Povestea Facerii Lumii în ceremonialul nunții din Ținutul Pădurenilor (IȘFĂNONI 2014)

Rusalin Ișfănoni, Povestea Facerii Lumii în ceremonialul nunții din Ținutul Pădurenilor,

în

Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014, p. 117-134

 

125 (...) Conform teoriei lui Dähnhardt, citat de Nicolae Cartojan3, motivul oceanic al creaţiei, produs al culturii indiene, ar fi emigrat în Iran, unde s-a întreţesut cu motivul dualist. Mitul a fost apoi împrumutat, în forma respectivă, de sectele eretice ale  creştinismului, care furnicau pe pământul Asiei Mici în primele veacuri ale creştinismului (gnostici, mandei, manihei). Aceste secte au preluat legenda indo-iranică, dându-i forma creştină şi au transmis-o mai departe bogomililor.

126 Tot Dähnhardt spune că astfel de legende dualiste despre creaţia lumii, ca şi altele referitoare la crearea animalelor, plantelor şi chiar a uneltelor casnice, se găsesc răspândite nu numai la bulgari, unde secta a activat între sec. X-XV, ci şi la toate popoarele slave din Răsărit şi până la popoarele mongole din Siberia. (...)
E de presupus că, după căderea Constantinopolului, în 1453, cucerirea turcească din sudul Dunării a silit unele elemente din pătura conducătoare a popoarelor slave de aici – boierime şi cler – să se refugieze în nordul Dunării, în state ortodoxe, adică în Principatele Române care îşi mai păstrau în bună parte independenţa.

Călugării slavi (bulgari, sârbi) au adus cu ei în mănăstirile noastre, pe lângă unele tradiţii de artă slavă, pe lângă evanghelii şi texte religioase de cuprins canonic, şi anumite legende religioase apocrifex sau vechi povestiri populare care au fost copiate şi trecute din mănăstire în mănăstire şi de la preot la preot, răspândindu-se pretutindeni.4
Un focar de răspândire a unor manuscrise cu texte religioase canonice şi apocrife în literatura noastră ortodoxă l-a constituit Muntele Athos, centru cultural bizantin foarte important care era considerat un fel de „Bibliotecă a lumii ortodoxe“. Călugării greci trimişi de Protosul Athosului în mănăstirile noastre, închinate, pentru a administra averea lăsată de ctitori şi donatori, aduceau, în primul rând pentru nevoile lor sufleteşti, şi còpii de pe manuscrisele cu legende apocrife de la Sfântul Munte.5
Influenţa grecească asupra culturii noastre se accentuează după ce cultura slavă de la noi, venită din sudul Dunării, îşi diminuează prezenţa. În afară de biserică, cultura greceacă se propagă atât prin şcoală cât şi prin contactele directe între demnitari, negustori etc.
În a doua jumătate a sec. al XV-lea, mai mulţi călugări, cunoscători de carte slavonească din Maramureş, sub influenţa curentului de reformă husită, au transpus în limba română Cuvântul Domnului într-o limbă rotocizată: Sfintele Scripturi.
x Prin termenul „apocrif“, de etimologie grecească, se înţelege literatura cu subiecte religioase nerecunoscută de canoanele bisericii.

127 Tot preoţii din Maramureş au tradus, după textele slave, care circulau la noi, şi legendele biblice apocrife, precum şi legendele apocaliptice care dezvăluiau tainele vieţii de dincolo de moarte. (...)
Un alt preot, care ne interesează pe noi mai mult, este Ion Românul din Sânpetru (Hunedoara, probabil) care se semna Ion Vlahul. Acesta copia, în anul 1620, într-un volumaş cunoscut sub numele de Codex Neagoeanus, mai multe texte: romanul fantastic despre Alexandru cel Mare, Alexandria, (...).
(...) O astfel de literatură care cuprinde şi legende religioase apocrife, traduse din limba slavonă şi greacă, se răspândeşte în tot cursul sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, în còpii şi manuscrise, (...).

128 (...) Dacă ţinem cont de relatarea lui Nicolae Cartojan, care citează pe Iordan Ivanov9, un erudit al bogomilismului, am putea presupune că legenda respectivă este influenţată de o variantă bogomilică care susţine că Adam a fost creat de Satanail şi că Dumnezeu i-a dat numai sufletul, ca şi în varianta pădurenească, cu menţiunea că, în aceasta din urmă, în sufletul (duhul) lui Adam a mai rămas ceva şi din duhul lui Socea (Satana): „Şi de atunci oamenii care-s beţivi şi răi se socoteşte că o mai rămas duh de-al lui Satana în ei“. 

Mircea Eliade afirmă însă că problema bogomilismului este considerabilă, dar  totuşi ipoteza originii bogomilică a mitului întâmpină greutăţi. Mai întâi, că nu se găseşte acest mit în nici un text bogomilic. Mitul nu este atestat nici în Serbia, nici în Bosnia, nici în Herţegovina, mai ales că Bosnia a rămas până în sec. al XV-lea un centru important al sectei.10

130 (...) În concluzie, dacă dorim să facem o apreciere asupra vechimii poveştii Facerii lumii, culeasă din satul pădurenesc Lelese, revenim iarăşi la un citat din Mircea Eliade: „Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de «contemporaneitatea » folclorului: de multe ori, credinţe şi obiceiuri, încă vii în anumite regiuni eminamente conservatoare din Europa (printre care trebuie întotdeauna numite Balcanii şi România), revelează stratul de cultură mai arhaic decât cele prezentate, de exemplu, în mitologiile clasice, greacă şi romană. Cercetări sistematce în domeniul paleontologiei româneşti sau balcanice sunt de făcut; a fost totuşi dovedit că un anumit număr de elemente culturale pre-indo-europene şi paleo-indo-europene s-au conservat aici mai bine decât oriunde în Europa (excepţie fac poate Pirineii şi Irlanda)”.23
Iar dacă ne referim la valoarea culturală a mitului respectiv, cităm din acelaşi istoric al religiilor: „Dar să ne grăbim să adăugăm că interesul mitului scufundării cosmogonice nu stă în «istoria» sa, de altfel atât de greu de reconstruit. Importanţa sa, mi se pare, rezidă în faptul că el reprezintă singura cosmogonie «populară» din Europa de sud-est“.24

4. Nicolae Cartojan, idem, vol. I, p.6.

5. Nicolae Cartojan, ibidem, vol. II, p. 23-24.

9. Nicolae Cartojan, ibidem, vol. I, p. 107. 131

10. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis-Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.,

1980, p. 90.

23. Mircea Eliade, De la Zamolxis la Gengis Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.191.

24. Idem, p.192