; grație lui, cunoaștem, poate, mai bine războiul dintre Sparta și Atena decât cel de-al doilea război mondial! (...)

6 (...) Pentru oricine va porni la studiul istoriei imediate sau se va interesa - prin lectură – de această parte terminală a istoriei, cartea lui Jean Francois Soulet va fi un vademecum indispensabil.

 

 

 

Capitolul I O istorie veche

 

8 (...) Istoria imediată este la fel de veche pe cât istoria. Ba s-a confundat chiar, de-a lungul unei mari părți din Antichitate și din Evul Mediu, cu Istoria...

 

I.Învățăturile părinților întemeietori

 

„Cel care știe pentru că a văzut”

8 Pentru a înțelege concepția inițială a disciplinei istorice, trebuie să revenim la etimologia elină a cuvântului istorie. Istoria este ceea ce știm pentru că am fost martori”; istoricul este „cel care știe pentru că a văzut”. (...)

(...) Scriind despre „timpul oamenilor”, pe care îl opune vremurilor mitice – asupra cărora nu dispune, după părerea lui, decât de fabule – Herodot, deși contemporan cu Pericle, își începe Istoriile de prin prima treime a secolului al VI lea.

9 Ceea ce dovedește că își bazează povestirea doar pe mărturia sa sau a generației sale, ci că a cules, direct sau indirect, amintiri din vremea tatălui său, a bunicului și a străbunicului... Tucidide, Polibius sau Tacitus procedează la fel.

O asemenea obsesie pentru „trăit” și mărturie orală, disprețul pentru munca de compilare cerută de studiul epocilor mai vechi și, mai ales, preocuparea acestor primi istorici de a face operă instructivă, ba deseori moralizatoare, au făcut să fie pus la îndoială spiritul lor critic. E adevărat, motivațiile și explicațiile evenimentelor sunt departe de cele ale istoricului secolului XX. Herodot, profund religios, nu ezită să scoată în evidență acțiunile zeilor pentru anumite evenimente. Mai putem să-i reproșăm – și nu e puțin lucru – că era certat pr și simplu cu cronologia și că s-a preocupat de civilizații mai curând ca un etnolog decât ca istoric. Totuși, în ciuda acestor serioase rezerve, suntem uimiți de calitatea demersurilor metodologice ale acestor primi discipoli ai lui Clio, fie ei greci sau romani.

 

O rigoare metodologică

9 La toți putem observa – în grade diferite – grija de a așeza într-un context mai larg (istoric, geografic, cultural) faptele trăite și povestite. Herodot a simțit nevoia de a face vaste cercetări asupra trecutului și vieții popoarelor implicate în conflict. De asemenea, Tucidide nu începe relatarea războiului peloponeziac decât în cartea a doua, consacrând-o pe prima (cea mai lungă din toate opt) nu numai circumstanțelor care l-au motivat, dar și condițiilor de viață ale populațiilor grecești încă din epocile numite „obscure”. O asemenea investigație nu a fost ușoară, trebuind să facă uz de orice: poemele lui Homer, rare vestigii arheologice....

10 Acești primi istorici ai timpului lor au avut, de asemenea, în comun preocuparea de a colecta maximum de documente; toți au un gust vădit pentru căutarea informațiilor lămuritoare. La Polibius și mai ales la Herodot devine chiar pasiune, atât e de curios și de avid de lămuriri acesta din urmă. În timpul călătoriilor sale interoghează pe toată lumea: pe principalele personaje ale vieții politice ca și pe simplii muritori. Cât despre Tucidide, el ne-a lăsat în cartea întâi un veritabil cod asupra metodei conversațiilor: „... Cât despre faptele petrecute în acest război, scrie el, n-am socotit că trebuie să le scriu așa cum le-am auzit de la cel dintâi venit, nici după impresia mea personală, ci și acelea la care eu însumi am fost martor și cele spuse de alții le-am scris numai după ce am cercetat cu toată rigurozitatea posibilă fiecare lucru în parte. A fost greu de găsit adevărul, fiindcă cei ce fuseseră de față nu se potriveau în spusele lor despre aceleași lucruri și fiecare le schimba din părtinire sau din lipsă de memorie.”

Dacă mărturia orală constituie inima informației lor, ea nu e, totuși, decât un element. Nici unul dintre ei nu neglijează - atunci când există și câne le sunt cunoscute – documentele scrise. Dacă Herodot nu are acces la cronici, consultă, în schimb, arhivele (oracole și dedicații), sanctuarele de la Delphi și Samos, listele fiscale și militare și se arată interesat de inscripții. De câte ori poate, Tucidide se referă la documentele scrise pentru a preciza resursele și efectivele militare ale unui oraș. În epoca romană, Tacitus și Suetonius se înfruptă și mai mult din arhivele oficiale și secrete.

Astfel, departe de a fi simple culegeri de mărturii, lucrările acestor primi autori sunt veritabile studii fondate pe mai multe tipuri de surse. Faptul că naratorul a trăit unele evenimente nu apare ca un handicap.

11 Din contră, acest lucru îi permite lui Tucidide o transcriere fidelă – în spirit, dacă nu în formă – a unor discursuri, un inventar precis al distrugerilor săvârșite în Atica în primăvara lui 427 î. H. și o mai bună înțelegere a punctelor de vedere contrarii. Mai întâi ca actor (în 424 î. H. a fost ales comandant al escadrei din nordul Mării Egee), apoi ca observator și, în sfârșit, ca martor (revenit la Atena după amnistie), el a văzut multe, a ascultat multe și, mai ales, a reflectat mult: „Vârsta mea, mărturisește el, mi-a îngăduit să asist la întreg conflictul cu maturitatea de spirit necesară, pentru a înțelege ceea ce se întâmplă și am putut să urmăresc atent cursul evenimentelor pentru a-mi face o idee exactă. În plus, izgonit din cauza comandamentului meu în regiunea Amphipolis, am trăit douăzeci de ani departe de patrie și astfel am putut avea legături cu oameni din ambele tabere, mai ales din cea a Peloponesului. Am avut răgaz să observ ce se întâmplă...”

 

O concepție aparte despre istorie

11 Cei mai buni dintre acești istorici ajung, datorită unei perfecte stăpâniri a experienței personale și a documentației, datorită, de asemenea, modului în care înțelegeau situația, să propună nu numai o reconstituire coerentă și nuanțată a evenimentelor, dar și o schemă explicativă graduală (cauze imediate și profunde) și convingătoare. Uneori, au dovedit că au dobândit și reculul necesar pentru a separa din această spumă a istoriei – care e prezentul – durabilul și efemerul. Tucidide are intuiția că luptele care opun cetățile grecești între 431 și 404 î. H. nu sunt independente, ci verigi ale aceluiași lanț. El dovedește „aptitudinea de a metamorfoza aproape imediat <trăitul> în istorie, în obiect de cunoaștere” (D. Roussel), care este una din marele calități ale istoricului timpului prezent.

12 Am comite, totuși, un grav un grav anacronism dacă le-am atribui istoricilor antici concepțiile istoricilor din vremurile noastre. Istoria este, înainte de orice, reflexul mentalităților unei anumite epoci. Or, vechile societăți au cel puțin două particularități în raport cu cele contemporane. Ele sunt procedurale și, pentru ele, a câștiga o cauză este mult mai important decât stabilirea adevărului. În plus, sunt foarte sensibile la formă, mai ales la tehnicile de expresie și de persuasiune, astfel încât maniera de a scrie e considerată, până la urmă, mai importantă decât faptele descrise. Pe scurt, istoricul acelor timpuri e mai apropiat de avocatul în căutarea de argumente și de dovezi „folositoare”, de scriitorul preocupat de stil, decât de savantul care caută adevărul.

 

Lunga supremație a oralității

12 (...) Sunt cele [izvoare ale Evului Mediu] care se confundă cu „opinia publică” (fama, vulgaris opinio...) sau (...).

 

II. În serviciul prinților și al patriei

 

Vremea cronicarilor și a istoriografilor

14 (...) Cea a lui Villehardouin, care participă la inițierea celei de a IV a Cruciade, luptă în Orient și devine sfetnic al regelui Tesalonicului, constituie o mărturie prețioasă pentru cunoașterea evenimentelor, dar este mai ales o pledoarie în favoarea deturnării cruciadei. (...) Departe de a fi simple pledoarii pro domo sau insipide texte propagandistice, aceste opere, oricât ar fi de angajate, (...).

15 (...) Recursul la asemenea istorici oficiali era foarte vechi; obiceiul exista la romani, dar și la monarhiile Orientului. (...)

 

Sprijin al propagandei napoleoniene

19 (...) Până atunci, manualele de „istorie modernă” erau consacrate mai ales Antichității și Evului Mediu timpuriu – de la căderea Imperiului roman la moartea lui Ludovic cel Sfânt – trecând foarte repede peste perioada ulterioară. Fapt care îl făcea pe Napoleon să declare, în aprilie 1807: „Tineretului nostru îi e mai ușor să înțeleagă războaiele punice decât războiul din America din 1783...” (...)

 

...și al patriotismului republican

20 (...) În alocuțiunea pe care a ținut-o studenților Facultății de Litere din Paris la 4 noiembrie 1884, Ernest Lavisse vorbește extrem de clar despre datoria „civică” de a trata cât mai bine perioada istoriei contemporane: „(...) E bine să știți istoria Cruciadelor, dar și <chestiunea Orientului> are importanța sa. (...)”

 

 

Capitolul II O istorie cu drepturi depline

 

43 (...) Cofondatorul „Analelor” [Lucien Febvre] a știut, cu umor, să regăsească acel ton sigur și dramatic pe care-l folosesc virtuoșii păzitori ai templului lui Clio pentru a-i goni pe periculoșii neguțători ai prezentului. (...)

 

II. ,,, Două avantaje

49 (...) Credeți că epigonii lui Mignet, care, peste cincizeci de ani, vor lua Rezistența ca subiect sa ca țintă a exercițiilor lor academice – vor exista întotdeauna jocuri academice! – vor fi capabili să formuleze o asemenea remarcă? (...)

 

Sursele orale

72 (...) De asemenea, ea mai distinge cu mare justețe „marii martori” – care au sentimentul de a fi jucat un rol important și ale căror vorbe par a priori de mare importanță – și „micii martori”, modești și fără grade, mirați că sunt luați în considerare. (...)

 

III. Și câteva principii metodologice de bază

 

73 (...) Principiile sale metodologice sunt cele ale tuturor istoricilor începând cu Tucidide: definirea clară a unei problematici, critica surselor, luarea în calcul a factorului timp ca principal instrument de analiză, practica „enunțării distanțate” (H. I. Marrou) a căilor și rezultatelor cercetării... aceste reguli elementare sunt suficient de cunoscute – chiar dacă nu totdeauna aplicate – pentru a nu le mai aminti aici. (...)

 

Punerea în perspectivă „verticală” a faptelor studiate

77 (...) Astfel, interesul pentru ceea ce pe drept cuvânt se numește „tragedia iugoslavă”, adică pentru divergențele interne, apoi pentru implozia acestui stat, începând cu sfârșitul anilor 80, ne conduce inevitabil la o scufundare în timp. (...) Împărțirea Imperiului Roman între Occident și Orient, în 395, ruptura între Patriarhatul de Constantinopol și Episcopatul Romei, invazia din secolul VI a popoarelor slave, vorbind dialecte apropiate, dar diferite, ocupația turcă începând cu a doua jumătate a secolului XIV, împărțirea populațiilor sub dominație austriacă între Cisleithania și Transleithania în 1867... tot referințe istorice, care, fiecare în felul ei, mărturisesc despre vechimea și numărul împărțirilor acestor popoare brusc regrupate la sfârșitul primului război mondial – prin voința elitelor naționale și a marilor puteri internaționale ale epocii – într-un singur „regat al sârbilor, croaților și slovenilor”. (...)

78 (...) Ajutorul occidental acordat în 1990 popoarelor din estul Europei poate fi mult mai ușor caracterizat dacă, ascultându-l pe G. Bossuat, îl vom pune sistematic în paralel cu planul Marshall din 1947. (...) Prima a avut drept obiectiv analiza comparativă a diferitelor experiențe reformiste făcute în țările comuniste începând din 1948 și formularea unor observații generale: practica „la cald” a reformelor, polarizarea pe economie, eșecul rarelor încercări de reformare globală a sistemului, intransigența birocrației, pasivitatea societății...

 

Punerea în perspectivă „orizontală”

80 (...) Dacă, pentru istoria clasică, recursul la științele sociale a reprezentat un adevărat balon de oxigen care a contribuit la reînnoirea metodelor și punctelor de vedere, pentru istoria imediată a fost o condiție sine qua non de supraviețuire. (...)

81 (...) Astfel, pentru a obține o primă tipologie a mecanismelor desatelitizării celor șase state comuniste est-europene situate pe orbita Uniunii Sovietice (1989), ni s-a părut practică și sugestivă elaborarea unei „grile”. (...): (...); și cea a Bulgariei și României, țări care, neavând opoziție organizată, s-au trezit, la sfârșitul „revoluției”, în mâinile comuniștilor „reformatori”. (...)

O multiplă explicare a singularului

85 (...) [Rene Remond]: „(...) Istoricul este mereu tentat să introducă, a posteriori, în derularea istoriei o raționalitate, chiar dacă ea nu există. (...)”

 

 

Capitolul III O istorie necesară

 

I.Apelul la societate

Întrebări asupra persecuțiilor suferite de către evrei

96 (...) Pentru Nolte, naziștii nu sunt inventatorii genocidului (practicat deja de turci pe seama armenilor) și ei nu au făcut altceva decât să reacționeze la pustiitoarea amenințare sovietică. (...)

 

Vârtejul accelerării istoriei

106 (...) Astfel, în timpul războiului din Golf, o revistă franceză de televiziune nu a ezitat să consacre mai multe pagini unei convorbiri cu un istoric al Orientului arab, apoi, în momentul imploziei iugoslave, să recidiveze cu un specialist în țările din Europa meridională. (...)

107 (...) Același tip de cercetare, urmărind stabilirea anteriorităților în cazul sârbilor și albanezilor din Kosovo sau al irakienilor și iranienilor din Shat-el-Arab. (...)

 

II. Pași greșiți

 

De ce un asemenea „derapaj”?

117 (...) 2) Pe acest teren al tuturor pericolelor e ușor să cazi între Scylla și Charibda și să treci de la conformism la militantism. (...)

119 (...) De fapt, dacă vreți, Franța a avut dintotdeauna o școală marxistă de analiză a țărilor din Est, apropiată de PC, și o școală nonmarxistă, reprezentată de anticomuniști, care, de fapt, la început, erau imigranți. (...)

121 (...) [E. Todd, Prăbușirea finală. Eseu asupra descompunerii sferei sovietice, 1976] „(...) Blocajul definitiv al economiei sovietice și dezvoltarea schimburilor dintre Est și Vest ne-a permis să conștientizăm întârzierea crescândă a lumii comuniste. (...)” (...) Pentru a ajunge la concluzia finală – „În zece, douăzeci sau treizeci de ani, lumea va asista cu surprindere la dezagregarea sau la prăbușirea primului dintre sistemele comuniste” – E. Todd avusese îndrăzneala să facă tabula rasa cu toate afirmațiile specialiștilor și să repună în discuție pertinența metodologiei lor.

122 (...) Ce istoric al Antichității sau al Evului Mediu ar refuza să integreze – cu toată privirea critică de rigoare – asemenea surse [„documente nu întru totul verificate”]?

 

III. Schiță a unui bilan

 

În Franța...

131 (...) 1) Calitativ, istoria imediată suferă astăzi în Franța de două slăbiciuni. (...) De altfel, studiul anumitor arii geopolitice (Orientul Mijlociu, fostele țări comuniste, Asia de Sud-Est...) sunt prea puțin dezvoltate. (...)

 

... și în străinătate...

134 (...) La aproape douăzeci de secole după Herodot și Tucidide, iată că istoricul pare să fi regăsit – definitiv? – calea părinților fondatori.

Politically incorect. Scenarii pentru o Românie posibilă (DÂNCU 2015)

 Vasile Dâncu, Politically incorect. Scenarii pentru o Românie posibilă, ed. II, Școala Ardeleană/ Școala Ardeleană de Sociologie, Cluj Napoca, 2015

 

Politica

Războaiele pentru minte, inimă și politică

Regresia spre gândire magică și idolatrie

(26) Cred că este vorba de o regresie colectivă masivă și că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturație societală față de marile valori ale celor 3 secole de capitalism tradițional și, probabil, trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconștient colectiv dominat de triada muncă-rațiune-viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis-imagine-fantomă, iar acest lucru nu se mai produce prin revoluții care ne arătau schimbarea, ci prin viruși ai contaminării culturale.

 

Politica psihedelică

 

Politica și Internetul: utopii și speranțe

(41) Încă din primii ani în care politica a pășit pe teritoriul nou al Internetului, au apărut și semnele utopiei. Idealul atenian al democrației directe se va realiza negreșit, au început să creadă foarte mulți entuziaști, (....).

 

Proiectul de fericire națională și bâlciul deșertăciunilor (Despre ideologizarea fericirii)

(57) Epicur spunea că filosofia este o activitate care, prin discurs și argumentare, este menită aducă fericirea în viața omului. Desigur, tipul de filosofie la care se referea filosoful grec era mai puțin o formă de cunoaștere și mai mult o modalitate de construcție în sine.

 

Mutații politice, politica-mutant și războiul nesfârșit al politicienilor

(120) Acum 15 ani, la apariția Internetului ca mediu accesibil tuturor se credea că vom putea atinge idealul atenian al democrației directe. Credeam cu toții că va crește participarea politică, informația va exploda și conștiința civică va schimba comportamentele, au apreciat unii, politicienii vor fi cenzurați și evaluați mai bine, au spus alții.

 

Societatea

 

Singurătatea Estului și tristețea păpușilor de cârpă

(175) Ca să nu omoare speranța și visul fiecărei generații de a reuși să meargă în lume, cu capul sus, alături de fratele mai mare, românii au acceptat că trebuie să-și privatizeze resursele pentru ca statul (cel român, de exemplu, este prost gestionar) grec – falimentar de altfel, ori statul austriac sunt vrednice să administreze telecomunicațiile și petrolul.

(176) Prin crâșmele Estului, politicienii se îmbată și bat cu pumnul în masă declarându-și independența fața de tutoriatul Europei sau hegemonia Americii și spre dimineață cântă în limbi adecvate națiunii: noi suntem români, noi suntem unguri, noi suntem bulgari...

(184) „Tot ceea ce auzim este o opinie, și nu un fapt. Tot ceea ce vedem este o perspectivă, și nu adevărul.” (Marcus Aurelius)

 

Cultura

 

Republica ideilor singure

(299) La începutul studiilor mele de filosofie m-a fascinat lumea ideilor din teoria platoniciană. Acolo ideile sunt un principiu de existență, dar și unul de cunoaștere: deasupra noastră există o lume perfectă, eternă, organizată piramidal, iar deasupra tuturor se află Binele, Adevărul și Frumosul, iar cel mai jos se află ideile vulgare. Cum să nu te fascineze Platon la 20 de ani când, chiar și fără multe noțiuni de metafizică, poți observa experiențial că existența noastră este doar un reflex palid al lumii adevărate, o copie, întruparea imperfectă a unei idei, o lume a cărei imagine tremură neclară pe peretele peșterii în care suntem prizonieri? Cum să nu adormi liniștit când Platon tocmai ți-a spus că sufletul nostru aparține lumii ideilor și că el tinde mereu a se întoarce acolo, fiind condamnat să ne însoțească doar pentru o existență trecătoare?

M-am despărțit de naivitatea lui Platon când l-am descoperit pe Karl Popper și Lumea a treia, propovăduită de el ca lume a ideilor.

 

 

Noi

 

Generația înfrântă a României

 

O modernitate ciudată ca sinteză între sultanat balcanic și o modernitate reflexivă (322-325)

 

Cu regalitatea nu-ți poți face selfie

(350) Aristotel spunea că monarhia e cea mai bună formă de guvernare, dacă o comparăm cu celelalte, aristocrația și democrația. Dacă aristocrația poartă în sine pericolul oligarhiei și democrația pe cel al demagogiei, monarhia poate degenera uneori în tiranie, dar rămâne cea mai acceptabilă.

 

 

Minerii – copiii orfani ai comunismului

 

Copiii politici ai lumii de azi

(357) Filosoful de origine croată Boris Buden scrie într-o carte de mare profunzime (145) că, după 1989, est–europenii au fost transformați în copiii politici ai istoriei. Românii, precum alții din Est, „niște oameni care ieșiseră victorioși din lupta pentru libertate, au fost făcuți peste noapte învinșii istoriei” (146). Procesul prin care Occidentul și-a întins aripa hegemonică asupra noastră a primit și un nume, aparent tehnic și precis: tranziție. Cum spune Buden, tranziția este procesul cinic prin care oamenii care și-au câștigat singuri libertatea, trebuie să învețe să se bucure de ea” (147). Introduși într-un proces de tutoriat, ei sunt considerați adevărați copii necopți pentru democrație și pentru primirea în sistemul capitalist, ei sunt supuși unor tutori care nu au participat la nicio revoluție – spectatorii occidentali. Procesul de învățare nici nu este foarte elaborat, ci este un proces de imitație oarbă, iar românii au fost și rămân niște marionete într-un proces istoric care nu a depins și nu depinde voința lor. Mai spune filosoful croat, devenit german, că finalmente copilul politic este transformat în prostănac politic.

Chiar dacă Buden nu se ocupă în cartea sa de tutorii interni, de politicieni acestor societăți, (…).

146 = Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului, Tact, Cluj-Napoca, 2012

 

Fără viitor, fără proiect

(359) I-am urmărit pe cei de la Oltchim. (…) Nu au de unde să știe că sunt condamnați încă din 1989 la infantilism, că fac parte dintr-un proces de „infantilizare represivă”, cum spune Buden.

 

 

Politically incorect (Dincolo și dincoace de Colectiv)

(388) La bășcălie suntem cei mai tari, cel puțin din Balcani, dacă nu chiar din Europa.