Adrian Ivan, Sub zodia „Statelor Unite ale Europei”: de la ideea europeană la Comunitățile Economice Europene, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009
Argument
(9) Europa ca imagine amplificată s-a cristalizat în jurul Europei creștine - a scrierilor umaniste și a reacției în fața primejdiei otomane. (...)
Ea [Europa] s-a constituit apoi ca o „imagine magnet” pentru celelalte Europe: Europa Centrală și Europa Balcanică.
Diferențele între cele trei forme de Europă, după părerea lui Al. Duțu, imaginare, subiective, acceptând doar faptul că Europa actuală a luat ființă numai atunci când aspirația către o identitate amplificată a devenit puternică datorită progresului tehnic și științific și a moștenirilor culturale ale Greciei, Romei și Ierusalimului. (...)
(...) Centrul politic al Europei s-a mutat din Roma la Bizanț, (...). (...)
Ea s-a exprimat printr-un anumit tip de solidaritate, începând cu Evul Mediu, îmbrăcând haina solidarității creștine, manifestă prin monahism, a cărei aria de exprimare pornea din Valea Nilului spre Grecia, Balcani, Țările Române, Kiev, Novgorod, Italia, sudul Franței, Irlanda.
În ciuda faptului că Europa era văzută ca o formă de continent și manifestare a civilizației antice, Oswald Spengler a remarcat diferența structurală între omul antic și omul european, îndeosebi în ceea ce privește valorizarea trecutului, a istoriei(7).
Grecul antic era profund legat de mitologie, în timp ce omul european, născut și format în Evul Mediu Timpuriu, a fost și este marcat de ideea organizării trecutului său, a identității sale spațiale și temporale.
7 = O. S., Declinul Occidentului, trad. (franceză M. Tazerout 1931), vol. I, Beladi, Craiova, 1996, p. 5-33.
Noi credem că ideea europeană, din antichitate până în secolul XXI, se poate întâlni - metaforic spus - cu solidaritatea europeană propusă, în 1950, de Planul Schuman în acest proces al trecerii de la societate la comunitatea europeană.
(12) În timp ce UE regresează din punct de vedere economic, ratând obiectivele Agendei Lisabona - de a crea cea mai performantă economie bazată pe societatea cunoașterii - fenomene mai vechi precum migrația forței de muncă și crima organizată, susținută mai ales de rețelele mafiote din statele nou intrate (România și Bulgaria), tind să arunce în derizoriu orice competență a instituțiilor supranaționale.
(13) Unii au considerat-o soft power, ce putea să ofere în gestiunea crizelor internaționale de tipul Kosovo, Afganistan, Irak printr-un model social și economic de solidaritate și prosperitate, avantajoasă unei puteri civile.
(9) Europa ca imagine amplificată s-a cristalizat în jurul Europei creștine - a scrierilor umaniste și a reacției în fața primejdiei otomane. (...)
Ea [Europa] s-a constituit apoi ca o „imagine magnet” pentru celelalte Europe: Europa Centrală și Europa Balcanică.
Diferențele între cele trei forme de Europă, după părerea lui Al. Duțu, imaginare, subiective, acceptând doar faptul că Europa actuală a luat ființă numai atunci când aspirația către o identitate amplificată a devenit puternică datorită progresului tehnic și științific și a moștenirilor culturale ale Greciei, Romei și Ierusalimului. (...)
(...) Centrul politic al Europei s-a mutat din Roma la Bizanț, (...). (...)
Ea s-a exprimat printr-un anumit tip de solidaritate, începând cu Evul Mediu, îmbrăcând haina solidarității creștine, manifestă prin monahism, a cărei aria de exprimare pornea din Valea Nilului spre Grecia, Balcani, Țările Române, Kiev, Novgorod, Italia, sudul Franței, Irlanda.
În ciuda faptului că Europa era văzută ca o formă de continent și manifestare a civilizației antice, Oswald Spengler a remarcat diferența structurală între omul antic și omul european, îndeosebi în ceea ce privește valorizarea trecutului, a istoriei(7).
Grecul antic era profund legat de mitologie, în timp ce omul european, născut și format în Evul Mediu Timpuriu, a fost și este marcat de ideea organizării trecutului său, a identității sale spațiale și temporale.
7 = O. S., Declinul Occidentului, trad. (franceză M. Tazerout 1931), vol. I, Beladi, Craiova, 1996, p. 5-33.
Noi credem că ideea europeană, din antichitate până în secolul XXI, se poate întâlni - metaforic spus - cu solidaritatea europeană propusă, în 1950, de Planul Schuman în acest proces al trecerii de la societate la comunitatea europeană.
(12) În timp ce UE regresează din punct de vedere economic, ratând obiectivele Agendei Lisabona - de a crea cea mai performantă economie bazată pe societatea cunoașterii - fenomene mai vechi precum migrația forței de muncă și crima organizată, susținută mai ales de rețelele mafiote din statele nou intrate (România și Bulgaria), tind să arunce în derizoriu orice competență a instituțiilor supranaționale.
(13) Unii au considerat-o soft power, ce putea să ofere în gestiunea crizelor internaționale de tipul Kosovo, Afganistan, Irak printr-un model social și economic de solidaritate și prosperitate, avantajoasă unei puteri civile.
Gânditori, scriitori români și paradigma europeană
(27) Această lucrare [J. Burrow 2008] este utilă oricărui intelectual și om de cultură preocupat să perceapă sensurile și imaginile. despre realitatea scrisului istoric de la Herodot și Tucidide până la istoricii secolului XX. (...)
Pentru cei doi autori [D. de Rougemont și J. Duroselle], procesul construcției europene coboară până în antichitatea timpurie, considerând că identitatea europeană este multiseculară (...).
(37) Același autor [Vasile Pușcaș] - cunoscut ca negociator șef al României cu UE - sintetiza distanța între discurs și fapte în evoluția Ideii europene și a „modernizării” românești după 1848: „(...) După „pașopt”, în locul adevăratei modernizări s-a preferat prelungire stilului și metodelor fanariote, iar când disperarea a cuprins societatea s-a apelat la soluția conducătorului străin. (...) După Marea Unire, ideea europeană s-a revigorat, dar numai până la mijlocul deceniului trei, când a eșuat într-un autohtonism care urmărea conservarea unor privilegii de castă socială, cu pretenții boierești-bizantine și discuții de cafenele pariziene”.
58 = V. P., Căderea României în Balcani. Analize, comentarii, interviuri, Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
38 Mai mult, diversitatea estică, balcanică, a fost prezentată de unii intelectuali români ca o bogăție culturală generatoare de mesaje identitare.
(27) Această lucrare [J. Burrow 2008] este utilă oricărui intelectual și om de cultură preocupat să perceapă sensurile și imaginile. despre realitatea scrisului istoric de la Herodot și Tucidide până la istoricii secolului XX. (...)
Pentru cei doi autori [D. de Rougemont și J. Duroselle], procesul construcției europene coboară până în antichitatea timpurie, considerând că identitatea europeană este multiseculară (...).
(37) Același autor [Vasile Pușcaș] - cunoscut ca negociator șef al României cu UE - sintetiza distanța între discurs și fapte în evoluția Ideii europene și a „modernizării” românești după 1848: „(...) După „pașopt”, în locul adevăratei modernizări s-a preferat prelungire stilului și metodelor fanariote, iar când disperarea a cuprins societatea s-a apelat la soluția conducătorului străin. (...) După Marea Unire, ideea europeană s-a revigorat, dar numai până la mijlocul deceniului trei, când a eșuat într-un autohtonism care urmărea conservarea unor privilegii de castă socială, cu pretenții boierești-bizantine și discuții de cafenele pariziene”.
58 = V. P., Căderea României în Balcani. Analize, comentarii, interviuri, Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
38 Mai mult, diversitatea estică, balcanică, a fost prezentată de unii intelectuali români ca o bogăție culturală generatoare de mesaje identitare.
Partea I Originile Europei
Etimologia cuvântului
(47) Socrate face foarte limpede această distincție atunci când afirmă că europenii, adică grecii, erau „autonomi” - conduși de legi și erau stăpâni pe ei înșiși, în timp ce asiaticii erau inferiori , fiindcă nu erau liberi, ci depindeau de un rege sau un despot.
48 Disputa între greci, considerați europeni, și asiatici se va relua în altă formă, în perioada romană, când Orientul, reprezentat de Cleopatra, regina Egiptului și iubita lui Cezar și Antoniu, apărea lumii romane, și mai ales anturajului lui Augustus, ca fiind o lume de sclavi și eunuci la dispoziția unui despot (91). Și în acest caz se face distincția dintre romani, văzuți ca europeni și barbari, adică asiatici.
91 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 28
(88). Aceeași părere o avea și Aristotel în Politica, atunci când afirma că asiaticii trăiesc în servitute, pe când grecii trăiau în libertate (89). Un discipol al lui Socrate, Teopomp, în lucrarea Filippi, considera că regele Macedoniei, Filip II, tatăl lui Alexandru cel Mare, trebuia să urmeze o politică „europeană” și să constituie un mare stat european opus imperiului persan (90).
88 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 27
89 = Ibidem
90 = Ibidem, 28-29
(48) Pentru a clarifica conceptul de ”Europa” am apelat la mitologie, care oferă câteva repere pentru înțelegerea semnificației cuvântului. Cu toate că părintele istoriei, Herodot, credea că adevăratul sens al numelui Europei nu va fi descoperit de un muritor, au existat gânditori care au încercat să-i găsească conotații și explicații (92)
Prima mențiune despre Europa o găsim la Hesiod , în secolul VII î. H. Ea este, potrivit mitologiei, fiica regelui fenician din Tyr, Agenor, furată de Zeus, îndrăgostit de frumusețea ei. Ea a fost dusă dincolo de Mediterană, într-un ținut care va purta numele acesteia (93).
(...) Pentru greci adjectivul eurus semnifica ceva larg, spațios, amplu și numele ops înseamnă ochi, față, viziune (95). Conform tradiției, „Zeus Europe” era Zeus ce vedea departe (96).
Cu toate că etimologia cuvântului „Europa”, remarcăm o împletire a tradițiilor cu cea grecească, termenul delimitând teritoriul din vestul continentului. (...)
92 = Denis de Rougement, Vingt huit siecles d Europe. La conscience europeenne a travers les textes d-Hesiode a nos jours, Payot, Paris, 1961, 29.
93 = Norman Davies, Europe: A History, 17-19
94 = Ibidem, 30-33
95 = Jean Duroselle, L Europe. Histoire de ses peuples, Perrin, Paris, 1992, 25
96 = Ibidem
(47) Socrate face foarte limpede această distincție atunci când afirmă că europenii, adică grecii, erau „autonomi” - conduși de legi și erau stăpâni pe ei înșiși, în timp ce asiaticii erau inferiori , fiindcă nu erau liberi, ci depindeau de un rege sau un despot.
48 Disputa între greci, considerați europeni, și asiatici se va relua în altă formă, în perioada romană, când Orientul, reprezentat de Cleopatra, regina Egiptului și iubita lui Cezar și Antoniu, apărea lumii romane, și mai ales anturajului lui Augustus, ca fiind o lume de sclavi și eunuci la dispoziția unui despot (91). Și în acest caz se face distincția dintre romani, văzuți ca europeni și barbari, adică asiatici.
91 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 28
(88). Aceeași părere o avea și Aristotel în Politica, atunci când afirma că asiaticii trăiesc în servitute, pe când grecii trăiau în libertate (89). Un discipol al lui Socrate, Teopomp, în lucrarea Filippi, considera că regele Macedoniei, Filip II, tatăl lui Alexandru cel Mare, trebuia să urmeze o politică „europeană” și să constituie un mare stat european opus imperiului persan (90).
88 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 27
89 = Ibidem
90 = Ibidem, 28-29
(48) Pentru a clarifica conceptul de ”Europa” am apelat la mitologie, care oferă câteva repere pentru înțelegerea semnificației cuvântului. Cu toate că părintele istoriei, Herodot, credea că adevăratul sens al numelui Europei nu va fi descoperit de un muritor, au existat gânditori care au încercat să-i găsească conotații și explicații (92)
Prima mențiune despre Europa o găsim la Hesiod , în secolul VII î. H. Ea este, potrivit mitologiei, fiica regelui fenician din Tyr, Agenor, furată de Zeus, îndrăgostit de frumusețea ei. Ea a fost dusă dincolo de Mediterană, într-un ținut care va purta numele acesteia (93).
(...) Pentru greci adjectivul eurus semnifica ceva larg, spațios, amplu și numele ops înseamnă ochi, față, viziune (95). Conform tradiției, „Zeus Europe” era Zeus ce vedea departe (96).
Cu toate că etimologia cuvântului „Europa”, remarcăm o împletire a tradițiilor cu cea grecească, termenul delimitând teritoriul din vestul continentului. (...)
92 = Denis de Rougement, Vingt huit siecles d Europe. La conscience europeenne a travers les textes d-Hesiode a nos jours, Payot, Paris, 1961, 29.
93 = Norman Davies, Europe: A History, 17-19
94 = Ibidem, 30-33
95 = Jean Duroselle, L Europe. Histoire de ses peuples, Perrin, Paris, 1992, 25
96 = Ibidem
Chestiunea frontierelor Europei: o problemă geografică sau geopolitică
(49) Noțiunea de frontieră europeană, afirma profesorul francez M. Foucher „amestecă (...), considerațiile morale - sentimentele de datorie față de țările care fuseseră supuse comunismului sovietic, a remușcărilor față de ? popoarelor din Balcani care se destrămară în lipsa asumării propriului trecut, (...).
Primele încercări de conturare fizico-geografică a Europei le întâlnim în antichitatea greacă. Hesiod (secolul VIII î. H.) a fost primul care a încercat să aprecieze dimensiunile geografice ale continentului european.
50 Conform acestuia, Europa situată la Nord de Grecia continentală, excluzând Peloponezul și insulele grecești (103). Herodot (secolul V î. H.), referindu-se la greci, scria că aceștia împart lumea în trei: Europa, Asia, Libia (104). Pentru el, Europa se prelungea în nord până la Marea Nordului, iar în nord-est până la fluviul Don (Tanais) și Marea Azov (Palus Maeotis).
Grecii și-au definit identitatea în raport cu perșii, făcând distincție între Asia și Europa. Piesa dramatică a lui Eschil, Perșii, este o mărturie în acest sens. Visul regelui persan, în care apar două femei, Europa și Asia, sunt sugestive pentru percepțiile grecilor (105).
(50) Limitele geografice europene au continuat să preocupe și după Herodot. Se cunosc nume de rezonanță ca Strabon, (...).
103 = J. B. Duroselle, L-Europe. Histoire de ses peuples, Perrin, Paris, 1992, p. 23
104 = John Burrow, A History of Histories, Epics, Chronicles, Romances and Inquires from Herodotus and Thucydides to the Twentieth Century, New York, Knopf, 2008, 15-16
105 = G. Ceaușescu, Un topos de la litterature antique: l-eternelle guerre entre L-Europe et l-Asie, Latomus, 1991, 327-341
51 El [Dante] realizează că este o difeență între Europa geografică „fizică” și Europa moral-religioasă și politică și, ca urmare, el nu poate încadra Peninsula Balcanică „nobile regiuni care este Europa” (108).
El [Dante, Epistolae] înscrie continentul în limitele date de Marea Mediterană, Marea Neagră și ținuturile nordice și Constantinopolul.
52 În 1458, Papa Pius II, în Tratat cu privire la Statul Europa, avea să fixeze limitele geografice ale Europei până în Tracia, în Balcani, unde civilizația europeană se întâlnea cu cea musulmană (109)
După cucerirea Constantinopolului (1453), limitele orientale ale continentului european au depins de două puteri care și-au disputat întâietate în zonă, Rusia și Turcia, devenind o chestiune geopolitică.
În 1517, rectorul Universității Iagelone din Cracovia, M. Miechowita a publicat un Tratat geografic, în care relua distincția făcută de Ptolemeu între Sarmația Europeană și Sarmația Asiatică, fixând hotarul Europei pe Don.
108 = Dante Alighieri, Monarchia, II, III, p. 17
109 = Norman Davies, Europe: A History, Oxford, 1996, 8
(52) Chiar dacă dizolvarea Imperiului Bizantin a însemnat și pierderea unei „Europe Orientale”, sultanii otomani, începând cu Mahomed II, s-au considerat urmașii legitimi ai basileilor. Ei au purtat titlul de „sultan al Romei” (110).
(...) La mijlocul secolului XIX, geografii georgieni și armeni au fixat frontiera de sud a Europei pe fluviul Arax, la frontiera cu Turcia și Iranul.
110 = Bernard Lewis, I Musulmani alla scoperto dell-Europa, traduzzione, Milano, Bur Storia, 2004, 36.
(54) Până în acest moment, discuțiile europene s-au purtat în jurul Europei post-carolingiene și Europei post-westfalice, rămânând în suspans probleme precum integrarea Turciei și o relație fermă cu spațiul post-sovietic.
(55) În acest caz, Europa s-a izbit de o nouă realitate geopolitică, Eurasia, conform căreia Rusia și Turcia erau definite ca puteri euroasiatice.
(56) Ea [Europa] se bazează pe moștenirea Greciei antice, a Imperiului Roman și a creștinismului.
(49) Noțiunea de frontieră europeană, afirma profesorul francez M. Foucher „amestecă (...), considerațiile morale - sentimentele de datorie față de țările care fuseseră supuse comunismului sovietic, a remușcărilor față de ? popoarelor din Balcani care se destrămară în lipsa asumării propriului trecut, (...).
Primele încercări de conturare fizico-geografică a Europei le întâlnim în antichitatea greacă. Hesiod (secolul VIII î. H.) a fost primul care a încercat să aprecieze dimensiunile geografice ale continentului european.
50 Conform acestuia, Europa situată la Nord de Grecia continentală, excluzând Peloponezul și insulele grecești (103). Herodot (secolul V î. H.), referindu-se la greci, scria că aceștia împart lumea în trei: Europa, Asia, Libia (104). Pentru el, Europa se prelungea în nord până la Marea Nordului, iar în nord-est până la fluviul Don (Tanais) și Marea Azov (Palus Maeotis).
Grecii și-au definit identitatea în raport cu perșii, făcând distincție între Asia și Europa. Piesa dramatică a lui Eschil, Perșii, este o mărturie în acest sens. Visul regelui persan, în care apar două femei, Europa și Asia, sunt sugestive pentru percepțiile grecilor (105).
(50) Limitele geografice europene au continuat să preocupe și după Herodot. Se cunosc nume de rezonanță ca Strabon, (...).
103 = J. B. Duroselle, L-Europe. Histoire de ses peuples, Perrin, Paris, 1992, p. 23
104 = John Burrow, A History of Histories, Epics, Chronicles, Romances and Inquires from Herodotus and Thucydides to the Twentieth Century, New York, Knopf, 2008, 15-16
105 = G. Ceaușescu, Un topos de la litterature antique: l-eternelle guerre entre L-Europe et l-Asie, Latomus, 1991, 327-341
51 El [Dante] realizează că este o difeență între Europa geografică „fizică” și Europa moral-religioasă și politică și, ca urmare, el nu poate încadra Peninsula Balcanică „nobile regiuni care este Europa” (108).
El [Dante, Epistolae] înscrie continentul în limitele date de Marea Mediterană, Marea Neagră și ținuturile nordice și Constantinopolul.
52 În 1458, Papa Pius II, în Tratat cu privire la Statul Europa, avea să fixeze limitele geografice ale Europei până în Tracia, în Balcani, unde civilizația europeană se întâlnea cu cea musulmană (109)
După cucerirea Constantinopolului (1453), limitele orientale ale continentului european au depins de două puteri care și-au disputat întâietate în zonă, Rusia și Turcia, devenind o chestiune geopolitică.
În 1517, rectorul Universității Iagelone din Cracovia, M. Miechowita a publicat un Tratat geografic, în care relua distincția făcută de Ptolemeu între Sarmația Europeană și Sarmația Asiatică, fixând hotarul Europei pe Don.
108 = Dante Alighieri, Monarchia, II, III, p. 17
109 = Norman Davies, Europe: A History, Oxford, 1996, 8
(52) Chiar dacă dizolvarea Imperiului Bizantin a însemnat și pierderea unei „Europe Orientale”, sultanii otomani, începând cu Mahomed II, s-au considerat urmașii legitimi ai basileilor. Ei au purtat titlul de „sultan al Romei” (110).
(...) La mijlocul secolului XIX, geografii georgieni și armeni au fixat frontiera de sud a Europei pe fluviul Arax, la frontiera cu Turcia și Iranul.
110 = Bernard Lewis, I Musulmani alla scoperto dell-Europa, traduzzione, Milano, Bur Storia, 2004, 36.
(54) Până în acest moment, discuțiile europene s-au purtat în jurul Europei post-carolingiene și Europei post-westfalice, rămânând în suspans probleme precum integrarea Turciei și o relație fermă cu spațiul post-sovietic.
(55) În acest caz, Europa s-a izbit de o nouă realitate geopolitică, Eurasia, conform căreia Rusia și Turcia erau definite ca puteri euroasiatice.
(56) Ea [Europa] se bazează pe moștenirea Greciei antice, a Imperiului Roman și a creștinismului.
Evoluția istorică a ideii de „Europa”
Ideea europeană în antichitate
(59) Ideea de Europa își regăsește modelul în antichitatea greacă și romană, atunci când, din punct de vedere geografic, Europa s-a conturat între două lumi: una guvernată de civilizația greacă și romană și cealaltă, văzută în afara acesteia, le monde exterieur, dominată de barbari.
128 = A. Pagden (ed.), The Idea of Europe: from Antiquity to the European Union, Cambridge University Press, 2000
E. Moutsopulos, The Idea of Europe: Its Common Heritage and Future, Paragon, 192.
R. Miles, Constructing Identities in Late Antiquity, Routledge, 1999
129 = F. Braudel, Memory and Mediterranean, Knopf Publishing, 2002
(60) Adrian Husar remarca, într-un articol referitor la ideea europeană în antichitate, că prezentul, marcat de instabilitate și de procesul globalizării, își caută în istorie puncte de sprijin. În acest context, Imperiul Roman a devenit nu numai modelul, ci și sursa de inspirație pentru protagoniștii Europei unite (130).
Un alt cercetător al ideii de Europa, Bernard Voyenne, susținea că Grecia antică a fost germenele Europei, iar Roma matricea ei (132)
130 = A. H., The Pre-History of the Idea of Europe - S. Costea (ed.), For a Stronger and Wider European Union, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005
132 = B. V., Histoire de l-idee europeenne, Paris, Payot, 1964
(61) „Integrarea în sânul acestui imperiu (roman) implica - așa cum afirma Elisabeth du Reau - aderarea la anumite valori și acceptarea unor reguli de drept privind viața publică și viața cetății” (133). Un alt exeget al ideii europene, Remy Brague, sublinia ideea că romanii au dezvoltat urbanismul și comunicațiile, lăsând Europei o moștenire inegalabilă (134). (...)
Ladislau Gyemant, citând autori antici, considera că definiției geografice i se asociază, în antichitate, și tendința de delimitare în planul spiritualității europene (136).
Aristotel vorbea, încă în secolul IV î. H., despre popoarele Europei ca fiind pline de curaj, mai puțin inteligente, harnice și capabile să-și apere libertatea, nefiind, însă, în stare să se guverneze. În schimb, asiaticii erau caracterizați ca fiind inteligenți și harnici, dar lipsiți de vocații războinice. Gyemant crede că aceia ce au însumat ambele entități au fost grecii, care - spunea Aristotel - dacă s-ar uni, ar stăpâni celelalte popoare.
Chiar dacă putem delimita câteva trăsături distincte ale popoarelor din Europa față de cele din Asia - întâlnite îndeosebi la Aristotel și Hippocrate - acestea nu erau expresia unei opinii curente sau a unei conștiințe colective, ci a spiritului înalt al celor doi gânditori (137).
136 = L. G., Preistoria construcției europene, Cluj-Napoca, Efes, 1999.
137 = Edgar Morin, Penser l-Europe, Paris, Gallimard, p. 45
(62) Dacă la greci exista o percepție geografică a Europei, în timpul erei romane unitatea imperială a Orientului și Occidentului prevalează asupra ideii de Europa unitară. Roma, fără îndoială, prin sinteza de civilizație pe care a creat-o prin vehicularea valorilor Orientului și Greciei antice, a contribuit la nașterea civilizației europene.
(59) Ideea de Europa își regăsește modelul în antichitatea greacă și romană, atunci când, din punct de vedere geografic, Europa s-a conturat între două lumi: una guvernată de civilizația greacă și romană și cealaltă, văzută în afara acesteia, le monde exterieur, dominată de barbari.
128 = A. Pagden (ed.), The Idea of Europe: from Antiquity to the European Union, Cambridge University Press, 2000
E. Moutsopulos, The Idea of Europe: Its Common Heritage and Future, Paragon, 192.
R. Miles, Constructing Identities in Late Antiquity, Routledge, 1999
129 = F. Braudel, Memory and Mediterranean, Knopf Publishing, 2002
(60) Adrian Husar remarca, într-un articol referitor la ideea europeană în antichitate, că prezentul, marcat de instabilitate și de procesul globalizării, își caută în istorie puncte de sprijin. În acest context, Imperiul Roman a devenit nu numai modelul, ci și sursa de inspirație pentru protagoniștii Europei unite (130).
Un alt cercetător al ideii de Europa, Bernard Voyenne, susținea că Grecia antică a fost germenele Europei, iar Roma matricea ei (132)
130 = A. H., The Pre-History of the Idea of Europe - S. Costea (ed.), For a Stronger and Wider European Union, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005
132 = B. V., Histoire de l-idee europeenne, Paris, Payot, 1964
(61) „Integrarea în sânul acestui imperiu (roman) implica - așa cum afirma Elisabeth du Reau - aderarea la anumite valori și acceptarea unor reguli de drept privind viața publică și viața cetății” (133). Un alt exeget al ideii europene, Remy Brague, sublinia ideea că romanii au dezvoltat urbanismul și comunicațiile, lăsând Europei o moștenire inegalabilă (134). (...)
Ladislau Gyemant, citând autori antici, considera că definiției geografice i se asociază, în antichitate, și tendința de delimitare în planul spiritualității europene (136).
Aristotel vorbea, încă în secolul IV î. H., despre popoarele Europei ca fiind pline de curaj, mai puțin inteligente, harnice și capabile să-și apere libertatea, nefiind, însă, în stare să se guverneze. În schimb, asiaticii erau caracterizați ca fiind inteligenți și harnici, dar lipsiți de vocații războinice. Gyemant crede că aceia ce au însumat ambele entități au fost grecii, care - spunea Aristotel - dacă s-ar uni, ar stăpâni celelalte popoare.
Chiar dacă putem delimita câteva trăsături distincte ale popoarelor din Europa față de cele din Asia - întâlnite îndeosebi la Aristotel și Hippocrate - acestea nu erau expresia unei opinii curente sau a unei conștiințe colective, ci a spiritului înalt al celor doi gânditori (137).
136 = L. G., Preistoria construcției europene, Cluj-Napoca, Efes, 1999.
137 = Edgar Morin, Penser l-Europe, Paris, Gallimard, p. 45
(62) Dacă la greci exista o percepție geografică a Europei, în timpul erei romane unitatea imperială a Orientului și Occidentului prevalează asupra ideii de Europa unitară. Roma, fără îndoială, prin sinteza de civilizație pe care a creat-o prin vehicularea valorilor Orientului și Greciei antice, a contribuit la nașterea civilizației europene.
Respublica Christiana
(63) Distincția roman-barbar va fi înlocuită cu opoziția dintre creștin și păgân. A fost un lung proces care a făcut trecerea de la Respublica Romana la Respublica Christiana.
(64) (...) invaziilor barbare, care au provocat căderea Imperiului Roman de Apus în 476 și au contribuit la adâncirea separării celor două imperii romane (141).
141 = John Moorhead, The Roman Empire Divided. The Post Roman World. 400-700, Logman, 2000
(65) Lumea occidentală creștină l-a cunoscut pe Aristotel prin intermediul lumii musulmane. (...) Renașterea europeană a fost pregătită ideologic și cultural de filozofia arabă, islamul occidental procedând la o „muncă de adaptare a filozofiei grecești la monoteism” (148).
148 = Sophie Bessis, Occidentul și ceilalți. Istoria unei supremații, București, Runa, 2004, p. 22.
(66) Divizarea Imperiului Roman a favorizat procesul de construire a identității Europei Occidentale. Ideea a fost subliniată și de Louis Cartou, care a afirmat că aceasta a rezultat dintr-o dublă ruptură: între Occidentul latin și Orientul grec și între Europa și Africa (151).
Ruptura dintre Occident și Orientul grec a fost determinată de mutarea de către împăratul Constantin a capitalei Imperiului în Bizanț (Constantinopol) și de invaziile barbare care au consacrat diviziunea politică (476) (152). Această separare politică și culturală de greci a fost accentuată de rivalitate și concurență religioasă, spiritul grec angajând creștinismul oriental spre căi foarte diferite de cele urmate de biserica romană (153).
F. Chabod considera că, deși Carol cel Mare era initulat „regele-tată al Europei” și că „Europae venerandus apex”, conținutul moral și ideologic al acestei Europe și al Ecclesiei romane era acela dat de romani, în contrapondore cu grecii din Constantinopol (154).
151 = L. C., Communautes europeennes, Paris, Dalloz, 1989, p. 8.
152 = F. Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, p. 37.
153 = Ibidem, 9-10
Philip Aries, Timpul istoriei, București, Meridiane, 1997, 92-140.
154 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 29-30.
(67) Așa se explică concurența pe care cele două entități politice și religioase, Imperiul lui Carol cel Mare și al moștenitorilor săi, împărații romano-germani, și biserica Romei, pe de o parte, și Imperiul Bizantin și biserica creștin orientală, pe de altă parte, au angajat-o pentru controlul zonelor de la Dunărea de Jos în secolele IX-XIV.
155 = B. Lewis, The Muslim Discovery of Europe, Weidenfeld, London, 1982
Franco Cardini, Europa și Islamul. Istoria unei neînțelegeri, Iași, Polirom, 2002.
(68) În același timp, s-a produs o individualizare a Europei Occidentale, atât față de Bizanț, ce continua să reprezinte romanitatea și creștinătatea orientală, cât și față de lumea musulmană. Mai mult, așa cum arată S. Bessis, Imperiul Bizantin a rămas esențialmente oriental și a întreținut relații strânse cu vecinii săi omeiazi, apoi abbasizi, adică Orientul musulman, decât cu regatele occidentale (157). (...)
Acest proces de individualizare a Occidentului a durat câteva secole și se înscrie în limitele rupturii politico-religioase între Roma și Bizanț și descoperirea Lumii Noi în 1492, an ce coincide și cu alungarea musulmanilor din Spania (158).
Ruptura religioasă începută de patriarhul Mihail Cerularie și cardinalul Humbert, trimisul papei Leon IX la Constantinopol, a fost precedată la nivelul percepțiilor din scrierile secolelor XII-XIII și de o diferențiere între greci (bizantini), pe de o parte, și latini și franci, pe de altă parte (159). Pentru scriitorii occidentali, grecii sunt sofisticați și subtili, predispuși la trădare, în timp ce occidentalii sunt cavaleri curajoși, loiali și fideli cuvântului dat. Scriitorii bizantini, dimpotrivă, considerau Occidentalii ca fiind doritori de dominație și lipsiți de scrupule (din cauza cruciadei IV, când latinii au cucerit și stăpânit Bizanțul jumătate de secol (160).
(68) Occidentul nu era bine individualizat în secolul VII, când se năștea cea de a treia religie abrahamică, Islamul, și când regatele musulmane cuceresc o mare parte a bazinului mediteranean, locul care altădată aparținea prin excelență grecilor și romanilor.
157 = S. B., Occidentul și ceilalți. Istoria unei supremații, București, Runa, 2004, 20.
158 = Ibidem, 21.
159 = F. Chabod, op. cit., 41-42.
160 = Ibidem.
(69) În ciuda faptului că la sfârșitul secolului VIII cea mai mare parte a clerului și aristocrației romane credea într-o restaurație a Imperiului Roman, ceea ce s-a născut atunci era Europa și nu reînvierea latinității. Asistăm, în fapt, la sinteza lumii greco-romane cu cea barbară, liantul fiind dat de creștinism.
(70) În acest imperiu [carolingian], se va structura comunitatea religioasă, morală și intelectuală care conținea amprenta antichității, (...). (...)
În ciuda dimensiunilor franco-germane, ce excludea Anglia, Spania și sudul Italiei, Imperiul Carolingian a sintetizat tradiția spirituală și intelectuală a antichității greco-romane într-o formulă nouă, europeană, (...).
(71) Argumentele istoricului francez [Le Goff sunt construite pe ideea că imperiul carolingian era foarte restrâns geografic, iar încoronarea lui Carol cel Mare de către papa Leon III era o încercare de a reînvia Imperiul Roman și „nu un proiect de viitor așa cum era destinul Europei”.
(72) Nașterea statului rus și proclamarea „celei de a treia Rome” în timpul marelui duce Vladimir (988), (...).
(73) Mănăstirile și universitățile au jucat un rol esențial în construirea identății europene, mai ales că ele au constituit creuzetele în care s-a plămădit cultura modernă, în strânsă legătură cu moștenirea antichității. (...) Drept urmare, aventura lor [cruciați] a permis redescoperirea antichității, (...)
Europa Orientală, fărâmițată în principate supuse influenței slavilor și Bizanțului, n-a reușit, din nefericire, să creeze o unitate și identitate proprie. (...) Triada formată din cruciade, mănăstiri și universități a permis Occidentului nu numai să descopere, dar și ? Europa Centrală și Balcanică.
(...) În Bizanț, cruciații au întâlnit o civilizație rafinată, avansată față de cea din Occident. Drept urmare, aventura lor a permis redescoperirea antichității, dar și descoperirea ideilor noi din Constantinopol și regatele musulmane, multe din acestea regăsîndu-se atât în prima Renaștere din secolul XII, cât mai ales în Renașterea din secolele XIV-XV.
(73) La începutul sec. XI, în Orient s-a născut o nouă dinastie ce va pune probleme atât Bizanțului, cât și Occidentului latin. Este vorba de turcii selgiucizi, care vor reuși să zdrobească statul perșilor Șamanizi și să creeze mari probleme Constantinopolului (...) Ocupația Selgiucizilor a permis suveranului lor să se declare sultan și să ia sub protecție califatul de la Bagdad și să anunțe un program războinic în Asia și Mediterana. Aici se vor izbi de rezistența califului șiit al Egiptului și de Bizanț.
(74) Înfrângerea Bizanțului de către Selgiucizi în 1071, la Mazinkert, și sprijinul cerut Occidentului creștin a dat prilejul papei Urban II, în 1095, să deschidă era cruciadelor (189), (...).
188 = Franco Cardini, Europa e Islam. Storia di un malinteso, Roma, Laterza, 1999, 43.
189 = Ibidem, 89.
(75) Din păcate, atitudinea dură a cruciaților față de Bizanț și Biserica Orientală, va conduce la o ruptură între Occidentul și Orientul european, dificil de depășit în cursul istoriei.
76 Locul mongolilor va fi luat, în scurt timp, de un imperiu care va dura multe secole, Imperiul Otoman. Paradoxal, lupta contra acestui imperiu ce distrusese Bizanțul, fortăreața de până atunci în calea atacurilor orientale, (...).
Paradoxal, lupta contra acestui imperiu ce distrusese Bizanțul, fortăreața de până atunci în calea atacurilor orientale, (...).
Evul Mediu cunoaște afirmarea unei societăți europene unificate, fundamentată pe norme influențate dreptului roman (...).
77 Evul Mediu a reprezentat sinteza între civilizația greco-romană, transmisă prin biserică, principii, norme, tehnici, învățături, fabule, imagini și (...).
78 Această sinteză va duce la nașterea omului medieval, „gotic”, care, cu o „ingenuitate” debordantă primitivă (vizibilă în artă) a asimilat formele preexistente, antice, acumulări ce vor da naștere spațiului social european.
(63) Distincția roman-barbar va fi înlocuită cu opoziția dintre creștin și păgân. A fost un lung proces care a făcut trecerea de la Respublica Romana la Respublica Christiana.
(64) (...) invaziilor barbare, care au provocat căderea Imperiului Roman de Apus în 476 și au contribuit la adâncirea separării celor două imperii romane (141).
141 = John Moorhead, The Roman Empire Divided. The Post Roman World. 400-700, Logman, 2000
(65) Lumea occidentală creștină l-a cunoscut pe Aristotel prin intermediul lumii musulmane. (...) Renașterea europeană a fost pregătită ideologic și cultural de filozofia arabă, islamul occidental procedând la o „muncă de adaptare a filozofiei grecești la monoteism” (148).
148 = Sophie Bessis, Occidentul și ceilalți. Istoria unei supremații, București, Runa, 2004, p. 22.
(66) Divizarea Imperiului Roman a favorizat procesul de construire a identității Europei Occidentale. Ideea a fost subliniată și de Louis Cartou, care a afirmat că aceasta a rezultat dintr-o dublă ruptură: între Occidentul latin și Orientul grec și între Europa și Africa (151).
Ruptura dintre Occident și Orientul grec a fost determinată de mutarea de către împăratul Constantin a capitalei Imperiului în Bizanț (Constantinopol) și de invaziile barbare care au consacrat diviziunea politică (476) (152). Această separare politică și culturală de greci a fost accentuată de rivalitate și concurență religioasă, spiritul grec angajând creștinismul oriental spre căi foarte diferite de cele urmate de biserica romană (153).
F. Chabod considera că, deși Carol cel Mare era initulat „regele-tată al Europei” și că „Europae venerandus apex”, conținutul moral și ideologic al acestei Europe și al Ecclesiei romane era acela dat de romani, în contrapondore cu grecii din Constantinopol (154).
151 = L. C., Communautes europeennes, Paris, Dalloz, 1989, p. 8.
152 = F. Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, p. 37.
153 = Ibidem, 9-10
Philip Aries, Timpul istoriei, București, Meridiane, 1997, 92-140.
154 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 29-30.
(67) Așa se explică concurența pe care cele două entități politice și religioase, Imperiul lui Carol cel Mare și al moștenitorilor săi, împărații romano-germani, și biserica Romei, pe de o parte, și Imperiul Bizantin și biserica creștin orientală, pe de altă parte, au angajat-o pentru controlul zonelor de la Dunărea de Jos în secolele IX-XIV.
155 = B. Lewis, The Muslim Discovery of Europe, Weidenfeld, London, 1982
Franco Cardini, Europa și Islamul. Istoria unei neînțelegeri, Iași, Polirom, 2002.
(68) În același timp, s-a produs o individualizare a Europei Occidentale, atât față de Bizanț, ce continua să reprezinte romanitatea și creștinătatea orientală, cât și față de lumea musulmană. Mai mult, așa cum arată S. Bessis, Imperiul Bizantin a rămas esențialmente oriental și a întreținut relații strânse cu vecinii săi omeiazi, apoi abbasizi, adică Orientul musulman, decât cu regatele occidentale (157). (...)
Acest proces de individualizare a Occidentului a durat câteva secole și se înscrie în limitele rupturii politico-religioase între Roma și Bizanț și descoperirea Lumii Noi în 1492, an ce coincide și cu alungarea musulmanilor din Spania (158).
Ruptura religioasă începută de patriarhul Mihail Cerularie și cardinalul Humbert, trimisul papei Leon IX la Constantinopol, a fost precedată la nivelul percepțiilor din scrierile secolelor XII-XIII și de o diferențiere între greci (bizantini), pe de o parte, și latini și franci, pe de altă parte (159). Pentru scriitorii occidentali, grecii sunt sofisticați și subtili, predispuși la trădare, în timp ce occidentalii sunt cavaleri curajoși, loiali și fideli cuvântului dat. Scriitorii bizantini, dimpotrivă, considerau Occidentalii ca fiind doritori de dominație și lipsiți de scrupule (din cauza cruciadei IV, când latinii au cucerit și stăpânit Bizanțul jumătate de secol (160).
(68) Occidentul nu era bine individualizat în secolul VII, când se năștea cea de a treia religie abrahamică, Islamul, și când regatele musulmane cuceresc o mare parte a bazinului mediteranean, locul care altădată aparținea prin excelență grecilor și romanilor.
157 = S. B., Occidentul și ceilalți. Istoria unei supremații, București, Runa, 2004, 20.
158 = Ibidem, 21.
159 = F. Chabod, op. cit., 41-42.
160 = Ibidem.
(69) În ciuda faptului că la sfârșitul secolului VIII cea mai mare parte a clerului și aristocrației romane credea într-o restaurație a Imperiului Roman, ceea ce s-a născut atunci era Europa și nu reînvierea latinității. Asistăm, în fapt, la sinteza lumii greco-romane cu cea barbară, liantul fiind dat de creștinism.
(70) În acest imperiu [carolingian], se va structura comunitatea religioasă, morală și intelectuală care conținea amprenta antichității, (...). (...)
În ciuda dimensiunilor franco-germane, ce excludea Anglia, Spania și sudul Italiei, Imperiul Carolingian a sintetizat tradiția spirituală și intelectuală a antichității greco-romane într-o formulă nouă, europeană, (...).
(71) Argumentele istoricului francez [Le Goff sunt construite pe ideea că imperiul carolingian era foarte restrâns geografic, iar încoronarea lui Carol cel Mare de către papa Leon III era o încercare de a reînvia Imperiul Roman și „nu un proiect de viitor așa cum era destinul Europei”.
(72) Nașterea statului rus și proclamarea „celei de a treia Rome” în timpul marelui duce Vladimir (988), (...).
(73) Mănăstirile și universitățile au jucat un rol esențial în construirea identății europene, mai ales că ele au constituit creuzetele în care s-a plămădit cultura modernă, în strânsă legătură cu moștenirea antichității. (...) Drept urmare, aventura lor [cruciați] a permis redescoperirea antichității, (...)
Europa Orientală, fărâmițată în principate supuse influenței slavilor și Bizanțului, n-a reușit, din nefericire, să creeze o unitate și identitate proprie. (...) Triada formată din cruciade, mănăstiri și universități a permis Occidentului nu numai să descopere, dar și ? Europa Centrală și Balcanică.
(...) În Bizanț, cruciații au întâlnit o civilizație rafinată, avansată față de cea din Occident. Drept urmare, aventura lor a permis redescoperirea antichității, dar și descoperirea ideilor noi din Constantinopol și regatele musulmane, multe din acestea regăsîndu-se atât în prima Renaștere din secolul XII, cât mai ales în Renașterea din secolele XIV-XV.
(73) La începutul sec. XI, în Orient s-a născut o nouă dinastie ce va pune probleme atât Bizanțului, cât și Occidentului latin. Este vorba de turcii selgiucizi, care vor reuși să zdrobească statul perșilor Șamanizi și să creeze mari probleme Constantinopolului (...) Ocupația Selgiucizilor a permis suveranului lor să se declare sultan și să ia sub protecție califatul de la Bagdad și să anunțe un program războinic în Asia și Mediterana. Aici se vor izbi de rezistența califului șiit al Egiptului și de Bizanț.
(74) Înfrângerea Bizanțului de către Selgiucizi în 1071, la Mazinkert, și sprijinul cerut Occidentului creștin a dat prilejul papei Urban II, în 1095, să deschidă era cruciadelor (189), (...).
188 = Franco Cardini, Europa e Islam. Storia di un malinteso, Roma, Laterza, 1999, 43.
189 = Ibidem, 89.
(75) Din păcate, atitudinea dură a cruciaților față de Bizanț și Biserica Orientală, va conduce la o ruptură între Occidentul și Orientul european, dificil de depășit în cursul istoriei.
76 Locul mongolilor va fi luat, în scurt timp, de un imperiu care va dura multe secole, Imperiul Otoman. Paradoxal, lupta contra acestui imperiu ce distrusese Bizanțul, fortăreața de până atunci în calea atacurilor orientale, (...).
Paradoxal, lupta contra acestui imperiu ce distrusese Bizanțul, fortăreața de până atunci în calea atacurilor orientale, (...).
Evul Mediu cunoaște afirmarea unei societăți europene unificate, fundamentată pe norme influențate dreptului roman (...).
77 Evul Mediu a reprezentat sinteza între civilizația greco-romană, transmisă prin biserică, principii, norme, tehnici, învățături, fabule, imagini și (...).
78 Această sinteză va duce la nașterea omului medieval, „gotic”, care, cu o „ingenuitate” debordantă primitivă (vizibilă în artă) a asimilat formele preexistente, antice, acumulări ce vor da naștere spațiului social european.
Proiectele de unitate europeană
De la Respublica Christiana la Renaștere
(79) La toate acestea se adăuga pericolul otoman, care a oferit monarhiilor europene prilejul să dezvolte solidaritate politică și militară exprimate sub forma cruciadelor. Sentimentul apărării Europei în fața otomanilor este viu exprimat în scrierile secolelor XIV-XV. Pe fondul acestor schimbări, au apărut gânditori europeni preocupați de unitatea Europei în fața pericolului otoman.
(80) Cei găsiți vinovați de papă ca judecător suprem trebuiau trimiși să-și exercite capacitățile războinice la locurile sfinte, contra turcilor (205).
Ideile lui Pierre Dubois nu și-au făcut loc imediat în gândirea europeană, ele fiind reluate în secolul XV pe fondul (...) și al prezenței turcilor în Europa.
205 = Pierre Dubois, De Recuperatione Terrae Sanctae, Paris, 1300-1306.
(79) La toate acestea se adăuga pericolul otoman, care a oferit monarhiilor europene prilejul să dezvolte solidaritate politică și militară exprimate sub forma cruciadelor. Sentimentul apărării Europei în fața otomanilor este viu exprimat în scrierile secolelor XIV-XV. Pe fondul acestor schimbări, au apărut gânditori europeni preocupați de unitatea Europei în fața pericolului otoman.
(80) Cei găsiți vinovați de papă ca judecător suprem trebuiau trimiși să-și exercite capacitățile războinice la locurile sfinte, contra turcilor (205).
Ideile lui Pierre Dubois nu și-au făcut loc imediat în gândirea europeană, ele fiind reluate în secolul XV pe fondul (...) și al prezenței turcilor în Europa.
205 = Pierre Dubois, De Recuperatione Terrae Sanctae, Paris, 1300-1306.
Otomanii și Europa
82 Cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453, a avut un rol însemnat în afirmarea solidarității principilor creștini.
Marele dușman al creștinătății, ce va pune capăt Cruciadelor prin înfrângerea europenilor la Varna în 1444, a fost statul otoman. Moștenitori ai turcilor selgiucizi, desființați de mongoli în secolele XIII-XIV, otomanii au construit un program politic și militar (jihad) de cucerire a infidelilor creștini de pe continentul european (207). Numele de otoman vine de la primul sultan, Osman (1291-1326), suveranul care reușește să adune triburile anatoliene și să construiască un stat între Islam și lumea creștină (208). Suveranul otoman era la început investit cu titlul de ghazi - comandant al frontierei (209), însărcinat cu „războiul sfânt”, funcție sugestivă pentru ce va însemna mai târziu Imperiul Otoman în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566). Misiunea lor era de a impune regiunilor bogate ale Europei religia și pacea, ordinea și civilizația.
La sfârșitul secolului XIV, otomanii avansează în Peninsula Balcanică, astfel că sultanul Baiazid I (1389-1402) îi înfrânge pe sârbi la Kosovo (1389) și supune în diferite forme Țara Românească, Bulgaria, Macedonia și Tesalia. În 1394 îi înfrânge pe vlahi și ocupă Salonicul, creând un cap de pod pentru cuceririle viitoare. Bizantinii sunt speriați și cer ajutorul Occidentului astfel că Sigismund, regele Ungariei, va construi, cu ajutorul Papalității, o nouă cruciadă la care aderă Franța și Anglia (210). În 1396, această alianță este învinsă la Nicopole. Cu toate acestea, dizolvarea imperiului bazileilor va fi amânată datorită apariției prințului turco-mongol Timur, care reușește să pună capăt domniei lui Baiazid și să refacă imperiul lui Gengis Han.
82 (...) În cruciada târzie vor fi prinse alături de Polonia, Ungaria și Transilvania, Țările Române și Albania, dând câteva nume de principi străluciți ca Skanderbeg, (...).
Cruciada târzie a permis nu numai alianța între basilei și principii creștini, dar și reluarea temei unității creștine, astfel că, la Florența, în 1439, Constantinopolul și Roma se întâlnesc într-o dezbatere privind viitorul bisericii creștine. Era tardiv, căci Constantin Paleologul va accepta, în 1446, vasalitatea față de sultanul Murad II.
83 În 1453, Mahomed II (1451-1481) va cuceri Constantinopolul și va construi un nou imperiu ce va speria Europa timp de trei secole. După cucerirea Constantinopolului, sultanii otomani s-au recunoscut drept urmași ai basileilor, adoptând titlul de „sultan al Romei”, motivație politică și ideologică suficientă pentru a dori teritoriul Imperiului Roman de Apus ceea ce făcea ca pericolul să fie resimțit de întreaga lumea creștină occidentală. De aici și reacția din secolele XV-XVI a papalității și principilor europeni față de pericolul otoman, cunoscut sub numele cruciada târzie, care a durat până în secolul XVII, când turcii au fost zdrobiți sub zidurile Vienei de regele Poloniei, Jan Sobieski (1683).
(84) La sfârșitul secolului XIV, otomanii avansează în Peninsula Balcanică, astfel că sultanul Baiazid I (1389-1402) îi înfrânge pe sârbi la Kosovo (1389) și supune în diferite forme Țara Românească, Bulgaria, Macedonia și Tesalia. În 1394 îi înfrânge pe vlahi și ocupă Salonicul, creând un cap de pod pentru cuceririle viitoare. Bizantinii sunt speriați și cer ajutorul Occidentului astfel că Sigismund, regele Ungariei, va construi, cu ajutorul Papalității, o nouă cruciadă la care aderă Franța și Anglia (210). În 1396, această alianță este învinsă la Nicopole.
(84) Pericolul resimțit de principii europeni față de Imperiul Otoman s-a exprimat prin proiecte de unitate europene. (...)
Prezentat ca o alianță defensivă a creștinității împotriva turcilor, proiectul [Podiebrad, 1464, Liga Reprezentanților Suveranilor] era în fapt o propunere de alianță făcută principilor care doreau să iasă de sub controlul Papei și al împăratului romano-german.
(85) Ideea de Europa s-a conturat sub aspect religios, Christiana Comunitas, și sub forma solidarității politicii virtuale față de pericolul iminent al penetrării turcilor în Europa Balcanică și de Est.
(...), precum poetul portughez Camoens, care vorbea în opesa sa Lusiada despre „săraca Euroă” care lupta cu „ferocele Otoman”; Battista de Monteue (Giambattista Spagnoli) ce afirma că în fața pericolului otoman europenii sunt o națiune unică, „cea a lui Christ”, și invoca unitatea popoarelor din Europa.
Erasm de Rotterdam (1467-1530), acest prim „cetățean european” prin cultura și cunoștințele lingvistice, vorbea, la începutul secolului XVI, în Elogiu nebuniei și Consultatio de bello Turcis inferendo de Creștinătate, asimilând-o ideii de Europa.
82 Cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453, a avut un rol însemnat în afirmarea solidarității principilor creștini.
Marele dușman al creștinătății, ce va pune capăt Cruciadelor prin înfrângerea europenilor la Varna în 1444, a fost statul otoman. Moștenitori ai turcilor selgiucizi, desființați de mongoli în secolele XIII-XIV, otomanii au construit un program politic și militar (jihad) de cucerire a infidelilor creștini de pe continentul european (207). Numele de otoman vine de la primul sultan, Osman (1291-1326), suveranul care reușește să adune triburile anatoliene și să construiască un stat între Islam și lumea creștină (208). Suveranul otoman era la început investit cu titlul de ghazi - comandant al frontierei (209), însărcinat cu „războiul sfânt”, funcție sugestivă pentru ce va însemna mai târziu Imperiul Otoman în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566). Misiunea lor era de a impune regiunilor bogate ale Europei religia și pacea, ordinea și civilizația.
La sfârșitul secolului XIV, otomanii avansează în Peninsula Balcanică, astfel că sultanul Baiazid I (1389-1402) îi înfrânge pe sârbi la Kosovo (1389) și supune în diferite forme Țara Românească, Bulgaria, Macedonia și Tesalia. În 1394 îi înfrânge pe vlahi și ocupă Salonicul, creând un cap de pod pentru cuceririle viitoare. Bizantinii sunt speriați și cer ajutorul Occidentului astfel că Sigismund, regele Ungariei, va construi, cu ajutorul Papalității, o nouă cruciadă la care aderă Franța și Anglia (210). În 1396, această alianță este învinsă la Nicopole. Cu toate acestea, dizolvarea imperiului bazileilor va fi amânată datorită apariției prințului turco-mongol Timur, care reușește să pună capăt domniei lui Baiazid și să refacă imperiul lui Gengis Han.
82 (...) În cruciada târzie vor fi prinse alături de Polonia, Ungaria și Transilvania, Țările Române și Albania, dând câteva nume de principi străluciți ca Skanderbeg, (...).
Cruciada târzie a permis nu numai alianța între basilei și principii creștini, dar și reluarea temei unității creștine, astfel că, la Florența, în 1439, Constantinopolul și Roma se întâlnesc într-o dezbatere privind viitorul bisericii creștine. Era tardiv, căci Constantin Paleologul va accepta, în 1446, vasalitatea față de sultanul Murad II.
83 În 1453, Mahomed II (1451-1481) va cuceri Constantinopolul și va construi un nou imperiu ce va speria Europa timp de trei secole. După cucerirea Constantinopolului, sultanii otomani s-au recunoscut drept urmași ai basileilor, adoptând titlul de „sultan al Romei”, motivație politică și ideologică suficientă pentru a dori teritoriul Imperiului Roman de Apus ceea ce făcea ca pericolul să fie resimțit de întreaga lumea creștină occidentală. De aici și reacția din secolele XV-XVI a papalității și principilor europeni față de pericolul otoman, cunoscut sub numele cruciada târzie, care a durat până în secolul XVII, când turcii au fost zdrobiți sub zidurile Vienei de regele Poloniei, Jan Sobieski (1683).
(84) La sfârșitul secolului XIV, otomanii avansează în Peninsula Balcanică, astfel că sultanul Baiazid I (1389-1402) îi înfrânge pe sârbi la Kosovo (1389) și supune în diferite forme Țara Românească, Bulgaria, Macedonia și Tesalia. În 1394 îi înfrânge pe vlahi și ocupă Salonicul, creând un cap de pod pentru cuceririle viitoare. Bizantinii sunt speriați și cer ajutorul Occidentului astfel că Sigismund, regele Ungariei, va construi, cu ajutorul Papalității, o nouă cruciadă la care aderă Franța și Anglia (210). În 1396, această alianță este învinsă la Nicopole.
(84) Pericolul resimțit de principii europeni față de Imperiul Otoman s-a exprimat prin proiecte de unitate europene. (...)
Prezentat ca o alianță defensivă a creștinității împotriva turcilor, proiectul [Podiebrad, 1464, Liga Reprezentanților Suveranilor] era în fapt o propunere de alianță făcută principilor care doreau să iasă de sub controlul Papei și al împăratului romano-german.
(85) Ideea de Europa s-a conturat sub aspect religios, Christiana Comunitas, și sub forma solidarității politicii virtuale față de pericolul iminent al penetrării turcilor în Europa Balcanică și de Est.
(...), precum poetul portughez Camoens, care vorbea în opesa sa Lusiada despre „săraca Euroă” care lupta cu „ferocele Otoman”; Battista de Monteue (Giambattista Spagnoli) ce afirma că în fața pericolului otoman europenii sunt o națiune unică, „cea a lui Christ”, și invoca unitatea popoarelor din Europa.
Erasm de Rotterdam (1467-1530), acest prim „cetățean european” prin cultura și cunoștințele lingvistice, vorbea, la începutul secolului XVI, în Elogiu nebuniei și Consultatio de bello Turcis inferendo de Creștinătate, asimilând-o ideii de Europa.
Umanismul și Reforma
(88) Regatul Franței va fi primul ce va încălca ideea de unitate creștină, preferând inaugurarea unui nou echilibru european prin alianța din 1536 între Francisc I și Soliman cel Mare (226).
226 = Bernard Lewis, I Musulmani alla scoperto dell-Europa, traduzzione, Milano, Bur Storia, 2004, 52.
(89) În secolul Reformei s-au afirmat state mari - imperii - controlate de monarhi puternici ca (...) sau Imperiul Otoman sub sultanul Soliman Magnificul (1520-1566).
(90) Prezența turcilor în Europa, înaintarea lor spre Europa Centrală (cucerirea Belgradului în 1521) a contribuit la păstrarea unei forme mai modeste a ideii de unitate europeană - creștină. Această conștiință a fost exprimată de scrierile lui Jean Louis Vives (1492-1540), precum De Europae Dissidus et Belo Turcico Dialogus, (...).
Europa Suveranilor (secolul XVII) și a „rațiunii de stat”. În căutarea „Marii Europe”
(94) Cruce imagina o pace universală ce includea nu numai creștinătatea, ci și Imperiul Otoman, China, Japonia, Persia, Etiopia etc.
(97) W. Penn (1644-1718), quaker englez, fondator și legislator al Pennsylvaniei, publica, în 1693, eseul Essay towards the Present and Future Peace of Europe, în care preconiza constituirea unei Diete europene, compuse din reprezentanții statelor, în funcție de importanța demografică și economică. Imperiul Romano-German urma să aibă 12 delegați, (...) și, dacă Turcia și Rusia erau acceptate - câte 10 delegați (259).
259 = Pierre Gerbet, La construction de l-Europe, Paris, Imprimerie Nationale, 1994, 15.
Europa Luminilor (sfârșitul secolului XVII - secolul XVIII)
(101) Europa clasică se identifica cu o Mică Europă, blocată la sud-est de Imperiul Otoman (...). Statul națiune - spunea E. Morin - este o realitate originală, mai amplă decât cetatea antică, republicile sau principatele medievale și mai puțin eterogenă decât imperiul. (272).
272 = E. Morin, Penser a l-Europe, Paris, Gallimard, 1987, 49.
272 = E. Morin, Penser a l-Europe, Paris, Gallimard, 1987, 49.
Evrei convertiți și identitatea modernă europeană
(107) Emanciparea unor națiuni precum cea turcă, are la bază mișcarea Junilor Turci, conduși de Mustafa Kemal, un post-maranit educat la școala născut din mișcarea de „mântuire universală” a lui Sabbetai Zevi, pornită la Smirna în secolul XVII (297). Cu toate că participanții acestei mișcări au trebuit să treacă la Islam, ei au conservat dubla identitate de evreu și musulman, fiind vehiculatorii ideilor laice și a mișcărilor de emancipare națională din Imperiul Otoman.
297 = Edgar Morin, Le monde moderne, 79-80.
(107) Emanciparea unor națiuni precum cea turcă, are la bază mișcarea Junilor Turci, conduși de Mustafa Kemal, un post-maranit educat la școala născut din mișcarea de „mântuire universală” a lui Sabbetai Zevi, pornită la Smirna în secolul XVII (297). Cu toate că participanții acestei mișcări au trebuit să treacă la Islam, ei au conservat dubla identitate de evreu și musulman, fiind vehiculatorii ideilor laice și a mișcărilor de emancipare națională din Imperiul Otoman.
297 = Edgar Morin, Le monde moderne, 79-80.
Ideea de Europa în timpul Revoluției Franceze
(110) Ideologia revoluționară a contaminat mediile intelectuale și sociale din Europa, din Anglia până în Grecia și din Țările Române până în Italia.
(113) Astfel, Serbia (1877), Grecia (1830), România (1877) s-au emancipat de sub dominația turcă, (...).
Creșterea numărului statelor naționale europene și „trezirea” naționalităților dornice să se elibereze de sub doinația străină, au multiplicat sursele de conflict și au creat „focare endemice de război”, pe care le-au extins, mai ales, în Estul Europei, în Balcani (320).
320 = Edgar Morin, Le monde moderne, 56.
(110) Ideologia revoluționară a contaminat mediile intelectuale și sociale din Europa, din Anglia până în Grecia și din Țările Române până în Italia.
(113) Astfel, Serbia (1877), Grecia (1830), România (1877) s-au emancipat de sub dominația turcă, (...).
Creșterea numărului statelor naționale europene și „trezirea” naționalităților dornice să se elibereze de sub doinația străină, au multiplicat sursele de conflict și au creat „focare endemice de război”, pe care le-au extins, mai ales, în Estul Europei, în Balcani (320).
320 = Edgar Morin, Le monde moderne, 56.
Europa secolului XIX. Statul național versus „Statele Unite ale Europei”
(119) Pe plan intelectual se păstrează spiritul clasic, interesul față de antichitate, două limbi de cultură (franceza și italiana) și Romantismul, ce conduce la afirmarea identității naționale prin cultură și limbă, o pedagogie națională opusă spiritului clasic greco-latin.
(119) Pe plan intelectual se păstrează spiritul clasic, interesul față de antichitate, două limbi de cultură (franceza și italiana) și Romantismul, ce conduce la afirmarea identității naționale prin cultură și limbă, o pedagogie națională opusă spiritului clasic greco-latin.
Europa unei mari „inginerii instituționale” și raționale în proiectul contelui de Saint Simon
(125) Auguste Comte pleda pentru crearea unei Republici continentale, care trebuia să cuprindă cele 5 puteri ale Occidentului - Franța, Marea Britanie, Germania, Italia și Spania - la care adăuga, cu titlu de asociați, națiunile Scandinave, Olanda, Belgia, Portugalia și Grecia.
(125) Auguste Comte pleda pentru crearea unei Republici continentale, care trebuia să cuprindă cele 5 puteri ale Occidentului - Franța, Marea Britanie, Germania, Italia și Spania - la care adăuga, cu titlu de asociați, națiunile Scandinave, Olanda, Belgia, Portugalia și Grecia.
Europa naționalităților și a statelor națiune
(128-9) Istoria relațiilor internaționale face distincție între mai multe tipuri de state: în antichitate și evul mediu au existat cetățile-stat, care aveau teritoriu restrâns, în care aglomerarea urbană beneficia de o entitate politică autonomă, precum Atena, Sparta, statele imperii tradiționale, care au beneficiat de un teritoriu extins, fragmentat din punct de vedere etnic și cultural, a căror unitate și organizare era menținută de o armată bine organizată (Imperiul Roman, ....); (...).
În unele cazuri, precum cel al Franței, satul și națiunea s-au confundat, pe când în Balcani statul a apărut înaintea națiunii, contribuind la formarea conștiinței naționale, iar în alte cazuri statul a apărut din necesitatea de a apăra comunitățile în fața imperiului, ca în cazul iugoslav. Statul „național” balcanic a apărut în urma „luptei de eliberare națională” duse împotriva celor de altă „lege” și mai puțin ca o consecință a unei lupte purtate contra unei organizări sociale ce nu mai corespundea cu realitățile trăite.
(...) Deși statul național balcanic, în care se încadrează România, a fost prezentat de protagoniștii mișcării naționale și de istoriografia romantică ca fiind împlinirea unei etnii plină de virtuți, trebuie avută în vedere și „utopia recuperării”, conform căreia s-a încercat o legătură între un stat medieval dispărut și noul stat modern. Societatea civilă în Balcani s-a constituit prin relație directă cu Occidentul și mai ales sub influența epocii Luminilor, prin contactul cu acele „societăți avansate” în care s-au dezvoltat o doctrină politică și norme clare de conduită socială.
(135) Unele elite europene ale timpului defineau națiunea pornind de la criterii lingvistice și etnice (germanii, maghiarii, românii, polonezii, sârbii), (...).
(138-9) Românii au făcut apel la originea romană, la continuitatea pe teritoriul transilvănean și, nu în ultimul timp, la dreptul primului venit. Există o producție literară în acest sens, prin intermediul căreia intelighenția românească a dialogat cu celelalte naționalități transilvănene, susținând cultura elevată a poporului român, originile latine, dezvoltând naționalismul „daco-român”, expresie a influenței herderiene în cultura română (408).
408 = Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, București, Ed. Academiei, 1972.
(142) La românii transilvăneni găsim un adevărat program de formare a unei limbi comune, care să sublinieze originea latină, program ce a condus și la exagerări (curentul latinist) (418).
418 = Sorin Mitu, Geneza identității naționale la românii ardeleni, București, Humanitas, 1997, 273-282.
(153) El imagina confederație republicană la care să participe 6 națiuni: românii, ungurii, polonezii, rușii, boemii-moravii și slavii de sud (439). Bălcescu a găsit și o limbă comună pentru această confederație: latina, în opinia sa favorabilă românilor și polonezilor, chiar dacă era conștient că era necunoscută (440). Revoluționarul român lucra la un proiect intitulat Statele Unite ale Dunării, bazat pe egalitatea dintre unguri, români și iugoslavi. Acest stat federal se baza pe principiul determinării democratice a teritoriului fiecărei națiuni constituente și pe 3 ministere comune: război, externe și comerț și comunicații (441). Această federație avea și un parlament format din 150 de membri, câte 50 pentru fiecare națiune și care urma să se pronunțe asupra limbii federale, care ar fi putut să fie franceza, germana sau alta și asupra impozitelor, în funcție de demografie și de venitul fiecăruia dintre membrii fondatori.
(128-9) Istoria relațiilor internaționale face distincție între mai multe tipuri de state: în antichitate și evul mediu au existat cetățile-stat, care aveau teritoriu restrâns, în care aglomerarea urbană beneficia de o entitate politică autonomă, precum Atena, Sparta, statele imperii tradiționale, care au beneficiat de un teritoriu extins, fragmentat din punct de vedere etnic și cultural, a căror unitate și organizare era menținută de o armată bine organizată (Imperiul Roman, ....); (...).
În unele cazuri, precum cel al Franței, satul și națiunea s-au confundat, pe când în Balcani statul a apărut înaintea națiunii, contribuind la formarea conștiinței naționale, iar în alte cazuri statul a apărut din necesitatea de a apăra comunitățile în fața imperiului, ca în cazul iugoslav. Statul „național” balcanic a apărut în urma „luptei de eliberare națională” duse împotriva celor de altă „lege” și mai puțin ca o consecință a unei lupte purtate contra unei organizări sociale ce nu mai corespundea cu realitățile trăite.
(...) Deși statul național balcanic, în care se încadrează România, a fost prezentat de protagoniștii mișcării naționale și de istoriografia romantică ca fiind împlinirea unei etnii plină de virtuți, trebuie avută în vedere și „utopia recuperării”, conform căreia s-a încercat o legătură între un stat medieval dispărut și noul stat modern. Societatea civilă în Balcani s-a constituit prin relație directă cu Occidentul și mai ales sub influența epocii Luminilor, prin contactul cu acele „societăți avansate” în care s-au dezvoltat o doctrină politică și norme clare de conduită socială.
(135) Unele elite europene ale timpului defineau națiunea pornind de la criterii lingvistice și etnice (germanii, maghiarii, românii, polonezii, sârbii), (...).
(138-9) Românii au făcut apel la originea romană, la continuitatea pe teritoriul transilvănean și, nu în ultimul timp, la dreptul primului venit. Există o producție literară în acest sens, prin intermediul căreia intelighenția românească a dialogat cu celelalte naționalități transilvănene, susținând cultura elevată a poporului român, originile latine, dezvoltând naționalismul „daco-român”, expresie a influenței herderiene în cultura română (408).
408 = Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, București, Ed. Academiei, 1972.
(142) La românii transilvăneni găsim un adevărat program de formare a unei limbi comune, care să sublinieze originea latină, program ce a condus și la exagerări (curentul latinist) (418).
418 = Sorin Mitu, Geneza identității naționale la românii ardeleni, București, Humanitas, 1997, 273-282.
(153) El imagina confederație republicană la care să participe 6 națiuni: românii, ungurii, polonezii, rușii, boemii-moravii și slavii de sud (439). Bălcescu a găsit și o limbă comună pentru această confederație: latina, în opinia sa favorabilă românilor și polonezilor, chiar dacă era conștient că era necunoscută (440). Revoluționarul român lucra la un proiect intitulat Statele Unite ale Dunării, bazat pe egalitatea dintre unguri, români și iugoslavi. Acest stat federal se baza pe principiul determinării democratice a teritoriului fiecărei națiuni constituente și pe 3 ministere comune: război, externe și comerț și comunicații (441). Această federație avea și un parlament format din 150 de membri, câte 50 pentru fiecare națiune și care urma să se pronunțe asupra limbii federale, care ar fi putut să fie franceza, germana sau alta și asupra impozitelor, în funcție de demografie și de venitul fiecăruia dintre membrii fondatori.
„Europenismul” după 1870
(160) Europa după 1870 a cunoscut pe de o parte, (...), iar pe de altă parte, constituirea unor state naționale în Răsărit precum România, Serbia, Bulgaria ș. a. (457).
457 = J. M. Gaillard & A. Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârșitul secolului XX, București, Cartier, 2001, 105-288.
(161-2) S-a remarcat un proiect intitulat Die Vereigniten von Gross-Osterreich (Statele Unite ale Austriei Mari), publicat la Leipzig în 1906. Autorul era un român apropiat de prințul moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand (465). (...) Cele 15 state urmau a fi: (...); 8.Croația, împreună cu Dalmația, Istria croată, Fiume și insula Mur; (...) 11.Voivodina sârbească; (...).
Constituite pe baze federale, Statele Unite ale Austriei Mari urmau să aibă o putere executivă reprezentată de împărat și un guvern federal (467). Acesta din urmă ar fi urmat să fie alcătuit din reprezentanții guvernelor naționale din care câte 7 pentru Austria și Ungaria, 5 pentru Bosnia, 4 pentru Transilvania, 3 pentru Croația, Galiția estică și Galiția vestică, 2 pentru Boemia germană și Slovacia, 1 pentru Ucraina, Moravia, Voivodina, Tirol, Trieste și Țara Secuilor. (...)
(161) Se păstra subsidiaritatea pentru parlamentele naționale, a căror atribuție era de a stabili limba statului respectiv, care urma să fie utilizată și în parlamentul federal.
(160) Europa după 1870 a cunoscut pe de o parte, (...), iar pe de altă parte, constituirea unor state naționale în Răsărit precum România, Serbia, Bulgaria ș. a. (457).
457 = J. M. Gaillard & A. Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârșitul secolului XX, București, Cartier, 2001, 105-288.
(161-2) S-a remarcat un proiect intitulat Die Vereigniten von Gross-Osterreich (Statele Unite ale Austriei Mari), publicat la Leipzig în 1906. Autorul era un român apropiat de prințul moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand (465). (...) Cele 15 state urmau a fi: (...); 8.Croația, împreună cu Dalmația, Istria croată, Fiume și insula Mur; (...) 11.Voivodina sârbească; (...).
Constituite pe baze federale, Statele Unite ale Austriei Mari urmau să aibă o putere executivă reprezentată de împărat și un guvern federal (467). Acesta din urmă ar fi urmat să fie alcătuit din reprezentanții guvernelor naționale din care câte 7 pentru Austria și Ungaria, 5 pentru Bosnia, 4 pentru Transilvania, 3 pentru Croația, Galiția estică și Galiția vestică, 2 pentru Boemia germană și Slovacia, 1 pentru Ucraina, Moravia, Voivodina, Tirol, Trieste și Țara Secuilor. (...)
(161) Se păstra subsidiaritatea pentru parlamentele naționale, a căror atribuție era de a stabili limba statului respectiv, care urma să fie utilizată și în parlamentul federal.
Europa secolului XX. Criza conștienței europene
(165) Europa lui Nietzsche este una ce se întinde de la Atlantic la Urali și în care se găsesc acele popoare ce au în comun greci, romani, evrei și creștinism.
(...) Filosoful german deplânge lipsa spiritelor libere - freies Geistes - de sorginte greacă, opuse dependenței din democrațiile de masă. (...)
Andrei Marga consideră că proiectele de unificare europeană au fost determinate de contexte istorice diferite, precum pericolul otoman, (...) (474).
474 = A. M., Filosofia unificării europene, p. 59.
(169) Principiul naționalităților a triumfat la sfârșitul Primului Război Mondial, fiind rezultatul a două neașteptate evenimente: colapsul marilor imperii (Austro-Ungar, Rus și Otoman) și revoluția bolșevică (487).
487 = Henri Hauser, Le Principe des Nationalites, Paris, 1916, 1-7.
(170) Statele Antantei au acordat sprijin comitetelor naționale ale emigranților cehi, croați, sârbi, polonezi și români, (...) (491).
491 = P. Renouvin, Histoire des relations internationales. Les crises du XX e siecle, vol. VII 1914-1929, Paris, 1957.
(173) Conștiente că principiul autodeterminării naționale nu putea fi aplicat abolsut, Marile Puteri au impus la Conferința de Pace unor țări succesoare Monarhiei Austro-Ungare semnarea unor tratate privind protecția minorităților (499). Din păcate, sistemul de protecție a cunoscut o extensie mică, fără a urma principiul egalității juridice a statelor (500). Acest sistem a fost impus unor state ca România, Cehoslovacia, Polonia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Grecia, Albania, care răspundeau în fața Societății Națiunilor de protecția drepturilor culturale și religioase ale minorităților de „limbă, rasă și religie” de pe teritoriul lor. Era evident că un astfel de tratat al minorităților producea o limitare a suveranității acestor state. (...)
Pablo de Azcarate constata faptul că principiul naționalităților a stat la baza unificării Serbiei și României, dar ideea de a aplica riguros acest principiu s-a dovedit himerică, deoarece era foarte greu să se găsească teritorii compacte din punct de vedere etnic.
499 = Marc Mazower, Le ombre dell Europa. Democrazie e totalitarismi, traduzione dall inglese di S. Minucci, Milano, 2006, 62.
500 = Ibidem, 64.
(174) Iugoslavia conținea 525.000 germani și 450.000 unguri (501).
501 = M. Mazower, League of Nations and National Minorities, Washington, Carnegie Endowment of International Peace, 1948.
C. A. Maccartney, National States and National Minorities, London, Oxford University Press, 1934, 515-526.
(175) Dreptul naționalităților, în concepția președintelui american [Wilson], însemna și protecția indivizilor minoritari în cadrul teritorial al statelor noi create sau întregite (Serbia, România), rațiunea fiind stabilirea unei justiții imparțiale.
(179) Aplicarea principiului naționalităților prin autodeterminarea națională a unor grupuri etnice a permis realizarea unor state națiuni - după modelul voinței generale de tipul „contractului social” al lui Rousseau - precum Polonia, României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în interiorul cărora majoritatea națională s-a contopit cu ideea de stat (507).
157 = George Soutou, op. cit., 191.
(180) (...), Paul Valery (1871-1945), care considera că fundamentele Europei erau Grecia, Roma și iudeo-creștinismul; (...).
(181) (...) Salvador de Madariaga - în opera căruia cele două surse, greacă și creștină, erau complementare, (...)
(165) Europa lui Nietzsche este una ce se întinde de la Atlantic la Urali și în care se găsesc acele popoare ce au în comun greci, romani, evrei și creștinism.
(...) Filosoful german deplânge lipsa spiritelor libere - freies Geistes - de sorginte greacă, opuse dependenței din democrațiile de masă. (...)
Andrei Marga consideră că proiectele de unificare europeană au fost determinate de contexte istorice diferite, precum pericolul otoman, (...) (474).
474 = A. M., Filosofia unificării europene, p. 59.
(169) Principiul naționalităților a triumfat la sfârșitul Primului Război Mondial, fiind rezultatul a două neașteptate evenimente: colapsul marilor imperii (Austro-Ungar, Rus și Otoman) și revoluția bolșevică (487).
487 = Henri Hauser, Le Principe des Nationalites, Paris, 1916, 1-7.
(170) Statele Antantei au acordat sprijin comitetelor naționale ale emigranților cehi, croați, sârbi, polonezi și români, (...) (491).
491 = P. Renouvin, Histoire des relations internationales. Les crises du XX e siecle, vol. VII 1914-1929, Paris, 1957.
(173) Conștiente că principiul autodeterminării naționale nu putea fi aplicat abolsut, Marile Puteri au impus la Conferința de Pace unor țări succesoare Monarhiei Austro-Ungare semnarea unor tratate privind protecția minorităților (499). Din păcate, sistemul de protecție a cunoscut o extensie mică, fără a urma principiul egalității juridice a statelor (500). Acest sistem a fost impus unor state ca România, Cehoslovacia, Polonia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Grecia, Albania, care răspundeau în fața Societății Națiunilor de protecția drepturilor culturale și religioase ale minorităților de „limbă, rasă și religie” de pe teritoriul lor. Era evident că un astfel de tratat al minorităților producea o limitare a suveranității acestor state. (...)
Pablo de Azcarate constata faptul că principiul naționalităților a stat la baza unificării Serbiei și României, dar ideea de a aplica riguros acest principiu s-a dovedit himerică, deoarece era foarte greu să se găsească teritorii compacte din punct de vedere etnic.
499 = Marc Mazower, Le ombre dell Europa. Democrazie e totalitarismi, traduzione dall inglese di S. Minucci, Milano, 2006, 62.
500 = Ibidem, 64.
(174) Iugoslavia conținea 525.000 germani și 450.000 unguri (501).
501 = M. Mazower, League of Nations and National Minorities, Washington, Carnegie Endowment of International Peace, 1948.
C. A. Maccartney, National States and National Minorities, London, Oxford University Press, 1934, 515-526.
(175) Dreptul naționalităților, în concepția președintelui american [Wilson], însemna și protecția indivizilor minoritari în cadrul teritorial al statelor noi create sau întregite (Serbia, România), rațiunea fiind stabilirea unei justiții imparțiale.
(179) Aplicarea principiului naționalităților prin autodeterminarea națională a unor grupuri etnice a permis realizarea unor state națiuni - după modelul voinței generale de tipul „contractului social” al lui Rousseau - precum Polonia, României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în interiorul cărora majoritatea națională s-a contopit cu ideea de stat (507).
157 = George Soutou, op. cit., 191.
(180) (...), Paul Valery (1871-1945), care considera că fundamentele Europei erau Grecia, Roma și iudeo-creștinismul; (...).
(181) (...) Salvador de Madariaga - în opera căruia cele două surse, greacă și creștină, erau complementare, (...)
Aristide Briand și ideea de „Uniune federală Europeană”
(186) (...); alte țări s-au pronunțat pro și contra admiterii Turciei și Rusiei (529).
G. G. Mironescu, reprezentantul României la Societatea Națiunilor, considera că înainte de a se construi Europa federală era nevoie să se pornească de la „antantele regionale” ca Mica Înțelegere (530).
529 = Pierre Gerbet, La construction de l Europe, Paris, 1994, 39.
Elisabeth du Reau, L Idee de l Europe au XX e siecle. Des mythes aux realites, Paris, Complexe, 2001, 110-113.
530 = George Ciorănescu, Românii și ideea federalistă, București, 1996, 115.
(187) Un continuator al ideii unității europene a lui Aristide Briand a fost Andre Tardieu. Conștient de pericolul german, Tardieu a înțeles necesitatea construirii unor alianțe ale Franței cu statele din Europa danubiană și, mai ales, cu Mica Înțelegere. Planul lui Andre Tardie era construit pe ideea unei Europa dunărene. El propunea în 1932 o uniune dunăreană formată din România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria și Austria (531). Ea se baza pe tarife vamale preferențiale și reciproce, fiind o uniune agrară ale cărei produse trebuiau absorbite de Europa Apuseană, așa cum sugera F. Delaisi.
(...) Maniu propunea crearea unui nucleu central european format din Cehoslovacia, Austria, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Grecia și România.
(186) (...); alte țări s-au pronunțat pro și contra admiterii Turciei și Rusiei (529).
G. G. Mironescu, reprezentantul României la Societatea Națiunilor, considera că înainte de a se construi Europa federală era nevoie să se pornească de la „antantele regionale” ca Mica Înțelegere (530).
529 = Pierre Gerbet, La construction de l Europe, Paris, 1994, 39.
Elisabeth du Reau, L Idee de l Europe au XX e siecle. Des mythes aux realites, Paris, Complexe, 2001, 110-113.
530 = George Ciorănescu, Românii și ideea federalistă, București, 1996, 115.
(187) Un continuator al ideii unității europene a lui Aristide Briand a fost Andre Tardieu. Conștient de pericolul german, Tardieu a înțeles necesitatea construirii unor alianțe ale Franței cu statele din Europa danubiană și, mai ales, cu Mica Înțelegere. Planul lui Andre Tardie era construit pe ideea unei Europa dunărene. El propunea în 1932 o uniune dunăreană formată din România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria și Austria (531). Ea se baza pe tarife vamale preferențiale și reciproce, fiind o uniune agrară ale cărei produse trebuiau absorbite de Europa Apuseană, așa cum sugera F. Delaisi.
(...) Maniu propunea crearea unui nucleu central european format din Cehoslovacia, Austria, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Grecia și România.
Europa hitleristă: „fortăreața Europa”. „Noua Europă”
(194) Această „unitate europeană” pornea de la un nucleu constituit dintr-o Germanie Mare (...); țări satelite (Ungaria, Slovacia, România, Bulgaria, Croația); „Guvernământul general al Poloniei”, „Guvernământul general al teritoriilor din est” și „Guvernământului general al Ucrainei”; teritoriile ocupate aflate sub comandă militară (Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, zona ocupată a Franței, Iugoslavia și Grecia fără părțile cedate Italiei) (560).
560 = J. B. Duroselle, L Europe..., 553-554.
(195) Hitler administra teritoriile cucerite cu 3 organisme:
- (...)
- Zivil Verwaltung (administrație civilă), bazându-se pe minorități germanofile sau partide naziste (...; ustașii lui Ante Pavelici; ....).
- (...)
(194) Această „unitate europeană” pornea de la un nucleu constituit dintr-o Germanie Mare (...); țări satelite (Ungaria, Slovacia, România, Bulgaria, Croația); „Guvernământul general al Poloniei”, „Guvernământul general al teritoriilor din est” și „Guvernământului general al Ucrainei”; teritoriile ocupate aflate sub comandă militară (Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, zona ocupată a Franței, Iugoslavia și Grecia fără părțile cedate Italiei) (560).
560 = J. B. Duroselle, L Europe..., 553-554.
(195) Hitler administra teritoriile cucerite cu 3 organisme:
- (...)
- Zivil Verwaltung (administrație civilă), bazându-se pe minorități germanofile sau partide naziste (...; ustașii lui Ante Pavelici; ....).
- (...)
Ideea de unitate europeană în cadrul Rezistențele europene
(200) Reuniți la Geneva, în primăvara anului 1944, reprezentanți unor mișcări de rezistență din Franța, Italia, Norvegia, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Germania dădeau publicității, în iuie., documentul Declarația rezistențelor europene în care se pronunțau pentru o uniune federală a țărilor europene (582).
582 = Declaration des resistances europeennes http://www.franceeurope.org/pdf/declaration_resistances.pdf ; D. Rougemont, op. Cit., 406-7.
(204) La aceste inițiativă s-au adăugat preocuparea unor guverne occidentale pentru organizarea Europei postbelice: (...), acordul greco-iugoslav, (...).
(200) Reuniți la Geneva, în primăvara anului 1944, reprezentanți unor mișcări de rezistență din Franța, Italia, Norvegia, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Germania dădeau publicității, în iuie., documentul Declarația rezistențelor europene în care se pronunțau pentru o uniune federală a țărilor europene (582).
582 = Declaration des resistances europeennes http://www.franceeurope.org/pdf/declaration_resistances.pdf ; D. Rougemont, op. Cit., 406-7.
(204) La aceste inițiativă s-au adăugat preocuparea unor guverne occidentale pentru organizarea Europei postbelice: (...), acordul greco-iugoslav, (...).