Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman (SEVERIN 1995)

Adrian Severin, Lacrimile dimineții. Slăbiciunile guvernului Roman, Scripta, București, 1995, 414 p.

 

Despărțirea de Pigafeta – Octavian Știreanu

14 (...) Lacrimile dimineții are ca subtitlu Slăbiciunile guvernului Roman: izomorfismul, pe verticala termenilor, ni se par edificator. (...)

 

I.Punerea problemei

Adevărul ca datorie

de la adevărul puterii la puterea adevărului

19 (...) Țara noastră primise statutul de invitat special în Consiliul Europei și în urma unei prestații personale memorabile a primului-ministru desfășurate chiar în hemiciclul Adunării Parlamentare Europene. (...)

(...) Unele dintre ele țin, însă, trebuie să țină, și de slăbiciunile proprii ale acelui guvern, nu neapărat cu sensul de erori, ci de puncte vulnerabile, de călcâie ale lui Ahile prin care au pătruns săgețile unor Pariși ignoranți, meschini și iresponsabili, îndreptate de mâna nevăzută a unor zei retrograzi și răzbunători. (...)

 

 

II.Guvernarea: stil și caracter

 

Pașoptismul: lupta dintre partizanii lui „acum” și partizanii lui „mai încolo”

25 (...) Fostul președinte francez Raymond Poincare, ajuns pe meleagurile noastre într-un proces la începutul secolului, făcea observația cum că noi ne-am afla la porțile Orientului, unde totul este tratat cu ușurință. (...)

26 (...), atribuțiile primului ministru sintetizându-se doar în dreptul de orientare politică generală, precum și într-un drept de veto exprimabil cu hotărârile de adoptat în ședințele plenare ale executivului, (...).

 

Intelectualismul: de la totalitarism direct la democrație, prin acțiunea minții, iar nu prin acțiunea terorii

39 (...) Și dacă este adevărat că morala și dreptul nu au nici o șansă în fața forței brutale, primitive și nelegiuite, este încă mai adevărat că forța unită cu dreptul și morala constituie un triumvirat invincibil.

Alcătuirea unui asemenea triumvirat cere însă și ea suferințe, întrucât nimic nu se capătă fără o anumită plată. (...)

 

Istorismul: despre acvila care nu prinde muște și misiunea istorică a Miței Baston

48 (...) El [guvernul Roman] a văzut că România se află, la începutul ultimului deceniu al mileniului doi, într-un din ceasurile sale astrale, când poate nu numai să scape de pericolul rămânerii în afara istoriei – pericol care devenise iminent sub zodia totalitarismului comunist de tip stalinisto-ceaușist -, ci este în stare să devină cu adevărat performantă în concursul mondial din ce în ce mai dur, asumându-și rolul la care îi dă tot dreptul, de principal factor de stabilitate și prosperitate în extremul estic al Europei centrale, în regiunea balcanică și a Mării Negre, de loc al întâlnirilor fluxurilor economice legând Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific, de pavăză împotriva expansionismului asiatic rusesc. (...)

49 (...) Câte speranțe deștepta și câte frumoase previziuni inspira acea Românie care, în anul 1877-1878, înclina prin intervenția ei balanța în războiul ruso-turc, dând lovitura de grație bătrânului Imperiu Otoman, ori cea care, în anul 1913, punea capăt în mod energic războiului balcanic, stingând focul ce ar fi putut arunca în aer butoiul cu pulbere al Europei! (...)

 

Compromisul: despre diferența dintre ideal și optim

54 (...) Ungaria și Bulgaria cunoșteau mai degrabă reforme spontane și empirice, fie ele de natură cosmopolită, fie de inspirație tradițională, (...).

 

 

III. Jumătățile de măsură

 

Politica prețurilor

61 (...) [Darea de seamă a BNR 1993] „(...) Privită a posteriori, abordarea graduală a condus în fapt la un nivel actual al prețurilor mai ridicat decât dacă liberalizarea ar fi fost mai accelerată.”

 

Reforma agrară: „De la somnul rațiunii, la coșmarul națiunii”

98 (...) Știam că, spre deosebire de teritoriile locuite de vecinii noștri slavi, niciodată de-a lungul istoriei, cu excepției perioadei de dictatură comunistă, aici proprietatea colectivă asupra pământului nu fusese cunoscută. (...)

 

 

V. Politica națională

 

Națiune și naționalism: despre cei care iubesc prea mult țara spre a fi naționaliști

124 (...) Se poate invoca aici și dictonul latin Ubi bene ibi patria (Unde-i bine acolo e patria). Numai dacă maghiarilor, germanilor, sârbilor, ucrainenilor și celorlalți minoritari le este cu adevărat bine în România, numai atunci ei vor simți că aici este patria lor, o vor iubi și o vor apăra. (...)

125-126 (...) Căci, într-adevăr, românii nu au fost niciodată în istorie temători de ceea ce fac, de pildă, ungurii, ci de ceea ce face Ungaria, nu de ce aspirații au rușii, ci de ce aspirații are Rusia, nu de ce necazuri au bulgarii, ci de ce necazuri are Bulgaria.

126 (...), „Investițiile de capital străin trebuie oprite căci vor veni turcii sau nemții sau americanii și ne vor ocupa orașele!”, (...) – acestea și încă multe altele sunt tezele otrăvitoare ale naționalismului etnic.

127-128 (...) Cum acest din urmă document convenit între două regimuri dictatoriale – Germania nazistă și Rusia stalinistă – împotriva oricăror reguli de drept internațional era lovit de nulitate, iar consimțământul României la raptul  amintit era viciat  ca fiind dat sub imperiul violenței și, ca atare, la rândul său, nul, Guvernul român era în drept să solicite și să obțină o restitutio in integrum, adică o revenire la situația anterioară apariției actului anulat.

138 (...) Căci, întra-adevăr, în timp ce guvernul propriu-zis instruia în cancelaria sa pe trimișii săi Guvernului de la Chișinău spre a uniformiza structurile și formularistica administrativă, ori trimitea experți și consilieri în Basarabia spre a asista la uniformizarea noii legislații moldovenești cu cea românească, dădea dispoziții neoficiale ca persoanele de cetățenie „moldovenească” să fie cazate în hotelurile românești la tarife aplicabile cetățenilor români (oare când va descoperi și această „ilegalitate” vigilentul Corp de Control al Primului-Ministru Văcăroiu) ori intervenea cu discreție la Televiziunea Română pentru ca în cadrul buletinului meteorologic să apară în fiecare seară, alături de harta meteorologică a României și cea Republicii Moldova, sugerându-se uniunea dintre București, Craiova, Iași, Cluj, Constanța și... Chișinău (oare când se va dispune la acest simbol cu forță de sugestie și permanent memento?), Ministerul Afacerilor Externe se preocupa de finalizarea Tratatului de prietenie cu URSS și se grăbea să recunoască independența Republicii Moldova, stabilind cu aceasta relații diplomatice la nivel de ambasadă ca și când în cauză erau două țări străine. (...)

 

 

VI. Politica externă

 

O țară fără aliați: când nu știi unde vrei să ajungi, toate drumurile duc acolo

145 (...) Începând cu nefericitul Tratat de prietenie încheiat cu fosta URSS și terminând cu neinspirata tratare a Moldovei ca stat distinct, prin deschiderea unei ambasade la Chișinău, episoade între care se situează penibilele ezitări în problema războiului din Golf – când Ministerul de Externe a fost pe punctul de a-l convinge pe președintele Iliescu să ia poziție împotriva SUA și în favoarea lui Saddam Hussein, președintele Irakului, a cărui agresiune până și URSS-ul o denunțase – prudența imorală în condamnarea fermă a puciului de la Moscova – când același Minister de Externe propunea să fie trimisă o telegramă de felicitare lui Ianaev, liderul puciștilor – recunoașterea fără nici un fel de viziune regională a independenței Croației și Sloveniei  și multe altele, șirul gafelor monumentale săvârșite de România în plan internațional a fost neîntrerupt. (...)

146 (...) Așa stând lucrurile, de pildă, numai dacă România deține un loc de frunte în Peninsula Balcanică, în zona Mării Negre sau la gurile Dunării, ea poate căpăta o poziție-cheie pentru Europa și numai ca stat european important ea poate deveni atât un aliat esențial pentru SUA, cât și un punct de atracție pentru puterile Pacificului asiatic. De aici a izvorât splendidul proiect de integrare balcanică și transformarea României în factor de stabilitate politică și economică în Balcani, valorificându-se bunele relații tradiționale cu celelalte țări ale regiunii, din nefericire dezbinate de litigii tot atât de tradiționale; sau proiectul cooperării în zona Mării Negre, ambiționând să facă din dinamismul potențial al țărilor riverane un pol de interes internațional de natură a pune în valoare și poziția României, ca loc optim tranzit între zona respectivă și restul Europei; sau proiectul colaborării complexe între statele dunărene, menit a exploata avantajele amplasării României la unul din capetele noii artere fluviale transeuropene formată prin unirea Dunării cu Meinul și Rhinul.

147 După ce eforturile premierului Petre Roman de a reașeza pe baza principiilor de piață colaborarea economică între fostele țări europene membre ale CAER – în intenția de a se valorifica astfel avantajul relațiilor comerciale tradiționale – și a unei piețe comune deja constituite au eșuat din cauza refuzului celor mai multe dintre ele de a coopera într-o asemenea direcție, am lansat proiectul unei zone de liber schimb, dublată de o uniune de plăți, cu participarea statelor din Europa centrală și de est (România, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și, eventual, Iugoslavia sau Bulgaria). (...)

Nu mai puțin interesantă a fost și ideea realizării unui Pact latin, care să constituie o formulă instituționalizată de cooperare între țările latine ale Europei și țările Americii Latine. (...) Facilitarea de către guvernul Roman a deschiderii, la București, a Casei Americii Latine a fost un pas într-o asemenea direcție. (...)

148 (...) Proiectul privind colaborarea în zona Mării Negre s-a realizat cu întârziere, România intrând în joc cu pași timizi, cu obiective imprecise, obținând puncte doar la „impresia artistică” și cedând rolul de inițiator, de factor determinant, altor țări din regiune. (...)

 

Quinta la două capete

150 (...) Lucrurile aveau să se „îndrepte” însă repede, întrucât „intrusul” [A. Năstase] se va dovedi rapid a fi sensibil la atențiile colaboratorilor [MAE] care îi vor organiza servicii de cabinet, publicitate și protocol de proporții bizantine și îi vor aranja un program pe cât de amplu, pe atât de sărac în conținut, de călătorii externe (după unele statistici, numărul zilele petrecute în străinătate de ministrul de externe în anul 1991 ar fi atins uluitoarea cifră de 272, cu un grad de eficiență aproape de zero). (...)

 

Tratatul cu URSS sau „păcatele primei iubiri”

158 (...) Potrivit lor [interviu A. Năstase, „România liberă”, 16 martie 1991], MAE român contempla „posibilitatea creării unei Uniuni centrale și de răsărit în zona est-europeană, care să fie un fel de pandant al Uniunii Europei Occidentale”(!!), aceasta și ca antidot împotriva a ceea ce se considera a fi „o sensibilitate (a URSS – n. n.), care ține, într-o anume măsură, de o anumită frustrare ce există, probabil, în unele grupuri de la Moscova, legată de pierderea Europei de Răsărit”.

159 Obiectivul MAE era, deci, nu mult trâmbițata integrare euro-atlantică – integrare ce constituia cu adevărat una din prioritățile guvernului român – ci reintegrarea României în spațiul ruso-asiatic, imperiul sovietic urmând a fi reconstituit sub forma unei Uniuni Centrale și de Răsărit, opusă Uniunii Europene, uniune ce ar fi trebuit să se limiteze la Europa occidentală. (...)

 

Falsa echidistanță: prietenul tuturor rămâne prietenul nimănui

170 (...) Într-adevăr, pentru români – popor dotat cu o inteligență și o capacitate de a imagina și improviza remarcabile – totul este posibil: este astfel posibil să fii în bune relații și cu Israelul și cu țările arabe, și cu Turcia și cu Grecia, și cu Serbia și cu Bosnia-Herțegovina, și cu China și cu URSS, și cu SUA și cu Vietnamul, exact atunci când ele se aflau sau se află în conflict ireconciliabil. (...)

171 (...) Cum mai ales în politică recunoștința e floare rară, „prieteniile de vreme rea” se înregistrează, în cel mai bun caz, în contul „creanțe platonice”, cont pe care, o dată cu trecerea timpului, îl citesc cu jenă iritantă și creditorii și debitorii... (...)

172 (...) Acest spațiu [Europa] își are sursele în poezia și filozofia greacă, în religia iudeo-creștină și în dreptul roman, iar caracteristica lui de bază este credința neștirbită, în libertate, lege și democrație. (...)

174 (...) Din păcate, disponibilitatea Germaniei nu a fost bine înțeleasă la timp, ca de altfel nici rolul Marii Britanii ar fi putut să-l joace la gurile Dunării sau ca releu în legăturile cu SUA. (...)

175 (...) Regretele pe care guvernele sau oamenii politici ai democrațiilor occidentale le exprimă astăzi în legătură cu tema de mai sus sunt platonice și în orice caz tardive. (...)

 

 

VII. Reacțiunea parlamentară

 

Parlamentarii: Dumnezeu, atunci când vrea să piardă pe cineva, mai întâi îi ia mințile

3. Cu garda jos – posibile remanieri, posibile demisii, posibile răsturnări, certe conflicte

26-28 februarie 1991

197 (...) Așa se face că terminarea dezbaterilor și votul final asupra raportului au fost amânate de președinții Camerelor, sine diae, executivul urmând să-și continue aplicarea programului pe propria răspundere, iar înlăturarea guvernului rămânând deschisă oricărei posibilități. (...)

Prima decadă a lunii martie 1991

199 (...) De altfel, în numai un an de zile, cei mai mulți dintre consilierii prezidențiali și parlamentarii care se alăturaseră guvernului cu ocazia Convenției Naționale din martie 1991, sub presiunea deputaților și senatorilor conservatori (ca vârf de lance în atacurile cele mai murdare la adresa așa-zișilor „foști comuniști de la Ștefan Gheorghiu” a fost folosit senatorul FSN Dan Iosif, astăzi consilier prezidențial PDSR), a diverselor instituții asociate mai mult sau mai puțin trecător prezidenției, a conflictelor personale ivite cu Petre Roman sau a propriilor lor neputințe, spaime și complexe au luat drumul Canossei prezidențiale și au acceptat să treacă sub „furcile caudine” instalate în dealul Cotrocenilor.

6. Într-un cazan sub presiune – „preparative” la legea privatizării

10    iunie 1991

A.Toate metodele

c)campania dușmănoasă de presă:

208 aproape întreaga mass-media (excepții notabile reprezentând cotidianul „Azi” și periodicul „Economistul” – în primul rând cea național-comunistă și alături de ea ziarul „Adevărul” – a lansat filipică după filipică împotriva „privatologului ” Severin ori a „Guvernului Roman-Severin” și a concepției sale despre privatizare (...);

7. „Aruncați reforma la coș!” – alte greve, alte comploturi, alte manipulări, alte diversiuni

1 iulie 1991

216 (...) Noua tactică este clară: decât să se mai opună pe față propriului Executiv (riscând să-și deconspire obiectivele, să-și piardă popularitatea și să fie prinși între cabinetul Roman, parlamentarii reformatori ai partidului de guvernământ și Opoziție, aceasta fiind susceptibilă în principiu să voteze în favoarea inițiativelor reformiste ale guvernului), conservatorii au preferat să ofere Opoziției „onoarea” luptei de avangardă, lăsând-o pe ea să dea atacul și rezervându-și rolul mai puțin vizibil, dar mult mai eficace, de cai troieni. (...)

11. Un septembrie negru - rebeliunea antiguvernamentală, invadarea Bucureștiului și ecoul lor parlamentar

25 septembrie 1991, ora 10,30

236 (...) Într-o scrisoare din 25 martie 1992, în capul căreia a scris motto-ul „Prieten îmi este Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”, dorind să combată acuzațiile lui Petre Ninosu, potrivit cărora Guvernul Roman ar fi plănuit și eu personal aș fi susținut să se utilizeze arme de foc împotriva „pașnicilor” demonstranți mineri, dl. Staicu reproduce următorul pasaj, înregistrat „la cald”: „(...)”. (...)

12. Politică generală – discursuri despre o demisie inexistentă

26 septembrie 1991 11, 30

240 Lucrările Senatului se reiau în plen, de această dată sub președinția domnului Alexandru Bârlădeanu, care începe crearea atmosferei prin a informa, pe un ton plin de dramatism, că... din cauza evenimentelor din București nu mai poate să meargă la Atena pentru sărbătorirea a 2500 de ani ai democrației ateniene. „Nu știu – oftează venerabilul senator – va fi foarte trist dacă am fi singurul parlament care nu este reprezentat la această sărbătoare.” (...)

 

Parlamentul – duhul dictaturii se poate ascunde în chiar templul democrației

255 (...) Profitând de euforia posttotalitară și de lipsa experienței politice a celor mai mulți dintre deputați și senatori, propulsați de Revoluție din condiția de iluștri anonimi în aceea de făuritori ai legilor cetății, orchestratorii subversiunii au indus parlamentarilor sentimentul grandorii, al importanței lor covârșitoare, de natură a-i face să se coalizeze oricând în jurul exponentului lor principal – președintele Camerei Deputaților sau al Senatului – împotriva persoanelor sau instituțiilor care nu le recunoșteau competența primordială. (...)

259 (...) În context, se observă că în timp ce dl. Bârlădeanu prefera stilul opunerii deschise și sistematice, susținută de demonstrații sofistice evidențiind măiestrie în utilizarea dialecticii tipic comuniste, dl. Marțian Dan era adeptul tărăgănărilor și diversiunilor procedurale, amintind obiceiurile vechii birocrații de partid. (...)

261 (...) Într-adevăr, printre presupușii „reformiști pro-Roman” erau înscriși: (...); Gheorghe Dumitrașcu, senator FDSN/PDSR de Constanța și purtător de cuvânt al aripii celei mai dure, mai demagogice și mai retrograde din FSN; (...).

262 (...) În atari împrejurări și reflectând revolta față de o atare atmosferă viciată, unul din liderii organizației FSN de Dolj, Nicolae Marinescu, era îndreptățit să lanseze următoarea filipică împotriva senatorului Vasile Văcaru la Convenția Națională a FSN din martie 1992, (...).

 

 

VIII. Relația cu mass-media

 

Libertatea Radio-Televiziunii – insuportabila povară a politicii ca spectacol

2. Autonomia televiziunii

295 (...) El însuși [Teodor Brateș] se distribuise într-un rol pe măsura conștiinței sale și a vocației pe care și-o resimțea de a contribui la răsturnarea regimului totalitar pentru care nu avea decât revoltă și dezgust, acumulate în destui ani de viață și în lungi ani de muncă sisifică la TVR. (...)

4. Accesul posturilor de televiziune străine – informații fără fard

303 (...) Era neîndoielnic, în această vizită [F. Mitterand 1991], semnul locului parte pe care România îl avea în strategia europeană a Franței, a dorinței celei din urmă de a-și face un aliat de nădejde la gurile Dunării, Marea Neagră și în proximitatea zonelor nevralgice ale încă pe atunci URSS, fostei Iugoslavii și Orientului Apropiat. (...)

5. Pentru un post de televiziune privat – rătăcire pe un teren minat

308 (..) În contextul în care relatează întâlnirile sale cu personalități marcante ale vieții politice internaționale (Andreas Papandreu – primul ministru al Greciei; Melina Mercouri – celebră cântăreață, luptătoare pentru drepturile omului și ministru, tot din Grecia; (...); Jelio Jelev – disident anticomunist și apoi președinte al Bulgariei; (...)) care i-au solicitat sprijin pentru campaniile lor publicitare – unii fiind acceptați, alții refuzați – Jacques Seguela mărturisește rezervele și prejudecățile cu care a primit să ia legătura directă cu premierul român. (...)

309 (...) O a doua autoinvitație la dejun, precum și solicitarea delicată a ceea ce pe la noi, la porțile Orientului, se numește bacșiș, constând într-o servietă elegantă și nou-nouță ce se afla pe biroul celui vizitat (dl. Unteanu nu avea în ce să-și transporte nenumăratele documente strânse pe drum – sic!) îl fac pe Seguela să refuze categoric invitația de a vizita România și de a se vedea – de data asta „de-adevăratelea” – cu premierul român. (...)

 

Politica de imagine – de la imaginea pe care ți-o hrănești la imaginea care te devorează

328 (...) Pentru Petre Roman, imaginea liderului erou copleșit de concepte, emițând din misterioase înălțimi olimpiene sentințe indiscutabile în toate privințele, ca și imaginea liderului tată de familie dojenindu-și mereu copiii, dându-le învățătură și pilde, precum șia acordându-le învățătură protecție desăvârșită și liniștitoare, erau contraindicate, întrucât îl plasau într-o postură neverosimilă. (...)

 

 

IX. Guvernul – orgolii și sacrificii

 

Echipa – psihologia de „premiant al clasei”

339 (...) „Psihologia premiantului clasei” a stat la originea denumirii bizantine a unei din funcțiile celei mai importante din Guvernul Roman și din întreaga perioadă a tranziției postcomuniste din România. De-a lungul timpului mulți s-au întrebat cum s-a ajuns la formula atât de complicată „ministru asistent al primului-ministru pentru reformă și relațiile cu parlamentul”. (...)

 

 

X. Nota de plată sau asumarea destinului

 

Sfârșitul – de la ultima sforțare la ultima slăbiciune

383 (...) „Puciștii” noștri, cu nostalgia despotismului oriental, s-ar fi risipit ca iepurii de îndată ce ar fi cu un tratament de fermitate. (...)

 

 

XI. Epilog: Speranța ca datorie – rătăcirea în deșert și căutarea speranței

 

397 (...) Într-un atare sens, în ultima ședință – cea de despărțire – a guvernului demisionar Roman (ședință transformată într-un adevărat cenaclu filozofico-literar, mărturie a remarcabilei ciudățenii spirituale a celei ce avea să fie denumită, pe drept cuvânt, „echipa de sacrificiu”), am rostit câteva versuri scrise de Friederich Nietzsche, care cred că sintetizează și sforțarea demiurgică și neputințele dramatice și resursele de speranță ale guvernării care se încheia cu toate strălucirile, slăbiciunile și misterele ei, cu toate cele înțeles și cele (încă) neînțelese: „Ruine de stele / din ele / eu am închegat o lume. / Lapte curge / în sufletele lor; însă, vai, / le e spiritul ca fierul”.

Geneza religiei si a Bisericii crestine

***, Geneza religiei si a Bisericii crestine

Trecusera aproape opt secole de la intemeierea Romei (753 i.Hr.), iar spiritualitatea romana era caracterizata de existenta unei traditii religioase care includea trei componente: religia oficiala romana, cultele si traditiile locale si cultele orientale. Rolul cel mai important l-au jucat cultele orientale, raspandite in lumea romana ca urmare a sincretismului elenistic.

(...) Prima comunitate crestina s-a constituit la Ierusalim, fiind desemnata cu numele grecesc ecclesia. (...) Termenul de Mesia a fost tradus in grecescul „Hristos” (Cel Uns, Cel trimis), care, asociat numele lui Iisus, va deveni un nume propriu.

(...) Primele comunitati crestine au fost conduse de apostoli, iar dupa disparitia acestora de presbiteri (batrani), ajutati de diaconi.

 

Roma si crestinii

Autoritatile romane au avut, in primele secole, o atitudine de respingere fata de crestinism, manifestata prin persecutiile impotriva crestinilor. Motivul acestei reactii l-a reprezentat faptul ca crestinii refuzau sa se supuna cultului imperial si sa efectueze serviciul militar sub simbolurile sale. Pana in vremea lui Dominitian (81-96), crestinismul a fost considerat o secta a iudaismului, persecutiile fiind locale si incidentale: la jumatatea secolului I, imparatul Claudiu (41-54) i-a izgonit pe crestini din Roma, iar Nero (54-68) a ordonat primele represalii impotriva crestinilor, acuzandu-i ca au incendiat Roma. In timpul lui Traian (98-117) si al urmasilor sai, prozelitismul crestin a fost interzis. Numarul victimelor persecutiilor a crescut in secolul al III-lea, ultimele victime fiind in randul crestinilor datand din anii 303-306, in timpul lui Diocletian. Pedepsele si torturile la care erau supusi crestinii au fost variate si numeroase, in functie de categoria sociala din care acestia proveneau: aristocratii erau deportati si le era confiscata averea, oamenii simpli erau decapitati sau aruncati leilor, iar rastignirea era cea mai injositoare moarte.

In anul 313, imparatul Constantin cel Mare (306-337) a legalizat crestinismul in imperiul roman prin Edictul de la Milano. Constantin cel Mare s-a implicat direct in chestiunile religioase cu privire la dogma si la disciplina crestina, participand la primul conciliu ecumenic de la Niceea din anul 325, care, intre altele, a fixat regulile dogmei crestine, a stabilit data serbarii Pastelui si a condamnat ereziile (abatere de la dogma crestina oficiala) aparute in cadrul crestinismului.

In anul 391, imparatul Teodosius I (379-395) a declarat crestinismul ca fiind singura religie oficiala a statului roman, interzicand cultele pagane.

Deciziile celor doi imparati (Constantin cel Mare si Teodosius) au facut din crestinism fundamentul unei noi civilizatii. O noua morala a individului si a comunitatii, o noua ordine si ierarhie sociala si politica, un nou spirit al arhitecturii orasului si al artei in general, o noua conceptie despre timp si istorie vor marca definitiv sfarsitul antichitatii clasice, inaugurand civilizatia crestina.

 

Crestinismul de-a lungul timpului

Crestinismul s-a nascut ca o religie a celor aflati in suferinta si a adus cu sine un mesaj mai presus de diviziunile etnice, nationale, rasiale sau sociale. Crestinismul a predicat o morala de indurare, de puritate si de egalitate sociala. Noua religie a debutat ca o religie urbana, care, pe masura ce orasul a decazut datorita invaziilor, s-a raspandit in lumea satului. (...)

Dupa conciliul de la Niceea, biserica crestina a fost condusa de cinci patriarhate: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim. datorita cuceririi arabe, ultimele trei si-au pierdut treptat importanta, roma si Constantinopolul disputandu-si intaietatea. Conflictul teologic va deveni atat de acut incat, in anul 1054, crestinismul se va separa in doua biserici distincte: ortodoxa si catolica. Evenimentul, cunoscut sub numele de „marea schisma”, va marca profund evolutia crestinismului.

 

Ortodoxia

Istoria Bisericii este o parte importantă a credinţei creştine ortodoxe. Creştinii ortodocşi se definesc în mod deosebit prin continuitatea lor cu cei care au trăit înaintea lor, aceia care au fost primii care au primit şi propovăduit adevărul lui Iisus Hristos lumii, cu aceia care au ajutat la formularea şi exprimarea formulelor şi cultului de credinţă, şi cu aceia care au continuat să urmeze neschimbata, dar totuşi tot timpul dinamică, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

Biserica Ortodoxă este Biserica întemeiată de către Iisus Hristos şi apostolii săi. Îşi are începutul în ziua Cincizecimii prin pogorârea Duhului Sfânt în anul 33 după Hristos. Este cunoscută (în special în Occidentul contemporan) ca Biserica Ortodoxă Răsăriteană, sau ca Biserica Greco-Ortodoxă. Mai este numită şi Biserica Ortodoxă Sobornicească, Biserica Creştin Ortodoxă, Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească (după cum spunem în Crez), Trupul lui Hristos, Mireasa lui Hristos sau simplu: Biserica.

Episcopii Bisericii Ortodoxe trasează o neîntreruptă succesiune apostolică, provenind de la primii apostoli înşişi, motiv pentru care consacrarea lor provine în ultimă instanţă de la însuşi Domnul Iisus Hristos. Toţi episcopii Bisericii, indiferent de titlurile lor, sunt egali în slujirea lor sacramentală. Diferitele titluri pe care ei le au sunt administrative (necesare pentru buna chivernisire a treburilor Bisericii) sau onorifice în esenţa lor. La un sinod ecumenic, fiecare episcop poate da un singur vot, fie că este patriarh ecumenic sau un simplu episcop vicar (deci fără scaun episcopal). În această privinţă nu poate deci exista o echivalenţă cu Biserica Romano-Catolică, în care învăţătura despre primatul papal permite unui papă să intervină de o manieră unilaterală în treburile Bisericii.

Prin succesiunea sa apostolică, Biserica transmite astăzi credinţa Bisericii dintotdeauna, primită de Apostoli de la Domnul Iisus Hristos. Nimic nu este adăugat sau scos din „credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna”. De-a lungul istoriei numeroase erezii au atacat Biserica, şi la acele timpuri şi contexte concrete Biserica a făcut enunţuri dogmatice (în special cu ocazia sinoadelor ecumenice), uneori dezvoltând într-un limbaj nou ce s-a crezut dintotdeauna de către Biserică, cu scopul de a opri răspândirea ereziilor şi chemând la pocăinţă pe aceia care au sfâşiat Trupul lui Hristos. Prima astfel de mărturisire de credinţă a fost Crezul niceo-constantinopolitan, care afirmă: Cred întru una sfântă, sobornicească și apostolească Biserică.

Catolicismul

Romei vechi i s-a recunoscut la început primatul de onoare pe baza faptului că era capitala imperiului. În anul 330, Constantinopolul a devenit noua capitală. De aceea, la Sinodul al II-lea a toată lumea s-a hotărât ca “după episcopul Romei, întâietatea cinstei să o aibă episcopul Constantinopolului, pentru că cetatea aceasta este Roma Nouă”.

(...)

În anul 858, conducătorul gărzii imperiale, Fotie, a fost ales Patriarh al Constantinopolului. El era un om învăţat, energic şi cu o viaţă nepătată.

În anul 861 s-a convocat la Constantinopol un Sinod la care au fost invitaţi toţi Patriarhii din Răsărit şi papa. Papa şi-a trimis delegaţii la Sinod, cu scrisori în care îşi afirma drepturile sale de supremaţie, cerând să i le recunoască şi Sinodul. Acest Sinod a recunoscut pe Sfântul Fotie ca Patriarh canonic, iar pretenţiile papei au fost respinse, arătându-se că problemele administrative ale imperiului sunt de competenţa împăratului, nu ale Sinodului. Delegaţii papali au semnat actul, dar când au ajuns la Roma au fost excomunicaţi de papa Nicolae I, nemulţumit de prestaţia lor. De asemenea, papa a excomunicat pe Patriarhul Fotie împreună cu tot clerul său.

Papa Nicolae I, atrăsese în mrejele sale Biserica bulgară, creştinată de curând de către bizantini şi îi trimisese preoţi latini şi administraţie de la Roma; de asemenea, introdusese diverse inovaţii în practica bisericească. De aceea, Sfântul Patriarh Fotie a trimis către Patriarhii din Răsărit o enciclică în care arăta inovaţiile introduse de latini, pe lângă faptul că au năvălit ca nişte tâlhari în Bulgaria, şi au pus stăpânire spirituală pe ea.

Sfântul Patriarh Fotie a prezentat următoarele inovaţii ale latinilor :

1. postesc sâmbăta;

2. despart prima săptămână a Postului Mare de restul lui, mâncând în acea săptămână lapte, ouă şi brânză;

3. introduc celibatul (necăsătoria) la preoţi şi dispreţuiesc pe preoţii răsăriteni pentru faptul că sunt căsătoriţi;

4. nu recunosc ungerea cu Sfântul Mir făcută de preoţi ci numai mirungerea făcută de episcop;

5. au falsificat învăţătura despre Sfânta Treime, introducând în Simbolul de credinţă adaosul “Filioque” (că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul).

În august – septembrie 867, la Constantinopol, Sfântul Patriarh Fotie a întrunit un Sinod la care a luat parte şi împăratul Mihail al III-lea. Sinodul l-a excomunicat pe papa Nicolae I şi a condamnat aceste inovaţii.

În noaptea de 23 spre 24 septembrie 867, împăratul Mihail al III-lea a fost omorât de acoliţii lui Vasile Macedoneanul. A doua zi, Vasile s-a proclamat singur împărat şi apoi l-a exilat pe Sfântul Patriarh Fotie în mănăstirea Skepe, pe Bosfor. În anul 869 s-a întrunit un sinod mincinos sub conducerea lui Vasile Macedoneanul; atunci a fost condamnat Patriarhul Fotie şi toţi clericii hirotoniţi de el. Au fost condamnaţi toţi ierarhii care au semnat actele Sinodului din 867 şi s-a dat papei o mare putere jurisdicţională asupra Bisericii din Răsărit, aşezându-l pe papă mai presus de Sinoade.

Alte noi pretenţii ale papei l-au făcut însă pe împăratul Vasile să regrete îndepărtarea Patriarhului Fotie, pe care l-a rugat apoi să reia scaunul patriarhal.

În anul 879, Sfântul Patriarh Fotie a convocat un Sinod la Constantinopol, la care au luat parte 385 de episcopi, precum şi reprezentanţii papei Ioan al VIII-lea. Sinodul recunoaşte în unanimitate pe Sfântul Fotie, ca Patriarh legitim, anulează deciziile Sinodului din 869 şi hotărăşte ca Simbolul Credinţei să se rostească fără adaosul “Filioque“. Indignat, papa hotărăşte excomunicarea Patriarhului Fotie şi a celorlalţi episcopi ortodocşi.

Mai târziu, în secolul al IX-lea, împăratul Constantin Monomahul a propus ţinerea unui Sinod la Constantinopol, urmărind unirea cu papa din considerente militare. Acest Sinod a avut loc în anul 1054. Papa s-a învoit să trimită trei delegaţi, în frunte cu cardinalul Humbert, un om învăţat, dar înfumurat şi violent.

Pretenţiile delegaţilor papali, fiind inadmisibile, au fost respinse. Drept răspuns, ei au formulat în limba latină un decret de excomunicare (anatemă) asupra Patriarhului Mihail Cerularie şi a Bisericii de Răsărit, iar apoi au părăsit Constantinopolul.

Sinodul a întors anatema asupra celor care au pronunţat-o, iar pe papa l-au şters din dipticele (pomelnicele) Bisericii Ortodoxe.

(...)

 

Sub zodia „Statelor Unite ale Europei”: de la ideea europeană la Comunitățile Economice Europene (IVAN 2009)

Adrian Ivan, Sub zodia „Statelor Unite ale Europei”: de la ideea europeană la Comunitățile Economice Europene, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009

 

 

Argument

(9)  Europa ca imagine amplificată s-a cristalizat în jurul Europei creștine - a scrierilor umaniste și a reacției în fața primejdiei otomane. (...)

Ea [Europa] s-a constituit apoi ca o „imagine magnet” pentru celelalte Europe: Europa Centrală și Europa Balcanică.

Diferențele între cele trei forme de Europă, după părerea lui Al. Duțu, imaginare, subiective, acceptând doar faptul că Europa actuală a luat ființă numai atunci când aspirația către o identitate amplificată a devenit puternică datorită progresului tehnic și științific și a moștenirilor culturale ale Greciei, Romei și Ierusalimului. (...)

(...) Centrul politic al Europei s-a mutat din Roma la Bizanț, (...). (...)

Ea s-a exprimat printr-un anumit tip de solidaritate, începând cu Evul Mediu, îmbrăcând haina solidarității creștine, manifestă prin monahism, a cărei aria de exprimare pornea din Valea Nilului spre Grecia, Balcani, Țările Române, Kiev, Novgorod, Italia, sudul Franței, Irlanda.

În ciuda faptului că Europa era văzută ca o formă de continent și manifestare a civilizației antice, Oswald Spengler a remarcat diferența structurală între omul antic și omul european, îndeosebi în ceea ce privește valorizarea trecutului, a istoriei(7).

Grecul antic era profund legat de mitologie, în timp ce omul european, născut și format în Evul Mediu Timpuriu, a fost și este marcat de ideea organizării trecutului său, a identității sale spațiale și temporale.

7 = O. S., Declinul Occidentului, trad. (franceză M. Tazerout 1931), vol. I, Beladi, Craiova, 1996, p. 5-33.

Noi credem că ideea europeană, din antichitate până în secolul XXI, se poate întâlni - metaforic spus - cu solidaritatea europeană propusă, în 1950, de Planul Schuman în acest proces al trecerii de la societate la comunitatea europeană.

(12) În timp ce UE regresează din punct de vedere economic, ratând obiectivele Agendei Lisabona - de a crea cea mai performantă economie bazată pe societatea cunoașterii - fenomene mai vechi precum migrația forței de muncă și crima organizată, susținută mai ales de rețelele mafiote din statele nou intrate (România și Bulgaria), tind să arunce în derizoriu orice competență a instituțiilor supranaționale.

(13) Unii au considerat-o soft power, ce putea să ofere în gestiunea crizelor internaționale de tipul Kosovo, Afganistan, Irak printr-un model social și economic de solidaritate și prosperitate, avantajoasă unei puteri civile.

 

Gânditori, scriitori români și paradigma europeană

(27) Această lucrare [J. Burrow 2008] este utilă oricărui intelectual și om de cultură preocupat să perceapă sensurile și imgainile. despre realitatea scrisului istoric de la Herodot și Tucidide până la istoricii secolului XX. (...)

Pentru cei doi autori [D. de Rougemont și J. Duroselle], procesul construcției europene coboară până în antichitatea timpurie, considerând că identitatea europeană este multiseculară (...).

(37) Același autor [Vasile Pușcaș] - cunoscut ca negociator șef  al României cu UE - sintetiza distanța între discurs și fapte în evoluția Ideii europene și a „modernizării” românești după 1848: „(...) După „pașopt”, în locul adevăratei modernizări s-a preferat prelungire stilului și metodelor fanariote, iar când disperarea a cuprins societatea s-a apelat la soluția conducătorului străin. (...) După Marea Unire, ideea europeană s-a revigorat, dar numai până la mijlocul deceniului trei, când a eșuat într-un autohtonism care urmărea conservarea unor privililegii de castă socială, cu pretenții boierești-bizantine și discuții de cafenele pariziene”.

58 = V. P., Căderea României în Balcani. Analize, comentarii, interviuri, Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

38 Mai mult, diversitatea estică, balcanică, a fost prezentată de unii intelectuali români ca o bogăție culturală generatoare de mesaje identitare.

 

 

Partea I Originile Europei

 

Etimologia cuvântului

(47) Socrate face foarte limpede această distincție atunci când afirmă că europenii, adică grecii, erau „autonomi” - conduși de legi și erau stăpâni pe ei înșiși, în timp ce asiaticii erau inferiori , fiindcă nu erau liberi, ci depindeau de un rege sau un despot.

48 Disputa între greci, considerați europeni, și asiatici se va relua în altă formă, în perioada romană, când Orientul, reprezentat de Cleopatra, regina Egiptului și iubita lui Cezar și Antoniu, apărea lumii romane, și mai ales anturajului lui Augustus, ca fiind o lume de sclavi și eunuci la dispoziția unui despot (91). Și în acest caz se face distincția dintre romani, văzuți ca europeni și barbari, adică asiatici.

91 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 28

(88). Aceeași părere o avea și Aristotel în Politica, atunci când afirma că asiaticii trăiesc în servitute, pe când grecii trăiau în libertate (89). Un discipol al lui Socrate, Teopomp, în lucrarea Filippi, considera că regele Macedoniei, Filip II, tatăl lui Alexandru cel Mare, trebuia să urmeze o politică „europeană” și să constituie un mare stat european opus imperiului persan (90).

88 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 27

89 = Ibidem

90 = Ibidem, 28-29

(48) Pentru a clarifica conceptul de ”Europa” am apelat la mitologie, care oferă câteva repere pentru înțelegerea semnificației cuvântului. Cu toate că părintele istoriei, Herodot, credea că adevăratul sens al numelui Europei nu va fi descoperit de un muritor, au existat gânditori care au încercat să-i găsească conotații și explicații (92)

Prima mențiune despre Europa o găsim la Hesiod , în secolul VII î. H. Ea este, potrivit mitologiei, fiica regelui fenician din Tyr, Agenor, furată de Zeus, îndrăgostit de frumusețea ei. Ea a fost dusă dincolo de Mediterană, într-un ținut care va purta numele acesteia (93).

(...) Pentru greci adjectivul eurus semnifica ceva larg, spațios, amplu și numele ops înseamnă ochi, față, viziune (95). Conform tradiției, „Zeus Europe” era Zeus ce vedea departe (96).

Cu toate că etimologia cuvântului „Europa”, remarcăm o împletire a tradițiilor cu cea grecească, termenul delimitând teritoriul din vestul continentului. (...)

92 = Denis de Rougement, Vingt huit siecles d Europe. La conscience europeenne a travers les textes d-Hesiode a nos jours, Payot, Paris, 1961, 29.

93 = Norman Davies, Europe: A History, 17-19

94 = Ibidem, 30-33

95 = Jean Duroselle, L Europe. Histoire de ses peuples, Perrin, Paris, 1992, 25

96 = Ibidem

 

 

Chestiunea frontierelor Europei: o problemă geografică sau geopolitică

(49) Noțiunea de frontieră europeană, afirma profesorul francez M. Foucher „amestecă (...), considerațiile morale - sentimentele de datorie față de țările care fuseseră supuse comunismului sovietic, a remușcărilor față de ? popoarelor din Balcani care se destrămară în lipsa asumării propriului trecut, (...).

Primele încercări de conturare fizico-geografică a Europei le întâlnim în antichitatea greacă. Hesiod (secolul VIII î. H.) a fost primul care a încercat să aprecieze dimensiunile geografice ale continentului european.

50 Conform acestuia, Europa situată la Nord de Grecia continentală, excluzând Peloponezul și insulele grecești (103). Herodot (secolul V î. H.), referindu-se la greci, scria că aceștia împart lumea în trei: Europa, Asia, Libia (104). Pentru el, Europa se prelungea în nord până la Marea Nordului, iar în nord-est până la fluviul Don (Tanais) și Marea Azov (Palus Maeotis).

Grecii și-au definit identitatea în raport cu perșii, făcând distincție între Asia și Europa. Piesa dramatică a lui Eschil, Perșii, este o mărturie în acest sens. Visul regelui persan, în care apar două femei, Europa și Asia, sunt sugestive pentru percepțiile grecilor (105).

(50) Limitele geografice europene au continuat să preocupe și după Herodot. Se cunosc nume de rezonanță ca Strabon, (...).

103 = J. B. Duroselle, L-Europe. Histoire de ses peuples, Perrin, Paris, 1992, p. 23

104 = John Burrow, A History of Histories, Epics, Chronicles, Romances and Inquires from Herodotus and Thucydides to the Twentieth Century, New York, Knopf, 2008, 15-16

105 = G. Ceaușescu, Un topos de la litterature antique: l-eternelle guerre entre L-Europe et l-Asie, Latomus, 1991, 327-341

51 El [Dante] realizează că este o difeență între Europa geografică „fizică” și Europa moral-religioasă și politică și, ca urmare, el nu poate încadra Peninsula Balcanică „nobile regiuni care este Europa” (108).

El [Dante, Epistolae] înscrie continentul în limitele date de Marea Mediterană, Marea Neagră și ținuturile nordice și Constantinopolul.

52 În 1458, Papa Pius II, în Tratat cu privire la Statul Europa, avea să fixeze limitele geografice ale Europei până în Tracia, în Balcani, unde civilizația europeană se întâlnea cu cea musulmană (109)

După cucerirea Constantinopolului (1453), limitele orientale ale continentului european au depins de două puteri care și-au disputat întâietate în zonă, Rusia și Turcia, devenind o chestiune geopolitică.

În 1517, rectorul Universității Iagelone din Cracovia, M. Miechowita a publicat un Tratat geografic, în care relua distincția făcută de Ptolemeu între Sarmația Europeană și Sarmația Asiatică, fixând hotarul Europei pe Don.

108 = Dante Alighieri, Monarchia, II, III, p. 17

109 = Norman Davies, Europe: A History, Oxford, 1996, 8

(52) Chiar dacă dizolvarea Imperiului Bizantin a însemnat și pierderea unei „Europe Orientale”, sultanii otomani, începând cu Mahomed II, s-au considerat urmașii legitimi ai basileilor. Ei au purtat titlul de „sultan al Romei” (110).

(...) La mijlocul secolului XIX, geografii georgieni și armeni au fixat frontiera de sud a Europei pe fluviul Arax, la frontiera cu Turcia și Iranul.

110 = Bernard Lewis, I Musulmani alla scoperto dell-Europa, traduzzione, Milano, Bur Storia, 2004, 36.

(54) Până în acest moment, discuțiile europene s-au purtat în jurul Europei post-carolingiene și Europei post-westfalice, rămânând în suspans probleme precum integrarea Turciei și o relație fermă cu spațiul post-sovietic.

(55) În acest caz, Europa s-a izbit de o nouă realitate geopolitică, Eurasia, conform căreia Rusia și Turcia erau definite ca puteri euroasiatice.

(56) Ea [Europa] se bazează pe moștenirea Greciei antice, a Imperiului Roman și a creștinismului.

 

 

Evoluția istorică a ideii de „Europa”

 

Ideea europeană în antichitate

(59) Ideea de Europa își regăsește modelul în antichitatea greacă și romană, atunci când, din punct de vedere geografic, Europa s-a conturat între două lumi: una guvernată de civilizația greacă și romană și cealaltă, văzută în afara acesteia, le monde exterieur, dominată de barbari.

128 = A. Pagden (ed.), The Idea of Europe: from Antiquity to the European Union, Cambridge University Press, 2000

E. Moutsopulos, The Idea of Europe: Its Common Heritage and Future, Paragon, 192.

R. Miles, Constructing Identities in Late Antiquity, Routledge, 1999

129 = F. Braudel, Memory and Mediterranean, Knopf Publishing, 2002

(60) Adrian Husar remarca, într-un articol referitor la ideea europeană în antichitate, că prezentul, marcat de instabilitate și de procesul globalizării, își caută în istorie puncte de sprijin. În acest context, Imperiul Roman a devenit nu numai modelul, ci și sursa de inspirație pentru protagoniștii Europei unite (130).

Un alt cercetător al ideii de Europa, Bernard Voyenne, susținea că Grecia antică a fost germenele Europei, iar Roma matricea ei (132)

130 = A. H., The Pre-History of the Idea of Europe - S. Costea (ed.), For a Stronger and Wider European Union, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005

132 = B. V., Histoire de l-idee europeenne, Paris, Payot, 1964

(61) „Integrarea în sânul acestui imperiu (roman) implica - așa cum afirma Elisabeth du Reau - aderarea la anumite valori și acceptarea unor reguli de drept privind viața publică și viața cetății” (133). Un alt exeget al ideii europene, Remy Brague, sublinia ideea că romanii au dezvoltat urbanismul și comunicațiile, lăsând Europei o moștenire inegalabilă (134). (...)

Ladislau Gyemant, citând autori antici, considera că definiției geografice i se asociază, în antichitate, și tendința de delimitare în planul spirityualității europene (136).

Aristotel vorbea, încă în secolul IV î. H., despre popoarele Europei ca fiind pline de curaj, mai puțin inteligente, harnice și capabile să-și apere libertatea, nefiind, însă, în stare să se guverneze. În schimb, asiaticii erau caracterizați ca fiind inteligenți și harnici, dar lipsiți de vocații războinice. Gyemant crede că aceia ce au însumat ambele entități au fost grecii, care - spunea Aristotel - dacă s-ar uni, ar stăpâni celelalte popoare.

Chiar dacă putem delimita câteva trăsături distincte ale popoarelor din Europa față de cele din Asia - întâlnite îndeosebi la Aristotel și Hippocrate - acestea nu erau expresia unei opinii curente sau a unei conștiințe colective, ci a spiritului înalt al celor doi gânditori (137).

136 = L. G., Preistoria construcției europene, Cluj-Napoca, Efes, 1999.

137 = Edgar Morin, Penser l-Europe, Paris, Gallimard, p. 45

(62) Dacă la greci exista o percepție geografică a Europei, în timpul erei romane unitatea imperială a Orientului și Occidentului prevalează asupra ideii de Europa unitară. Roma, fără îndoială, prin sinteza de civilizație pe care a creat-o prin vehicularea valorilor Orientului și Greciei antice, a contribuit la nașterea civilizației europene.

 

 

Respublica Christiana

(63) Distincția roman-barbar va fi înlocuită cu opoziția dintre creștin și păgân. A fost un lung proces care a făcut trecerea de la Respublica Romana la Respublica Christiana.

(64) (...) invaziilor barbare, care au provocat căderea Imperiului Roman de Apus în 476 și au contribuit la adâncirea separării celor două imperii romane (141).

141 = John Moorhead, The Roman Empire Divided. The Post Roman World. 400-700, Logman, 2000

(65) Lumea occidentală creștină l-a cunoscut pe Aristotel prin intemediul lumii musulmane. (...) Renașterea europeană a fost pregătită ideologic și cultural de filozofia arabă, islamul occidental procedând la o „muncă de adaptare a filozofiei grecești la monoteism” (148).

148 = Sophie Bessis, Occidentul și ceilalți. Istoria unei supremații, București, Runa, 2004, p. 22.

(66) Divizarea Imperiului Roman a favorizat procesul de construire a identității Europei Occidentale. Ideea a fost subliniată și de Louis Cartou, care a afirmat că aceasta a rezultat dintr-o dublă ruptură: între Occidentul latin și Orientul grec și între Europa și Africa (151).

Ruptura dintre Occident și Orientul grec a fost determinată de mutarea de către împăratul Constantin a capitalei Imperiului în Bizanț (Constantinopol) și de invaziile barbare care au consacrat diviziunea politică (476) (152). Această separare politică și culturală de greci a fost accentuată de rivalitate și concurență religioasă, spiritul grec angajând creștinismul oriental spre căi foarte diferite de cele urmate de biserica romană (153).

F. Chabod considera că, deși Carol cel Mare era initulat „regele-tată al Europei” și că „Europae venerandus apex”, conținutul moral și ideologic al acestei Europe și al Ecclesiei romane era acela dat de romani, în contrapondore cu grecii din Constantinopol (154).

151 = L. C., Communautes europeennes, Paris, Dalloz, 1989, p. 8.

152 = F. Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, p. 37.

153 = Ibidem, 9-10

Philip Aries, Timpul istoriei, București, Meridiane, 1997, 92-140.

154 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 29-30.

(67) Așa se explică concurența pe care cele două entități politice și religioase, Imperiul lui Carol cel Mare și al moștenitorilor săi, împărații romano-germani, și biserica Romei, pe de o parte, și Imperiul Bizantin și biserica creștin orientală, pe de altă parte, au angajat-o pentru controlul zonelor de la Dunărea de Jos în secolele IX-XIV.

155 = B. Lewis, The Muslim Discovery of Europe, Weidenfeld, London, 1982

Franco Cardini, Europa și Islamul. Istoria unei neînțelegeri, Iași, Polirom, 2002.

(68) În același timp, s-a produs o individualizare a Europei Occidentale, atât față de Bizanț, ce continua să reprezinte romanitatea și creștinătatea orientală, cât și față de lumea musulmană. Mai mult, așa cum arată S. Bessis, Imperiul Bizantin a rămas esențialmente oriental și a întreținut relații strânse cu vecinii săi omeiazi, apoi abbasizi, adică Orientul musulman, decât cu regatele occidentale (157). (...)

Acest proces de individualizare a Occidentului a durat câteva secole și se înscrie în limitele rupturii politico-religioase între Roma și Bizanț și descoperirea Lumii Noi în 1492, an ce coincide și cu alungarea musulmanilor din Spania (158).

Ruptura religioasă începută de patriarhul Mihail Cerularie și cardinalul Humbert, trimisul papei Leon IX la Constantinopol, a fost precedată la nivelul percepțiilor din scrierile secolelor XII-XIII și de o diferențiere între greci (bizantini), pe de o parte, și latini și franci, pe de altă parte (159). Pentru scriitorii occidentali, grecii sunt sofisticați și subtili, predispuși la trădare, în timp ce occidentalii sunt cavaleri curajoși, loiali și fideli cuvântului dat. Scriitorii bizantini, dimpotrivă, considerau Occidentalii ca fiind doritori de dominație și lipsiți de scrupule (din cauza cruciadei IV, când latinii au cucerit și stăpânit Bizanțul jumătate de secol (160).

(68) Occidentul nu era bine individualizat în secolul VII, când se năștea cea de a treia religie abrahamică, Islamul, și când regatele musulmane cuceresc o mare parte a bazinului mediteranean, locul care altădată aparținea prin excelență grecilor și romanilor.

157 = S. B., Occidentul și ceilalți. Istoria unei supremații, București, Runa, 2004, 20.

158 = Ibidem, 21.

159 = F. Chabod, op. cit., 41-42.

160 = Ibidem.

(69) În ciuda faptului că la sfârșitul secolului VIII cea mai mare parte a clerului și aristocrației romane credea într-o restaurație a Imperiului Roman, ceea ce s-a născut atunci era Europa și  nu reînvierea latinității. Asistăm, în fapt, la sinteza lumii greco-romane cu cea barbară, liantul fiind dat de creștinism.

(70) În acest imperiu [carolingian], se va structura comunitatea religioasă, morală și intelectuală care conținea amprenta antichității, (...). (...)

În ciuda dimensiunilor franco-germane, ce excludea Anglia, Spania și sudul Italiei, Imperiul Carolingian a sintetizat tradiția spirituală și intelectuală a antichității greco-romane într-o formulă nouă, europeană, (...).

(71) Argumentele istoricului francez [Le Goff sunt construite pe ideea că imperiul carolingian era foarte restrâns geografic, iar încoronarea lui Carol cel Mare de către papa Leon III era o încercare de a reînvia Imperiul Roman și „nu un proiect de viitor așa cum era destinul Europei”.

(72) Nașterea statului rus și proclamarea „celei de a treia Rome” în timpul marelui duce Vladimir (988), (...).

(73) Mănăstirile și universitățile au jucat un rol esențial în construirea identății europene, mai ales că ele au constituit creuzetele în care s-a plămădit cultura modernă, în strânsă legătură cu moștenirea antichității. (...) Drept urmare, aventura lor [cruciați] a permis redescoperirea antichității, (...)

Europa Orientală, fărâmițată în principate supuse influenței slavilor și Bizanțului, n-a reușit, din nefericire, să creeze o unitate și identitate proprie. (...) Triada formată din cruciade, mănăstiri și universități a permis Occidentului nu numai să descopere, dar și ? Europa Centrală și Balcanică.

(...) În Bizanț, cruciații au întâlnit o civilizație rafinată, avansată față de cea din Occident. Drept urmare, aventura lor a permis redescoperirea antichității, dar și descoperirea ideilor noi din Constantinopol și regatele musulmane, multe din acestea regăsîndu-se atât în prima Renaștere din secolul XII, cât mai ales în Renașterea din secolele XIV-XV.

(73) La începutul sec. XI, în Orient s-a născut o nouă dinastie ce va pune probleme atât Bizanțului, cât și Occidentului latin. Este vorba de turcii selgiucizi, care vor reuși să zdrobească statul perșilor Șamanizi și să creeze mari probleme Constantinopolului (...) Ocupația Selgiucizilor a permis suveranului lor să se declare sultan și să ia sub protecție califatul de la Bagdad și să anunțe un program războinic în Asia și Mediterana. Aici se vor izbi de rezistența califului șiit al Egiptului și de Bizanț.

(74) Înfrângerea Bizanțului de către Selgiucizi în 1071, la Mazinkert, și sprijinul cerut Occidentului creștin a dat prilejul papei Urban II, în 1095, să deschidă era cruciadelor (189), (...).

188 = Franco Cardini, Europa e Islam. Storia di un malinteso, Roma, Laterza, 1999, 43.

189 = Ibidem, 89.

(75) Din păcate, atitudinea dură a cruciaților față de Bizanț și Biserica Orientală, va conduce la o ruptură între Occidentul și Orientul european, dificil de depășit în cursul istoriei.

76  Locul mongolilor va fi luat, în scurt timp, de un imperiu care va dura multe secole, Imperiul Otoman. Paradoxal, lupta contra acestui imperiu ce distrusese Bizanțul, fortăreața de până atunci în calea atacurilor orientale, (...).

Paradoxal, lupta contra acestui imperiu ce distrusese Bizanțul, fortăreața de până atunci în calea atacurilor orientale, (...).

Evul Mediu cunoaște afirmarea unei societăți europene unificate, fundamentată pe norme influențate dreptului roman (...).

77 Evul Mediu a reprezentat sinteza între civilizația greco-romană, transmisă prin biserică, principii, norme, tehnici, învățături, fabule, imagini și (...).

78 Această sinteză va duce la nașterea omului medieval, „gotic”, care, cu o „ingenuitate” debordantă primitivă (vizibilă în artă) a asimilat formele preexistente, antice, acumulări ce vor da naștere spațiului social european.

 

 

Proiectele de unitate europeană

 

De la Respublica Christiana la Renaștere

(79) La toate acestea se adăuga pericolul otoman, care a oferit monarhiilor europene prilejul să dezvolte solidaritate politică și militară exprimate sub forma cruciadelor. Sentimentul apărării Europei în fața otomanilor este viu exprimat în scrierile secolelor XIV-XV. Pe fondul acestor schimbări, au apărut gânditori europeni preocupați de unitatea Europei în fața pericolului otoman.

(80) Cei găsiți vinovați de papă ca judecător suprem trebuiau trimiși să-și exercite capacitățile războinice la locurile sfinte, contra turcilor (205).

Ideile lui Pierre Dubois nu și-au făcut loc imediat în gândirea europeană, ele fiind reluate în secolul XV pe fondul (...) și al prezenței turcilor în Europa.

205 = Pierre Dubois, De Recuperatione Terrae Sanctae, Paris, 1300-1306.

 

Otomanii și Europa

82 Cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453, a avut un rol însemnat în afirmarea solidarității principilor creștini.

Marele dușman al creștinătății, ce va pune capăt Cruciadelor prin înfrângerea europenilor la Varna în 1444, a fost statul otoman. Moștenitori ai turcilor selgiucizi, desființați de mongoli în secolele XIII-XIV, otomanii au construit un program politic și militar (jihad) de cucerire a infidelilor creștini de pe continentul european (207). Numele de otoman vine de la primul sultan, Osman (1291-1326), suveranul care reușește să adune triburile anatoliene și să contruiască un stat între Islam și lumea creștină (208). Suveranul otoman era la început investit cu titlul de ghazi  - comandant al frontierei (209), însărcinat cu „războiul sfânt”, funcție sugestivă pentru ce va însemna mai târziu Imperiul Otoman în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566). Misiunea lor era de a impune regiunilor bogate ale Europei religia și pacea, ordinea și civilizația.

La sfârșitul secolului XIV, otomanii avansează în Peninsula Balcanică, astfel că sultanul Baiazid I (1389-1402) îi înfrânge pe sârbi la Kosovo (1389) și supune în diferite forme Țara Românească, Bulgaria, Macedonia și Tesalia. În 1394 îi înfrânge pe vlahi și ocupă Salonicul, creând un cap de pod pentru cuceririle viitoare.Bizantinii sunt speriați și cer ajutorul Occidentului astfel că Sigismund, regele Ungariei, va construi, cu ajutorul Papalității, o nouă cruciadă la care aderă Franța și Anglia (210). În 1396, această alianță este învinsă la Nicopole. Cu toate acestea, dizolvarea imperiului bazileilor va fi amânată datorită apariției prințui turco-mongol Timur, care reușește să pună capăt domniei lui Baiazid și să refacă imperiul lui Gengis Han.

82 (...) În cruciada târzie vor fi prinse alături de Polonia, Ungaria și Transilvania, Țările Române și Albania, dând câteva nume de principi străluciți ca Skanderbeg, (...).

Cruciada târzie a permis nu numai alianța între basilei și principii creștini, dar și reluarea temei unității creștine, astfel că, la Florența, în 1439, Constantinopolul și Roma se întâlnesc într-o dezbatere privind viitorul bisericii creștine. Era tardiv, căci Constantin Paleologul va accepta, în 1446, vasalitatea față de sultanul Murad II.

83 În 1453, Mahomed II (1451-1481) va cuceri Constantinopolul și va construi un nou imperiu ce va speria Europa timp de trei secole. După cucerirea Constantinopolului, sultanii otomani s-au recunoscut drept urmași ai basileilor, adoptând titlul de „sultan al Romei”, motivație politică și ideologică suficientă pentru a dori teritoriul Imperiului Roman de Apus ceea ce făcea ca pericolul să fie resimțit de întreaga lumea creștină occidentală. De aici și reacția din secolele XV-XVI a papalității și principilor europeni față de pericolul otoman, cunoscut sub numele cruciada târzie, care a durat până în secolul XVII, când turcii au fost zdrobiți sub zidurile Vienei de regele Poloniei, Jan Sobieski (1683).

(84) La sfârșitul secolului XIV, otomanii avansează în Peninsula Balcanică, astfel că sultanul Baiazid I (1389-1402) îi înfrânge pe sârbi la Kosovo (1389) și supune în diferite forme Țara Românească, Bulgaria, Macedonia și Tesalia. În 1394 îi înfrânge pe vlahi și ocupă Salonicul, creând un cap de pod pentru cuceririle viitoare. Bizantinii sunt speriați și cer ajutorul Occidentului astfel că Sigismund, regele Ungariei, va construi, cu ajutorul Papalității, o nouă cruciadă la care aderă Franța și Anglia (210). În 1396, această alianță este învinsă la Nicopole.

(84) Periolul resimțit de principii europeni față de Imperiul Otoman s-a exprimat prin proiecte de unitate europene. (...)

Prezentat ca o aianță. defensivă a creștinității împotriva turcilor, proiectul [Podiebrad, 1464, Liga Reprezentanților Suveranilor] era în fapt o propunere de alianță făcută principilor care doreau să iasă de sub controlul Papei și al împăratului romano-german.

(85) Ideea de Europa s-a conturat sub aspect religios, Christiana Comunitas, și sub forma solidarității politicii virtuale față de pericolul iminent al penetrării turcilor în Europa Balcanică și de Est.

(...), precum poetul portughez Camoens, care vorbea în opesa sa Lusiada despre „săraca Euroă” care lupta cu „ferocele Otoman”; Battista de Monteue (Giambattista Spagnoli) ce afirma că în fața pericolului otoman europenii sunt o națiune unică, „cea a lui Christ”, și invoca unitatea popoarelor din Europa.

Erasm de Rotterdam (1467-1530), acest prim „cetățean european” prin cultura și cunoștințele lingvistice, vorbea, la începutul secolului XVI, în Elogiu nebuniei și Consultatio de bello Turcis inferendo de Creștinătate, asimilând-o ideii de Europa.

 

Umanismul și Reforma

(88) Regatul Franței va fi primul ce va încălca ideea de unitate creștină,  preferând inaugurarea unui nou echilibru european prin alianța din 1536 între Francisc I și Soliman cel Mare (226).

226 = Bernard Lewis, I Musulmani alla scoperto dell-Europa, traduzzione, Milano, Bur Storia, 2004, 52.

(89) În secolul Reformei s-au afirmat state mari - imperii - controlate de monarhi puternici ca (...) sau Imperiul Otoman sub sultanul Soliman Magnificul (1520-1566).

(90) Prezența turcilor în Europa, înaintarea lor spre Europa Centrală (cucerirea Belgradului în 1521) a contribuit la păstrarea unei forme mai modeste a ideii de unitate europeană - creștină. Această conștiință a fost exprimată de scrierile lui Jean Louis Vives (1492-1540), precum De Europae Dissidus et Belo Turcico Dialogus, (...).

 

Europa Suveranilor (secolul XVII) și a „rațiunii de stat”. În căutarea „Marii Europe”

(94) Cruce imagina o pace universală ce includea nu numai creștinătatea, ci și Imperiul Otoman, China, Japonia, Persia, Etiopia etc.

(97) W. Penn (1644-1718), quaker englez, fondator și legislator al Pennsylvaniei, publica, în 1693, eseul Essay towards the Present and Future Peace of Europe, în care preconiza constituirea unei Diete europene, compuse din reprezentanții statelor, în funcție de importanța demografică și economică. Imperiul Romano-German urma să aibă 12 delegați, (...) și, dacă Turcia și Rusia erau acceptate - câte 10 delegați (259).

259 = Pierre Gerbet, La construction de l-Europe, Paris, Imprimerie Nationale, 1994, 15.

 

 

Europa Luminilor (sfârșitul secolului XVII - secolul XVIII)

(101) Europa clasică se identifica cu o Mică Europă, blocată la sud-est de Imperiul Otoman (...). Statul națiune - spunea E. Morin - este o realitate originală, mai amplă decât cetatea antică, republicile sau princiaptele medievale și mai puțin eterogenă decât imperiul. (272).

272 = E. Morin, Penser a l-Europe, Paris, Gallimard, 1987, 49.

 

Evrei convertiți și identitatea modernă europeană

(107) Emanciparea unor națiuni precum cea turcă, are la bază mișcarea Junilor Turci, conduși de Mustafa Kemal, un post-maranit educat la școala născut din mișcarea de „mântuire universală” a lui Sabbetai Zevi, pornită la Smirna în secolul XVII (297). Cu toate că participanții acestei mișcări au trebuit să treacă la Islam, ei au conservat dubla identitate de evreu și musulman, fiind vehiculatorii ideilor laice și a mișcărilor de emancipare națională din Imperiul Otoman.

297 = Edgar Morin, Le monde moderne, 79-80.

 

Ideea de Europa în timpul Revoluției Franceze

(110) Ideologia revoluționară a contaminat mediile intelectuale și sociale din Europa, din Anglia până în Grecia și din Țările Române până în Italia.

(113) Astfel, Serbia (1877), Grecia (1830), România (1877) s-au emancipat de sub dominația turcă, (...).

Creșterea numărului statelor naționale europene și „trezirea” naționalităților dornice să se elibereze de sub doinația străină, au multiplicat sursele de conflict și au creat „focare endemice de război”, pe care le-au extins, mai ales, în Estul Europei, în Balcani (320).

320 = Edgar Morin, Le monde moderne, 56.

 

Europa secolului XIX. Statul național versus „Statele Unite ale Europei”

(119) Pe plan intelectual se păstrează spiritul clasic, interesul față de antichitate, două limbi de cultură (franceza și italiana) și Romantismul, ce conduce la afirmarea identității naționale prin cultură și limbă, o pedagogie națională opusă spiritului clasic greco-latin.

 

Europa unei mari „inginerii instituționale” și raționale în proiectul contelui de Saint Simon

(125) Auguste Comte pleda pentru crearea unei Republici continentale, care trebuia să cuprindă cele 5 puteri ale Occidentului - Franța, Marea Britanie, Germania, Italia și Spania - la care adăuga, cu titlu de asociați, națiunile Scandinave, Olanda, Belgia, Portugalia și Grecia.

 

 

Europa naționalităților și a statelor națiune

(128-9) Istoria relațiilor internaționale face distincție între mai multe tipuri de state: în antichitate și evul mediu au existat cetățile-stat, care aveau teritoriu restrâns, în care aglomerarea urbană beneficia de o entitate politică autonomă, precum Atena, Sparta, statele imperii tradiționale, care au beneficiat de un teritoriu extins, fragmentat din punct de vedere etnic și cultural, a căror unitate și organizare era menținută de o armată bine organizată (Imperiul Roman, ....); (...).

În unele cazuri, precum cel al Franței, satul și națiunea s-au confundat, pe când în Balcani statul a apărut înaintea națiunii, contribuind la formarea conștiinței naționale, iar în alte cazuri statul a apărut din necesitatea de a apăra comunitățile în fața imperiului, ca în cazul iugoslav. Statul „național” balcanic a apărut în urma „luptei de eliberare națională” duse împotriva celor de altă „lege” și mai puțin ca o consecință a unei lupte purtate contra unei organizări sociale ce nu mai corespundea cu realitățile trăite.

(...) Deși statul național balcanic, în care se încadrează România, a fost prezentat de protagoniștii mișcării naționale și de istoriografia romantică ca fiind împlinirea unei etnii plină de virtuți, trebuie avută în vedere și „utopia recuperării”, conform căreia s-a încercat o legătură între un stat medieval dispărut și noul stat modern. Societatea civilă în Balcani s-a constituit prin relație directă cu Occidentul și mai ales sub influența epocii Luminilor, prin contactul cu acele „societăți avansate” în care s-au dezvoltat o doctrină politică și norme clare de conduită socială.

(135) Unele elite europene ale timpului defineau națiunea pornind de la criterii lingvistice și etnice (germanii, maghiarii, românii, polonezii, sârbii), (...).

(138-9) Românii au făcut apel la originea romană, la continuitatea pe teritoriul transilvănean și, nu în ultimul timp, la dreptul primului venit. Există o producție literară în acest sens, prin intermediul căreia intelighenția românească a dialogat cu celelalte naționalități transilvănene, susținând cultura elevată a poporului român, originile latine, dezvoltând naționalismul „daco-român”, expresie a influenței herderiene în cultura română (408).

408 = Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, București, Ed. Academiei, 1972.

(142) La românii transilvăneni găsim un adevărat program de formare a unei limbi comune, care să sublinieze originea latină, program ce a condus și la exagerări (curentul latinist) (418).

418 = Sorin Mitu, Geneza identității naționale la românii ardeleni, București, Humanitas, 1997, 273-282.

(153) El imagina confederație republicană la care să participe 6 națiuni: românii, ungurii, polonezii, rușii, boemii-moravii și slavii de sud (439). Bălcescu a găsit și o limbă comună pentru această confederație: latina, în opinia sa favorabilă românilor și polonezilor, chiar dacă era conștient că era necunoscută (440). Revoluționarul român lucra la un proiect intitulat Statele Unite ale Dunării, bazat pe egalitatea dintre unguri, români și iugoslavi. Acest stat federal se baza pe principiul determinării democratice a teritoriului fiecărei națiuni constituente și pe 3 ministere comune: război, externe și comerț și comunicații (441). Această federație avea și un parlament format din 150 de membri,  câte 50 pentru fiecare națiune și care urma să se pronunțe asupra limbii federale, care ar fi putut să fie franceza, germana sau alta și asupra impozitelor, în funcție de demografie și de venitul fiecăruia dintre membrii fondatori.

 

„Europenismul” după 1870

(160) Europa după 1870 a cunoscut pe de o parte, (...), iar pe de altă parte, constituirea unor state naționale în Răsărit precum România, Serbia, Bulgaria ș. a. (457).

457 = J. M. Gaillard & A. Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârșitul secolului XX, București, Cartier, 2001, 105-288.

(161-2) S-a remarcat un proiect intitulat Die Vereigniten von Gross-Osterreich (Statele Unite ale Austriei Mari), publicat la Leipzig în 1906. Autorul era un român apropiat de prințul moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand (465). (...) Cele 15 state urmau a fi: (...); 8.Croația, împreună cu Dalmația, Istria croată, Fiume și insula Mur; (...) 11.Voivodina sârbească; (...).

Constituite pe baze federale, Statele Unite ale Austriei Mari urmau să aibă o putere executivă reprezentată de împărat și un guvern federal (467). Acesta din urmă ar fi urmat să fie alcătuit din reprezentanții guvernelor naționale din care câte 7 pentru Austria și Ungaria, 5 pentru Bosnia, 4 pentru Transilvania, 3 pentru Croația, Galiția estică și Galiția vestică, 2 pentru Boemia germană și Slovacia, 1 pentru Ucraina, Moravia, Voivodina, Tirol, Trieste și Țara Secuilor. (...)

(161) Se păstra subsidiaritatea pentru parlamentele naționale, a căror atribuție era de a stabili limba statului respectiv, care urma să fie utilizată și în parlamentul federal.

 

Europa secolului XX. Criza conștienței europene

(165) Europa lui Nietzsche este una ce se întinde de la Atlantic la Urali și în care se găsesc acele popoare ce au în comun greci, romani, evrei și creștinism.

(...) Filosoful german deplânge lipsa spiritelor libere - freies Geistes - de sorginte greacă, opuse dependenței din democrațiile de masă. (...)

Andrei Marga consideră că proiectele de unificare europeană au fost determinate de contexte istorice diferite, precum pericolul otoman, (...) (474).

474 = A. M., Filosofia unificării europene, p. 59.

(169) Principiul naționalităților a triumfat la sfârșitul Primului Război Mondial, fiind rezultatul a două neașteptate evenimente: colapsul marilor imperii (Austro-Ungar, Rus și Otoman) și revoluția bolșevică (487).

487 = Henri Hauser, Le Principe des Nationalites, Paris, 1916, 1-7.

(170) Statele Antantei au acordat sprijin comitetelor naționale ale emigranților cehi, croați, sârbi, polonezi și români, (...) (491).

491 = P. Renouvin, Histoire des relations internationales. Les crises du XX e siecle, vol. VII 1914-1929, Paris, 1957.

(173) Conștiente că principiul autodeterminării naționale nu putea fi aplicat abolsut, Marile Puteri au impus la Conferința de Pace unor țări succesoare Monarhiei Austro-Ungare semnarea unor tratate privind protecția minorităților (499). Din păcate, sistemul de protecție a cunoscut o extensie mică, fără a urma principiul egalității juridice a statelor (500). Acest sistem a fost impus unor state ca România, Cehoslvacia, Polonia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Grecia, Albania, care răspundeau în fața Societății Națiunilor de protecția drepturilor culturale și religioase ale minorităților de „limbă, rasă și religie” de pe teritoriul lor. Era evident că un astfel de tratat al minorităților producea o limitare a suveranității acestor state. (...)

Pablo de Azcarate constata faptul că principiul naționalităților a stat la baza unificării Serbiei și României, dar ideea de a aplica riguros acest principiu s-a dovedit himerică, deoarece era foarte greu să se găsească teritorii compacte din punct de vedere etnic.

499 = Marc Mazower, Le ombre dell Europa. Democrazie e totalitarismi, traduzione dall inglese di S. Minucci, Milano, 2006, 62.

500 = Ibidem, 64.

(174) Iugoslavia conținea 525.000 germani și 450.000 unguri (501).

501 = M. Mazower, League of Nations and National Minorities, Washington, Carnegie Endowment of International Peace, 1948.

C. A. Macartney, National States and National Minorities, London, Oxford University Press, 1934, 515-526.

(175) Dreptul naționalităților, în concepția președintelui american [Wilson], însemna și protecția indivizilor minoritari în cadrul teritorial al statelor noi create sau întregite (Serbia, România), rațiunea fiind stabilirea unei justiții imparțiale.

(179) Aplicarea principiului naționalităților prin autodeterminarea națională a unor grupuri etnice a permis realizarea unor state națiuni - după modelul voinței generale de tipul „contractului social” al lui Rousseau - precum Polonia, României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în interiorul cărora majoritatea națională s-a contopit cu ideea de stat (507).

157 = George Soutou, op. cit., 191.

(180) (...), Paul Valery (1871-1945), care considera că fundamentele Europei erau Grecia, Roma și iudeo-creștinismul;  (...).

(181) (...) Salvador de Madariaga - în opera căruia cele două surse, greacă și creștină, erau complementare, (...)

 

Aristide Briand și ideea de „Uniune federală Europeană”

(186) (...); alte țări s-au pronunțat pro și contra admiterii Turciei și Rusiei (529).

G. G. Mironescu, reprezentantul României la Societatea Națiunilor, considera că înainte de a se construi Europa federală era nevoie să se pornească de la „antantele regionale” ca Mica Înțelegere (530).

529 = Pierre Gerbet, La construction de l Europe, Paris, 1994, 39.

Elisabeth du Reau, L Idee de l Europe au XX e siecle. Des mythes aux realites, Paris, Complexe, 2001, 110-113.

530 = George Ciorănescu, Românii și ideea federalistă, București, 1996, 115.

(187) Un continuator al ideii unității europene a lui Aristide Briand a fost Andre Tardieu. Conștient de pericolul german, Tardieu a înțeles necesitatea construirii unor alianțe ale Franței cu statele din Europa danubiană și, mai ales, cu Mica Înțelegere. Planul lui Andre Tardie era construit pe ideea unei Europa dunărene. El propunea în 1932 o uniune dunăreană formată din România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria și Austria (531). Ea se baza pe tarife vamale preferențiale și reciproce, fiind o uniune agrară ale cărei produse trebuiau absorbite de Europa Apuseană, așa cum sugera F. Delaisi.

(...) Maniu propunea crearea unui nucleu central european format din Cehoslovacia, Austria, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Grecia și România.

 

Europa hitleristă: „fortăreața Europa”. „Noua Europă”

(194) Această „unitate europeană” pornea de la un nucleu constituit dintr-o Germanie Mare (...); țări satelite (Ungaria, Slovacia, România, Bulgaria, Croația); „Guvernământul general al Poloniei”, „Guvernământul general al teritoriilor din est” și „Guvernământului general al Ucrainei”; teritoriile ocupate aflate sub comandă militară (Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, zona ocupată a Franței, Iugoslavia și Grecia fără părțile cedate Italiei) (560).

560 = J. B. Duroselle, L Europe..., 553-554.

(195) Hitler administra teritoriile cucerite cu 3 organisme:

- (...)

- Zivil Verwaltung (administrație civilă), bazându-se pe minorități germanofile sau partide naziste (...; ustașii lui Ante Pavelici; ....).

- (...)

 

Ideea de unitate europeană în cadrul Rezistențele europene

(200) Reuniți la Geneva, în primăvara anului 1944, reprezentanți unor mișcări de rezistență din Franța, Italia, Norvegia, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Germania dădeau publicității, în iuie., documentul Declarația rezistențelor europene în care se pronunțau pentru o uniune federală a țărilor europene (582).

582 = Declaration des resistances europeennes http://www.franceeurope.org/pdf/declaration_resistances.pdf ; D. Rougemont, op. Cit., 406-7.

(204) La aceste inițiativă s-au adăugat preocuparea unor guverne occidentale pentru organizarea Europei postbelice: (...), acordul greco-iugoslav, (...).