Eva Forika & Bogdan Petrea, Suveranitate națională și/sau integrare europeană? Despre o cursă lungă cu mulți participanți mai vechi sau mai noi, „Studii internaționale”, București, 7, 2002, 117-176
1.1.Procesul
de integrare europeană și Constituțiile statelor-membre
1.1.3.Regulile
concurenților în lumina regulilor cursei: experiența constituțională a statelor
membre
1.1.3.2.Transferul
de atribuții suverane în cunoștință de cauză : experiența statelor care au
aderat la Comunitățile Europene
(140) Grecia: Constituția Greciei din 1975
prevede în alin. 2 și 3 ale art. 28 că Grecia
poate - prin intermediul tratatelor
– recunoaște anumite competențe, definite de Constituție, organizațiilor internaționale, și poate consimți la limita
de suveranitate. Acestea nu pot
aduce atingere „drepturilor
omului și fundamentului regimului democratic”.
Legea de ratificare a unui asemenea
tratat trebuie să fie adoptată cu o majoritate
specială, condiția fiind
îndeplinită în cazul tratatului de
aderare la UE. Din moment ce Constituția nu prevede posibilitatea
exercitării unui control de constituționalitate asupra tratatelor, acestea nu mai pot fi puse
în discuție.
2.Dubla
presiune asupra puterii de stat
în statele comunitare, reflectarea ei în Constituțiile statelor-membre
1.2.
Regionalismul instituționalizat în Constituțiile statelor-membre
1.2.2.
Potențialii participanți mai mici și mai măricei: forme de regionalism national
și transfrontalier în Europa celor 15
1.2.2.1.
Despre „atestatul” celor mici: forme de regionalism național consacrate
constituțional în statele comunitare
(153) Grecia: Descentralizarea sistemului administrativ din Grecia este mai
degrabă rezultatul unui proces de
deconcentrare, care nu a avut ca model legislația
germană. Constituția Greciei prevede în alin. 1 al art. 101
că împărțirea administrativă a țării este edificată
după principiul descentralizării,
iar conform alin.
2, această împărțire este orientată
în funcție de relațiile
geoeconomice și sociale, precum și de
mijloacele de comunicare.
Alin. 3 al acestui articol ne oferă o imagine
asupra caracterului descentralizării: „Organele de stat regionale dețin competențe
generale în soluționarea problemelor
regiunilor lor. Autoritățile
administrative centrale au pe lângă competențele lor special, acelea de
direcționare generală, sunt
răspunzătoare de coordonarea și controlul
organelor regionale.” Unitățile administrative
tradiționale sunt prefectura (nomos), organizată după modelul
francez, și provinciile, care,
eșuând în realizarea atribuțiilor lor de
coordonare, din 1984
au aplicabilitate restrânsă la insule și nomos-urile nordice. Dreptul lor de „autoadministrare”
nu cuprinde autonomia reglementărilor, ele putând emite ordonanțe cu caracter juridic
numai în baza unei împuterniciri care îmbracă forma legii. În ce privește instituțiile regiunilor ca unități administrative
supraregionale, aceasta este rezultatul
unui proces început în 1986, conform căruia
regiunile (descentralizările de gradul II)
aveau ca scop „coordonarea, planificarea și
programarea dezvoltării regionale”. În 1987 s-au stabilit cele 13
regiuni, iar în 1994 s-au adus
noi modificări în ceea ce privește consiliile regionale, instituindu-se un nou organ regional, „casieria
regională”. Se realizează și o enumerare
relativ clară a atribuțiilor secretarului general al regiunii (conducător)
și a conducerii nomos-ului. Scopul
principal al regiunii
nu se modifică, însă se enunță competența
financiară a nivel
regional care cuprinde și cooperarea directă
cu UE (80).
n. 80 = G. Kassamatis & P. Lazaratos, Statutul juridic și instituțional al
regiunilor în Grecia, „Altera”, 1998, 9, 36-41.
1.2.2.2.
Prezentarea celor mai măricei: regionalismul transfrontalier în statele comunitare
(156-157)
Euroregiunea ca formă de cooperare a cunoscut o amplă evoluție în ultimele
decenii. (...):
Grupul de lucru Api-Adria: Burgenland, Carinthia,
Austria de Sus, Salzburg, Friuli-Venezia Giulia, Alto-Adige, Lombardia,
Bavaria, ulterior alăturându-se Croația
și Slovenia (Iugoslavia) și 4 județe din Ungaria (1978).