Considerații privind evoluția procesului etnic în Moldova (GHIMPU 1991)

Vlad D. Ghimpu, Considerații privind evoluția procesului etnic în Moldova, „Anuarul Muzeului Național de Istorie a Moldovei”, Chișinău, 1991

 

38 Totodată, analizând Cronica Bălenilor, autorul [E. Stănescu, 1964] mai menționează că, atunci când în frază sunt prezenți termenii „oaste turcească, moldovenească, românească” sau e vorba de „unguri, moldoveni, români”, se reflectă o „conștiință regionalistă” a românilor din Muntenia cu stare de spirit „de separație”. (...)

Înlocuirea domnilor pământeni cu domni fanarioți după 1711 în Moldova și Țara Românească a frânat însă continuarea acestei mișcări ideologice în cele două principate, (...).

 

Neamul Moldovenesc

40 (...) Tot așa, probabil, și față de Țara Muntenească în fraza unde [Grigore Ureche, sec. XVII] arată cum ungurii „s-au închinat turcilor și au luat de la dânșii domnu ca și în țările noastre”.

(...) Totodată, ei se autodenumeau ca atare „moldoveni”, evidențiindu-se față de alte etnii – „leși”, „turci” [G. U.].

(...) El [copistul Simion Dascălu, sec. XVII] pretindea că a citit la „letopisețul cel moldovenesc”, adăugând și din „cel ungurescu”, cazul de faimă rea cu „Laslău craiu” când a adus „tâlhari romani”.

41 (...) Pentru [Miron] Costin este de asemenea proprie autodenumirea ca etnonim a moldovenilor, raportați la alte etnii: „moldoveni-turci-leși”, „tătari-moldoveni-cazaci” și alții. (...) Iată cum începe el „Letopisețul”:

„Stihuri de descălecatul Țării

Neamul Țării Moldovei de unde se trăgănează?

Din țările Râmului, tot omul să creadză.

Traian întâiu, împăratul, supindu pre dahii

Dragoș apoi în moldoveni premenindu pe vlahi...”

(...) Pentru exactitatea originii de la „Traian”, deosebită decât la G. Ureche, a descrierii, bine cunoscute, a istoriei apare un termen nou care vine să completeze acea viziune de concepție a comunității moldovenilor. (...)

Cât privește caracterul obiectiv al dezvoltării separate a statelor feudale românești se explică și prin faptul că nu-i putem noi, spre exemplu, incrimina lui Ștefan cel Mare, să zicem, spre exemplu, atunci când schimba domni în Țara Românească, că nu-și asuma sie-și domnia acesteia, cu care sigur și-ar fi dublat forțele în luptă împotriva Imperiului Otoman.

42 (...) Astfel, acolo unde autorul [M. Costin] începe derularea evenimentelor, arătând continuarea lor după sfârșitul descrierii lui G. Ureche, el ține să adauge: „(...) Iară întâiu descălecată de Traian, împăratul Râmului...” (...) După ce domnul Țării „Gașpar-vodă” înăbuși o răscoală la Orhei, el i-a mustrat pe cei prinși în „sârbește”, ca apoi „vornicul de Țara de Gios Bucioc” să le tălmăcească „pre rumânie”. (...)

Apoi se adâncește în istoria antică a Italiei de unde a apărut rudenia, „Împărăția Râmului”, ca apoi să istorisească despre „Dachia”, pe urmă venirea lui „Traian” și „așezarea cu râmleni a acestor țări”. Împăratul Traian „au descălecat neamul, seminția, neamul, care trăiește până acum în Moldova, în Țara Muntenească și cât norod este în Ardeal cu acest nume român”. [M. Costin, „De neamul moldovenilor”]

43 (...) Atunci când în Principate vin la domnie fanarioții, iar procesul etnic de integrare este frânat, ei preiau ușor „ștafeta românismului”, neregionalizați etnic prin ideologia Școlii Ardelene.

(...) Din cauza regimului politic, rezultat din domnia fanarioților, procesele etnice menționate în a doua jumătate a secolului XVII sunt stopate în secolul XVIII.

(...) În același rând, spre deosebire de Miron Costin, care numea „limbă românească”, el [Nicolae Costin] scrie despre „limba moldovenilor și muntenilor”, continuă să-i distingă pe „moldoveni” alături de alte etnii – „leși”, „moscali”, „tătari”, „turci”.

44 (...) Alături de cronicarul menționat reflectă particularități etnice regionale și Ion Neculce, arătându-i pe pe „moldoveni” alături de „nemți”, „moscali” și alții, iar pentru limbă când scrie: „Neculai-vodă [Mavrocordat] moldovenește nu știe”. (...)

Alt caz îl avem în Dobrogea: bulgarii prezentau de asemenea un regim despotic unitar.

Primul arheolog basarabean – Ion Casian Surucean și primul muzeu de istorie al Moldovei (CHETRARU 1991)

Nicolae A. Chetraru, Primul arheolog basarabean – Ion Casian Surucean și primul muzeu de istorie al Moldovei, „Anuarul Muzeului Național de Istorie a Moldovei”, Chișinău, 1991

 

8 (...) Peste câțiva ani el a dedicat tatălui său vitreg una din lucrările sale, publicată la Petersburg în limba latină în colaborare cu V. V. Latâșev(6).

(...) Conte Ilie Bezborodco a lăsat moștenitorilor câteva moșii în sudul Rusiei, printre care și satul Parutino, în preajma căruia se aflau vestigiile fostului oraș antic grecesc Olbia. (...) Liceenii veneau deseori încoace pentru a lua cunoștință de antichitățile de aici și la îndeplinirea lucrărilor practice.

6 = Surutschan I. & Latyschev B., Inscriptiones Grecae et Latinae novissimus annis (1889-1894) Museo Surutschaniano quod est Kischinevi, Petropoli, 1894.

 

10 Din sfera sa [I. S.] de interese făceau parte și orașele antice și movilile nomazilor, antichitățile provenind de la sciți, sarmați și monumentele bizantine. El se afla permanent pe drumuri, iar în locuința sa de la Chișinău se aduceau de pretutindeni obiecte din vechime: pietre funerare grecești și romane, (...), monede antice (...) și vase vopsite cu lac negru cu desene de culoare roșu de un înalt nivel artistic. (...) În curtea casei sale, de-a lungul gardului stăteau rezemate de zid numeroase plăci unicale de marmură cu inscripții lapidare provenind de la necropolele Olbiei, Tirei, Bosforului Cimerian și alte orașe antice de pe tot litoralul nordic al Mării Negre.

11 Alături de arheologi ruși de seamă din a doua jumătate a secolului XIX – F. I. Brun, I. E. Zabelin, V. N. Iastrebov, B. V. Farmacovschi în istoria cercetării Olbiei antice și-a înscris numele și compatriotul nostru Ion Surucean. El a fost unul dintre primii care au efectuat în 1896 săpături arheologice pe teritoriul acestui oraș grecesc antic, cercetările ulterioare de aici devenind larg cunoscute. Pe contul Comisiei de arheologie din Sanct Petersburg arheologul moldovean Ion Surucean în a doua jumătate a anilor optzeci ai secolului XIX a cercetat zece movile în împrejurimile Olbiei, o parte din piața orașului antic și o parte din zidul cetății. Pentru prima dată a fost stabilită direcția zidului ce înconjura orașul.

(...)

Totodată, Ion Surucean efectuează săpături arheologice pe teritoriul Tirei antice, de unde provin numeroase monede tirasiene de argint și aur, amforele întregi și torțile ștampilate, vase de ceramică cu lac negru și roșu, frânturi de plăci de marmură cu inscripții grecești și latine etc. (...) Așadar, putem conchide că straturile culturale ale orașului grecesc antic Tira avea cel mai bogat conținut de obiecte arheologice pe terenul dintre cetate și cimitirul evreiesc.

12 (...) Participanții la Congres au apreciat cu entuziasm obiectele de valoare unicală  din movilele scitice  și din orașele grecești ale regiunii coastei nordice a Mării Negre, expuse de Ion Surucean. Toate piesele expoziției au fost publicate sub forma unui supliment de două volume al Analelor Congresului VI de arheologie [Odessa, 1884].

(…) Un interes sporit a trezit referatul „Experiența demonstrării locului de aflare a întăriturii scitice Alector și Coasta de Aur a lui Constantin Porfirogenetul”, căruia i-a dat citire la una din ședințele Congresului VI, publicat în volumul doi al Analelor acestui forum.

13 (...) Cercetând datele autorilor antici, în particular Dion Hrizostom, (...). (...)

I.C. Surucean se ocupă intens și cu descoperirea și cartografierea „Coastei de Aur”, despre care amintește împăratul Bizanțului Constantin Porfirogenetul în a sa descriere a imperiului.

14 (...) În cele din urmă cercetătorul ajunge la concluzia că „Coasta de Aur” a lui Constantin Porfirogenetul trebuie să aibă legătură cu renumitul golfuleț al Olbiei legat la rândul său de găsirea a numeroase și diverse obiecte din aur, argint și bronz, inclusiv a multor monede de aur. După opinia autorului, în ciuda faptului că an de an în acest loc se găsesc tot mai puține obiecte de aur, dar probabil pe vremea împăratului bizantin ele se aflau aici în cantități atât de mari încât au constituit motivul pentru care tot litoralul până la Nistru să fie numit „Coasta de Aur”.

(...) În curte, de-a lungul zidurilor, se găseau numeroase plăci de marmură cu inscripții în latină și greacă veche.

(...) Apoi mai erau un număr enorm de amfore antice și torțile lor ștampilate deosebite, vase grecești și romane acoperite cu lac negru, diferite obiecte de sticlă, bronz, argint și aur.

15 (...) Tot acolo se păstrau și sute de monede „delfinaș”, olbiene, proviniența cărora este legată de faimosul golf Olbian.

(...) Pentru a citi inscripțiile de pe monedele antice grecești și romane, torțile de amforă și de pe plăcile de marmură din Olbia, Tira, Panticapeia și alte orașe grecești antice, I. C. Surucean învață de sine statator limbile antice, studiază literatura de specialitate.

16 (...) Proporții deosebite luase falsificarea plăcilor de marmură cu inscripții. Marmura pentru ele era scoasă în chip prădalnic din ruinele Olbiei, Tirei și Hersonesului.

17 (...) La „Muzeul de antichități ale Pontului Scitic” se afla și placa de marmură pe care era dăltuit un interesant decret olbian în cinstea lui Corzoaz, publicat în anii 1876-1882 de așa savanți ca Ghențen, Using, Iurghevici și Surucean.

18 (...) Propunerea a fost primită și la sfârșitul anului 1894 apare sub tipar la Petersburg în limba latină lucrarea „Inscriptiones GRECAE et LATINAE novissimis annis (1889-1894) MUSEO SURUTSCHANIANO quod est Kischinevi Inlatae. Ediderunt I. Surutschan Acad. Rom. soc. hon. PETROPLI MDCCCXCIV”, adică membru onorific al Academiei Române I. Surucean, membru titular al Academiei de Științe din Petersburg V. Latîșev „Cele mai noi inscripții grecești și latine (1889-1894) din muzeul lui Surucean de la Chișinău”, Petersburg, 1894.

(...) Încă în anul 1879, P. Becker, un mare cunoscător de amfore ștampilate, profesor din Drezda, a publicat inscripțiile de pe torțile de amfore din Olbia, Panticapeia, Rodos ș. a. trimise lui de I. Surucean din colecția sa. (...)

Academicianul S. A. Jebelev în unul din articolele sale se oprește în mod special asupra interpretării imaginii în relief reprezentând întoarcerea Ifigeniei din Taurida în Elada de pe o splendidă vază antică. Această vază glazurată a fost găsită la Cherci, dar a fost confecționată în Alexandria pentru a fi exportată în Pont.

19 Pe ea e înfășurată de două ori o scenă de gen din viața pescarilor, căreia adăugarea chipului Ifigeniei cu idolul Artemidei în mâini îi sporește și interesul pentru cei din Crimeea. Faptul acesta ne dă temei să presupunem că meșterul alexandrian a fost nevoit să țină seama de gustul și cerințele pieței Taurida și că ei i se acordă destulă importanță în Alexandria. Înainte de asta, cu permisiunea văduvei posesorului „Muzeului” O. Goronovici, vaza a fost publicată de E. R. Ștern într-unul din volumele Notițiilor a Societății de Istorie și Antichități din Odesa. (...)

În publicațiile acestei Societăți [Academia Teologică din Kiev] savantul a tipărit o serie de informații, iar muzeului lor el i-a donat din colecția sa câteva obiecte destul de valoroase: tesere olbiene, monede, vârfuri de săgeți din bronz, vase din Panticapeia, o monedă romană de argint a lui Sexst Pompei din Tira, planuri, schițe și câteva cărți. La ședința Societății din 18 ianuarie 1882 el a prezentat un referat despre psifismul olbian în cinstea lui Curzoaz. Referatul a fost citit în limba latină, alăturându-se și transcripția psifismului și traducerea lui în limba latină.

22 (...) În 1915, protoiereul M. M. Ceachir și secretarul Societății Bisericești Arheologice din Basarabia I. I. Zelinschi au vizitat bogata bibliotecă a răposatului I. C. Surucean de la Saulcani lângă Vadul lui Vodă și, cu permisiunea văduvei acestuia, au ales pentru muzeul Societății cărți în limba română, veche moldovenească, rusă, franceză, germană, latină, greacă veche și nouă, sârbă, ebraică ș. a.

23 (...) Până nu de mult, câteva amfore grecești ștampilate se păstrau în Muzeul de etnografie

și istorie naturală al RSSM, care au trecut apoi în Muzeul Național de Istorie a Moldovei.

Istoria există numai prin adevăr (RAILEAN 1991)

Nicolae A. Railean, Istoria există numai prin adevăr, „Anuarul Muzeului Național de Istorie a Moldovei”, Chișinău, 1991

3 (...) La compartimentul „Istoria Veche” se recomanda să nu se accentueze caracterul sedentar al tracilor în general și geto-dacilor în special. (...)

Pentru evul mediu timpuriu sarcina principală era de a demonstra prezența cât mai veche a slavilor pe aceste pământuri, dependența lor de Rusia Kieveană și lipsa totală a geto-dacilor romanizați. (...)

Dar războaiele ruso-turce? O sută de ani a vărsat sânge Rusia pentru Moldova, nu cu alt scop, Doamne păzește-o și ocrotește-o de gurile „rele”, doar s-o vadă odată „eliberată” de sub jugul nesuferiților de necredincioși.

4 (...) Ea [] a vrut pe toată [Moldova] s-o „elibereze” și nu numai: și Țara Românească și întreaga Peninsulă Balcanică, chiar și Turcia putea fi „eliberată”... de turci, dacă nu-i mai dădeau peste mână alte imperii (desigur agresive și cu gânduri rele).

Sfârșitul petrolului (ROBERTS 2000)

Paul Roberts, Sfârșitul petrolului. În pragul unui dezastru, trad. Al. Macovei, Litera Internațional, București, 2008 (2004 eng.), 464 p.

 

Partea I O cursă liberă

1.Aprinzând focul

46 (...) Anticii îl întâlniseră, mai mult din întâmplare, în izvoare naturale de petrol sau „fisuri” și-l folosiseră cu moderație la călăfătuire, ca adeziv pentru comprese și arme. (Săgețile incendiare erau o armă preferată în război, așa cum era și focul grecesc, un lichid inflamabil care putea fi aruncat, prin intermediul unei catapulte, în vasele și armatele inamice – prima armă de distrugere în masă din lume.)

3.Viitorul este atât de luminos...

121 (...) Pe scurt, „multe dintre aceste companii se bazau pe un moment evrika – o descoperire inginerească miraculoasă, iar acesta e un risc pe care are trebui să și-l asume doar laboratoarele guvernamentale, nu companiile publice.”

 

Partea II Pe drumul către nicăieri

7.Marile companii petroliere sunt neliniștite

237 (...) În ciuda unor eforturi herculeene, marile companii „poartă o luptă fără sorți de izbândă pentru a menține creșterea rezervelor”, spune Herman Franssen, un analist al industriei petrolului, din Washington.

8.Și acum,  ceva cu totul diferit

259 Anastios Melis nu este una dintre acele persoane pe care le-ai descrie ca fiind nervoase  și nici genul de om care să facă afirmații extreme sau fanteziste. În ultimii treizeci de ani, savantul grec specializat în biologia moleculară, înalt și cu o înfățișare pașnică, și-a construit reputația studiind diferite modalități în care plantele verzi transformă razele soarelui în energie chimică. Atunci când își oferă opinia profesională, o face, de obicei, discret și precaut, printr-o conferință minuțios pregătită sau prin ultima schiță a unei lucrări de cercetare. (...)

260 (...) Melis și-a început experimentele în 1997 și a fost repede uimit de rezultate. Intrând în laboratorul său [Universitatea Berkeley California], în acea dimineață de noiembrie [1999], a găsit atâta gaz în eprubete, încât a fost sigur că nu putea fi vorba de hidrogen. (...) Numai după ce mai mulți colegi au reprodus rezultatele a conștientizat Melis care erau, cu adevărat, implicațiile acestor descoperiri: „E ca și cum aș fi dat de petrol.” Melis a declarat, în fața numeroșilor reporteri invitați la conferința de presă din Washington, în februarie 2000, că un iaz plin de alge ar putea produce suficient hidrogen pentru a alimenta zece mașini cu pile de combustie. Privind spre viitor, Melis vede vaste rețele de „bioreactoare” – tuburi de plastic sigilate, pline de alge – generând destul hidrogen pentru a pune în funcțiune autovehiculele și centralele electrice și pentru a alimenta, într-o bună zi, întreaga omenire. Împreună cu niște asociați, a pus bazele unei companii, Melis Energy, stabilindu-și ca țel scoaterea pe piață a Chlamydomonas reinhardtii până în 2005.

Trei ani mai târziu entuziasmul lui Melis s-a mai domolit într-o oarecare măsură. În ciuda faptului că, din anul 2000, el și colegii săi au reușit să mărească de peste două ori producția de hidrogen a C. reinhardtii, Melisc consideră că hidrogenul produs prin fotosinteză nu va fi viabil din punct de vedere comercial decât atunci când producția algei va fi mărită de încă douăzeci de ori. Cercetătorii au identificat trei căi care ar putea aduce progrese remarcabile, însă Melis se așteaptă ca vandabilitatea să fie atinsă de-abia peste un deceniu. Mai mult, chiar dacă tehnologia stârnise interesul, reușind să atragă o finanțare modestă din partea Departamentului American pentru Energie și chiar a DaimlerChrysler, marii investitori de care era nevoie pentru a duce C. reinhardtii cu un nivel mai sus, nu s-au grăbit să participe.

261 În ciuda entuziasmului stârnit inițial, compania lui Melis, Melis Energy, a atras fonduri mai mici de un milion de dolari, doar o fracțiune din cele 20 de milioane de dolari, necesare, în opinia președintelui companiei, Stepjen Kurtzer, pentru a pune tehnologia pe drumul cel bun. O parte a vinei pentru această situație o poartă neinspirata alegere a momentului: Melis Energy a început să strângă fonduri în septembrie 2001; însă Kurtzer acuză și interesul scăzut de care se bucură energiile alternative în Statele Unite. „Facem o groază de declarații formale, spune el, dar singurul plan care se aplic în țara asta este <Hai să mai săpăm niște puțuri de petrol>.”

Interviu (KOJAROV 1972)

 Interviuri acordate de participanții la cea de a III a Conferință mondială de cercetare a viitorului, în Mihai Botez & Mircea Ioanid (eds)., Viitorul comun al oamenilor, trad. C. Dimitriu, Conferința a III a de cercetare a viitorului București 1972, Editura politică, București, 455 p

Asen Kojarov – Bulgaria

411-412 Două momente principale determină însemnătatea conferinței. În primul rând, marea importanță a temei de bază a conferinței – viitorul comun al omului. În al doilea rând, aceasta este prima dintre conferințele internaționale destinate problemelor de prognoză la care este prezentă opinia publică științifică dintr-o serie de țări socialiste și în curs de dezvoltare. Ceea ce s-a făcut aici în sensul unei largi reprezentări la conferință constituie totuși un început bun.

Datorită specialității mele, îmi sunt cunoscute cele mai importante teorii și concepții despre dezvoltarea viitoare a societății elaborate de filozofii, sociologii, economiștii contemporani occidentali, atât „pluraliști”, cât și „antipluraliști”. În aceste lucrări și la această conferință, eu nu am auzit nici o alternativă a teoriei marxist-leniniste profund gândită, la nivelul gândirii științifice moderne, despre viitorul omului și al societății umane.

Teoria științifică a dezvoltării societății, elaborată de Marx și Engels cu peste 120 de ani în urmă, se perfecționează continuu și este confirmată de viață și știință.

Dezvoltarea relațiilor sociale în epoca contemporană, succesele și greutățile dezvoltării sistemului mondial al socialismului, dezvoltarea țărilor capitaliste dezvoltate legată de menținerea și adâncirea continuă a contradicțiilor de bază, precum și procesul polarizării prin care trec multe din țările în curs de dezvoltare, toate aceste teorii își găsesc o tratare științifică numai în marxism-leninism. Numai marxism-leninismul ne oferă un model clar, fundamentat științific, al societății viitoare și al personalității. Astfel încât eu sunt convins că omul epocii viitoare va fi omul care va stăpâni natura într-o măsură mai mare decât astăzi și va folosi cu prioritate energia termonucleară și procesele chimice și biologice. Va fi omul eliberat definitiv de orice opresiune socială, de toate contradicțiile naționale, rasiale și interstatale. Toate forțele societății erei viitoare vor fi îndreptate spre cucerirea naturii și perfecționarea continuă a condițiilor sociale ale vieții, astfel încât fiecare om să aibă condiții pentru dezvoltarea tuturor capacităților creatoare, fizice și spirituale.

 

Incidența comunicației simbolice asupra vieții moderne (SANTARCANGELI 1972)

Paolo Santarcangeli, Incidența comunicației simbolice asupra vieții moderne, în Mihai Botez & Mircea Ioanid (eds)., Viitorul comun al oamenilor, trad. C. Dimitriu, Conferința a III a de cercetare a viitorului București 1972, Editura politică, București, 455 p

336 Este justificat să vorbim despre rolul comunicațiilor simbolice într-o conferință care-și propune să examineze situația actuală a diverselor forme de viață în „koiné” (1) uman și proiecția acestei situații în viitor, urmărind raționamente și extrapolări probabiliste, derivate din premise uneori foarte diferite și adoptând metode extrem de variate. Este suficient să menționăm că, totdeauna și pretutindeni, comunicației simbolice îi este recunoscută o poziție privilegiată și că, în ansamblul acestui „koiné” uman, ea se supune unei singure și unice tipologii în liniile sale generale, apărând totuși diversificată în detaliile sale, în funcție de anumite aspecte specifice ale organizațiilor și structurilor sociale.

1 = Comun, obișnuit (lb. greacă). – Nota trad.

339 III.1. (...) Aceasta se aplică foarte bine conceptului de simbol. Precum știm, el derivă din grecescul σύμβάλων = juxtapunere, învecinare, recunoaștere și din verbul συμβάλλω (συν + βάλλω) = a arunca, a face să coincidă, a reuni – din vechiul obicei de a rupe în forme neregulate o monedă de argint pentru ca posesorul uneia din bucăți să poată recunoaște pe cel care deține cealaltă bucată (ceea ce are un rol destul de stereotip în „identificările” din comedia antică). Găsim în aceasta o indicație fundamentală: simbolul este simultan unul și două, două părți care se caută și se integrează astfel încât forma unei permite să deducem forma celeilalte. (...)

340 (...) III.2. (...) Nașterea, formarea, ordinea, interpretarea simbolurilor, interesează istoria culturilor și religiilor, studiul „antichităților”, lingvistica și antropologia culturală, teoria artei, psihologia, pedagogia și medicina, matematicile și, fără a putea pretinde că am epuizat lista, propaganda și politica; în sfârșit, direct sau indirect, toate științele umaniste; s-ar putea deci spune, pe bună dreptate, nu numai că noi trăim într-o lume de simboluri, da că o lume de simboluri trăiește în noi.

Modelarea investițiilor și prospectarea viitorului (ROMÂNU 1972)

Ion Românu, Modelarea investițiilor și prospectarea viitorului, în Mihai Botez & Mircea Ioanid (eds)., Viitorul comun al oamenilor, trad. C. Dimitriu, Conferința a III a de cercetare a viitorului București 1972, Editura politică, București, 455 p

 

1.Considerații generale asupra prognozelor

313 Se pare că primul care a făcut prognoze a fost Thales din Miles, care a prevăzut, pe baza unor calcule științifice, eclipsa solară din anul 585 î. H., (...).

Mișcarea ecologică superficială și profundă (NAESS 1972)

Arne Naess, Mișcarea ecologică superficială și profundă, în Mihai Botez & Mircea Ioanid (eds)., Viitorul comun al oamenilor, trad. C. Dimitriu, Conferința a III a de cercetare a viitorului București 1972, Editura politică, București, 455 p

(...)

Mișcarea ecologică profundă

282 (...) O filosofie, în sensul de sofia, înțelepciune, este evident normativă, ea conține atât norme, reguli, postulate, enunțări ale priorității valorilor, cât și ipoteze referitoare la starea de lucruri din universul nostru. Înțelepciune înseamnă înțelepciune politică, prescripție, nu numai simpla descriere și predicție științifică.

(...) O ecosofie seamănă mai degrabă cu un sistem în sensul conceput de Aristotel sau Spinoza. Ea este exprimată verbal ca o serie de propoziții cu o diversitate de funcțiuni, descriptive și prescriptive.

Mediul ambiant uman în Europa. Urbanizare-planificare (HUlTEN 1972)

Michel von Hulten, Mediul ambiant uman în Europa. Urbanizare-planificare, în Mihai Botez & Mircea Ioanid (eds)., Viitorul comun al oamenilor, trad. C. Dimitriu, Conferința a III a de cercetare a viitorului București 1972, Editura politică, București, 455 p

(...)

„Planul Europa 2000”

(...) Studii axiologice

189 În primul rând s-a pornit, în ianuarie 1972, la un studiu al modelelor de valori. (...) Vor fi invitați să mediteze asupra acestei întrebări mai multe grupuri și indivizi de pe întreg cuprinsul Europei, din Irlanda până în Polonia și din Norvegia până în Spania și Iugoslavia.

Poziția socială și reprezentarea viitorului (GALTUNG 1972)

 Johan Galtung, Poziția socială și reprezentarea viitorului (1), în Mihai Botez & Mircea Ioanid (eds)., Viitorul comun al oamenilor, trad. C. Dimitriu, Conferința a III a de cercetare a viitorului București 1972, Editura politică, București, 455 p

 

150 1 = Capitol din studiul Imaginea lumii în anul 2000. Un studiu realizat de zece națiuni, sub îngrijirea lui J. Galtung. Cele zece națiuni, cu aproape 9000 de colaboratori, sunt: Cehoslovacia, Spania, Iugoslavia, Japonia, Olanda, Norvegia, Finlanda, Anglia, Polonia și India.

 

1.Poziția socială și abordarea ei

156 (...) Pentru celelalte șase țări [Iugoslavia], problemele de amplasare geografică (nu de dimensiune ecologică urban-rural) au trebuit să fie abandonate: s-a dovedit imposibil să ajungem la un consens asupra definirii centrului și periferiei în sens geografic.

 

2.Gradientul poziției sociale

157 (...) Tabelul nr. 1 Ați dori ca știința să vă dea posibilitatea să mergeți pe alte planete?

Poziție socială E CS YU J N NL GB

modestă .84 .95 .77 .80 .52 .23 .00 .13

mijlocie .85 .94 .72 .81 .61 .24 .17 .27

înaltă .76 .94 .81 .88 .68 .53 .40 .51

total eșantion .84 .95 .75 .87 .58 .29 .12 .39

înalt modest -08 -01 .04 .08 .16 .30 .40 .38

 

3.Centrul și periferia ca fenomene transnaționale

164 (...) Dar soluțiile cele mai radicale, cum ar fi limbajul mondial și statul mondial, sunt soluții ale periferiei, cu excepția Iugoslaviei (proiecție efectuată pe baza propriei mele experiențe).

 

5. Centrul și periferia ca fenomene de grup de națiuni

167 (...) Dacă ne referim acum la națiunile „mai dezvoltate” și „capitaliste”, ca acelea din Grupa I , și la „mai puțin dezvoltate” și „socialiste” (Cehoslovacia și Iugoslavia), ca acelea din Grupa II, atunci distribuția celor 12 probleme pot fi rezumate după cum urmează (în paranteze numărul națiunilor cu semnul corect):

Viitorul familiei

fericire (reflecție) Grupa I P – C Grupa II C – P (6)

bucuria muncii (reflecție) Grupa I P – C Grupa II P – C (6)

prieteni adevărați (reflecție) Grupa I P – C Grupa II C – P (7)

atașament față de familie (reflecție) Grupa I C – P Grupa II P – C (6)

divorț (reflecție) Grupa II P – C Grupa I C – P (6)

femei conducătoare Grupa II P – C Grupa I C – P (6)

 

Atitudinea față de știință

personalitatea copilului (reflecție) Grupa I P – C Grupa II C – P (7)

tratamentul cancerului (reflecție) Grupa I P – C Grupa II C – P (7)

călătorii planetare (speranță) Grupa I P – C Grupa II C – P (7)

 

168 Filozofii ale păcii

proprietatea privată și publică Grupa II C – P Grupa I P – C (7)

dezarmarea generală și totală Grupa I C – P Grupa II P – C (7)

retragerea din alianțele militare Grupa I C – P Grupa I II P – C (7)

(...) (Incidental, punctul privind călătoriile interplanetare este prezentat în tabelul 1, deși Iugoslavia, strict vorbind, reprezintă o excepție.)

169 În ceea ce privește viitorul familiei: Grupa I se află mai jos decât Grupa II când este vorba de a prezice lucruri plăcute (fericire, muncă, bucurie, prietenie adevărată), depășește ușor Grupa II când este vorba de prezicerea lucrurilor neplăcute (divorțul ca și atașamentul familial și femeile conducătoare sunt văzute probabil în această lumină). În ceea ce privește atitudinea față de știință, entuziaștii se află în Grupa II. Dar în toate cazurile, cu excepția unuia, centrele se înclină, dacă putem spune așa, unele față de altele. Cât privește filozofiile păcii, ele se îndepărtează reciproc, centrele din națiunile capitaliste fiind chiar mai puțin entuziaste, iar cele ale națiunilor socialiste mai entuziaste în ceea ce privește dizolvarea blocurilor militare și dezarmarea completă și generală.

Utopie sau cercetare științifică? (EDELING 1972)

Herbert Edeling, Utopie sau cercetare științifică?, în Mihai Botez & Mircea Ioanid (eds)., Viitorul comun al oamenilor, trad. C. Dimitriu, Conferința a III a de cercetare a viitorului București 1972, Editura politică, București, 455 p

96 (...) V. I. Lenin scria în conspectul său la Metafizica lui Aristotel: „Și în ce mai simplă generalizare, există o anumită frântură de fantezie... Este absurd să negi rolul fanteziei, chiar și în cea mai riguroasă știință...”(3)

(...) În consecință, ideologii și filozofii burghezi burghezi au caracterizat, de regulă, ca utopii toate eforturile în sensul modificării relațiilor sociale existente de la Platon până la Marx și Lenin, ca și toate concepțiile iluzorii subiectiviste, cu alte cuvinte ca proiecte nerealiste, fantastice, străine de realitate, inepte și ridicole, deci irealizabile.

3 = V. I. Lenin, Opere complete, vol. 29, București, Editura politică, 1966, p. 310.

Cuvântul președintelui Comitetului mondial permanent de cercetare a viitorului (JOUVENEL 1972)

 Bertrand de Jouvenel, Cuvântul președintelui Comitetului mondial permanent de cercetare a viitorului, în Mihai Botez & Mircea Ioanid (eds)., Viitorul comun al oamenilor, trad. C. Dimitriu, Conferința a III a de cercetare a viitorului București 1972, Editura politică, București, 455 p.

16 (...) Cred că mare fenomen care s-a produs ca rezultat al imenselor nenorociri care au lovit Europa – asemănătoare celor care loviseră Grecia antică ca urmare a războiului dus de ea timp de 30 de ani – este cel al responsabilității guvernelor și al unei responsabilități a intelectualilor. Unii dintre dumneavoastră își aduc aminte că, începându-și povestirea războiului de 30 de ani, Tucidide pune în gura lui Adamos – când se adresează adunării lacedemonienilor – cuvintele: „Voi, care prin hotărârea voastră veți fi făuritorii evenimentelor ce vor veni, bune sau rele, aveți dreptate să vă gândiți pe îndelete la consecințele posibile.”

18 (...) În această țară [România], unde Ovidiu medita la Metamorfozele sale, este poate nimerit să spunem că tocmai metamorfozele sociale sunt cele care trebuie să ne preocupe în primul rând, metamorfoze care nu sunt datorate divinităților, cum credea Ovidiu, ci sunt rezultatul unei voințe omenești clarvăzătoare.

Unde este poarta Balcanilor? (KONYA & DINESCU 1991)

Mircea Dinescu & Konya Sandor, Unde este poarta Balcanilor? Convorbire despre balcanism, politică, cultură, prezent, viitor și alte probleme ale Europei, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

224 Despre Mircea Dinescu știam nu numai că este un poet de renume european, un îndrăcit fermecător, președintele Uniunii Scriitorilor și un excelent interlocutor, ci și faptul că- în pofida realității, conform căreia vieții balcanice îi aparține un mod de trai democritian, mixtura milenară dintre morbiditate și delicatețe (Hamvas Bela) și acea stare de seninătate obositoare – el este o figură socratică, adeptul umorului negru, care dorește cu orice preț să repare câte ceva, fiind un dușman jurat al primitivismului moralei nătânge. (...)

Știm și faptul că lui i-a reușit descrierea cea mai grotescă a pierderii de identitate și, tocmai de aceea – după ce în imaginație am prezentat „utila-corecta-legala-bogata” trăsură europeană, cu patru cai, în comparație cu căruța balcanică cu coviltir, împinsă de noțiunile „periculos-ilegal-vinovat-sărac” – i-am adresat direct următoarea întrebare:

 

-Domnule Dinescu, după părerea dvs., cam unde ar veni Poarta Balcanilor?

M. D. – D-le, nu știu dacă s-au făcut săpături până acuma, pentru a fi descoperită, dar eu întotdeauna am spus că sentimentul că Balcanii nu sunt în zona munților Balcani, ci mai degrabă aici, în zona de câmpie a Munteniei. Și dacă e să ne uităm după magazinele de pe Calea Victoriei, vedem că Imperiul Otoman începe să fie recreat la noi. Pentru că toată adeziunea asta la combinația turcească cu foștii activiști comuniști, care au devenit mari negustori, reface într-un fel poarta balcanismului nostru specific. Sigur că latura asta balcanică poate fi și farmec, dar poate fi și teamă în același timp. Și asta e, că acea combinație care s-a făcut la noi, între comunismul de tip stalinist și balcanismul nostru specific, a născut niște monștri, în ciuda somnului rațiunii. Sigur că suntem la porțile Orientului, unde totul este cu putință, și evenimentele istorice de după decembrie 1989 au demonstrat din plin acest lucru.

-În privința perspectivelor României, dacă există disensiunea perspectivelor, credeți că există posibilitatea de a alege între Balcani și Europa?

M.D. – Până la urmă, lucrul care m-a uimit cel mai tare a fost că Balcanii – am sentimentul – încep să se extindă în toată Europa. Adică, există această existență dublă, duplicitatea asta și relațiile astea de perdea, vorbele astea cu înțeles dublu, viața asta subterană, care s-au întâlnit nu numai în România, ci și în celelalte țări cu sistem comunist din estul Europei, au făcut ca Balcanii să se extindă la Urali. Pentru că e de ajuns să mergi la Chișinău, dar și la Moscova, și vei vedea că, dacă într-un magazin vrei să cumperi ceva, trebuie să te exprimi în același limbaj „european”, de fapt balcanic, adică făcut cu ochiul și scos din buzunar și arătând o bancnotă de culoare așa mai verzulie, cum e dolarul de exemplu. Adică relațiile astea de protocol turcesc s-au implementat, ca să folosim un termen acum la modă, în toată zona asta estică. Acuma, delimitarea asta cu țările balcanice e destul de greu de făcut, pentru că, dacă te uiți la iugoslavi – după părerea mea – la structura, la seriozitatea și comportamentul lor, aproape că sunt mai aproape, știu eu, de o zonă mai nordică. Relațiile, cel puțin pe care le-am avut cu ei, m-au făcut să-mi dau seama că au altă structură decât românii, să zicem, și decât grecii. Sunt alt gen de oameni, creând alt gen de societate. Deși locuiesc și ei în Balcani.

225 Sigur că în acest sens este greu de judecat totul ca un bloc comun, într-un fel de iacă țările balcanice, și cred că este forțată împărțirea asta a lumii și a Europei pe bază de munți, de Munții Balcani să zicem. Și, de fapt, nu de aceasta depinde revenirea la Europa, de faptul apartenenței geografice. (...)

-Ambiguitatea zonei...

M. D. – Da. Nu cred, de asemenea, că politicienii pot rezolva această problemă, până la urmă asta depinde de cultură în primul rând, de civilizație. Sigur, în Occident cultura se confundă cu civilizația, în sensul că acolo trenurile chiar vin la timp și pleacă la timp, dacă tragi apa la toaletă chiar este apă, și chiar curge, dacă apeși o clanță la ușă, clanța chiar funcționează, ceea ce nu se întâmplă de mult în lumea noastră. Acolo, deci, astea țin de cultură, iar civilizația este o stratificare a culturii, pe când la noi totul s-a spulberat într-un fel. Lumea noastră este una abstractă, al ora asta tot ne ținem de lucruri abstracte și nu de cele concrete. Dar dacă suntem chiar așa de săraci, nu putem să renunțăm și la cultura noastră, tocmai pentru faptul că nu avem genul ăsta de civilizație, concretă, legată de adevăr și materie. Nouă ni s-a predat materialismul dialectic, și de fapt am trăit într-o societate abstractă, adică mâncarea era abstractă, totul se petrecea în abstract, adică ne lipsea mereu concretul...

-Și în prezent...?

M. D. – Ei, în prezent e o confuzie – cum să vă spun – atât de mare, din păcate, ca și distanța noastră, depărtarea noastră de civilizație. Și, în plus, e și isteria asta politică cu nuanțe balcanice, păi e de mirare că nu s-au decantat încă lucrurile...?

-Astea țin de aspectul negativ al balcanismului; pe Dvs., în schimb, vă știu un doritor de aspect pozitiv al balcanismului, un exponent care tinde spre o corectare posibilă...

M. D. – Fie, mă rog. Desigur, în mine există o nostalgie a Balcanilor, tipică zonei mediteraneene, posibilă sclipire a vieții, viața în care nu se știe niciodată când te ia farmecul pericolului sau al seninătății, pragul ăsta între viață și moarte, după care farmecul folclorului și o mentalitate a vieții ușoare te conving mereu. Viață în care nu elanul timpului este important, și nu te puteai pierde pentru că nici ceasuri nu existau, tocmai pentru că era o lume mai puțin civilizată, și nu se mai ținea cont de bani, de zile... Latura asta mai degrabă, dacă vreți, literară, prin Ion Barbu, care a fost iarăși un exponent al balcanismului de tip literar, în felul lui eminent, nostalgia asta covârșitoare. Numai că eu, dincolo de această nostalgie, am căutat în unele versuri să arăt tocmai intrarea în grotesc a balcanismului, datorită sistemului nostru. Adică am un poem, o replică la Isarlâkul lui Ion Barbu, în care arăt: „grecii, care, iată, sunt turci în salopete”. Adică vorbesc despre greci, care s-au transformat în turci, și despre turci, care s-au transformat în muncitori greci, despre o pierdere de identitate, de fapt. Pentru că s-a pierdut identitatea asta a Balcanilor, văzut, așa, ca o zonă însorită și pitorească. Civilizația, de fapt, a distrus pitorescul, în timp ce ne-a rămas mediocritatea civilizației. Asta e, în Balcani și civilizația e o mediocritate...

-Și ceea ce ține de latura politică?

M. D. – Păi, domnule, ceea ce ține de latura politică a balcanismului, dacă mă gândesc bine,, eu nu pot să mă rup de turci, pentru că pe turci îi consideră toată lumea balcanici, nu? Iar cândva turcii au avut oameni politici formidabili, Kemal Attaturk de exemplu, care a deschis porțile civilizației. Iar noi după război nu prea am avut oameni politici. Adică noi n-am avut „turci” de genul lui Attaturk, numai de genul celor care au urmat după Baiazid... Pentru că, dacă socotim crimele oribile care s-au petrecut în România, dacă facem o adunare, am putea să vedem cât de asemănătoare sunt cu crimele care se făceau în epocile sălbatice de după Baiazid, deci de ce nu putem să ne rupem de Imperiul Otoman. Adică ferocitatea asta politică care a schimbat, dacă vreți, structura unei nații vreme de 40 de ani. Frica de „iataganul politic”, care se manifesta mai subtil ca pe vremea lui Baiazid, dar care a avut efect la noi. (...)

226 -Cu toate acestea, Comunitatea Europeană, după un an și jumătate de insucces, încă contează și nu a renunțat la noi. Oare are vreun interes sau ce?

-(...) Iată că am sentimentul că acești oameni s-au speriat tocmai de balcanismul nostru comunist, de mentalitățile care au rămas de pe vremea lui Ceaușescu, și pe care le-am moștenit poate din timpul străvechi cu umbre balcanice. (...)

(...)

-Chiar și biserica...

M. D. – Așa, chiar și biserica, păi și biserica este balcanică. Teoctist al nostru este un soi de turc îmbrăcat în sutană, dacă e să fim drepți. Sau să spună măcar cineva că nu e așa...

(...)

-Se pare că sunteți pesimist în privința viitorului în Balcani?

M. D. – Sunt destul de pesimist, trebuie să vă spun. Pentru că la ce perspective mă refer? Ori ne îmbrăcăm cu toții în șalvari, dacă afacerile românului tot se fac la Istanbul, și ne lipim iar de Imperiul Otoman..., ori...

-Norocul s-ar putea să se ascundă și prin Viena...

M. D. – Lasă-mă, d-le, noi n-avem tradiție de Viena, deci cu ce drept? Fiindcă, din păcate, Imperiul Otoman și-a pus amprenta pe zona asta mai tare decât Imperiul Austriac. (...)

227 (...) M. D. – (...) Adică, în momentul în care prietenul nostru Liiceanu vorbește la televizor despre peștera lui Platon, păi ăia dau imediat pe programul 2, să vadă muzică populară sau disco, vorbesc de populația de rând, adică eu nu spun că trebuie să coborâm, eu știu, la un limbaj din ăsta populist, dar, în același timp, trebuie găsit, trebuie fluturat ceva atrăgător pentru această lume, nu?

228 (...) – Nu doar amprenta balcanică e cea care se face simțită?

M. D. – D-le, acceptă, nu acceptă, un lucru e totuși evident și indiscutabil: din păcate, la noi, viața asta dublă, care s-a trăit, ține totuși de balcanismul ăsta, care și-a pierdut farmecul tocmai pentru că a intrat într-o zonă grotescă, fiindcă omul vorbea acasă și alta apunea la servici, una vorbea cu copilul acasă și alta-i spunea să pună la școală. (...)

(...)

M. D. – (...) Sigur că țiganii reprezintă o problemă în România, dar cum naiba se face că toate țările au țigani, și bulgarii, și ungurii, și cehii, dar iată că numai țiganii din România au mâncat toate lebedele care trăiau de o sută de ani acolo, în jurul lacului de la Viena. (...)

229 – O ultimă întrebare, cu care revin de fapt la cea dintâi, pentru că mulți ardeleni susțin că, totuși, poarta Balcanilor ar fi, chiar dacă nu Viena, dar Budapesta...

M. D. – Păi, nu prea cred. Îmi amintesc, acum câteva luni am fost la Budapesta, și pe străzi erau arabii ăia, care au ocupat centrul orașului și o clipă am crezut că suntem la Istanbul. Totuși, am sentimentul că nu e. Păi, dacă susținem că tocmai Budapesta ar fi porta Balcanilor, atunci de ce să nu spunem că tocmai Viena e, nu? Adică balcanismul, dacă e să ieșim la modul ăsta negustoresco-grotesc și colorat, așa am împânzi toată Europa. Dar nu. Balcanismul ca dramă până la urmă nu depinde de ce se întâmplă pe stradă, ce țigări se vând și de către cine în centrul Budapestei sau al Bucureștiului. Ci se manifestă prin felul în care a pătruns în zona politicului și în relațiile sociale, în așa fel încât să faci bișniță și la nivel de guvern. Și asta e o diferență esențială, dar și tragică. Așa că, să lăsăm Poarta Balcanilor acolo unde îi e locul!

 

 

31 mai 1991

(„Korunk”, 7/1991)

Mircea Dinescu (1950) – poet, eseist, București

Konya Sandor (1948) – poet, eseist, deputat, Cluj

 

Szabo Zoltan despre Balcani (POMOGATS 1991)

Pomogats Bela, Szabo Zoltan despre Balcani, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

220 Politica și cultura maghiară au fost nevoite întotdeauna să-și îndrepte atenția în mai multe direcții, deci, nu numai spre Occident, ci și spre sud-est, spre zona balcanică. Orientarea, devenită tradițională, a statului maghiar din Evul Mediu și apoi din perioada Principatului Transilvaniei a fost estompată mai târziu de problematica și succesele maghiarimii privind integrarea vest-europeană, iar în secolul XIX puțini au fost aceia – ca Szechenyi Istvan, Wesselenyi Miklos, precum și câțiva reprezentanți ai emigrației din 1849, cum ar fi Orban Balazs și Veress Sandor – care au realizat într-adevăr caracterul influenței popoarelor și țărilor din Balcani asupra destinului, conturării regiunii central-europene și, implicit, asupra conturării destinului Ungariei. Evenimentele care au urmat după primul război mondial au demonstrat, cu atât mai mult, puterea considerabilă a acestei influențe.

Acesta este motivul pentru care a crescut interesul față de Balcani, dezvoltându-se în Ungaria o cercetare a Balcanilor, mai ales în anii 30, când a devenit clar că șansele orientării vest-europene sunt reduse și că viața politică și spirituală maghiară trebuie să țină seama de evenimentele regiunii de est și ale celei sud-est europene, de mișcările din interiorul acestor ținuturi. Pe tărâmul cercetării științifice, această orientare a fost reprezentată, printre alții, de Eckhardt Sandor, Kniesza Istvan, Tamas Lajos, Galdi Laszlo, Makkai Laszlo și Vaczy Peter, iar în domeniul vieții literare și culturale de operele lui Nemeth Laszlo, Jozsef Attila, Fabry Zoltan, Gaal Gabor, Balogh Edgar sau de revista „Apollo”, publicație redactată de Gal Istvan. Față de relațiile și procesele interne din spațiul sud-est european și-au manifestat, în general,  interesul reprezentanții literaturii stângiste, ai mișcărilor populare și gruparea de intelectuali reformiști. Reprezentant al intelectualității reformiste a fost și Szabo Zoltan, cunoscut pentru activitatea sa sociografică și pentru rolul său avut în apărarea spiritualității țării”, care și-a îndreptat atenția spre Balcani, tocmai în interesul evaluării șanselor și sarcinilor privind reformele naționale. (...)

221 În cadrul preocupărilor sale privind mișcărilor reformiste, a inclus și studierea politicii, a mișcărilor și aspirațiilor spirituale din zona Balcanilor. Foarte devreme, încă de la începutul carierei sale, s-a ocupat de situația Europei Centrale și a celei Sud-Estice, în studiul său intitulat A magyar flatalsag es a dunai kerdes (Tineretul maghiar și problema dunăreană), scriere apărută în 1935, în publicația „Katolikus Szemle” (Revista catolică), ce anunța deja necesitatea unei noi orientări central-europene. (...) În 1935 a pornit în acea renumită călătorie – împreună cu Nemeth Laszlo, Keresztury Dezso și Boldiszar Ivan – ale cărei experiențe Nemeth le-a reunit în jurnalul intitulat Magyarok Romaniaban (Maghiarii din România). (...) Cei patru călători pornesc din Budapesta pe Dunăre, cu un vapor cu aburi, în portul românesc Giurgiu iau trenul pentru a ajunge în București, apoi la Constanța. Aici s-au despărțit: Nemeth împreună ceilalți se grăbesc spre Ardeal, în timp ce Szabo Zoltan și-a continuat drumul în Dobrogea de sud, apoi în Bulgaria, la Varna, apoi, cu vaporul pe Marea Neagră, a ajuns la Istanbul, de unde în final s-a întors acasă. Experiențele sale acumulate pe parcursul călătoriei le-a descris în Balkani utikonyv (Jurnal din Balcani), scriere publicată în unsprezece episoade, în revista „Elet” (Viața), în perioada 4 octombrie – 20 decembrie 1936. Acest serial s-a constituit în volumul A Vaskapun tul (Dincolo de Porțile de Fier), editat în 1937, tot de revista „Elet”.

Szabo Zoltan a structurat evenimentele trăite cu ocazia călătoriei pe Dunăre, în Voivodina, apoi – trecând prin Porțile de Fier – experiențele acumulate pe malurile Balcanilor, într-o imagine identică aproape cu cea realizată în memorabilul jurnal de călătorie al lui Nemeth Laszlo. Viziunea lui a fost de asemenea marcată de prezența comună a interesului necondiționat și a unei anumite rezerve: știa bine că zona balcanică a avut un efect negativ asupra Ungariei, dar, în același timp, îi era foarte clar că soarta maghiarilor depinde în mare măsură de preocupările și aspirațiile popoarelor balcanice. „Noi, maghiarii – scria în jurnalul său de călătorie – odinioară am privit foarte mult încoace, spre sud și spre est; din când în când cu ochii cuceritorilor, dar de cele mai multe ori ca și cei care trebuiau să se apere. Străluciții noștri soli aveau, probabil, sentimente de incertitudine când au pornit spre sud, spre strălucitoarea Poartă, mai întâi pentru a se tocmi, apoi pentru a cerși. Mult, foarte mult timp, aceste locuri au reprezentat cuibul principal al forțelor istorice amenințătoare pentru viața noastră, maghiarul privind spre sud-est cu inima tremurândă. Această spaimă ne-a îmbibat, ne-a copleșit cu o frică instinctuală, irațională, rădăcinile ei nemaifiind în creier, ci în porii și în nervii noștri. După marea eliberare, bunicii și tații noștri probabil că s-au străduit să scape și de aceste amintiri, atunci când priveau spre vest, când contestau că suntem lângă Balcani, când nu recunoșteau că și ei sunt într-o oarecare măsură balcanici. Ar fi vrut să uite faptul că acest Balcan neliniștitor, haotic, având scopuri incerte, stă la spatele lor, ba, mai mult, în spatele lor. Fericiți, am întors spatele, timp de două secole lungi, acestor ținuturi și popoare spre care mă poartă acum vaporul ce nu poate fi oprit. Privirea ne-a fost ațintită spre vest, în timp ce la spatele nostru s-au dezvoltat în tihnă și pe neobservate energiile tinere ale acestor ținuturi considerate sălbatice și necivilizate. Când catastrofa ne-a deschis ochii, erau deja la Oradea și la Subotica, dârji, puternici, tineri. Popoare care au tras jugul în folosul turcilor – având aceeași soartă cu poporul nostru, iar în cazul multora chiar mai amară – acum, când semiluna s-a retras, au devenit, ele însele, pentru noi, un anume pericol turcesc. Este neliniștitor că mă îndrept spre ei, la ei, despre a căror existență și forță nu ne-au informat tații noștri fericiți.”

222 Balcanul – și în primul rând românii din Balcani (din Regat) – reprezintă, în viziunea lui Szabo Zoltan, dintr-o dată o provocare a istoriei: competiție palpitantă a popoarelor și culturilor și, totodată, fatalitate istorică, această stare, această cultură politică fiind din multe puncte de vedere diferită de a noastră, normele, regulile și metodele ei fiind neobișnuite pentru noi. Călătorul care trece dincolo de Porțile de Fier se uită în jur cu duplicitate sentimentală și sufletească, privind uimit spre lumea atât de apropiată, dar, în același timp, atât de străină: „Funcționarul de la vamă vorbește franțuzește, este politicos, îmi permite cu ușurință să privesc în jur pe mal. Mă pasionează acest peisaj, aici, la marginea vechiului Regat, aștept să văd primele case și primii țărani. Îi caut de parcă ar avea să-mi spună ceva deosebit, de parcă ar trebui să ridice vălul de pe o enigmă. Agitat și așteptând parcă ceva senzațional, mă uit spre vechea și întinsa ogradă vecină, nu ca un călător care a ajuns la destinație după un drum lung, ci ca un explorator care caută explicația celei mai mari și mai grave trăiri istorice. Pulsul mi se intensifică puțin, dacă mă gândesc că sunt în leagănul celui mai important vecin și adversar, în țara lor de baștină, în Regat, în cuibul din care și-au luat zborul. De aici au venit.”

(...) Această îmburghezire este plină de contradicții, conținând, în același timp, elemente din vest, alături de cele din est, elemente franțuzești și elemente levantine, procesul fiind limitat de consecințele civilizatorii ale înapoierii istorice de secole, dar, în același timp fiind și grăbit de elanul neînfrânat al înnoirilor curajoase. De altfel și Nemeth Laszlo a punctat, dar din alte perspective, această contradicție interioară, această stare tensională, publicând, în paginile jurnalului său Magyarok Romaniaiban, următoarele: „În România s-au concentrat foarte tare cele două epoci și cele două stări sufletești. În mulțime se constată bucuria civilizației, de altfel foarte repede însușită, de a trage apa, iar cei mai înstăriți, nostalgia față de tot ce este perimat.” (...)

223 (...) Neliniștea simțită la Giurgiu s-a risipit oarecum – atenuându-se apoi la Constanța, pe malul românesc al Mării Negre, în Dobrogea de Sud, printre locuitorii români, bulgari și turci – dar, cu toate acestea, incertitudinea a persistat. (...) În același timp, privește cu neîncredere îmburghezirea pe care a cunoscut-o în Regat și, pur și simplu, întreaga cultură politică din spațiul sud-est european. Autorul cărții A Vaskapun tul a intuit perfect deosebirile și conflictele care s-au conturat istoric între regiunile centrale și sud-estice ale Europei și nu putem afirma că aceste deosebiri ar fi fost estompate de atunci de trecerea timpului.

 

(„Korunk”, 7/1991)

Pomogats Bela (1934) – istoric literar, Budapesta

Transilvania și echilibrul puterilor europene (VARKONYI 1991)

Varkonyi Agnes, Transilvania și echilibrul puterilor europene, în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994

 

85 (...) Care sunt factorii determinanți care au contribuit ca această zonă [zona de criză a Europei] să fie altfel decât statele vasale formate la periferia Imperiului Otoman? (...)

În 1925, în paginile publicației „Napekelet” a demarat o polemică de proporții. Szekfu Gyula a schițat o concepție nouă față de punctele de vedere anterioare, susținând că Principatul s-a format în vacuumul existent între cele două mari puteri, datorându-și existența faptului că puterea Imperiului Otoman și cea a Imperiului Habsburgic, în egală măsură, au sucombat în această zonă. Iar în momentul în care turcii au fost constrânși la retragere, a încetat și dreptul Principatului la existența statală independentă. (...) În același timp, la Congresul internațional al istoricilor, care a avut loc în 1970 la Moscova, polonezul Jozef Gierowski, în expunerea sa intitulată L Europe centrale au XVIIe siecle et ses principales tendances politiques, a caracterizat Principatul Transilvaniei ca fiind un component organic al tuturor statelor central-europene, subliniind legăturile strânse de odinioară, succesele și eșecurile, precum și faptul că țările dunărene au fost în strânse relații de interdependență în privința percepției schimbărilor apărute la începutul Erei Noi.

86 (...) Otomanii au înaintat spre Occident atacând dinspre Mediterană sudul continentului, iar uscatul dinspre Balcani, pe linia Dunării, ocupând centrul vital al Europei Centrale și distrugând astfel unitatea de odinioară a Europei. Europa a răspuns provocărilor otomane printr-o succesiune de înnoiri. (...) Europa Centrală este fracționată, deci, nu numai de lumea otomană și cea creștină, ci și de contradicțiile interne ale puterilor, de conflictele spirituale.

(...) Istanbulul a profitat cu rapiditate de avantajele contradicțiilor apărute între cele două sfere ale puterii, respectiv între Habsburgi și Bourboni [Valois], în 1626 [1526], Soliman Magnificul devenind asociatul anonim al Ligii de la Cognac. (...)

În ultima treime a secolului XV, neoplatonicul Ficino a definit noțiunea de Europa: Europa se întinde până unde se ajunge Renașterea și își limitează granițele acolo unde începe lumea otomană. (...)

Principatul Transilvaniei A reușit să păstreze autonomia de odinioară a etniilor din Transilvania și, printr-un dialog de decenii cu o Europă care se pregătea să înfrunte lumea otomană, și-a cristalizat instituțiile statale.

87 (...) Iar în momentul în care Ferdinand [fratele împăratului Carol V Habsburg] recurge totuși la un atac armat, se conturează o rețea diplomatică întinsă de la Paris până la Constantinopol, a cărei funcționare se extinde pe perioada unui secol și jumătate. Regele Ioan [Zapolya] se alătură Ligii de la Cognac, încheie o alianță cu Franța și astfel Poarta oferă protecție unui rege maghiar recunoscut de diplomația „celeilalte” Europe. Între timp – fapt caracteristic politicii sale de supraviețuire – și-a extins relațiile cu Carol V, pentru că, la fel ca și întreaga lume creștină, de la acesta aștepta mobilizarea Europei împotriva turcilor. „Cunosc bine esența comportamentului regelui Ioan față de turci – aprecia această politică nunțiul papei Paul III. Văd cu câtă dibăcie rezistă Porții... bineînțeles, numai cu o asemenea dibăcie a reușit și va reuși să păstreze pentru creștini Ungaria, care, fără el, ar fi ajuns de mult pe mâna câinilor”.

(...) Cancelarul Frater Gyorgy, împreună cu Johann Wese, arhiepiscop de Lund, unul dintre cei mai apreciați diplomați din Europa de odinioară, omul de încredere al împăratului Germaniei, precum și al regelui Spaniei, au elaborat, în 1530, un plan de perspectivă privind destinul Transilvaniei în cazul în care Liga Sfântă va reuși să-i înfrângă pe otomani. În 1538, Tratatul de pace de la Oradea, cu rezolvările-i alternative, cu deschiderile sale, a fost capodopera unei Europe care încerca să facă pași pe calea concilierii intereselor, dar, în momentul când Carol V l-a semnat la Toledo, Poarta a întâmpinat lumea creștină – care se mișca greoi – atacând-o.

(...) Frangepan Ferenc, educat în Italia, cel care din călugăr franciscan a devenit diplomatul regelui Ioan, în discursul său pătruns de spiritul umanist al lui Erasmus, i-a îndemnat pe voievozii implicați în războaiele religioase să se împace: „(...) Dacă turcii vor ocupa Ungaria, toată Europa va resimți această pierdere.”

(...) De exemplu, în 1547, Poarta a refuzat cu intransigență să includă separat Principatul Transilvaniei în textul tratatului de pace încheiat cu Carol V și cu Ferdinand, cu toate că acest tratat a fost de extensie europeană, incluzând spațiul Mării Mediterane, Franța și Veneția, fiind precizate și relațiile teritoriale apărute în Ungaria. Conform acestor relații, zona din nord și vest, împreună ci teritoriile dezmembrate ale Sloveniei [Slavoniei] și Croației formează țara regelui maghiar, restul, țara lui Ioan Sigismund, cu condiția ca Transilvania și regiunea de dincolo de să „rămână sub dominație islamică”.

88 (...) Dar tot el [principele Ștefan Bathory] este cel care pășește pe un drum nou, atunci când transferă centrul de greutate al alianțelor împotriva turcilor în țările Europei Centrale, considerând că, reunind Principatul Transilvaniei, Polonia. Veneția, Imperiul Habsburgic și Voievodatele românești sub un protectorat papal, această zonă ar putea scăpa de pericolul otoman.

(...)

Și, de atunci încoace, nu puțini au fost poeții, istoricii, scriitorii care s-au tot întrebat cum de a reușit Transilvania să se pună pe picioare? Pentru că în spatele ei se înălța Imperiul Otoman? (...) Sully, de exemplu, în planul său elaborat în numele regelui francez Henric IV, consideră că realizarea unei opoziții internaționale antiotomane se poate înfăptui prin structurarea unui parlament comun european, incluzând și Principatul Transilvaniei printre primele 15 țări importante.

89 (...) principele Gabriel Bethlen și-a dat seama de interesele comune ale țărilor vecine; prin intermediul convențiilor federative, acestea se apărau în comun  nu numai în fața Imperiului Habsburgic, ci și în fața celui Otoman, chiar și prin faptul că aveau posibilitatea să ducă împreună tratative cu Poarta. (...) Prin intermediul relațiilor comerciale și culturale, valorile Principatului Transilvaniei au devenit cunoscute din Veneția până în Suedia, din țările din Balcani până în Olanda. (...) Nici măcar eșecurile nu l-au putut împiedica pe Bethlen să structureze pe termen lung modalitățile de raportare față de Poartă și să pregătească, în epoca Păcii din Westfalia, sistemul de relații dintre Transilvania și Europa.

90 Practic, s-a încercat ca aceste norme să fie validate cu ocazia Tratatului de pace din Westfalia (1645-1648), dar, ca și principii fundamentale, au fost recunoscute numai în tratatele de pace care au urmat perioadei războaielor otomane și războiului spaniol de succesiune (1712-1718). (...)

Deși face parte din sfera de interese a Imperiului Otoman, [Transilvania] este singura țară cu această calitate care este inclusă în exemplarul Tratat de pace din Westfalia. (...)

Zona de răsărit a Europei Centrale este în criză, tensiunile social-politice și focarele de război sunt gata oricând să explodeze, ele întinzându-se din Ucraina până în Croația. Autorii Tratatului de pace din Westfalia au considerat că, odată instaurată pacea în Europa, aceasta se va putea împotrivi, forțele unite, Imperiului Otoman. Dar politica Istanbulului a preîntâmpinat iarăși aceste planuri, în 1645 el atacând Creta. (...) O schimbare a orientării politice intervine doar după recucerirea Cetății Buda [1687], marea operă de reorganizare a puterilor europene definindu-se odată cu Războiul spaniol de succesiune (1701-1713).

(...)

În perioada ce a urmat Tratatului de pace din Westfalia, Principatul Transilvaniei a fost tot mai strâns în cleștele primejdiei otomane. Făcând uz de arme, a încercat să iasă din izolarea amenințătoare, dar, pentru evenimentele din 1657, a plătit un preț incredibil de tragic. Principatul și-a pierdut puterea armată, orașele i-au fost devastate, rezidența domnească și sute de sate au fost pârjolite și pustiite. (...)

Anul 1660, când a fost asediată și ocupată Oradea, a provocat un deosebit ecou internațional. (...) În proiectul înaintat adunării Ligii de la Rin, la Regensburg, în 31 octombrie 1663, proiect care cuprindea programul războiului împotriva turcilor, Transilvania este considerată ca un stat de o importanță strategică vitală.

91 (...) Veniturile au fost asigurate mai ales pe seama dezvoltării negoțului, a activității societăților comerciale grecești, a societății engleze „Levant Compagni”, precum și prin pătrunderea talerului olandez, care purta gravat pe una din fațete figura leului, reușind să realizeze o stabilitate financiară. (...)

Principatul Transilvaniei și-a menținut relațiile cu Poarta, dezvoltându-și, în același timp, legăturile cu aproape toate statele din Europa Centrală și Europa de Vest. (...) După 1683, nu a existat posibilitatea unei opoziții fățișe în fața turcilor, dar, prin intermediul unui tratat secret (1686), Transilvania sprijină cu o sumă considerabilă acțiunile întreprinse de Liga Sfântă, iar împăratul Leopold garantează că în tratatul de pace încheiat după război va fi inclus și Principatul Transilvaniei.

După reprimarea turcilor, istoria oferă o alternativă pentru organizarea țărilor Europei Centrale. (...)

92 (...) În perioada războaielor cu turcii, politica engleză și olandeză a luat de multe ori poziție în favoarea autonomiei Principatului Transilvaniei. (...) Apoi, în 1691, în urma strădaniilor lui Sir William Hussey, împuternicitul special al regelui Angliei, consiliul de miniștri, care discuta punctele Tratatului de pace turco-habsburgic, a decis ca împăratul și regele maghiar să recunoască suveranitatea statală a Transilvaniei. (...)

Înaintea Tratatului de la Sremski Karlovici, care încheia războiul turco-habsburgic, protestanții ardeleni, tânărul Apafy și politicienii ardeleni au apelat – fie prin intermediul ambasadorului englez la Viena, fie în mod direct – la regele Angliei, solicitând sprijinul acestuia, ca, în calitate de mediator al tratativelor, să influențeze redobândirea – cu garanții internaționale – a autodeterminării statale a Transilvaniei. (...)

93 Deși Paget, mediatorul englez al tratativelor de pace, a introdus în planul său problema Principatului Transilvaniei, în spiritul armistițiului de la Sremski Karlovici, realizat la repezeală, mai apoi denumit Tratat de pace, Transilvania, sub pretextul că „s-a reîntors la Coroana Ungară”, despărțită practic de regat, a ajuns o provincie dirijată de la centrul imperiului, sun dominația împăratului și a regelui. (...)

Planurile sale [Racokzi Ferenc II] privind confederația formată din Polonia-Prusia-Croația-Stiria (Steiermark) și alte țări nu s-a îndeplinit.

(„Korunk”, 10/1991)

Varkonyi Agnes (1928) – istoric, profesor universitar, Budapesta