Dicționar de etică pentru tineret (TRĂSNEA 1969)

 Ovidiu Trăsnea (coord.), Dicționar de etică pentru tineret, Editura Politică, București, 1969, 448 p.

 

Colectiv de cadre universitare și cercetători științifici: Alexandru Rădulescu, Gheorghe Berescu, Ion Biberi, Maria Costiner, Marin Diaconu, Florin Georgescu, Fred Mahler, Gheorghe Neacșu, Paul Popescu-Neveanu, Stelian Stoica, Aurelian Tache, Ovidiu Trăsnea (dr. filosofie), Cătălin Zamfir.

Coordonarea lexicografică: Luiza Seche

 

17 (...) Aforism, maximă, sentință, judecată cu caracter moral, care exprimă reflecții, gânduri, idei, păreri despre viață, normele morale, relațiile dintre oameni etc. Aforismul se caracterizează prin conciziune, expresivitate, înțelepciune. Încă din antichitate au fost emise aforisme devenite celebre, care circulă și în zilele noastre (de ex.: „Minte sănătoasă într-un corp sănătos”, Juvenal; „Munca necurmată învinge totul”, Virgiliu; „Invidiosul se pedepsește singur”, Democrit). (...) (Gh. B.)

22 (...) Amoralism, concepție despre viață care neagă necesitatea și utilitatea moralei, renunțând la normele și valorile morale. Amoralismul se caracterizează printr-o atitudine negativă față de orice principiu moral. Ca și imoralitatea, amoralismul apare în fazele de descompunere a moravurilor (desfășurate pe fondul unei decăderi sociale generale) sau de criză a unei anumite modalități de organizare dintr-o sferă a vieții sociale (de ex. perioada de decădere a Greciei antice, perioadele de criză ale societății capitaliste). (C. Z.)    

24 (...) Anomie, decădere a valorilor moralei dominante într-o societate dată. De obicei, anomia se produce în condițiile unei profunde crize sociale. Asemenea se întâlnesc în perioadele premergătoare trecerii de la o orânduire la alta. Astfel, trecerea de la sclavagism la feudalism s-a petrecut în condițiile unei acute stări anomice. Ea a fost consemnată și deplânsă în pagini de o neîntrecută frumusețe în lucrările istoricilor, filosofilor și literaților din epoca cezarilor: „Fiecare poate vedea – scria îndurerat Titus Livius – cum a decăzut și s-a destrămat, în scurgerea vremii, buna rânduială și întocmire în stat, cum, mai întâi, moravurile au fost acelea care s-au zdruncinat încet, încet, până au căzut cu totul în colbul și tina păcatelor”. (...) Vezi decădere morală, degradare morală, descompunere morală, (S. S.)  

26 (...) Antropologie, știința despre om; (...). (...) Omul fiind un „mic univers” (Democrit), orice tratare unilaterală, naturalistă sau sociologistă a omului ne furnizează o viziune deformată despre acesta. (...) (P. P.-N.)

27 (...) Antropologie filozofică, disciplină cu puternic caracter teoretic care studiază: (...). (...) Înțelepții antichității vedeau un sens al vieții în autodesăvârșirea morală. (...) (P. P.-N.)

28 (...) Apatie, stare de față de toate problemele, atât ale celor din jur, cât și a celor proprii, lipsa dorinței de a mai vrea ceva sau a mai aspira către ceva; anxietate. (...) În istoria eticii, unii gânditori (megarici, stoici, sceptici) considerau apatia ca o stare de spirit ideală, care trebuie cultivată. În concepția lor, ea se caracteriza prin indiferența față de mobilurile sensibile (dorințe, interese, plăceri provenite din simțuri, în opoziție cu cel care își au izvorul în viața intelectuală), fiind capabilă, prin aceasta, să micșoreze durerea sau s-o facă chiar imperceptibilă. V. demoralizare, depresiune, indiferență. (C. Z.)

29 (...) Apologie. 1. Scriere sau discurs prin care se dă o îndreptățire teoretică, morală sau socială, conduitei unui om, a unei concepții asupra lumii (de ex. Apologia lui Socrate – opera lui Platon – care imaginează apărarea lui Socrate în fața areopagului). În acest sens, termenul a fost folosit în diferite scrieri antice sau moderne. (...) (I. B.)  

Apoteoză, complex e onoruri excepționale acordate unei persoane, încununare fastuoasă a unui eveniment; divinizare a eroilor și a împăraților în antichitatea greco-romană (de ex. cultul lui Tezeu la Atena sau al cezarilor la Roma); omagiu de recunoștință acordat întemeietorului unui stat sau chiar unui cetățean cu merite deosebite, care, prin serviciile aduse colectivității, era socotit un al doilea fondator. (l. B. – M. D.)

30 (...) Aproape (în sens etic), semen, „altul”, „celălalt”, în calitatea lui de om, calitate care reclamă o atitudine dirijată de anumite comandamente morale (ajutor, stimă, respect, prețuire etc.). (...) Termenul de proveniență biblică a fost lansat și răspândit de creștinism, de unde și păstrează o oarecare coloratură religioasă. (...) Punerea conceptului de aproape în centrul moralei a marcat un însemnat progres: trecerea de la morala particularistă și discriminatorie a comunei primitive și a sclavagismului la o morală universală, în care toți oamenii, indiferent de comunitatea, neamul, clasa lor, de rasă sau de concepții, au valoarea de a fi oameni, semeni, fapt care antrenează în comportarea și atitudinea față de ei o serie de obligații morale elementare. (...) (C. Z.)

33 (...) Ataraxie, stare de liniște, de seninătate sufletească. Obținerea ataraxiei a fost ridicată la rang de principiu moral de Democrit și apoi de Epicur. Ei considerau că printr-o atitudine moderată în căutarea plăcerilor, prin stăpânirea pasiunilor poate fi dobândită liniștea sufletească. Ataraxia a reprezentat idealul tuturor doctrinelor morale din perioada elenisto-romană (epicureism, stoicism, scepticism), exprimând stări de spirit individualiste, pesimiste. (M. C.)

(...) Ateism, sistem al vederilor, concepțiilor materialiste, științific fundamentate, care resping credința în divinitate, în forțe supranaturale și în orice religie în general. (...) Prima formă istorică a ateismului o reprezintă ateismul antic, ai cărui reprezentanți ide seamă au fost: Democrit, Epicur, Lucrețiu, Lucian ș. a. (...) Ateismul premarxist a avut o serie de particularități negative determinate de: a) caracterul limitat al mișcărilor sociale pe care le-a oglindit; b) mărginirile istorice ale materialismului antic și modern; c) nivelul relativ scăzut al dezvoltării științei în acele epoci istorice. (A. T.)

42 (...) Austeritate. 1. Rigoare față de sine însuși; severitate în principii, în conduită; respectare, din convingere intimă, a unor reguli de conduită (de ex. austeritatea obiceiurilor lui Caton). (I. B.)  

44 (...) Autocunoaștere, cunoaștere a propriei persoane, ca rezultat al analizei ideilor, trăirilor, sentimentelor, actelor și performanțelor individuale. Ca o condiție a dezvoltării armonioase a personalității, a prefigurării cursului și efectului actelor personale, a îmbunătățirii randamentului, autocunoașterea a fost consemnată în dictonul socratic „Cunoaște-te pe tine însuți”. (...) (Gh. N.)

 

53 (...) Bărbăție, calitate morală complexă exprimând, după modelul virtuților bărbătești, energie, hotărâre, curaj, rezistență în acțiune grele, stăpânire de sine și spirit de sacrificiu. A-ți mobiliza toate forțele, a acționa prompt și decisiv în împrejurări critice, primejdioase, a nu da înapoi sunt câteva dintre trăsăturile bărbăției care conduc către eroism. (...) „Este bărbat acela care-și învinge nu numai dușmanii, ci și dorințele”. (Democrit) (...) (P. P:-N.)

54 (...) Bătrânețe, (...). (...) Așa cum remarca moralistul Seneca „Nimeni nu e atât de bătrân încât să nu-și permită să nădăjduiască o zi de existență. Dar o zi e o treaptă pe calea vieții”, adică în pas cu viața și cu valorile ei. (...) (Gh. B.)

57 (...) Blestem, condamnare, imprecație. În sens religios, înfierare a oricărei acțiuni care lezează grav credința. (...) O formă de blestem adoptată de canonul bisericii creștine este anatema. Religia atribuie blestemului o forță tainică distructivă. (A. T.)

59 (...) Botez, una din principalele „taine” creștine, ritual prin care se consacră aderarea individului la cultul religios dat. Prin botez se înțelege ritualul de „purificare” a omului de „păcatul originar”, de dobândire a „grației divine”. (...) Ritualul „purificării” cu apă, practicat și în alte religii, își originea în credințele primitive, în forța magică, purificatoare a apei, capabilă să alunge duhurile rele și „să dezlege” de vrăji. (ecoul lor se păstrează și azi în practicile superstițioase ale stropirii bolnavilor cu apă sfințită). Ritualul botezului reprezintă un mijloc de întreținere a credinței religioase, de menținere a legăturilor individului cu biserica. (...) (P. P.-N.)

61 (...) Bufonerie, vorbă, glumă, comportare grotescă, de un comic elementar. (...) Bufonii, cunoscuți încă din antichitate, au avut rolul social de înveselire a mulțimii sau a persoanelor sus-puse, rostind adesea adevăruri neplăcute la adresa celor acestora din urmă. (...) (I. B.)

 

65 Calități morale, trăsături pozitive ale atitudinii și comportării oamenilor (de ex. hărnicia, generozitatea, sinceritatea, modestia etc). În gândirea antică și medievală, calitățile morale erau considerate, în general, drept trăsături ale individului, de cele mai multe ori datorate originii și rangului social. (...) V. trăsături morale, virtute. (F. M:)

66 calomnie, acuzație falsă făcută unei persoane, unui grup de oameni sau unei comunități umane cu scopul de a le atinge onoarea sau de a le diminua reputația de care se bucură. (...) În literatură a fost veridic și sugestiv înfățișată de scriitorul francez Beaumarchais în „Bărbierul din Sevilla”: „(...) Se avântă, își ia zborul, se învolbură, se încolăcește, te-nfășoară, te smulge, te târăște, izbucnește și bubuie, devenind, grație cerului, un strigăt general, un crescendo obștesc, un chorus universal de ură și osândă”. (Fl. G.)  

(...)

Canonizare, act ritual prin care biserica creștin ortodoxă include în rândul sfinților, martirilor, cuvioșilor o persoană care în timpul vieții a dovedit un mare atașament față de credință sau care a adus mari servicii bisericii. (....) (A. T.)

67 (...) Caracter, particularitate de însemnătate esențială a personalității, constând din sistemul de atitudini stabile față de principalele laturi ale vieții sociale, alcătuind profilul psiho-moral individual, „felul de a fi”, modul concret de raportare la lume.(...) Au existat caractere tipice sclavului și stăpânului de sclavi, ale feudalului și iobagului, ale burghezului și muncitorului. (...) (P. P.-N.)

69 (...) Categorii etice, noțiuni fundamentale ale eticii care reflectă laturile esențiale și elementele de bază ale moralei, structurându-se într-un sistem unitar și constituind aparatul teoretic al eticii ca știință. (...) Unii creatori de doctrine etice au încercat, în spirit raționalist, să construiască sisteme coordonate de categorii etice, axate pe una dintre ele, considerată fundamentală, din care deduceau pe toate celelalte. Pentru Platon, de pildă, categoria centrală era binele, iar pentru Kant, datoria. (...)  

74 (...) Celebritate, reputație, renume al unei persoane. (...) Alteori, celebritatea decurge din extravaganță, din fapte capricioase, ieșite din comun, care frizează absurdul (de ex. Herostrat, în antichitatea greacă, a dat foc templului Artemisei pentru a deveni celebru). (...) (Al. B. – M. D.)

76 (...) Cinism, atitudine care sfidează regulile morale ale societății. Termenul provine de la școala filosofică cinică din Grecia antică, din sec. IV î. e. n., întemeiată de Anistene, elev al lui Socrate. Idealul moral al cinicilor consta, la început, în indiferența față de bogăție, glorie, onoare, familie, căsătorie și reprezenta o formă de protest a claselor asuprite față de proprietarii de sclavi. Mai târziu, prin unul din reprezentanții săi, Diogene din Sinope (404-323 î. e. n.), cinismul propagă disprețul față de cultură și de cuceririle civilizației, făcînd apel la întoarcerea omului la „starea naturală”, adică la starea lui primitivă. Deviza cinicilor era „să trăim conform naturii”. Ca o sfidare aruncată societății, Diogene purta un veșmânt sumar, primitiv, înnopta pe unde apuca, chiar și într-un butoi (vestitul „butoi al lui Diogene”). (...) V. nihilism moral. (M. C.)  

88 Concepție morală. 1 Teorie etică exprimând o generalizare a moralei unei epoci, clase sociale, personalități, având un caracter cognitiv, apreciativ și normativ (de ex. concepția morală hedonistă etc). (...) (F. M.)

101 Cosmopolitism, concepție politică care neagă importanța apartenenței naționale a a oamenilor, pretinzând că aceștia ar fi „cetățeni ai lumii” și nu ai un unui stat anumit. (...) În perioada capitalismului ascendent, ca reflectare ideologică a procesului ieșirii capitalismului din granițele naționale, a formării pieței mondiale, cosmopolitismul a cultivat idealurile umaniste nobile inițiate de cosmopolitismul antic. (...) Pe plan etic, cosmopolitismul este opus patriotismului; principiul său, formulat încă în dictonul antic „unde e bine, acolo e patria”, caracterizează, de regulă, poziția claselor exploatatoare, care, privind totul prin prisma banului și a proprietății și a intereselor egoiste, sunt, mai cu seamă când au devenit reacționare, străine de atașamentul față de patrie. () (O. T.)

102 (...) Criteriu moral, principiu de la care pornește conștiința morală pentru a putea face distincția între moral și imoral. (...) Criteriul morala a diferit, în cadrul diverselor doctrine morale, de la epocă la epocă, de la clasă la clasă. Pentru Platon, de pildă, valoarea supremă era binele, pentru Epicur, plăcerea, pentru Kant, înfăptuirea datoriei. (M. C.)   

106 (...) Cumpătare, reținere, înfrânare a instinctului, și, în general, a dorințelor, bazată pe o concepție echilibrată asupra vieții. În etica aristotelică, virtutea reprezenta poziția de mijloc între extreme („aura mediocritas”), cumpătarea reprezentând una dintre calitățile morale principale. (...) (F. M:)

 

113 (...) Datorie morală, noțiune de bază în sistemul categoriilor și valorilor morale. (...) Vorbind despre datorie, Cicero spunea că în nicio o parte a vieții, fie în activitatea publică sau privată, din for sau de acasă, fie că faci ceva pentru tine sau pentru ceilalți oameni, nu poate lipsi îndatorirea, și, în cultivarea ei, sălășluiește cinstea vieții, iar în nesocotirea ei, toată necinstea. (...) V. îndatorire morală, obligație. (Gh. B.)

114 (...) Decădere (decadență) morală, descompunere, declin, degradare, atât a principiilor morale ale unei societăți, cât și a comportării morale a indivizilor..(...) Epoci edificatoare în cel mai înalt grad în acest sens sunt cele ale decadenței antichității grecești și romane, când au apărut doctrinele etice ale cinismului, stoicismului, hedonismului (v. cinism, stoicism, hedonism) și (...). (...) V. amoralitate, degradare morală, imoralitate (M. C.)

(...) Decepție, dezamăgire, neîmplinire a speranțelor într-un om sau într-o situație. (...) „Cel care speră fără temei, deznădăjduiește fără temei” (Seneca). (...) Democrit spunea că „neînțelepții devin prin nenorocire înțelepți”, dar e mai bine, și e posibil să fii înțelept adâncind prevederea prin cunoaștere, evitând „nenorocirea”. (Gh. N)

118 (...) Demagogie, denumire pentru caracterizarea morală negativă a genului de acțiuni care reprezintă o varietate a fățărniciei în domeniul politicii; (...). Inițial, termenul desemna pe conducătorul partidului popular în statele sclavagiste democratice din Grecia antică, care ducea o politică în interesul păturilor largi ale cetățenilor liberi. Mai târziu, el caracteriza pe politicianul fără scrupul, înșelător al maselor. (...) (O. T.)

123 (...) Desfătare, stare prelungită de plăcere, voluptate. (...) „Nimic din ceea ce este uman nu îmi este străin” (Terentius). (...) V. voluptate (P. P.-N.)

124 (...) Destin, forță supranaturală, imaginară, care guvernează implacabil viața oamenilor, determinând, în chip fatal, acțiunile lor, precum și consecințele acestora. (...) Odată cu apariția exploatării omului de către om și a oprimării sociale s-a înrădăcinat credința falsă că nedreptatea, mizeria maselor, lipsa de perspective sunt determinate fatal de forța destinului, care este personificată de divinități anume: moirele, tyche (la greci), fortuna (la romani) ș. a. (...) În filosofia idealistă, noțiunea de destin a fost tratată încă din antichitate, de către stoici. După cum scrie stoicul roman Seneca, „destinul îl conduce pe cel ce îi dă ascultare și-l târăște pe cel ce i se împotrivește”. (...) V. ursită. (A. T.)

129 Dezinteresare 1. (în sens negativ) Lipsă de interes față de cineva sau ceva, (...). (...) Marx își alesese ca deviză: „Nimic din ceea ce este uman nu îmi este străin” (Terentius). 2. (...) (C. Z.)

131 (...) Dezvoltarea multilaterală a personalității, ideal al dezvoltării depline a omului din punct de vedere fizic, psihic, moral și spiritual; (...) (...) Idealul antic al frumuseții echilibrate a omului (mens sana in corpore sano = minte sănătoasă în corp sănătos), (...), au reprezentat diferite întruchipări istorice ale țelului umanist al unei afirmări polivalente a personalității omului. (...) (F. M.)

139 Dogmatism, mod de gândire închistat care ignoră caracterul viu, transformator al realității, dinamismul vieții sociale, al cunoașterii științifice a lumii. (...) Esența dogmatismului religios este ilustrată de cunoscuta afirmație a lui Tertulian: „Cred fiindcă e absurd”. (...) (A. T.)

141 (...) Dragoste, termen general, cuprinzând totalitatea tendințelor, atitudinilor mentale și stărilor afective de atracție, dăruire sau nevoie de posesiune față de persoane, valori morale, ființe sau lucruri. (...) Încă din antichitate, în diferite culturi, însemnătatea universală a dragostei a fost recunoscută, acordându-i-se chiar o valoare cosmică universală (Hesiod, Empedokles), concepția reprezentând, în fond, un rezultat al unei viziuni antropomorfice naive. (...) Sub acest raport, al adâncimii dragostei, literaturile și biografiile marilor poeți ai lumii ne oferă numeroase exemple: Daphnis și Cloe, (...).  (...) Sentimentul cuprinde cercuri din ce în ce mai largi: (...), dragostea de patrie („patria, va scrie Cicero, cuprinde în mănunchi toate afecțiunile noastre”), (...). (...) (I. B.)

144 Dreptate, noțiune a conștiinței sociale prin care se apreciază caracterul instituțiilor sau raporturilor sociale în lumina unei anumite concepții despre idealul social sau binele omului; (...). (...) „Dreptatea grecilor și romanilor considera dreaptă sclavia, dreptatea burghezului cerea înlăturarea feudalismului pentru că acesta era nedrept”, scria Engels.

146 (...) dumnezeu, denumire generică prin care, în religiilor monoteiste, este desemnată forța divină supremă, „stăpânul” ceresc. (...) În vechile religii, politeiste, în imaginea divinităților se împleteau elemente naturale și sociale (de ex. Apollon, zeul soarelui și patronul artelor, Hefaistos, zeul focului și al făurarilor). (...) Treptat, odată cu nașterea religiilor așa zise monoteiste, în locul numeroșilor zei antici s-a imaginea unui Dumnezeu unic, atotputernic și omniprezent, înzestrat cu numeroase atribute ale vechilor zeități. (...) (A. T.)

 

151 (...) Educație ateistă, proces de răspândire și de însușire a cunoștințelor științifice pe baza cărora se formează concepția materialist-dialectică despre lume, opusă concepției religioase. Educația ateistă își are începutul încă din antichitate, când se desfășura în cadrul restrâns al unor școli filozofice. (...) (F. G.)

155 educație intelectuală, latura principală a educației care urmărește și realizează dezvoltarea componentei psihice a ființei umane, în special a funcțiilor de cunoaștere: spiritul de observație, atenția, memoria, gândirea, limbajul. (...) Cultivarea spiritului constituie parte integrantă din educația stăpânilor de sclavi. În feudalism, când gândirea este subordonată scolasticii, este promovat formalismul, respectul față de dogma religioasă, acceptarea absurdului: „Cred pentru că este absurd”, glăsuiește unul dintre părinții bisericii. (...) (F. G.)

161 (...) egalitate, noțiune a conștiinței sociale prin care oamenilor și popoarelor, indiferent de deosebiri, li se recunosc aceleași drepturi în toate privințele: (...). Antagonismul de clasă, caracteristic orânduirilor sclavagistă, feudală și capitalistă, se exprimă, între altele, prin lupta claselor stăpânitoare pentru justificarea egalității (în sclavagism, prin considerentul că sclavul nu este om; în feudalism prin noblețea originii; în capitalism prin puterea banilor) și prin lupta claselor exploatate, care înscriu printre idealurile lor și pe acela al egalității. (...) (F. M.)

166 (...) Epicurism, doctrină etică care pornește de la premisa că binele suprem este plăcerea, concepută ca o lipsă a suferinței. Întemeietorul acestei orientări este filozoful grec Epicur. El opune doctrina plăcerii elementelor mistice și ascetice cuprinse în etica lui Platon, pentru care cel mai înalt bine poate fi atins doar într-o altă lume, cu condiția ca viața să fie concepută ca o permanentă pregătire pentru moarte și pentru lumea care-i va urma. Împotriva lui Platon, Epicur consideră că omul trebuie eliberat de teama de moarte și de zei, că el trebuie ajutat să-și dobândească fericirea în conformitate cu tendința sa naturală de a obține plăcerea și de a evita durerea. Epicur face distincție între plăcerile inferioare și cele superioare, precizând: „când susținem că plăcerea este scopul suprem, nu ne gândim la plăcerile destrăbălaților și simțurilor, așa cum pretind câțiva neștiutori care combat și deformează învățătura noastră, ci ne referim numai la lipsa suferinței fizice și psihice. Căci nu bețiile și banchetele fără sfârșit și nici bărbații tineri sau femeile sau mâncărurile alese (...) și tot ce cuprinde viața bogată ne fac viața fericită, ci numai deprinderile bune și rațiunea, care caută necontenit cauzele alegerii sau aversiunii și respinge opiniile susceptibile de a produce tulburări în sufletul nostru”. Respingând plăcerile inferioare, arătând că există cazuri în care trebuie să ne refuzăm unele plăceri, dacă urmarea lor va fi durerea și, dimpotrivă, să suportăm o durere, chiar de lungă durată, dacă consecința ei va fi o plăcere superioară, Epicur depășește doctrina simplei voluptăți propăvăduită de Aristip, se detașează de hedonismul acestuia, înscriindu-se printre precursorii utilitarismului modern. Epicur a îndeplinit, în ansamblu, un rol progresist, întrucât s-a opus moralei religioase și a reprezentat o încercare de a interpreta morala de pe poziții materialiste. Impropriu, epicurismul este confundat cu hedonismul. V. hedonism, utilitarism. (M. C.)

168 (...) Erotism, atitudine mentală și preocupare în legătură cu dragostea, mai ales cu dragostea senzuală; preocupare excesivă sau înclinare accentuată pentru viața erotică. (I. B.)

Escatologie, doctrină mistică religioasă care propagă credința în apropierea „sfârșitului lumii”, a „judecății de apoi”, în „învierea morților” șamd. Credințele escatologice sunt larg răspândite în budism, creștinism, mai ales în unele secte neoprotestante (v. adventism), precum și alte religii. La origine, escatologia a oglindit criza socială și spirituală a societății sclavagiste, fals asociată în imaginația credincioșilor cu „sfârșitul lumii” Credințele escatologice exercită o înrâurire dăunătoare asupra credincioșilor, hrănind pesimismul și misticismul și slăbindu-le încrederea în viitor. V. sectă (A. T.)  .

 (...) Estetica comportării, ansamblul regulilor și normelor privitoare la atitudinea omului în societate, considerate din punctul de vedere al noțiunilor de „frumos” sau „urât”. (...) Reflectând însă unitatea existenței reale, materiale și spirituale a omului, precum și influența reciprocă a diferitelor forme ale conștiinței sociale, între aceste categorii apar în mod firesc similitudini și apropieri cum este aceea între „bine” și „frumos”; în unele concepții (de ex. Platon), aceste noțiuni sunt chiar identificate.

172 (...) Etica creștină, doctrina teologică creștină despre morală. (...) Ortodoxismul accentuează mai cu seamă sensurile etice formulate de „părinții bisericii”, a căror doctrină a reflectat stările de spirit ale lumii bizantine. (...) (A. T.)

173 (...) Etică, teorie a moralei. (...) Cel care a introdus termenul de etică pentru teoria moralei a fost Aristotel.

177 (...) Eudemonism, mod de fundamentare a moralei și de interpretare a naturii și scopurilor ei, prin intermediul noțiunii de fericire, care este considerată categoria fundamentală a eticii, principiul ei central. (...) Categoria de fericire a fost promovată pe primul plan al teoriei etice de unele școli filozofice din Grecia Antică. (...) V. hedonism. (O. T.)  

 

205 (...) Freudism, doctrină și metodă elaborată de medicul vienez S. Freud (1856-1939) și dezvoltată apoi, în diverse variante, de urmașii săi. (...) Baza instinctivă a conduitei umane este redusă de Freud la eros și tanatos. (...) (P. P.-N.) 

 

214 General uman în morală, norme și relații morale, în absența cărora nu poate fi concepută nici o comunitate umană și care țin, astfel, de specificul colectivității social-umane, reprezentând condițiile elementare de sociabilitate. (...) Vitejia legendarului Ahile, cântată în Iliada, trezește și astăzi, după aproape 3.000 de ani, admirație, (...).

216 (...) Glorie, renume strălucit, considerație deosebită, onoare etc, care decurg un merite excepționale ale unei persoane; (...) Pivotul semnificației acestui termen este acela de strălucire morală, de măreție a caracterului, de înaltă ținută spirituală a unei persoane care și-a dedicat viața binelui umanității: (...); „Virtutea este drumul cel mai scurt spre glorie” (Heraclit);(...). (...) V. succes. (Al. B. – M. D.)

217 (...) Greșeală, încălcare a legii, a datoriei, a ceea ce este drept, cinstit etc; abatere de la adevăr, de la ceea ce este bine; eroare. Greșeala se face din nepricepere, fără voie sau neintenționat: „Errare humanum est” (a greși este omenește, orice om poate greși), spunea un proverb latin transmis de Cicero. Adesea, primei părți a proverbului latin i se adaugă o partea doua „sed perseverare diabolicum” (însă a persevera în greșeală este diabolic), deoarece, în acest caz, greșeala nu mai are caracter întâmplător, neintenționat, ci, fie că dovedește un caracter slab, incapabil să se opună răului, fie că ascunde o orientare premeditată spre nesocotirea exigențelor binelui. (...) (Al. B. – M. D.)  

 

(221) (...) Hain, (...). (Înv.) Trădător de țară sau de religie; necredincios. (Al. B. – M. D.)

Hedonism, doctrină morală a școlii cirenaice, reprezentată de Aristip, care, ca și Epicur, considera că binele suprem, scopul vieții îl constituie plăcerea, desfătarea. În timp ce însă Epicur făcea distincție între plăcerile inferioare și plăcerile superioare și afirma că plăcerile trebuie văzute în timp, adică raportate la viața întreagă și în legătură cu urmările ei, care pot fi chiar dureroase, Aristip reducea plăcerea la clipa actuală, fără a se interesa de faptul că nu toate consecințele plăcerii sunt bune. Hedonismul este, deci, o doctrină a voluptății. V. epicurism, eudemonism. (M. C.)   

 

225 (...) Ideal moral, imaginea perfecțiunii din punct de vedere moral, modelul personalității și al conduitei ei în societate, ca întruchipare a tuturor calităților morale ale omului în manifestarea lor supremă. (...) Reținând din decadența lumii antice, îndeosebi fenomenul decăderii moravurilor, creștinismul va crea, în această epocă de profundă dezorientare, un model de moralitate în imaginea fantastică a lui Isus Hristos. (...) (M. C.)  

Idealism etic, teorie conform căreia normele, preceptele, regulile morale își află explicația într-un factor de natură spirituală (voința divină, conștiința colectivă, conștiința individuală etc.) (...) Astfel au apărut și s-au conturat marile sisteme morale ale antichității și ale evului modern. (...) Oamenii – după cum observa subtil Antonio Labriola – nu s-au condus niciodată după preceptele moralei lui Platon sau Herbart. Cea care i-a dominat reglementat comportamentul a fost totdeauna morala practică a timpului (v. morala practică a timpului). (...) Toate marile doctrine morale de la Socrate până la Kant și Hegel au împărtășit, într-un fel sau altul, punctul de vedere al idealismului. Totuși, încă din antichitate au apărut gânditori care au încercat să depășească punctul de vedere al eticii idealiste. Astfel, Aristotel, criticând binele în sine al lui Platon, promova o viziune realistă asupra conținutului valorilor morale. În opoziție cu Platon, care pleca de la principii spre realitate, Aristotel propune o cale inversă, și anume ridicarea de la realitate spre principii. Tot în opoziție cu Platon, care după cum se știe chema la autoflagelarea ființei umane de dragul purității spiritului, Epicur dezvoltă o etică în centrul căreia stă individul cu năzuințele și doleanțele sale legitime (v. epicurism). Mai târziu, realismul eticii aristotelice și umanismul epicurian se vor revărsa generos în concepțiile etice ale gânditorilor materialiști din evul modern. (...) (S. S.)

236 (...) Infamie. (...) 2. Jignire, înfierare, vestejire publică a onoarei impuse de lege sau de opinia publică. Expresia a țintui la stâlpul infamiei înseamnă a condamna, a înfiera, a supune oprobiului public și își are originea la romani, la care, stâlpul infamiei era locul unde erau ținuți legați, spre a fi supuși judecății opiniei publice, prin lovituri cu pietre, criminalii, infractorii etc. V. mișelie, mârșăvie. (Al. B. – M. D.)

238 (...) Instinct și morală. (...) Aprobând dictonul antic „Nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin” (Terentiu), morala noastră pune accentul pe trăsătura specific omenească prin sine și de lume și militează pentru dezvoltarea armonioasă a personalității, fără a contravine condițiilor existenței umane, dar reflectând ierarhia valorilor, normele de conviețuire civilizată și cultă. (P. P.-N.)

239 (...) Integritate. (...) 3. Calitate a unei persoane care nu se lasă coruptă de vreun viciu sau de vreo tentație, care-și păstrează cinstea și demnitatea umană; probitate, cinste. (...) Caton, cenzorul roman (233-249 î. H.), a fost adesea citat ca un model de integritate; (...). (I. B.)

Intenția și faptă. (...) La grecii antici, această forță misterioasă care schimba sensul faptei și intențiile neputincioase, apărea ca soartă, destin. Mitul lui Oedip este reprezentativ pentru aceasta: a hotărât ca acesta să-și ucidă tatăl și să se căsătorească cu propria-i mamă. (...) (C. Z.)

248 (...) Invidie, sentiment sau atitudine de ură sau de părere de rău față de meritele, realizările sau lucrurile altora. (...) Subliniind suferințele morale pe care le provoacă invidia, Democrit arăta că „invidiosul se pedepsește singur”. (...) (Gh. B.)

 

261 (...) Înțelegere, proces al gândirii prin care se surprinde sau se descifrează sensul unui fapt, se reflectă esența acesteia; având ca obiect omul, înțelegerea presupune și transpunerea afectivă și intelectuală în situația omului respectiv. Marc Aureliu spunea; „Deprinde-te a asculta cu atenție pe oricine și a te pune, pe cât poți mai mult, în sufletul celui cu care stai de vorbă”. (...) (P. P.-N.)

 

266 (...) Jurământ, făgăduială sau promisiune solemnă făcută de o persoană, printr-o anumită formulă și într-un cadru solemn, prin care acea persoană se îndatorează profund din punct de vedere moral, se obligă, se leagă că  va face ceva sau nu va face ceva, că va avea anumite

țeluri în viață, că va împărtăși anumite idei, convingeri, concepții, că va avea o anumită comportare; (înv.) legământ. (...) Este cunoscut din istorie jurământul făcut de Hannibal, la vârsta de nouă ani, la îndemnul tatălui său, de a fi dușmanul poporului roman întreaga sa viață. (...) ()   

 

269 (...) Lăcomie, comportare a acelui ce vrea să mănânce sau să bea mult, să câștige mult, să aibă cât mai mult, să facă avere a unui nesățios, avid, nesăbuit. Un lacom numai „ignoti nulla cupido” (obiecte absolut necunoscute nu dorește). (...) V. aviditate, zgârcenie. (Al. B. – M. D.)

275 Logică și etică. (...) Numeroși filozofi (Platon, Aristotel, Epicur, Descartes, Spinoza, Diderot, Kant, Fichte, Hegel, Feuerbach etc) au contribuit la elaborarea logică a eticii, subliniind valoarea de adevăr a rezultatelor cercetărilor din domeniul moralei. (...) (F. M.)

 

280 (...) Martir, (...). În sens religios, martiri au fost aceia care au suferit din cauza credinței și au murit pentru apărarea. Biserica creștină a întocmit culegeri de povestioare despre viețile martirilor, (...). Venerarea religioasă, precum și alimentarea sentimentului de admirație pentru martirajul lor, servesc scopului de întreținere a credinței și in interesului bisericii. (A. T.)

(...) Mască. 1. (...); grecii, la petrecerile în cinstea lui Dionysos, și actorii de tragedie și de comedie își acopereau fața cu o figură de lemn; obiceiul a trecut și la Roma, unde era folosit în timpul bacanalelor (sărbătorile închinate lui Bacchus, zeul vinului). (...) (Al. B. – M. D.)

283 (...) Măreție, ansamblu de calități morale remarcabile care trezesc admirație, uimire, respect. (...) În viziunea antică, măreția eroului tragic consta în cutezanța acestuia de a înfrunta destinul (moira), fiind înzestrat cu o natură sufletească superioară. (...) (Al. B. – M. D.)

285 (...) Metamorfoză, schimbare, transformare, prefacere a oamenilor în animale, arbori etc sau, dimpotrivă, a acestor în oameni etc, sens păstrat încă din mitologia greacă și (...). (...) (Al. B. – M. D.)

286 (...) Misticism, credință în posibilitatea comunicării oamenilor cu ființe și forțe supranaturală, a căror voință ar putea fi cunoscută prin „revelație” și pe alte căi „miraculoase”. (...) Refugiul acestora reprezintă o formă a fugii de realitate, o neputință a claselor dominante de a se împotrivi mersului istoriei (de ex. în perioada elenistă cu care și-a încheiat existența civilizația sclavagistă elină, (...)). (A. T.)

287 (...) Mizantropie, ură de oameni și viață socială, asociată cu lipsa de încredere în ei și cu tendința de a se izola de ei. (...) Raționamentul mizantropului este, așadar, sofistic: trece de la un caz izolat sau de la o experiență întâmplătoare, la totalitatea cazurilor, ab uno disce omnes. (...) (I. B.)

299 (...) Morala religioasă, sistem de noțiuni, principii și norme de moralitate, constituite sub influență nemijlocită a religiei și decretate drept veșnice, neschimbătoare, izvorâte din voința divină. (...)  Totodată, religia (de pildă, creștinismul) neagă utilitatea socială, importanța ei ca factor de transformare a realității potrivit cerințelor omului: „lucrul în stare naturală este opera lui Dumnezeu; munca, prin care el se schimbă, este opera diavolului” – scria teologul creștin Tertulian. (...) În anumite momente de răscruce ale istoriei patriei noastre, militanți religioși au militat pentru apărarea intereselor naționale (..), pentru lichidarea asupririi otomane, (...). V. morala și religia. (A. T.)

307 (...) Morala și politica, sfere distincte ale activității, relațiilor și conștiinței sociale între care există o interacțiune istoricește condiționată. (...)  Platon, de pildă, subordona politica moralei, în măsura în care e concepută ca o cunoaștere transcedentală a binelui suprem; pentru Aristotel, etica este înglobată în politică, ca o ramură a acesteia, întrucât binele comunității ca finalitate a politicii, este supraordonat binelui individual, ca obiect etic. (...) (O. T.)

314 Morală, latură a suprastructurii societății, formă de reglementare a conviețuirii sociale, a comportării omului. (...) Astfel, tipuri sociale ca Euclio din Aulularia lui Plaut, (...) au trăsături comune, deși sunt produsul unor condiții istorice diferite. (...) (O. T.)      

 

325 (...) Narcisism. 1. Iubire excesivă pentru propria persoană. Termenul își are originea în mitologia greacă. Narcis era numele unui tânăr de o rară frumusețe, pedepsit de zeița Afrodita pentru că a respins dragostea nimfei Echo. Îndrăgostit de propria sa imagine, răsfrântă în luciul apei, tânărul s-a stins în cele din urmă de durere. (...) (I. B.)

329 (...) Noblețe 1. Calitate izvorâtă din rangul sau din situația socială conferită de apartenența la clasa nobilimii. În antichitate, termenul este cunoscut la chinezi, indieni, greci, romani. La romani, el desemnează aristocrația formată din câteva familii de patricieni care făceau parte din principalele magistraturi, spre a-i deosebi de „oamenii noi”, ridicați din straturile sociale inferioare. (...) (Al. B. – M. D.)

 

348 (...) Orgie. 1.(În antichitate) Petreceri zgomotoase și destrăbălate date de greci în cinstea lui Dionysos, zeul ocrotitor al viței de vie și simbol al fertilității; la romani, în cinstea lui Bacchus. (...) (Al. B. – M. D.)

 

351 (...) Pasiune, sentiment deosebit de puternic și de activ, care stăpânește pe om și-l angajează, nestăvilit, într-o anume direcție. (...) Epictet spunea: „Pune frâu patimilor până nu-ți pun ele ție”. (P. - P. N.)

366 (...) Păgân, denumire neștiințifică, atribuită de teologie (cu precădere de cea creștină) celui ce împărtășește altă religie. În mod curent, termenul păgân se folosește referitor la adepții religiilor politeiste, animiste, fetișiste ș. a., pe care teologia creștină drept „barbare”, „sălbatice”, în opoziție cu „creștinismul civilizat”. (...) (A. T.)

367 Persecuție, urmărire continuă, nedreaptă și violentă a cuiva pentru a-i provoca daune morale sau materiale; ponegrire, asuprire, împiedicarea abuzivă și brutală a unui individ de a-și exercita drepturile pe care le are (oprimare pe motive politice sau religioase); prigoană. Cândva, prin persecuție erau denumite violențele exercitate împotriva creștinilor din timpul Imperiului Roman. (...) (Al. B. – M. D.)

274 (...) Predestinare, una din dogmele de bază ale creștinismului, mozaismului, islamismului și altor religii, care afirmă că faptele, comportamentul omului, locul și rolul lui în societate sunt hotărâte, dintr-un început, de Dumnezeu și nu pot fi influențate sau schimbate de om. (...) În religiile antice, însușirea de a predestina viața oamenilor era atribuită unor divinități anume (ex. moirele, tyche la vechii greci). Ideea predestinării își găsește loc și în unele doctrine filozofice idealiste strâns înrudite de cele mistico-religioase (ex. la Platon, Filon, Seneca). (...) (A. T.)

275 (...) Prietenie, formă a raporturilor personale care apare relațiile de conviețuire, în activitățile desfășurate în comun etc și se bazează pe încredere reciprocă, încredere, stimă și devotament. (...)  Despre prietenia dintre Marx și Engels, uniți prin idealul comun al eliberării omenirii muncitoare, Lenin scria: „(...) Proletariatul european poate să spună că știința lui a fost creată de doi savanți și luptători ale căror legături întrec cele mai emoționante legende antice despre prietenie între oameni”. (...) (F. G.)

284 (...) Promptitudine, caracteristică a faptelor și acțiunilor omului de a fi făcute, cu repeziciune și la timpul potrivit, adică tocmai contrariul amânării lipsite de justificare. (...) „Festina lente” (Grăbește-te încet), spune un dicton latinesc. (...) (Gh. N.)

Proscris. 1. (La vechii greci) Persoană condamnată fără judecată, care, dacă nu se exila, își pierdea viața și averea; (la romani, pe vremea lui Marius, Sulla etc) persoană scoasă de sub ocrotirea legilor și care putea fi omorâtă de oricine și deposedată de avere. (...) (Al. B. – M. D.)

(...)

Prostituție, degradare morală și socială a unei persoane, care recurge la traficul propriului corp pentru a-și câștiga existența, a-și îmbunătăți condițiile de viață sau a-și satisface înclinările către desfrâu. Semnalată din antichitate, prostituția a constituit o lipsă a demnității umane a persoanelor în cauză și, concomitent, o ilustrare a structurii vicioase a societăților respective. (...) (I. B.)

 

383 Recalcitrant, (...) „Oricine poate fi mânios, căci e lucru ușor; dar să te mânii pe persoana indicată la gradul potrivit, la timpul potrivit și pentru pricina potrivită – aceasta nu se află în puterea oricui și nu este ușor” (Aristotel). (Gh. N.)

386 (...) Relativism etic, doctrină în care se exagerează până la absolutizare caracterul relativ al normelor morale. (...) În antichitatea greacă, relativismul sofiștilor a avut semnificația unei reacții împotriva menținerii unor concepții morale ale trecutului multisecular, cărora li se atribuia valoare absolută, fără a-și găsi de fapt justificare în morala vremii. (...) V. categorii etice, morală, neopozitivism în etică, normă. (M. C.)

393 Rutină, capacitate câștigată prin practică îndelungată, manifestată  prin respectarea severă a anumitor norme de lucru. (...) „Obișnuința este a doua natură” (Cicero), însă omul nu trebuie să devină sclavul propriilor deprinderi. (...) V. atitudinea față de muncă (Gh. N.)

 

396 (...) Scepticism. 1. Doctrină filozofică datând din antichitatea greacă și îmbrăcând diferite forme în cursul istoriei, care, în esență, consideră îndoielnică posibilitatea omului de a ajunge la adevăr, de a deosebi ce este bine de ce este rău, ce este drept de ce este nedrept. Concepțiile sceptice, caracteristice, îndeosebi, perioadelor de criză socială și morală și de decădere culturală au promovat relativismul sau agnosticismul în domeniul teoriei cunoașterii. 2. Doctrină etică, prezentată drept corolar al concepțiilor filozofice sceptice sau caracteristică unor gânditori moraliști de alte orientări filozofice. (...) V. neîncredere, optimism, pesimism. (F. M:)  

410 (...) Stăpânire de sine, capacitate de a supune propria viață emoțională, instinctul, pornirile spontane, dorințele, exprimarea orală unui sever control conștient, de a respinge și de a suprima tendințele ce s opun realizării unui scop principal și de a promova și dezvolta numai pe acelea care servesc scopului. (...) Democrit spunea: „Este bărbat acela ce își învinge nu numai dușmanii, ci și dorințele”. (...) (P. P.-N.)

411 (...) Stoicism, doctrină etică prin care se reflectă într-o manieră specifică, criza morală a antichității eline și romane. Judecând după mărturiile gânditorilor antici, fondatorul școlii stoice este Zenon din Cition (331-232 î. e. n.). Discipol și, ulterior, succesor la conducerea școlii, a fost Cleante. De multă autoritate în rândul stoicilor s-a bucurat și Hrysip, elev al lui Cleante. Stoicii și-a aflat reprezentanți străluciți și Roma antică (din epoca imperiului), cum ar fi Seneca, Epictet și împăratul Marc Aureliu. Virtutea, după stoici, reprezintă binele suprem. Ea se dobândește prin stăpânirea de către om a firii sale lăuntrice și prin dirijarea vieții în acord cu imperativele naturii. Apare deci că virtutea este forma cea mai indicată de adaptare la mediu. Adaptarea, „viața în acord cu natura” (Zenon), pe care o preconizează stoicismul drept normă și condiție a virtuții, nu are însă nimic comun cu o etică a acțiunii și transformării realității sociale. Conformarea la natură reprezintă, în fapt, un tip de adaptare teoretico-spirituală la un mediu social care se dovedește a fi străin și vrăjmaș individului. Omul, consideră stoicismul, trebuie reeducat. Voința sa urmează a fi călită în așa măsură, încât să dobândească tăria sufletească, abnegația necesară opunerii torentului evenimentelor și fenomenelor. Direcția, sensul, cursul evenimentelor și fenomenelor, după stoici, este cel heraclitic, „totul curge”. Totul este efemer, nimic nu este stabil. Omul, ca ființă rațională, este obligat astfel, prin forța lucrurilor, să-și întărească voința și puterea pentru a le opune trecerii, devenirii, efemerului. Înțeleptul privește lumea, în pofida devenirii concretului, din punctul de vedere al veșniciei devenirii. Prin aceasta se ridică deasupra torentului evenimentelor. În haosul și în vârtejul lucrurilor, el descoperă un punct de sprijin: rațiunea triumfătoare. Supunerea necondiționată în fața destinului, a sorții se împletește la el cu convingerea propriei sale măreții. Astfel, înțeleptul se socotește un demn interlocutor al „banchetului divin”. Înțeleptul trebuie să se ridice însă, nu numai deasupra a tot ce-i este exterior, cosmic, ci și deasupra pasiunilor, dorințelor. Stoicii propovăduiesc disprețul, apatia față de pasiuni, față de afecte. Ele alcătuiesc sursa neliniștii și a durerii. „Afectul – după Zenon – este o mișcare nefirească a sufletului”. Omul înțelept, afirmă stoicii, este liber, deoarece nimic nu-l neliniștește. Asupra lui se abat, din când în când, arată Seneca, doar „umbre” ale pasiunii. Fiind întruchiparea rațiunii, el este lipsit de emoții. Trăiește bucuria liniștii. Situându-se deasupra evenimentelor și pasiunilor, înțeleptul este fericit în toate circumstanțele și împrejurările vieții. Morala stoică a fost mai târziu preluată și reelaborată de creștinism. (...) V. fericire. (S. S.)   

 

421 (...) Temperanță, caracter al gândirii și al conduitei de a fi măsurat, sobru, cu tact. (...) „Est modus in rebus, sunt certi denique fines” (Este o măsură în toate și limite bine trasate) (Horațiu) (...) V. abstinență. (Gh. N.)

424 (...) Titan, (...). În mitologia greacă, cei 12 titani, copii ai lui Uranus și ai Geei, ai Cerului și ai Pământului, șase băieți (titani) și șase fete (titanide), întruchipau diferite forțe ale naturii. (...) V. personalitate (AL. B. – M. D.)

 

431 (...) Umanism. 1.(în sens restrâns) Mișcare culturală europeană din epoca Renașterii, inspirată de prefacerile sociale care pregăteau nașterii lumii burgheze și care a promovat o ideologie nouă laică, în centrul căreia se afla omul, ideea liberei dezvoltări personalități umane, concepută însă într-un spirit individualist. Pornind de la că idealul omului liber și armonios dezvoltat, ca personalitate și ca cetățean, s-a întruchipat în cultura antică, umaniștii au procedat la restaurarea și la studierea monumentelor culturii greco-latine.                                 (...)  Reprezentat de Nicolaus Olahus, I. Vitez, I. Honterus, G. Heltai, M. Halici ș.a ., umanismul transilvănean a culminat, sub raportul orientării antifeudale, cu cărturarii din secolul XVI: Ioan Sommer, Fr. David, Paleologus. În secolul XVII și la începutul secolul XVIII, tendințe umaniste afirmă în opera unor cărturari moldoveni, munteni și transilvăneni: Miron Costin, stolnicul Constantin Cantacuzino, N. Milescu, mitropolitul Dosoftei, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Brancovici ș. a. (...) V. antiumanism (O. T.)

436 (...) unitatea poporului (societății) 1  (sens restrâns) Unitatea multilaterală a societății socialiste, care se aplică pe plan obiectiv, cât și pe plan subiectiv, constituind principala forță a motrice a dezvoltării acestei societăți. (...) Unitatea socialistă a poporului, coeziunii națiunii noastre socialiste și-au găsit exprimarea în Frontul Unității Socialiste, din care fac parte Partidul Comunist Român, forța politică conducătoare a societății, organizațiile de masă, obștești și profesionale, uniunile de creație și asociațiile oamenilor de știință, consiliile oamenilor muncii de naționalitate maghiară, germană, sârbă, ucraineană. (...) (O. T.)

438 (...) Utilitarism. 1.Doctrină etică care reflectă interesele și stările de spirit liberale din secolul XIX și care continuă tradițiile hedonismului și eudemonismului; (...). (...) (O. T.)