Aproape de Elada (CĂLINESCU 1985)

George Călinescu, Aproape de Elada, Supliment 1985 „Revista de istorie și teorie literară”, Academia de Științe Sociale și Politice a RSR

 

Oratoria și celebritatea

(27) Iată ce scrie Setembrini () despre Emmanuelle Orchi da Como, predicator: „În prima predică începe cu păunul căruia îi descrie coada, apoi vorbește de măr, apoi de jocul cu mingea, de iarba pe pajiște, de știința lui Ptolemeu, de T. Brache, Fracastoro, de unde sare la Hercul, Alexandru, Bucifal care seaman cu amvonul.”

 

Prietenele noastre cărțile

(47) Îl văd pe Dinu Păturică jucând menuet cu vătafii în straie orientale.

 

Discriminații,  49-64

(51) Grecia e mai uscată, mai tragic sudică, spre a vorbi astfel.

(55) Într-un anume fel, concetățeni ai lui Caragiale, suntem mai incisivi, mai greci, totuși literatura lui Sadoveanu și a nuveliștilor îndeobște arată o simpatie excesivă pentru om.

(59) Nu-i aci (Beatrice – Dante) nimic bizantin, nimic fantastic.

 

Civilizație și cultură

(69) Noi, oamenii, nu mai stăm turcește, ca nomazii, ci folosim acest instrument de odihnă a trupului (scaun).

 

(La un symposion platonic)

(87-88) Mă gândesc că dacă în monotonia picturii de cameră, ar apărea în România o școală romantică a marei compoziții. și Occidentul ar lua cunoștință de maeștrii români pictând o lume bizară între barbarie și civilizație, Occident și Orient, căzută într-o nemișcare academică, lumea într-un cuvânt a lui Pann, Filimon, I. Caragiale și M. Caragiale, Barbu, care e o lume clasică, îmbrăcată extravagant pitoresc, atunci Occidentul s-ar pasiona pentru literatura noastră și ceea ce nouă ni se pare banal, ar fi nou.

 

[Rostul femeii române]

(93) Se zice că o regină a amazoanelor, auzind de Alexandru cel Mare, a dorit să perpetueze speța cu ajutorul acestui superb exemplar viril. Prin aceasta, principiul izolării în sterilitate a fost încălcat.

 

8.Gaston Migeon/Carnete , 188-90

(189) ) Nearchos, generalul lui Alexandru cel Mare, se îmbrăca în mătase chineză. (...)

Bizantini. Sub Constantin cel Mare apar veșmintele de mătase, țesute sau brodate (San Vitale din Ravenna). Deși probabil grecii sub Valens și Valentinian, secolul IV, primeau mătăsuri brute din Orientul extrem; abia în secolul VI, sub Iustinian, Constantinopolul află secretul creșterii viermilor de mătase prin doi călugări, care aduc semințe de dud în bastoane de bambus găurite. În 1204 Constantinopolul e luat de cruciați, venețienii trag profit pentru atelierele lor din prada enormă.

 

11.Trattati del Cinquecento sulla donna/Carnete, 196-200

(200) În Tracia, Lidia, Iliria fetele obișnuiau să strângă prin comercializarea favorurilor, (...).

Gheorghe Popovici (STAHL 1934)

 Henri H. Stahl, Gheorghe Popovici, „Criterion”, București, an I, nr. 2, 1 noi. 1934

 

(4) Profesorii de drept românesc studiau în manuale occidentale, făceau curs de drept bizantin și glosau patriotic asupra instituțiilor romane lăsate nouă direct de badea Traian sau poate încă mai de mult de traci, proslăviți în lungi și ditirambice poeme în proză.

Goana după meteor (VERNE 1901)

Jules Verne, Goana după meteor, trad. (fr. 1901) G. Naum, ed. I. Creangă/19, București, 1979, p. 134-294

 

VI.

170 [Daily Whaston] ` (...) așa numita „piatră a fulgerului”, adorată ca simbol al Cibelei în Galatia și transportată la Roma, ca și o alta găsită în Siria și consacrată cultului soarelui; „scutul sfînt” cules pe vremea domniei lui Numa; (...).

170) [Daily Whaston] `Diogene din Apollonia nu pomenea oare de un bolovan incandescent., mare cît o piatră de moară, a cărui cădere lîngă Aegos Potamos i-a înspăimîntat pe locuitorii Traciei?` (...);

 

X.

194 (...) amintirea frumosului efeb Antinous*.

*Tînăr de o mare frumusețe, sclav favorit al împăratului roman Adrian.”

195 De când își instalase acolo Penații*, numărul odăilor nu se mărise.

*Zeități ale casei la romani și etrusci. La fiecare mutare, stăpânii casei își lua Penații și îi instalau în noua locuință.”

 

XVI.

252 (…) ploaia aceasta cu care Jupiter a scăldat-o pe Danae*, dacă e să credem povestirile mitologice.

*Danae, în mitologia greacă, fiica lui Acrisios, regele Argosului, căreia Zeus i s-a arătat sub forma unei ploi de aur.

 

XIX

267 (…) l-a dat în paza unui Mentor*, (…).

* În poemele homerice (Odiseea), prietenul lui Ulise și educatorul fiului acestuia, Telemac. Simbolul sfătuitorului sigur și plin de experiență.

 

Națiunea și contemporaneitatea (VLAD 1972)

Constantin Vlad, Națiunea și contemporaneitatea, Editura didactică și pedagogică / Filozofie, București, 1972, 18 p.

 

Ce este națiunea?

5 (...) Grupurile triburilor înrudite sau uniunea de triburi, caracteristice etapelor superioare ale orânduirii gentilice, dădeau expresie evoluției formelor de comunitate umană către demosul antic.

(...) În același timp, pe temelia progresului forțelor de producție se dezvoltau limba, trăsăturile spirituale, tradițiile și obiceiurile comune, care, toate laolaltă, formau fizionomia acestor popoare antice – dacă ar să ne referim la popoarele continentului nostru – grec, roman, dac etc.

În condițiile migrațiunilor a numeroaselor populații aflate în diferite stadii de dezvoltare, ale ciocnirilor și războaielor etc, trecerea treptată la feudalism a dat naștere popoarelor evului mediu, care apar fie prin dezvoltarea unor popoare antice, de exemplu grecii, fie ca rezultat al unui îndelungat proces de încrucișări, dizolvări, asimilări și contopiri de populații până atunci distincte. Poporul român, de exemplu, s-a format în secolele VII-IX ale mileniului I al erei noastre, la capătul unui îndelungat proces istoric, în spațiul de la nordul Dunării de Jos, având ca teritoriu-nucleu ținuturile de deal și de munte ale Daciei, ca rezultat al romanizării elementului autohton daco-moesic, al asimilării treptate a slavilor și al altor populații așezate pe teritoriul României de astăzi. Factorul de bază în constituirea poporului român l-a reprezentat populația daco-romană formată în perioada stăpânirii romane, care s-a menținut după părăsirea Daciei de către autoritățile romane, asimilând populația de alte origini etnice stabilite în procesul migrațiilor.

 

Ce caracterizează națiunea?

9 (...) În cazul a numeroase popoare europene – român, italian, bulgar, popoarele Iugoslaviei de astăzi ș. a. – drumul spre constituirea în națiuni a fost drumul unor lupte îndelungate și grele, pline de jertfe pentru neatârnare, pentru cucerirea independenței naționale. Dominația otomană și cea a Imperiului Habsburgic au împiedicat multă vreme progresul economic, social-politic și cultural al a numeroase popoare, procesul constituirii lor în națiuni, dar n-au putut înfrânge setea lor de libertate. (...)

 

Națiunea noastră socialistă, etapă superioară în dezvoltarea superioară a poporului

13 (...) De-a lungul veacurilor, alături de români, pe aceste meleaguri s-au așezat populații de alte naționalități: unguri, germani, sârbi etc.

Mustul care fierbe (GOGA 1927)

Octavian Goga, Mustul care fierbe, pref. și notă bibl. T. Vârgolici, Scripta, București, 1992 (orig. 1927), 336 p.

 

Cultul tinereții, „Țara noastră”, 14 septembrie 1924

(35) În cele două Principate, cari tânjeau subt domnia turcească, se ducea o viață minusculă fără orizont, cu o clasă diriguitoare atinsă de toate stigmatele importului fanariot.

 

Ideea națională. Conferință ținută în fața studenților din Cluj, „Țara noastră”, 16 dec. 1923

(45) Astă vară au fost serbările aniversării morții mitropolitului Șaguna. (...) Mi-a apărut sub amvon figura absentă și profană a unui așa-zis ziarist, originar din Polonia mi se pare, expulzat odinioară din regat și prăvălit recent în țară. (...) Din condeiul lui trebuia să se desprindă praznicul nostru, tot misterul troparelor bizantine care ne legănau atunci, toate tresăturile intime ale moștenirilor noastre atavice.

(45) Cîteva luni în urmă, la Lausanne, a fost o conferință interaliată, la care a participat și România. (...) – cine credeți că a fost cancelarul autorizat al opiniei publice: d. Iacob Rosenthal...(...) Vă amintiți, întrepidul luptător întorcîndu-se în țară a publicat în gazetele sale un lung interview cu doctorul Rakowsky [Racovski], delegatul Sovietelor, cu care, spunea dînsul, a avut lungi întrevederi. Stăruiți asupra acestor interesante conversații pe malul lacului Geneva: Rakowsky [Racovski], revoluționarul, invectivîndu-și țara, și d. Rosentahl, democratul, apărînd din răsputeri teza românească.

 

Monumentul lui Mihai Eminescu, Cuvântare rostită la Sân Nicolaul Mare, 18 octombrie 1925

(53) Veacurile i-au strigat de departe, dincolo de scripturile batrine, i s'a mărturisit misterul traco-romanic al începutului, i-a strălucit epopeia dela o mile patru sute,1-au durut toate chinurile facerii de astăzi.

 

Vânt de primăvară, „Țara noastră”, Cluj, 18 feburarie 1923

(56) [Rosenthal – Honigmann] I-a mişcat vreodată flacăra care arde în ochii negri ai băieţandrului rupt de la plug şi azvîrlit în ger și foame, ca să descifreze paginile subtile din  codul  lui  Iustinian?

 

Un caz de conștiință, „Țara noastră”, 28 septembrie 1924

(70) (...) prin ce crize pustiitoare va fi trecut până în dimineaţa fatală, când, după o rugăciune subt bolta bisericii Mavrocordaţilor, [Ion Moța] a  ridicat arma asupra tova­răşului necredincios?

 

Mustul care fierbe, „Țara noastră”, Cluj, 18 mar. 1923

(138) Împrejurul nostru a început să roiască unda de pe stradă, lumea Chişinăului pestriţă cu amestecul de neamuri și de limbi, de la evreii din Polonia pînă la bulgarii de la Ismail, toată zgura azvîrlită de vitregia vremii pe pămîntul lui Ştefan cel Mare.

 

Vorbele mari, „Țara noastră”, Cluj, 25 martie 1923

(158-9) Ca să înţelegeţi până unde a avansat penibila diminuţie de cerebralitate şi să vă daţi seama că acest haşiş ordinar al vorbelor mari a năpădit chiar şi firele mai distinse, supuse în  trecut la oarecare discuție de gândire, cântăriţi, vă rog, această frază smulsă la întâmplare din cuvântarea unui merituos profesor universitar din Cluj, istoric apreciat de noi toţi: „Nici ţarul Rusiei, nici sul­tanul Turciei n-au încătuşat mai mult libertatea poporului decât acest guvern."... Lăsând la o parte stupidele călcări de lege ale cârmuirii actuale, nu vi se pare că ne apropiem în mod primejdios de retorica delicioasă a eroilor lui Caragiale cu astfel de invocări ale ... sultanului Turciei?

 

După renunţarea principelui Carol, „Țara noastră”, Cluj, 10 ian. 1926

(185) Suntem  puşi în  faţa  unei întâmplări dincolo de limitele raţiunii, ale cărei peripeţii parc-ar fi îndrumate de forţe oarbe ca în tragediile antice. (…) Cine-ar putea veni aici cu stavila  judecăţii cumpănitoare, cine-ar putea dumica în argumente logice o pagină din Sofocle?

 

Gheorghe Coșbuc. Discurs de recepție în ședința Academiei Române, la 30 mai 1920, „Țara noastră”, Cluj, 3 iun. 1923

(190) Într-o vreme când cele două principate dunărene, cu tot cortegiul de mizerii ale vasalităţii turceşti, aveau totuşi o pătură conducătoare de stat şi un impuls de civilizație proprie, (…).

(190) Literatura a fost totdeauna o energie precursoare, în cîmpul ei s-au adunat mai întîi şi au cerut cuvînt  puterile latente ale unui popor, indicînd  prin proporţiile lor raza de întindere a măririlor viitoare. În acest chip Iliada lui Homer a luminat înaintea Atenei lui Pericle, (…).

(194) În cenuşa ei tremurau basme de veacuri spuse de oameni ai câmpului, instincte străvechi păstrate în savoarea lor originală într-o căldare de munţi, panteismul estetic al primitivilor cald și colorat, o tainică moştenire întîrziată din lumea lui Homer, într-un ascuns ungher traco-romanic.

(195) Coşbuc s-a gândit, ne-o spune el, la un mare epos naţional  în care să se încadreze  mitologia  românească şi care să reoglindească ca o Iliadă sau Aeneidă însăşi copilăria neamului, perioada de legen­dă  şi  mister, când în intimitate cu  natura se plămădea sufletul  nostru.

(195) (…) balada nunţii ţărăneşti: Nunta Zamfirei. Ca în Teogonia lui Hesiod, unde se fixează ierar­hia zeilor Eladei, în poezia lui Coşbuc, cea mai strălucitoare creaţiunea epică a noastră, se  redă cu o vigoare elementară  şi cu o  diabolică alchimie a versului, cea mai veritabilă incantaţie a mitului românesc.

(198) Dacă poate fi vorba de vreo influenţă străină, atunci clasicismul  greco-roman şi neoclasicismul german i-au împrumutat din mijloacele lor ca să-şi realizeze cu mai multă  înlesnire opera intuiţiei lui sigure şi pricepute...

(201) A tradus Aeneida, l-a atras fluviul  larg al lui Homer, cu splendorile lui întinse.

 

Un precursor al unității: Iosif Vulcan, „Țara noastră”, Cluj, 17 ian. 1926

(214) Bătrînul publicist [I. Vulcan] este un fel de Nestor al Thaliei în Ardeal.

(215) Poate ca un razim sufletesc împotriva asupririi streine, ca o compensație pentru suferințele prezentului vitreg, cărturărimea noastră simţea încă trebuinţa zeilor traco-romanici.

 

Avram Iancu, „Țara noastră”, Cluj, 31 aug. 1924

(224) Ce vifor pus­tiitor trebuie să fi bântuit în aceste clipe în sufletul Prometeului înlănţuit!

(226) Clipa ne covîrşeşte cu înţelesul ei adînc, un fior de veacuri tremură în frun­zele gorunului  lui Horia și din troparele bizantine flutură eternitatea  peste capetele noastre.

 

Părintele Lucaci, „Țara noastră”, Cluj, 10 dec. 1922

(231) Sunt oameni predestinaţi să concentreze în sufletele lor aspirațiile pubice, oameni-drapel care se ivesc pe toate câmpurile de luptă, aducând parcă de sus mistica flacără a credinţei...  Sunt Tyrteii Eladei, proorocii cum le zice Vechiul Testament, eroii cum îi numeşte Carlyle.

 

Problema maghiară, „Țara noastră”, Cluj, 28 ianuarie 1923

(242) Ei sunt totdeauna gata să se bată pe trei fronturi, ci ţin adunări la care se strigă şi se plînge, se împart hărţi ale Ungariei ciuntite, se spun poveşti fantastice despre crimele sârbeşti şi despre spânzurătorile din Ardeal, se fac solemne jurăminte și se trimit pompoase telegrame lui Kemal paşa la Angora, sau lungi corespondenţe la „Manchester Guardian".

 

Concepții minoritare, „Țara noastră”, Cluj, 25 feb. 1923

(248) Utopia însă se lărgeşte şi brodind pe fondul romantic, visătorul de la Cluj [publicistul Paal Arpad] confundă statul român de-a dreptul cu republica lui Platon.

 

Patrioții de la Budapesta, „Țara noastră”, Cluj, 24 aug. 1924

(255) Pagini numeroase din cărţile lui [Ady Endre] nu sunt decât o filipică înverşunată care smulge „buruienile ogorului unguresc".

(257) (…), ei au popularizat legile de deznaţionalizare ale lui Apponvi şi utopiile lui Tisza, ei au cerut răstignirea Serbiei şi în călimara lor s-a clocit dezastrul.

 

Avem Patriarh, „Țara noastră”, Cluj, 8 noi. 1925

(281) Cu o strălucire vrednică de însemnătatea evenimentului s-a învestit, în persoana părintelui Miron Cristea, cel dintîi Patriarh al României. Clerul şi poporul deopotrivă au înţeles semnificația praznicului, plecîndu-sc cu cuviinţă în faţa convoiului

(282) Ar fi fost, poate, nimerit ca în linii mari, să se satisfacă nevoile unităţii, să se netezească asperităţile, şi numai ea o încoronare să vie la urmă mitra Patriar­hului, punctul arhimedic al unui perfect angrenaj. 

 

Încoronarea de la Alba Iulia, „Țara noastră”, Cluj, 15 octombrie 1922

(284) Un izbitor adevăr rezumativ însă se ridică îndărătnic de după apăsarea  tuturor veacurilor şi luminează însuşi misterul de  existență al acestui popor traco-romanic.

 

Mobilizare morală, „Țara noastră”, Cluj, 10 aug. 1924

(286) În Bulgaria agitaţia pare a fi în ajunul unei încăierări generale.

 

Istoria există numai prin adevăr (RAILEAN 1991)

Nicolae A. Railean, Istoria există numai prin adevăr, „Anuarul Muzeului Național de Istorie a Moldovei”, Chișinău, 1991

3 (...) La compartimentul „Istoria Veche” se recomanda să nu se accentueze caracterul sedentar al tracilor în general și geto-dacilor în special. (...)

Pentru evul mediu timpuriu sarcina principală era de a demonstra prezența cât mai veche a slavilor pe aceste pământuri, dependența lor de Rusia Kieveană și lipsa totală a geto-dacilor romanizați. (...)

Dar războaiele ruso-turce? O sută de ani a vărsat sânge Rusia pentru Moldova, nu cu alt scop, Doamne păzește-o și ocrotește-o de gurile „rele”, doar s-o vadă odată „eliberată” de sub jugul nesuferiților de necredincioși.

4 (...) Ea [] a vrut pe toată [Moldova] s-o „elibereze” și nu numai: și Țara Românească și întreaga Peninsulă Balcanică, chiar și Turcia putea fi „eliberată”... de turci, dacă nu-i mai dădeau peste mână alte imperii (desigur agresive și cu gânduri rele).

Alternativele gândirii politice românești în anii 50-60 ai secolului trecut (BORSI 1992)

Borsi-Kalman Bela, Alternativele gândirii politice românești în anii 50-60 ai secolului trecut, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

*Textul de față a fost redactat la Pecs (Ungaria) pentru colocviul științific „Idei dominate în Balcan/Peninsula Balcanică”, la 27 martie 1992

193 (...) La începutul anului 1859, Ion C. Brătianu, unul din corifeii Partidului Liberal („roșu”) din țara Românească, în subsidiar politicianul român care s-a bucurat de cel mai mare succes în anii 1870, îi scria lui A. I. Cuza, principele comun proaspăt ales, în memoriul său despre clasa comercianților și meseriașilor din Muntenia, deci despre viitoarea burghezie românească: „(...); pentru că deși în comerțul de sus se află mulți străini, însă fiind toți de ritul Bisericii noastre naționale și fiind toți veniți din țări supuse Turcilor. România a fost adevăratul pământ al făgăduinței pentru dânșii, aici s-au îmbogățit și s-au ridicat la starea de om liber, aici au găsit o patrie mai liberă și mai generoasă, la a cărei prosperitate se interesează astăzi, atât cât și noi născuți Români (...)”(2).

(...) Autorul, Mihai Czajka Czajkowski (Sadyk pașa), fost agent din Constantinopol al lui Adam Czartoryski, trecut în serviciu turcesc, scria despre conflictul sângeros de la Constangalia, soldat cu numeroși morți și grav răniți:

194 „(...) am avut convingerea că România unită ar face tot ce i-ar sta în putință împotriva Turciei, fiindcă, cu cât ar fi mai începută și mai unitară, cu atât ar simți mai împovărătoare dominația feudală otomană – și ar face totul pentru câștigarea ocrotirii din partea vecinilor săi puternici, Austria și Rusia. (...) A cedat armamentul [rusesc] destinat Sârbilor [1862], fiindcă a vrut să acționeze împotriva Turciei, nu i-a lăsat să treacă nici pe Italieni, nici pe Unguri în Austria, nici pe Polonezi în Polonia. (...)”(3).

195 (...) Călinescu, în 1941, se referea astfel la „penetrabilitatea” păturilor superioare și medii din Principate: „E adevărat că boierimea era clasa cea mai deschisă infiltrațiilor, însă ea obligă la o asimilare completă și rapidă(6). (...) Grecii din Principate nu sunt aceia din Peninsulă și de-am face un proces prea fin de origine în populația orășenească a vremii, am fi foarte încurcați. Între Românul învățând grecește și Grecul slujbaș român, vorbind graiul țării, nu e nici o deosebire. Nici unul dintre ei nu are conștiința distincției rasiale și legăturile prin căsătorii se fac în chipul cel mai simplu, toți fiind ortodocși. Un Grec din Principate e un asimilat din clipa pășirii peste Dunăre(7).”

Mai mult, în lumina declarației lui Brătianu, următorul raționament al lui Călinescu despre modalitatea prelungitei „etnogeneze a clasei mijlocii” românești din Muntenia nu mai apare deloc rupt de realitate: „Între Tracia și Dacia [adică Peninsula Balcanică a României] a fost a întotdeauna o așa mare comunitate etnică și poporul român are o așa mare putere de absorbțiune, încât naționalitatea aci e un factor ce se determină prin simplă alegere. Un balcanic, care a intrat în orbita românismului și a intrat în viața Statului român, se deznaționalizează aproape imediat, sau mai bine zis, își limpezește fondul traco-dacic oscilant. Legați prin căsătorie cu familii vechi din țară, acești oameni noui nu au avut nicicând sentimentul că sunt străini(8)”.

198 (...) [Al. Papiu Ilarian, memoriu, ianuarie 1860, București] „(…) Dunărea (Danubius, salus, Reipublicae) și castelele ei apără pe Români de barbari, pe Români de Turci; (…).

(…) Atât dreptul nostru istoric, cât și dreptul nostru național la un asemenea Stat, e cu mult mai puternic de cât dreptul Ungurilor: un asemenea stat ar respunde și intereselor Europei mai bine de cât Ungaria cea istorică a Ungurilor, compusă din Unguri și Croați, din Sârbi și Slovaci, din Români, și alte nemuri, adică din atâtea elemente eterogene care unite într-un singur Stat unguresc ne ar presenta un fel de Austrie ungurescă care pe tot momentul ar tulbura din nou liniștea Europei răsăritene.

Scriu că se veorbesce de o Românie de la Carpați până la Em. [Haemus – Munții Balcani]. Însă Bulgaria vorbesce o limbă slavică, și apoi valea dintre Carpați și Em. nu s-ar putea susținea nici asupra domnitorilor de la Carpați, nici în contra celor de la Nord. Transilavania, și nu Bulgaria, este partea cea mai frumoasă și cea mai vitală din trupul cel sfîșiat al națiunii române” (16).

Făcând abstracție de faptul că în argumentarea politologului de odinioară apare, pentru moment, și idea, până acum sterile, a „întregirii (balcanice a) neamului”, raționamentele sale constituie o strategie națională și bănuiesc că nu sunt necesare aprecieri sau completări deosebite.

199 (…) [contele prusac A. Scherthoss, 1864] „(…) Până atunci, în exterior, [A. I. Cuza] se va strădui să mențină un balans politic, așa cum a făcut-o până deunăzi și în interiror. Nu vrea să trezească suspiciunile Porții, fiindcă legăturile slabe și formale cu Turcia le consider mai degrabă o apărare indispensabilă, până la dispariția pericolului din nord și vest. Cât timp așteaptă, nu vrea să se certe inutil cu cei doi vecini puternici a căror victimă ar devein în cazul unei schimbări la tronul Franței. Din acest motiv, nu recepționează nici inițiativele venite din partea Serbiei. (…)” (19).

Adică, din nou, pe scurt, cum a formulat, de fapt, aceeași problemă Czajkowski-Sadyk pașa cu un an mai devreme: „.. atunci [1848-1849] a existat o Moldovă și o țară Românească, iar acum [1863], există o Românie”(20).

 

Note

1 = În 1859-1860 nu se poate vorbi deocamdată – în sens sociologic decât de pături de interese burgheze orășenești și, în parte, (sub forma grupurilor de „arendași” cu o origine mai mult balcano-levantină), rurale, a căror contopire, cristalizare – grației ideologiei „panromâne” a cărei origine poate fi găsită în Ardeal – s-a petrecut în ritm rapid. Vezi Borsi B., Hungarian exiles and Romanian national movements 1849-1867, Columbia University Press, 1991-1992.

5 = Într-atât, încât un observator maghiar, Veress Sandor, care a locuit la București din 1849 și până s-a stins din viață (1884) – datorită  activității sale de „inginer funciar” (măsurător de terenuri) el este considerat până astăzi cel mai acut observator al realități românești din acea epocă – susține într-un manuscris de al său că, în anii 1850-60, numai 10% din boierimea română din Muntenia era de origine română! Patru cincimi din arendași – după părerea lui – erau greci și chiar în restul de o cincime numărul românilor era neînsemnat, față de cel al sârbilor și bulgarilor. Nu era mai bună situația nici în privința comercianților, pomeniți și de Ion Brătianu, cu precădere negustori de cereale: nouă zecimi dintre aceștia – în opinia lui – erau greci, cel puțin în cârciumile din porturile dunărene – de la Calafat și până la Galați – s eputea auzi aproape exclusive limba neogreacă. Vezi Borsi B., „Alfold”, 1990/6, 34-38.

Datele lui Veress par a fi susținute și de notele de călătorie dintr-un organ de presă editat la vremea respectivă la Pesta: „Populația Moldo-Vlahiei are vreo patru milioane de suflete și este compusă din români și imigranți; primii, care sunt considerați a fi amestecul dacilor cu romanii, constituie partea cea mai însemnată a populației. Dintre ceilalți locuitori, următoarele naționalități sunt cel mai puternic reprezentate: grecii, care se ocupă cu precădere de comerț, bulgarii, ai căror strămoși au imigrat aici în sec. VII de pe malurile Dunării; (..)”. Viddintl Bukarestig, HAZANK S A KULFOLD, 1866, iunie 10, p. 357.

10 = Memorand făcut în luna ianuarie 1860 pentru Pr. (incipe), a văzut prima oară lumina tiparului în nr. 1, din 1 ian. 1860 (după alții pe 1 mai) al „Revistei Carpaților”, cu titlul Idealuri naționale ale Nemților, Slavilor și Românilor, apoi în publicația „Revista pentru istorie, arheologie și filologie”, I (1883), sub titlul Memorand despre raporturile românilor cu nemții, cu slavii, cu ungurii, în timp de pace și în casul unei revoluțiuni în răsăritul Europei, presentat Principelui A. I. Cuza în 1860”.

14 = Pe această posibilitate scontase și elita politică maghiară, mai precis, îi era teamă de ea. Acest fapt reiese câțiva ani mai târziu din cuvintele primului ministru maghiar de atunci, Andrassy Gyula, care – aplicând cu fidelitate concepția istorică maghiară a generației reformatoare, care nu recunoștea, din punct de vedere tipologic, decât pătura nobiliară – aproape identică – croată ca fiind la egalitate cu cea maghiară (și poloneză), lucru pe care însă nu îl făcea și în cazul românilor din Ardeal (în ultima instanță, din cauza faptului că o parte însemantă din pătura conducătoare a acestora, după cum se știe, în decursul secolelor anterioare, devenise membră a „Natio humgarica”, s-a identificat în mare măsură nobilimii maghiare) – îi spunea lui Radu Ionescu, agentul român de la Belgrad, care, în numele guvernului Dimitrie Ghica – Kogălniceanu (din însărcinarea lui M. Kogălniceanu), a cerut însuflețit, în 1868, la „compromisul” croato-maghiar ca „bunii patrioți și bărbați luminați aflați în fruntea Ungariei (…) tot ce a fost recunoscut Croației (…)”. Andrassy, într-un mod într-adevăr decepționant și jignitor din punct de vedere al românilor (desi, din păcate, lesne de înțeles din punct de vedere istoric și sociologic, precum și din percepția generală a epocii), s-a exprimat astfel: „Ardealul nu a fost în situația Croației, nu a avut niciodată conducători ca banii croați”.

 

(„Korunk”, 9/1992)

Borsi-Kalman Bela (1948) – istoric, Budapesta

Voința comună în cultura politică românească (KERESKENYI 1991)

Kereskenyi Sandor, Voința comună în cultura politică românească, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

203 (...) Gânditorul – Apollo-ul sihastru de la Păltiniș – care a cercetat emulația tainică a individualului desprins din generalitate – își poate justifica eventual fapta susținând că numai alianța organică a părților care-și trăiesc conștient individualitatea poate avea pretenția să devină întreg. Ideea herderiană a organicității poate deveni odă chiar și pe buze de Dionysos, ca ale lui Ady.

205 (...) În formarea imaginii identității naționale și-au găsit deopotrivă locul atât francofonia tradițională și poziția antigermană a poporului român, accentuarea în egală măsură a integrării europene și a solidarității balcanice, cât și analiza însuflețită a specificului național. (...)

[N. Iorga] Prima încercare de acest fel a apărut în Les latins d`Orient, a doua în Byzance apres Byzance.

206 (...) Primul [Athanase Joja], pe baza concepției naționale urmărită de la Maiorescu la Blaga, include etnia română sub egida bona mens, accentuând prezența originii traco-geto-romano-slavo-bizantine a simțului măsurii și realității (raționalism și vitalitate), care a colorat intens melancolia specială a perceperii naturii și lumii a strămoșilor geto-daci.

207 (...) Problemele de identitate ale societății românești sunt cunoscute pentru observatorii externi (Michael Meyer: Turkish or Taivanese? Romanian search for en economic role model, „Newseek”, 1990, november 19). (...) Desigur, s-a pus în discuție și posibilitatea încetățenirii modelului spaniol și s-au găsit spirite pesimiste care să amintească și exemplul Turciei. (...)

Constantin Noica, gânditorul român cu cea mai mare influență în epocă, în scrierea sa considerată un fel de testament (Înțelesul nepolitic al Politicii lui Platon, 1985), a apreciat că politica, ca mod de existență ontologic, e destul de limitată – limita autentică putându-i-o conferi ideologia dreptății.

208 (...) Sihastrul de la Păltiniș a declarat astfel război nu numai Werner Jaeger, autorul operei The ideals of Greek culture, ci tuturor creatorilor oricăror paideia politice. După Noica, spiritul dreptății este spiritul colectivității, dar acesta nu poate fi niciodată doar al unei colectivități. Platon nu ar fi permis niciodată nimănui și nici sieși să vorbească despre idei parțiale. Așa că – își încheie meditația istoricul român – dreptatea ca legislație este miezul ideatic al Statului, iar politica – în al cărei centru ideal  putem ajunge urmărind firul Ariadnei – se judecă pe sine.

                                              

(„Korunk”, 2/1991)

Kereskenyi Sandor (1950) – eseist, redactor „Korunk”, Cluj

Europa națiunilor, Europa regiunilor (HERAUD 1991)

 

Guy Heraud, Europa națiunilor, Europa regiunilor, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Antologia revistei de cultură „Korunk””, Cluj, 1994

(...)

I.Totalitatea legilor fundamentale ale diferitelor etnii din Europa de azi

61 (...) Sunt calificate drept grupuri etnice fără un statut propriu minoritățile din Franța (cu excepția minorităților din Corsica) și cele din Grecia (cu excepția regiunilor turcești din Tracia de Vest).

(...) [Italia] Celelalte minorități (în afara celor care trăiesc în regiunile amintite, în care se vorbesc limbile germană, ladină, slovenă și franceză, fiind vorba deci de albanezi, friulani, greci, ositani, piemontezi și sarzi)  nu beneficiază de statut propriu. Această situație corespunde nivelului juridic internațional de după cel de-al doilea război mondial , pentru că noțiunea de „drepturi colective” ale minorităților a fost înlocuită de „sistemul nediscriminatoriu al indivizilor”. (...) Deci, se poate observa câte de ipocrit este acest sistem: se preface că ar rezolva filosofia drepturilor colective, dar în același timp, pe baza principiului egalității în drepturi, face apel la puterea statului, deschizând astfel porțile în fața asimilării.

Grupuri etnice care beneficiază de statut propriu

Din fericire, s-a păstrat totuși sistemul drepturilor colective, care corespunde actualului nivel al Ligii Națiunilor, dar, în cele mai multe cazuri, doar drept rezultat al normelor interne. Din punctul de vedere al drepturilor internaționale se constată doar patru cazuri:

(...)

-croații și slovenii din Austria, în accepțiunea articolului 7 al Convenției statale. (...)

62 (...) În mod asemănător, în Iugoslavia, zonele unde maghiarii locuiesc în teritorii închise au fost anexate „regiunii autonome Voivodina”, în confederația căreia maghiarii reprezintă doar 22% din populație. (Din 1989, Voivodina face parte din Republica Socialistă Sârbă – n. red.) La conturarea acestei situații contribuie și supravegherea statală, exercitată de autoritățile centrale, asupra sistemului de autoguvernare. Supravegherea statală, respectiv paternalismul, dă posibilitatea guvernului sau delegaților acestuia (prefecți, reprezentanți, guvernatori) să împiedice sau să invalideze dispoziții și ordine emise de structurile guvernamentale autonome.

63 (...) În Republica Cehă și Slovacă, slovacii sunt considerați egali de jure, situație similară și în Iugoslavia, în cazul slovenilor și macedonenilor; (...).

 

II.Locul comunităților lingvistice într-o federație europeană

5.Dreptul la autoguvernare

67 (...) Dacă aceste proceduri nu sunt articulate, atunci principiile fundamentale rămân vorbe goale, la fel cum au fost, până la sfârșitul acestui an, celebrele drepturi la autodeterminare în cazul republicilor componente ale URSS sau drepturile similare precizate în aliniatele introductive din Constituția Iugoslaviei (drepturi interzise, de altfel, albanezilor din Kosovo).

70 (...) Pentru națiune ar trebui menținut nivelul cel mai pur, respectiv nivelele culturale și spirituale. Aceasta este și ideea lui M. Konstantinos Tsatsos, președintele Greciei, idee care corespunde și perspectivei considerentelor noastre: „Nu toate popoarele au un sânge propriu, dar toate au o cultură proprie, un sistem valoric, moral și estetic care s-a îngemănat de-a lungul secolelor și tocmai acest lucru este deosebit; o formă proprie de concretizare. Este un element care nu dispare niciodată, nici chiar atunci când vom ajunge să realizăm unificări politice mai mari la nivelul unei Europe unite, pentru că, prin intermediul acestui element, se configurează potențialul creator al tuturor societăților și, totodată, forța care unește societățile.”

 

(„Korunk”, 11/1991)

Guy Heraud – politolog, Franța

„Tragicomedia comunismului balcanic” (TISMĂNEANU 1989)

Vladimir Tismăneanu, The tragicomedy of Balkan communism, „East European Politics and Society”, March 1989, vol. 3, issue 2, pp. 329-376 - Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, pref. M. Mihăieș, Univers/Recuperări, București, 1995, pp. 18-51

(19) (...)Fără îndoială, accesele de furie și toanele președintelui României - foamea lui insațiabilă de procesiuni neroniene, ode și panegirice, (...).
(20) (...)Spre deosebire de partidele comuniste bulgar, maghiar, polonez sau iugoslav, partidul comunist român din ilegalitate era o mișcare periferică total dominată, și adeseori ofensată, de Comintern. (...)
Accesele șovine ale lui Ceaușescu, romantizarea trecutului arhaic al țării, identificarea pătimașă cu conducătorii mitologici traco-geți (...).
(21) (...)În ciuda pretinselor sale atuuri de vechime și patriotism, PCR n-a renunțat niciodată la structura, dogmele și fobiile sale staliniste. Acestea au rămas intacte din cauza liderilor săi, de la E. Koblos, Boris Stefanov, Ș. Foriș și A. Pauker la G. G. Dej și N. Ceaușescu.
7 = (...) Pe de altă parte, trebuie remarcat că Albania și Coreea de Nord au fost cele dintâi care au întrebuințat stalinismul național pentru a meține o elită a puterii amenințată de reformiștii susținuți de Moscova. (...) România a fost singura țară din Tratatul de la Varșovia care a menținut mult timp relații interpartinice cu comuniștii albanezi și a refuzat să-l combată pe Enver Hodja. Cu toate acestea, Hodja nu a răspuns cu aceeași monedă. și l-a stigmatizat pe Ceaușescu drept un „revizionist” notoriu din cauza relațiilor sale cordiale cu Occidentul. (...) Pentru studiul puterii „tribalist dictatoriale” a lui E. Hodja, vezi Arshi Pipa, The Political Culture of Hoxha-s Albania, Tariq Ali (ed.), „The Stalinist Legacy: Its Impact On Twentieth Century World Politics”, Hammondsworth, Penguin Books, 1984, pp. 434-464.
(23)(...) Trebuie să admitem de la început că exista o bază potențială pentru o dezvoltare semitoistă a României, mai ales după 1963-1964. Alianța dintre PCR și intelighenția națională asigurau stabilitatea politică și ar fi putut îngădui elitei de la putere să-și croiască o doctrină opusă „centrului moscovit”.
(...)Fără îndoială, sub Dej nu avusese loc nicio destalinizare autentică, dar, din acest punct de vedere, România se asemăna cu Iugoslavia în primii ani de după Cominformul din 1948 și Hotărârile din 1949.
(24) (...)Nu e exagerat de susținut că autohtonismul ambivalent românesc ar fi putut să se transforme într-o nouă versiune de titoism și ar fi putut să permită o sporită cooperare politică între Iugoslavia și România (17).
17 = În ciuda amestecului personal al lui Dej în campania antiiugoslavă a Cominformului, Tito a salutat cursul autonomist al României și a cooperat strâns cu liderul PCR. Contactele s-au intensificat sub Ceaușescu, care a încercat să urmeze politica externă de nealiniere a lui Tito. Politicile culturale ale comuniștilor iugoslavi și români explică distincțiile de bază dintre strategiile lui Tito și Ceaușescu în ce privește desovietizarea. Vezi Ronald H. Linden, Communist States and International Change: Romania and Yugoslavia in Comparative Perspective (Boston: Allen and Unwin, 1987).

Discipolii români ai lui Stalin
(26)(...) Printre cei care stimulau activ crearea unei „avangarde” leniniste în România se afla și bulgarul Cristian Racovski, figură proeminentă a Cominternului și, pe vremuri,  activist socialist în România. (22)
22 = În timpul primului război mondial, Cristian Racovski (1873-1941) a avut o poziție internaționalistă și s-a alăturat Stângii Zimmerwald. Arestat în România, el a fost eliberat de către trupele rusești și s-a alăturat partidului bolșevic în dec. 1917. În mar. 1918, el a devenit prim-ministru al Ucrainei Sovietice. Racovski a reprezentat federația revoluționară balcanică la congresul de întemeiere a celei de a Treia Internaționale. Mai târziu, a trecut de partea opoziției troțkiste, a fost exclus din partid, deportat și judecat, împreună cu Rîkov și Buharin, în cel de-al treilea proces de la Moscova, în mar. 1938. Vezi Branko Lazitch în colab. cu Milorad Drachkovitch, Biographical Dictionary of the Comintern: New, Revised, and Expanded Edition (Stanford: Hoover Institution Press, 1986), pp. 383-384.
(28) (...)Activiști precum (...), Ana și Marcel Pauker, (...), Boris Stefanov, (...) aparținând aceleiași familii spirituale, se comportau asemeni unor somnambuli politici, posedați de credința cvasi-religioasă că URSS personifica visurile lor cele mai sfinte de justiție socială și libertate umană.

Cominternul și PCR
(30)(...)În consonanță cu acest nihilism național, participanții [Cong. IV PCR, Harkov, 1928] au descris România drept „jandarm credincios al puterilor imperialiste împotriva primului stat al proletariatului, URSS, și a viitoarei revoluții în Balcani” (30).
(33)(...)Congresul [V PCR, Moscova, 1931] a adunat 38 delegați din România și reprezentanți ai partidelor comuniste din (...), Bulgaria, (...)
(35)(...)Delegația română la acest congres [VII Comintern 1935] era condusă de Boris Stefanov, care la scurtă vreme avea să fie numit secretar general (43). Membru fondator al PCR, Stefanov a fost ales deputat pe listele partidului Socialist-Comunist în 1922. Stefanov era de origine bulgară, dar se născuse în România, vorbea bine limba și era mai puțin străin de cultura țării decât predecesorii săi străini. Ascensiunea sa în ierarhia partidului a fost primită cu simpatie de mulți militanți din ilegalitate, văzând în ea redobândirea demnității naționale a partidului(44). În realitate, Stefanov era un ideolog rigid, al cărui unic scop era să pună în aplicare schemele cominterniste(45). Rolul lui în partid era să supravegheze noile organizații frontiste, să țină sub control strict cadrele și să mențină o disciplină de fier. Stefanov este întruchiparea unei întregi  generații care nu cunoștea îndoiala și n-avea nici o dilemă morală. Membrii ei împărtășeau viziunea partidului stalinist ca avangardă a proletariatului mondial și n-aveau nici un fel de mustrare iscată de impossibilitatea discuțiilor deschise în partidul comunist al URSS sau în Comintern.
43 = Un exemplu: când mama mea a părăsit Bucureștiul în 1937, pentru a lucra ca asistent medical în Brigăzile Internaționale din Spania, legătura ei superioară i-a cerut să-i anunțe pe tovarăși că „s-ar putea să avem un secretar general român”, adică Boris Stefanov.
44 = În Istoria Partidului, Victor Frunză îl trece pe Boris Stefanov printre victimele Marii Epurări din URSS: p. 231. Adevărul e că datorită strânselor legături cu Ghiorghi Dimitrov și Vasil Kolarov, influenții conducători bulgari ai Cominternului, Stefanov a scăpat acestui destin și a rămas secretar general al PCR până la înlocuirea cu Ș. Foriș în 1940. El a fost martorul exterminării vechii gărzi a PCR fără să încerce să-și apere tovarășii hărțuiți de către NKVD. În mai 1939, când părinții mei au ajuns în URSS după sfârșitul război civil din Spania, Stefanov i-a primit în calitate de secretar general al PCR și s-a abținut de la orice remarcă  privitoare la soarta comuniștilor români în timpul terorii. În toamna lui 1939, Ș. Foriș a vizitat Moscova și a purtat discuții cu Dimitrov și Manuilski în privința restructurării conducerii PCR. Demiterea lui Stefanov s-a datorat, după toate probabilitățile, unui articol publicat în Internaționala Comunistă (dec. 1939), în care încerca să tragă învățături pentru PCR din recent încheiat pactul nazisto-sovietic. Greșeala lui de neiertat a constat în cererea publică adresată comuniștilor români de a reveni la vechile teze ale luptei pentru „autodeterminarea” Basarabiei, adică la anexarea ei de către URSS. Lucru încă și mai deranjant, el cerea alipirea României la URSS împotriva „imperialiștilor războinici” britanici și francezi. Ministerul de externe sovietic a respins punctul de vedere al lui Stefanov, susținând că acesta nu este punct de vedere al guvernului. Vezi Ionescu, Communism in Romania, p. 59 și Drachkovitch și Lazitch, Biographical Dictionary of Comintern, p. 445. După incident, influența lui Stefanov în partidul pe care-l condusese cinci ani și al cărui membru era de 20, scade la zero. În timpul războiului, Stefanov a continuat să lucreze pentru Comintern, apoi s-a alăturat comuniștilor bulgari exilați și s-a întors în Bulgaria, unde a devenit un activist de partid de mâna a doua. În anii 50, el a vizitat România și și-a exprimat dor. de a fi primit de Dej, însă cererea i-a fost respinsă.
47 = (...) Pe măsură ce conflictul cu grupul lui Dej se intensifica, atât Foriș cât și adversarii, bombardau Cominternul cu rapoarte reciproc incriminante, transmise prin consulatul sovietic de la Varna. (...)
(36) (...)Cea mai mare parte din elita inițială a stalinismului românesc a fost executată sau a dispărut în lagărele sovietice, alăturându-se fostului lor idol și protector, Cristian Racovski.
52 = (...)Legătura lor cu Racovski a jucat un rol important în crearea suspiciunilor sovieticilor privitoare la aplecările troțkiste ale românilor. (...)
(40) 62 = (...)Comuniști de frunte români ca Petre Borilă, (...), au avut un rol activ în Brigăzile Internaționale. (...)Valter Roman e pseudonimul luat de Ernst Neulander, militant de origine maghiaro-evreiască din Oradea, care avea să joace un rol important în istoria postbelică a României, mai întâi ca șef de personal al armatei și ministru al telecomunicațiilor, apoi într-un proces înscenare menit să epureze partidul comuniști de „titoiști” și de „agenți ai puterilor occidentale”.

Un stalinism pentru eternitate
(43) (...)Astfel, cei din anturajul de la Doftana și Târgu Jiu ai lui Dej - G. Apostol, N. Ceaușescu, I. Chișinevschi, M. Constantinescu, A. Drăghici, T. Georgescu, A. Moghioroș, I. Rangheț - au devenit maeștri ai manipulării bizantine, (...).
73 = (...)În cuvântarea la Plenara din apr. 1968, N. Ceaușescu a subliniat responsabilitatea lui Dej pentru asasinarea lui L. Pătrășcanu și, indirect, l-a prezentat pe T. Georgescu drept opozant la înscenarea unui proces politic trucat, în care Pătrășcanu să joace rolul lui Kostov, Rajk sau Slanski.
(44) (...)Dej era cel care, la întâlnirea Cominformului din 1949, a fost ales de către Stalin pentru a rosti cuvântarea despre „Partidul Comunist din Iugoslavia încăput pe mâna asasinilor și spionilor”(79).
79 = Pentru campaniile staliniste anti-Tito, vezi Adam Ulam, Titoism and the Cominform (Cambridge: Harvard University Press, 1952) și Lily Marcou, Le Kominform: le communisme de guerre froide (Paris: Presses de la Fondation Nationale de Sciences Politiques, 1977).

Platforma antidestalinizării
(46)(...)Dorința lor [PCR] de autonomie nu era inspirată, ca în cazul lui Tito, de mândria națională rănită, ci de teama de a nu fi obligați de Hrușciov să treacă la o destalinizare hotărâtă.
(48)(...)Împreună cu fostul activist cominternist Dumitru Coliu (Dimităr Volev), președinte al Comisiei de Control a PCR, N. Ceaușescu a orchestrat epurarea din 1958-1960, care avea să ducă la excluderea a mii de cadre și a avut un efect de slăbire a vechii gărzi. Spre deosebire de M. Constantinescu, care în convorbiri particulare deplângea „bizantinizarea” vieții de partid sub Dej, se pare că Ceaușescu avea o plăcere deosebită de a imita pasiunea secretarului general pentru secret și intrigă.

Drumul spre puterea absolută
(50) (...)Pretinsul lui [N. Ceaușescu] titoism consta din spectacole operetistice care iritau conducerea sovietică, dar care nu au avut nicio consecință palpabilă pentru popor. (...) În loc să urmeze opțiunea neotitoistă, obsesia autonomiei a atras țara într-un proces de albanizare contraproductiv economic, distrugător social și dezastruos cultural.