Ceaușescu și Securitatea (DELETANT 1995)

 

Dennis Deletant, Ceaușescu și Securitatea, trad. G. Ciocâltea (London 1995), Humanitas/Procesul comunismului, București, 1998, 391 p.

 

 

Cuvânt de mulțumire
5 (...) Interesul față de România mi l-a trezit regretatul Eric Tappe, profesor emerit, specialist în probleme românești la School of Slavonic and East European Studies, University of London; (...).

 

Prefață
17 (...) Un cercetător de la Institutul de Studii Sud-Est Europene, care era la curent cu problema noastră, s-a oferit să pună o „pilă” pentru nevastă-mea la Constantin Stătescu, pe atunci secretar al Consiliului de Stat, un fost coleg de școală. (...) La sfârșitul lui decembrie 1972 am obținut documentul.
(...) Istoricul care intervenise era Virgil Cândea, numit la scurtă vreme după aceea director al Asociației România, instituție de propagandă înființată de PCR pentru cercurile de emigranți români, despre care se spunea că ar fi întreținut relații strânse cu DIE.
22 (...) A reapărut peste două ore, străpungând norul de fum de la țigările gazdei [C. Coposu, 1986], aducându-mi o ceașcă de cafea turcească, pe care am sorbit-o cu nesaț.

 

1.Teroarea polițienească și impunerea regimului comunist
28 (...) Grație tratatelor de pace [1919-1920], România și-a lărgit teritoriul național cu provincii din Ungaria (Transilvania), Bulgaria (Dobrogea) și Rusia (Basarabia și nordul Bucovinei[?]). În acele regiuni locuiau populații de altă etnie, dar guvernele care s-au succedat la putere în anii 20 nu au făcut mai nimic pentru a le determina să-și accepte statutul de minorități.
28-29 (...) [28 iunie 1940] Regele Carol i-a cerut lui Hitler să garanteze inviolabilitatea frontierelor României, dar Fuhrerul a condiționat acest lucru de soluționarea altor dispute teritoriale cu Bulgaria și Ungaria.
29 Impasul în care au intrat negocierile s-a soldat cu un dictat: Bulgaria recăpăta partea de sud a Dobrogei, iar Ungaria, nordul Transilvaniei. (...)
Dar sovieticii căpătaseră libertatea nestingherită de acțiune, prin eliminarea oricărui adversar, încă de la conferința de la Teheran din 1943, când propunerea britanică de eliberare a Europei prin flancul de sud al continentului s-a izbit de refuzul americanilor și rușilor.

 

3.Securitatea și lichidarea opoziției. 1948-1965
46 (...) O altă interpretarea a fost de natură militară, în sensul că Stalin intenționa să trimită numeroase vase de mic tonaj de-a lungul Dunării, în eventualitatea deteriorării relațiilor cu Iugoslavia.
17 = R. L. Woolf, The Balkans in our Time, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1956, p. 461.
48 (...) Cele mai multe lagăre de muncă se aflau în câmpia Bărăganului, regiune cu climă aspră și populație redusă, a cărei densitate a crescut brusc la începutul anilor 50, o dată cu deportările în masă ale sârbilor și sașilor din Banat. Aceste etnii erau considerate un factor de risc, în contextul încordării relațiilor cu Iugoslavia, care fusese exclusă din Comintern [Cominform] în iunie 1948.
(...) La 14 noiembrie 1950, Securitatea a elaborat planul de deportări sub titlul „Planul de evacuare pe o fâșie de 25 de km din zona de graniță cu Iugoslavia a elementelor care prezintă un pericol prin prezența lor în regiune”. Operațiunea trebuia încheiată în maximum trei luni(24). Erau vizate 40.320 de persoane, după următoarea clasificare: (...), 1054 de „titoiști”, (...).
24 = „România liberă”, 2 iulie 1993, p. 11.
49 (...) Potrivit documentelor din arhiva DGSP, reiese că la auzul zvonurilor despre deportările iminente mulți oameni au încercat să fugă în Iugoslavia, iar alții și-au trimis copiii la rudele și prietenii din alte părți ale țării.
64 (...) Faptul că acel grup, căruia i s-au alăturat Petre Borilă (Ivan Fedorov) și Miron Constantinescu, a fost în stare să dea jos de la putere tocmai facțiunea care-și avusese sediul la Moscova în anii războiului dovedește riscurile la care erau expuși  cei ce-și încredințau soarta în mâinile tiranului sovietic.
(...) De altfel, la ședința Cominformului ținută la București în iulie 1949, sarcina de a-la pune la stâlpul infamiei pe Tito i-a fost încredințată lui Dej, cel care avea să dea ordinul, un an mai târziu, de deportare a etnicilor sârbi din Banat, în estul țării(49).
49 = G. M. Hodoș, Show Trials: Stalinist Purges in Eastern Europe. 1948-1954, Praeger, New York, 1987, p. 101.
66 (...) Soarta i-a [L. Pătrășcanu] fost pecetluită de respingerea, de către Stalin, a planului de constituire a unei Federații Balcanice (comuniste, desigur!) lansat de Gheorghi Dimitrov, liderul comunist al Bulgariei, în ianuarie 1948. (...)
Tactica permitea astfel configurarea unui context politic general de lichidare a ereticilor „titoiști” din țările satelite ale URSS, proces care a culminat cu executarea lui Laszo Rajk, în Ungaria, și a lui Traiko Kostov, în Bulgaria, în septembrie și, respectiv, decembrie 1949. (...) Spre deosebire de Rajk și Kostov, el [L.P.] nu a compărut ca inculpat principal într-un proces înscenat; judecarea a avut loc în secret, în aprilie 1954.
72 (...) Anul următor [1963], Caraman a preluat conducerea activității unui alt spion, colonelul turc Nahit Imre, pe care DGIE îl recrutase la Ankara; el fusese transferat la Paris, în funcția de director adjunct la secția de finanțe contabilitate a NATO. Două prăzi bune pentru exploatarea cărora Caraman a fost chemat la Moscova de câteva ori. În 1965, KGB, uluit de cantitatea de informații care sosea de la Paris prin filiera Caraman, și-a trimis un ofițer, Vladimir Arhipov, să colaboreze cu agentul român. Afacerea de spionaj s-a desfășurat lin până în 1969, când colonelul Ion Iacobescu, subalternul de la Paris al lui Caraman, a cerut azil politic în Statele Unite. Roussilhe și Imre au fost arestați curând după aceea, iar Caraman retras din rețea.

Anexa 2 Componența DGSP după criterii etnice 1948
Numărul total al cadrelor, indiferent de grad: 3.973
(...)
bulgari 3
(...)
iugoslavi 13
Direcțiile naționale - Numărul de ofițeri, indiferent de grad: 1.151
(...)
bulgari 1
(...)
Direcțiile regionale - Numărul de ofițeri, indiferent de grad: 2.822
(...)
Galați: bulgari 1
(...)
Sibiu: bulgari 1
(...)
Timișoara: iugoslavi 13

 

3.De la teroare la frică: Nicolae Ceaușescu și Securitatea. 1965-1978
84 (...) În scripte, Ceaușescu era doar unul dintre activiștii cu vechime care putea aspira la șefie. (...) Ceilalți candidați au fost eliminați din start: Coliu era bulgar, Bodnăraș era ucrainean.
97 Direcția XI (Tehnică) din Consiliul Securității Statului a trecut de îndată la întocmirea planului de evacuare în situație de urgență: a fost gata în 1970 și avea numele de cod „ROVINE-IS-70”.(...) Semnificativă în acest sens este însăși alegerea numelui de Rovine - locul unde voievodul Mircea cel Bătrân a reușit să oprească, în 1394, înaintarea armatelor otomane ale sultanului Baiazid.
103 (...) Ofițerul cu pricina [Nicolae Pancea] debutase în cariera militară în anii 60, în DIMSM, ca diplomat, la Belgrad.

 

4.Apelul lui Ceaușescu la sentimentul național: problema Transilvaniei
119 (...) Dej și-a scurtat o vizită oficială în Iugoslavia pentru a rezolva criza socială creată prin mișcările studențești și muncitorești de la București, Iași, Cluj și Timișoara.
143 (...) Numai în perioada ianuarie-mai 1989, în Iugoslavia s-au refugiat 5.000 de oameni.
145 57 = From Sofia to Beijing: Reactions to the 19 th Soviet Party Conference, RFE Research, Background Report/133 (13 iulie 1988), p. 5.

 
5.În căutarea sprijinului popular: rolul Basarabiei
158 Redactorii s-au străduit din răsputeri să ascundă caracterul de sursă de mâna a doua al observațiilor lui Marx și să evidențieze, în schimb, faptul că prin selecția de informații și notele care le însoțeau și-ar fi dovedit, fără echivoc, sprijinul față de independența României în secolul XIX, accentul punându-se pe aprecierea lui Marx potrivit căreia nici rușii, nici turcii nu aveau dreptul, pe baza legislației internaționale, să dispună de teritoriul României(7).

7 = Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei RPR, București, 1964, p. 18.

 

6.Conformismul

180 (...) Principele [Eugen Barbu, 1969] era o alegorie transparentă a regimului Dej, acțiunea fiind plasată în Principatele române în vremea fanarioților (1711-1821). Principelui (adică lui Dej), manevrat de o putere străină, nu-i prea pasă de soarta supușilor săi.

193 (...) În măsura în care, prin conversația lui, Noica urmărește perfecționarea discipolului său prin metoda dialectică, el este o figură socratică. O asemenea perfecționare implica un program zilnic de lectură, meditație și dezbateri de idei pe cărările de munte din zona Păltinișului.

194 (...) Jurnalul lui Liiceanu a fost alternativa propusă la acele idei, după cum reiese din subtitlul dat de autor: „Un model paideic în cultura umanistă”.

197 (...) Un alt unghi de analiză a literaturii din acea perioadă îl constituie stilul. Limbajul esopic a caracterizat mare parte din creațiile de proză și poeziei.

199 (...) Botez însuși s-a plâns: „(...) Am avut ocazia să stau de vorbă la reședința unui diplomat american, cu David Binder, considerat unul din ziariștii occidentali cei mai competenți în problemele Europei de Est, care se afla într-o călătorie la București. A făcut afirmații dure, exprimându-se astfel: <Cine sunteți voi? Cine sunt disidenții din România, mă rog? Ce înseamnă, pentru voi, societatea civilă românească? În Balcani, nu există așa ceva. Noi preferăm dialogul cu cei reprezintă realitatea, precum dl. Ceaușescu. El, măcar, este la putere.>(89)

89 = Mihai Botez, Romania: A Case of „Dynastic” Communism, Freedom House, New York, 1989, pp. 62-63. 

200 (...) Refuzul lui Ceaușescu de a adopta politica de perestroika și glasnost i-a atras critici din partea conducerii sovietice, drept care ambasadorii unor state occidentale - nu toți - au primit instrucțiunea de a-i invita al recepțiile oficiale pe disidenții români(95).

95 = Între primele care au reacționat ca atare au fost Statele Unite, iar dintre țările membre ale Comunității Europene, guvernele Marii Britanii, Olandei și Franței,  pe când cele ale Greciei și Italiei și-au manifestat reticența în această privință.

202 (...) În 1961, s-au aprobat vize pentru sute de familii de evrei, condiția fiind aceea de a nu menționa Israelul ca destinație finală, pretinzându-li-se să folosească drept pretext cererea de stabilire într-o țară din Europa Occidentală, America Latină sau în Cipru.

 

7.Disidența
226-228 (...) Exasperat de eșecul în a-i atrage de partea sa pe prietenii pe care se bizuia pentru a-i semna scrisoarea [ianuarie 1977, Carta 77], i s-a adresat după câteva zile în scris lui Ceaușescu, cerându-i s-o semneze și el. (...) „Domnule Ceaușescu, (...). Zice: <Domnule, dumneata te agiți într-un anume fel și vrei să faci anumite chestii care nu sunt specifice românului – deci nu ești român!> <Cum, nu?> zic, atins la tricolor. <E adevărat, bunicul dinspre tata era macedonean [slav] (Goma), bunica dinspre mama era grecoaică (Cuza), e adevărat că mai am și ceva sânge polonez de la bunica dinspre tata, dar ce contează sângele care apă nu se face? Contează că eu mă simt român.(…)>(…) Cu totul și cu totul alta ar fi situația dacă și Domnia Voastră ar trimite o asemenea scrisoare, o declarație de susținere a Cartei 77. (…) În al doilea rând, România se va putea prezenta la Conferința de la Belgrad [CSCE] cu fruntea sus.” 

244 (...) Cei mai puțin norocoși au fost împușcați de grănicerii români la frontiera cu Ungaria sau cu Iugoslavia, iar alții, al căror număr nu se va cunoaște, au murit înecați în Dunăre. Pe malul iugoslav al Dunării se află cruci – mărturii ale încercării lor de a trece Dunărea.  

255 (...) Un semn al izolării crescânde a acestei țări [România] a fost abținerea de la vot a aliaților din blocul de răsărit, Uniunea Sovietică, Bulgaria și Germania Democrată, în vreme ce Ungaria a mers și mai chiar departe și s-a alăturat celor care susțineau rezoluția [ONU, 9 martie 1989].

259 (...) Milovan Djilas în Iugoslavia, Imre Nagy în Ungaria, Alexander Dubcek în Cehoslovacia și Rudolf Bahro în Germania Democrată, cu toții au susținut schimbarea din interiorul partidului (54).

54 = Shafir, Former Senior RCP Officials Protest Ceaușescu s Policies, Radio Free Europe Research, Romania/3 (29 martie 1989), p. 6.

264 (...) Totuși, spre deosebire de cei șase veterani ai partidului, Dinescu nu s-a sfiit să menționeze procesul de reformă aplicat în alte țări din Europa de Est la inițiativa lui Gorbaciov: „Nu știu dacă Gorbaciov este considerat un țar bun sau nu...  dar milioane de oameni care au fost forțați să tacă... în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, RDG și România îl văd ca pe un Mesia al socialismului cu chip uman”(60). 

60 = „Liberation”, 17 martie 1989.

 

8.Planificarea centralizată ca mijloc de constrângere: sistematizarea
275 (...) Alături de Albania, România a devenit cel mai radical stat socialist din Europa de Est.

 

9.Securitatea și represiunea. 1965-1989
298 Fie în martie 1954, fie în 1955(2), [Ion Pacepa] a fost transferat la Direcția de Informații Externe (Direcția I), condusă la vremea aceea de gen.-mr. Vasile Vâlcu, un bulgar care lucrase la Direcția de Informații Externe a NKGB și fusese făcut șef al Direcției de Informații Externe din România în 1952.
(...) Pacepa s-a dovedit a fi o bombă cu explozie întârziată pentru Ceaușescu, deoarece dezvăluirile lui făcute publice aproape zece ani mai târziu, în cartea lui Orizonturi roșii, au împrășțiat orice urmă de respectabilitate internațională pe care conducătorul român încercase să o păstreze pentru sine ca potențial succesor al lui Tito în calitate de purtător de cuvânt al țărilor nealiniate, căci a dat la iveală posibila lui implicare directă în crimă, șantaj, trafic de droguri și răpiri.
2 = Pacepa indică ambii ani. Ion Pacepa, Moștenirea Kremlinului, pp. 152-154.
319 (...) [căpitanul de marină Nicolae Radu] A avut mai mult succes cu un înalt funcționar de partid, Vasile Patilineț, care se presupune că a fost recrutat în 1984, pe când era ambasador în Turcia.
(...); la puțin timp după aceea [1986], Patilineț a murit într-un accident de mașină  împreună cu fiul său în Turcia, la 9 octombrie.

 

Epilog
357 (...) Din nou ungurii au refuzat să-l predea pe Drăghici și, prin urmare, la 23 mai 1993, procesul împotriva lui Drăghici și a altor ofițeri de Securitate pentru „incitare al crimă” împotriva lui Ibrahim Șefit, poreclit „Turcul”, la Sibiu în 1954, a început în absența sa.
368 (..) Sentimentele de nesiguranță generate de tulburările din fosta Iugoslavie, Ucraina, Moldova și Rusia au servit scopurilor ultranaționaliștilor, care conferă confortul unei solidarități exclusive și uniforme.

 

Bibliografie

Barker Elisabeth, British Policy in South-East Europe in the Second World War, Macmillan, Londra, 1976.

Beeson Trevor, Discretion and Valour: Religious Conditions in Russia and Eastern Europe, Fontana, Londra, 1974.

Campbell J. & Sherrard P., Modern Greece, Praeger, New York, 1973.

„East European Report”

King Robert R., Minorities under Communism. Nationalities as a Suorce of Tension among Balkan Communist States, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1973.

Lampe John R. & Jackson Marvin R., Balkan Economic History. 1550-1950, Indiana University Press, Bloomington, IN, 1974.

Pearson Raymond, National Minorities in Eastern Europe. 1848-1945, Macmillan, Londra, 1983.

Shafir Michael, From Sofia to Beijing: Reactions to the 19th Soviet Party Conference, Radio Free Europe Research, Background Report/133 (13 iulie 1988).

Sword Keith (ed.), The Times Guide to Eastern Europe, Times Books, Londra, 1990.

***, Trial of the Group of Spies and Traitors in the Service of the Espionage of Tito s Fascist Clique, București, 1950.

Woolf Robert Lee, The Balkans in our Time, Harvard University Press, Cambridge, MA, 1956.

 

 

„East European Politics and Societes”, vol. 3, nr. 2 (primăvara 1989)

„Slavonic and East European Review”, vol. 54, nr. 1 (ianuarie 1976)