Vasile Cucu & Gheorghe Vlăsceanu, Insula Șerpilor, Viața Românească, București, 1991, 64 p.
1.„Un bulgăre de humă”
1.1.Așezarea geografică
7(...) Insula Șerpilor este cea mai mare din puținele insule
ale acestei mări [Marea Neagră],
fiind situată în fața gurilor Dunării, mai exact a Brațului Sulina,
la o distanță de 45 km de orașul Sulina, pe coordonatele 45 gr. 15 min. 53 sec.
lat. N și 30 gr. 14 min. 41 sec. long. E. (...) este o mare intercontinentală
[Marea Neagră], legată prin strâmtoarea Bosfor (30 km lungime, 750-3.600
m lățime, 27,5-120 m adâncime) de Marea Mediterană și (...).
8 Marea Neagră are suprafața de 413.490 kmp,
adâncimea medie de 1.282 m, cea maximă de 2.245 m, un volum de 529.955 kmc,
lungimea maximă de 1.148 km (între Golful Burgas și gura râului Ingur).
9 Marea Neagră mai are foarte puține insule,
dintre ele mai pot fi menționate: Insula Sacalin, ivită din valuri în 1897
și aflată la S de gura de vărsare a Brațului Sfântu Gheorghe, apoi Insula
Keflen, la 55 km de Bosfor, câteva insulițe și stânci emerse spre S,
în Golful Burgas și în limanul Berezan.
1.2.Dimensiuni
Suprafața insulei
este de 170.000 mp, deci 17 ha, perimetrul ei neregulat având o lungime de 1973
m, poate fi parcurs în 40 minute. Lungimea insulei, în zona centrală, de
la N la S, este de 440 m, iar de la E la V de 424 m. Urmând direcția NE-SV,
inclusiv prin peninsula aflată în NE; avem cel mai lung diametru al
insulei, de 66 m.
1.3.Cum
s-a născut insula
14 Atât gresiile cât și conglomeratele au în
componența lor elemente din cuarț, în proporții diferite, fapt ce
determină predominarea culorii albe a rocilor din insulă, ce nu pare să
fie străină de numele străvechi acela de Insula Albă.
1.4. Aspecte fizico-geografice
15 (...) Țărmurile înalte, terminate cu faleze dau
insulei aspectul unei cetăți, înconjurată cu de ziduri înalte de piatră,
ceea ce i-a impresionat probabil foarte puternic pe primii navigatori
care au descoperit-o, au făcut aici să se nască minunatele legende
despre aceste locuri.
1.5. Condiții climatice
18 (...) În Insula Șerpilor lipsește apa potabilă.
1.6. Solurile
19 (...) Pe insulă se găsesc și depozite subțiri de
guano, acolo unde frecvența păsărilor, în special a pescărușilor,
este mai mare, cum e cazul sectoarelor E ș SE.
1.7. Vegetația
20 (...) Călătorii, atrași aici de templul
lui Ahile, aduceau cu ei daruri scumpe, dar și animale de jertfă
pentru a obține bunăvoința eroului și a consulta oracolul.
Desigur că aducerea unor animale vii în insulă însemna și hrană pentru ele – fân,
cereale – sursă sigură de pătrundere a unor semințe de plante.
(...) Este o vegetație de stepă, dominată de
buruieni pitice ce rezistă cu stoicism secetei și vânturilor.
21 (...) Pădurile, care ar fi acoperit cândva
insula, și pe care le amintesc unele scrieri antice, n-au existat
niciodată, autorii respectivi căutând, desigur, să aureoleze legendara
reședință a eroului Ahile.
1.8. Fauna
21 (...) Elementele faunei au ajuns aici deplasându-se
fie în zbor (păsări, unele insecte), fie înot (șerpi) sau odată
cu resturile vegetale purtate de curenții dinspre uscat (insecte) ori
aduse de oameni (insecte).
22 O analiză atentă evidențiază realități mai puțin
încurajatoare: dintre păsări, elementul faunistic predominant, numai două sunt staționare,
au cuiburi și scot pui pe insulă: pescărușul argintiu și cormoranul lui
Aristotel.
Pe lângă păsări, pe insulă se mai găsesc și elemente
faunistice: (...), apoi clasa reptile, ordinul ophidieni, familia colubride cu șarpele
de apă de la care provine și denumirea insulei. Trebuie să menționăm
că șarpele amintit, care populează zona litorală, dar poate fi întâlnit
și în zona centrală, pe platou, cu o lungime de 1,2-1,3 m, este
inofensiv.
2. Pământ
și ape, legendă și adevăr
2.1.Nume
de legendă
23 Este interesant de remarcat faptul că atât denumirea
Mării Negre, cât și cea a Insulei Șerpilor au rădăcini adânci, pline
de semnificații.
Astfel, denumirea de Pontul Euxin, cum numeau grecii
marea în antichitate, și aceea de Marea Neagră din epoca
modernă au un izvor comun. Termenul akhshaena din limba iraniană, cu
semnificația de „întunecat, închis, negru”, care se regăsește în denumirea
actuală – Marea Neagră – amintește, în mod paradoxal, de antiteza
acceptată de greci, euxin (euxeinos), însemnând „ospitalier”.
Navigatorii greci care au pătruns prin strâmtori în apele mării,
veniți din Marea Egee, unde nenumărate insule le fragmentau orizontul,
în vreme ce golfuri primitoare erau gata oricând să-i apere de eventuale
furtuni, au descoperit aici un peisaj necunoscut și oarecum înfricoșător.
24 Nici o insulă la orizont, țărmuri neprimitoare, golfuri
mici, cu excepția celor din Crimeea și Dobrogea, care nu le puteau oferi
însă decât un adăpost relativ. În sezonul rece – toamna și iarna –
ce părea că nu se mai sfârșește, marea e de-a dreptul de temut. Grecii
rețin numele dat de popoarele iraniene căreia îi modifică sensul, îl
adaptează, pentru a-i îmbuna pe zei și a-și asigura astfel protecția;
astfel sensul de „rău augur” este înlocuit cu cel opus – Pontul Euxin –
adică Marea Ospitalieră.
Mai târziu, romanii au abandonat aproape total
denumirea de euxin, utilizând numai cuvântul pontus,
ce semnifică mare în general. Pontus, eliminând euxin-ul
grecesc, sfârșește prin a căpăta în cazul de față un sens particular, pontic,
delimitând în mod exclusiv această mare.
În epoca imediat ulterioară antichității,
geografii arabi sunt primii care trec pe hărțile lor numele acestei mări,
nume derivat din cel roman. Astfel, în secolul 12, pe o hartă
întocmită de marele învățat arab Idrisi, găsim denumirea de Nitash sau Nitas,
a cărui etimologie pare a fi Pontus – Bundus – Nitas. (...)
25 (...) În anul 1265, într-un tratat
încheiat între greci [Bizanț] și Veneția, Marea Neagră figura cu
denumirea de Mavri Thalassa.
Europenii care
au pătruns în această mare după cuceririle mongole i-au adat şi ei diverse
denumiri: Mare Majus, Mar Maggiore sau Mer Maiour,
deci „marea cea mare”. În mod cert, cancelariile primilor domnitori
munteni și moldoveni au preluat din portulanele navigatorilor genovezi sau
venețieni numele de „marea cea mare” pe care îl găsim în titlurile
lor referitoare la posesiunile deținute.
În secolul 13, reapare sensul inițial al numelui
Mării Negre, Kara Deniz, datorat populațiilor turco-tătare,
ce pun stăpânire pe țărmurile ei, Kara având sensul anticului
akhshaena, adică „negru”, „întunecat”, dar și „mare”,
puternic”, „de temut”. Sfârșitul secolului 13 și mai apoi secolul
14 impune deja numele ce amintea culoarea neagră. Astfel,
începând cu 1338, în izvoarele scrise europene apare Mare
Nigrum. Se revine așadar la vechea denumirea akhshaena după
trecerea a 2.500 de ani, Kara Deniz sau Cernoe More
însemnând același lucru: Marea Neagră.
26 (...) De la istoricul Gh. Brătianu (ed. 1988, p.
148) putem afla cele mai cunoscute nume ale insulei în antichitate: „Unul din
popasurile cele mai vechi este cel din Insula Albă, Leuke sau Achilleis,
mica stâncă în largul gurilor Dunării, numită azi Insula Șerpilor”.
Templul construit pe insulă
pentru glorificarea lui Ahile, fiul zeiței Thetis și al lui Peleus, a
contribuit în mod hotărâtor la vehicularea numelui acesteia, Achilleia
(Achilleis), fiind bine cunoscut în lumea antică. O legendă relatată
de Proklos spune că: „Murind, Ahile a fost răpit de pe rugul în
flăcări de către mama sa Thetis, și transportat în insula Leuke,
unde va începe o nouă existență alături de Elena din Troia (o altă
variantă alături de Iphigenia, fiica lui Agamemnon”. Grecii din coloniile
pontice au păstrat mult timp cultul pentru Ahile, considerat uneori protector
al navigației, afirmând, nu o dată, că acei corăbieri care
ajunseseră în preajma insulei au auzit ziua zăngănit de arme, iar
noaptea cântece de ospăț”.
În evul mediu insula a primit alte nume,
date de cele mai multe ori de populațiile din zona țărmului. Astfel, ea s-a
numit Selena sau Cacearia (probabil
Chazaria), mai apoi Isola Rosia, Nisi, Rubra sau Rubea.
În secolul 15, pe o hartă întocmită de
Ferdutius de Ancona, insula este trecută sub denumirea de Fidonixi,
provenită din grecescul Phinodisi – Insula Șerpilor.
27 Acest nume nou îl aflăm și pe hărțile rusești, Zmeinioi
ostrov, sau turcești, Ilan Adassi, toate traducând același nume
– Insula Șerpilor.
2.2.Din
nesecatele izvoare
27 O disproporție uriașă există între dimensiunile
fizice ale insulei, o stâncă în calea valurilor, și momentul timpuriu de
când intră în orizontul cunoașterii
anticilor, în izvoarele orale și scrise, în atenția învățaților
vremii – geografi, istorici, literați, filozofi ș. a. Celebritatea ei îndelungată și consacrată este
strâns legată de fericitul rol ce i-a fost hărăzit de antici, acela de a fi
locul unde a fost adus după moarte Ahile, cel mai popular și îndrăgit erou
al grecilor. (...)
Prima mențiune scrisă referitoare la insulă aparține
lui Arctinus din Milet, care, în anul 777 î. e. n., povestește,
în lucrarea sa intitulată Aethiopida, că zeița Thetis „luînd de
pe rug pe fiul său Ahile, îl duse în insula albă Leuce”.
Credința grecilor într-o nouă viață, după
moarte, precum și atribuirea unei insule eroilor, oameni
sau semizei cu un comportament ieșit din comun, demn de a fi un exemplu
de urmat, nu face din Ahile o excepție.
28 (...) Așadar, încă din 777 î. e. n. insula
era cunoscută datorită mitului lui Ahile.
Poetul grec Pindar (518-438 î. e. n.)
aduce o precizare deosebit de importantă care se referă la localizarea
insulei: „în Pontus, Ahile are o insulă strălucitoare” (Nemeea,
IV, 9). (...)
Creatorul tragediei elene, Euripide
(480-406 î. e. n.), în Andromaca, într-un
dialog, zeița Thetis îi promite soțului ei, Peleu, că „va vedea
pe Ahile locuind în locașurile insulare, pe țărmul cel alb din
mijlocul Pontului Euxin”.
(...) Astfel, Philostrat ne spune în Heroica
că Ahile locuiește în insula Leuce „pe care cei ce intră în Pont
o au la stânga”, iar poetul alexandrin Lycophoron arată în Casandra
că Ahile „locuiește de mult timp pe stânca albă de spume de la gurile
mlăștinoase ale fluviului Celtic (Istrul)”.
29 Deosebit de interesante sunt amănuntele relatate de
Flavius Arrianus Nicomedensis, contemporan al împăratului Adrian (117-138),
adunate în Periplus Ponti Euxini, din care vom cita mai pe larg:
„Cam din dreptul acestei guri (se referă la una din gurile de vărsare
ale Istrului, la Psilon – gura Chiliei), dacă plutești spre largul mării,
dincotro suflă vântul Aparctias, se află o insulă căreia unii îi
zic Insula lui Ahile, alții o numesc Insula Albă, Leuca, după
culoarea ei. Se zice că Thetis a scos-o din mare pentru fiul ei
și acolo locuiește Ahile. Într-însa se află un templu al lui Ahile
și o statuie, lucru din vremea veche. Iar insula este pustie de
oameni și capre nu prea multe pasc într-însa... În templu se mai văd și multe
daruri oferite eroului: cupe și inele și pietre prețioase... Și
sunt și inscripții, unele latine, altele grecești, aducând
laude lui Ahile. Sunt și câteva pentru Patrocle... Dintre cei ce
coboară pe insulă, unii aduc ei înșiși pe corăbii animale pentru jertfă,
din care pe unele le sacrifică, iar pe altele le lasă libere în cinstea lui Ahile.
Unii vin acolo siliți de furtună și animalul
de sacrificiu îl cer de la zeu. Ei întreabă oracolul, căci este un
oracol în insulă... Iar eu am scris acestea despre Insula lui Ahile,
auzindu-le din gura altora, care, ori ei au tras în insulă, ori le-au
aflat de la alții”.
Informații
despre insulă mai găsim și în scrierile altor învățați: Ștefan din Bizanț,
Hesychiu, Amiani Marcelini, Scymnus din Chios, Dionysios Periegetul, Strabo,
Pomponiu Mela, Pliniu, Iuliu Solinus, Priscianus Avienus, Ptolemeu, Jornandes,
Pausanias, Leonin, Maxim din Tyr etc.
30 Trebuie adăugat un amănunt care nu este lipsit de
importanță și anume faptul că scrierile vechi nu amintesc de prezența
șerpilor în insulă. Explicații ar putea fi mai multe și nu putem exclude în
totalitate două dintre ele: dată fiind destinația insulei, prezența
șerpilor nu era amintită cu bună știință; sau această specie a apărut și
s-a dezvoltat mai târziu, după ce templul își pierduse rolul și
strălucirea.
(...)
2.3. Cercetători
și cercetări
30 În anul 1823, locotenentul comandor Kritsky
este trimis de către amiralul flotei ruse din Marea Neagră, Greig, să
întreprindă cercetări în Insula Șerpilor. Kritsky întocmește cu acest
prilej prima hartă a insulei și, descoperind urmele celebrului templu,
realizează un plan al acestuia.
31 Alte două lucrări publicate la scurt interval după
lucrarea comandorului rus au fost Memoire sur les îlles et la course
consacree a Achille dans le Pont Euxine, apărută în 1827 în „Mem. de l
Acad. des Sciences”, St. Petersburg, avându-l ca autor pe Kohler, și,
respectiv, Plans des golfs, baies, ports, recuielles ou coriges,
par E, Taitbout de Marigny, Odessa, 1830, prezintă câte o hartă a insulei
și un plan al templului. Din cele două lucrări rezultă că templul
și construcțiile lui anexe aparțin arhitecturii elene vechi,
fiind executate în epoca cyclopică, din ziduri masive, ridicate din
blocuri mari de calcar, puțin cioplite, fără liant de ciment între ele
și împodobite cu marmură albă. Potrivit planurilor respective,
rezultă că templul, care foarte probabil a suferit modificări în
timp, avea o formă pătrată, cu latura de 29,87 m lungime. Un zid
construit pe direcția N-S împărțea templul în două jumătăți
egale, cea vestică fiind împărțită la rândul ei în alte trei părți
egale, cu lungimi de 14,93 m și lățime de 11,93 m. (...) El [templul]
conținea în partea estică sanctuarul lui Ahile, iar în partea din spate
încăperile destinate oracolului, depozitării darurilor ce se aduceau eroului
și preoților care slujeau aici. Descriind ruinele templului,
Kritsky amintește că cele două fragmente de zid care se mai înălțau
deasupra solului aveau abia 0,36 m, deci încă de atunci faimoasa construcție
fusese redusă la temelie.
32 Pentru orientarea navigației în zonă, în 1837 (alte
surse 1842) a fost clădit pe insulă un far. Constructorii farului au
folosit blocurile de piatră din ruinele templului pentru înălțarea
anonimei construcții distrugând pentru totdeauna un dar al unei civilizații
de mult apuse. În 1917, farul a fost distrus de nava de război germană
„Breslau” și reconstruit în 1922 de Comisia Europeană a Dunării.
În 1839, corespondentul Societății de Istorie
și Arheologie din Odessa, învățătorul P. V. Soloviev, cercetând insula,
a mai descoperit blocuri de marmură, câteva bucăți de cornișe, monede
și o inscripție pe piatră.
Societatea de Istorie și Arheologie din Odessa a
inițiat cercetări amănunțite a Insulei Șerpilor, în vederea
cărora trimite în 1841, în insulă, pe arheologul N. Murzachevici,
naturalistul A. D. Nordmann și un pictor. Membrii expediției nu mai găsesc
urmele templului semnalate de Kritsky în 1823, dar descoperă blocuri din fostele
ziduri, o inscripție, monede, bucăți de marmură și își
publică rezultatele cercetărilor, în 1844, în Buletinul Societății sub
titlul Călătorie în Insula Leuce sau Phidonissi. Cercetările
făcute în insulă până în 1850 au descoperit peste 2.000 de
monede grecești, romane, tătărești, turcești și poloneze.
În privința inscripțiilor găsite, mai
importante sunt trei: una descoperită pe un bloc de calcar de 0,75 m
lungime, 0,63 m lățime și 9,26 m înălțime, având următorul conținut: „Menestratos
Olbiopolitanul a ridicat o statuie lui Ahile, stăpânul Leucei”.
33 O a doua inscripție a fost descoperită pe
fundul unui vas de pământ, colorat în negru, cu gâtul și mânerele galbene:
„Glaucus din Possidia, pe mine m-a închinat lu Ahile, stăpânul insulei”.
A treia inscripție, cea mai lungă, pe 15 rânduri, din păcate
incompletă, se află pe un bloc de calcar, de 1,12 m înălțime, 0,24 m lățime
și 0,17 m grosime, care a servit ca bază unei statui. Textul
tradus inițial greșit de E. Egger în 1885, a fost restabilit după cel
original de istoricul Grigore Tocilescu în 1887. Din textul tradus
reiese că inscripția este originară din Olbia (Asia) și reprezintă un
decret ce onora un personaj ce murise, al cărui nume lipsește și
care era din Leuce, fusese îngropat pe cheltuiala publică și i se
ridica o statuie.
Pe insulă au mai fost descoperite fragmente de
vase, o statuie mică de lut reprezentând un copil, jucării din
lut, inele de fier și bronz, statuete mici reprezentând oameni, cuie de
fier și bronz, ace, o amforă, vase de diferite mărimi, o olană de acoperiș.
2.4.
Primii pași
34 (...) În urma unor cercetări atente, efectuate în
1929 și 1931, Raul Călinescu publică, în 1931, o „schiță monografică”
asupra insulei, realizând o sinteză a cunoștințelor existente la acea dată.
3. În
urzeala istoriei
3.1.Timpul
trece
36 Marea Neagră face parte din categoria mărilor
continentale închise, dacă facem abstracție de „poteca” Bosfor-
Dardanele, dar prin rolul jucat, ca centru al traficului de mărfuri
și al drumurilor comerciale ce ajungeau în porturile sale,
bazinul pontic reprezenta o răscruce. Produsele naturale cum erau grâul,
peștele, mierea, ceara, furnizate de regiunile din jur, au trezit de
timpuriu interesul negustorilor din bazinul mediteraneean –
începând din antichitate și până la expansiunea bizantină, a
Genovei și a Veneției, de la cucerirea otomană, urmată, târziu, la
începutul secolului XVIII de redeschiderea drumului maritim al
Strâmtorilor.
37 În antichitate poate fi consemnată activitatea
comercială a iranienilor, dar, mai ales, a grecilor, prezența
protectoare a Imperiului Scitic din nordul bazinului pontic, precum și apariția
orașelor pontice din vestul Mării Negre, legate de fenomenul colonizării.
Acest fenomen apare în Grecia antică începând cu sec. 8 î. e. n.
și continuă până în sec. 5 î. e. n., în a doua jumătate a acestuia. Coasta
vestică a Mării Negre era denumită de greci Pontul Stâng, între
Apollonia și Istria. La venirea lor, coloniștii greci găsesc o
populație de neam tracic și anume pe geți.
Rolul cel mai important în colonizare îl are Miletul.
Odată cu stabilirea grecilor în bazinul pontic, a luat ființă și mitul
Insulei Albe, Leuce, Insula lui Ahile,
Cea mai veche colonie de pe teritoriul românesc
este Istria, întemeiată în jurul anului 650 î. e. n. și denumită
astfel după numele fluviului Istros. Grecii au numit-o și Istropolis.
Mai târziu, romanii o numesc Histria; la origine ea este o colonie
a Miletului.
Despre întemeierea orașului Tomis, pe actuala
vatră a municipiului Constanța, nu există mențiuni în izvoarele literare. Se
consideră că a fost întemeiat în prima jumătate a sec. 7 î. e. n.
Pe locul actualului oraș Mangalia, coloniștii greci
din Heracleea Pontică întemeiază orașul Callatis în sec. 6 î. e.
n.
38 Între porturile amintite și populațiile
indigene, geți sau sciți, se stabiliseră contacte strânse, cetățile-oraș
păstrând principalele caracteristici ale civilizației grecești. Coloniștilor
greci le datorăm pătrunderea mitului lui Ahile în bazinul Mării
Negre, în Insula Șerpilor. Era firesc ca acești coloniști ce
își părăsiseră meleagurile natale să poarte cu ei obiceiuri și tradiții,
fie nevăzute, dar trainice, care îi legau de însoritele țărmuri
mediteraneene de unde veniseră.
Perioada de prosperitate a regiunilor pontice se
prelungește până în sec. 3 î. e. n., când are loc invazia celților
care coboară din Europa Centrală, urmând cursul Dunării și traversează Balcanii
către Asia Mică. (...) Istoria cunoaște un nou val ce va înviora orașele-cetăți;
învingerea tracilor din Balcani și Moesia de către Lucullus
Varro, aduce cetățile grecești din Pontul Stâng sub o nouă
stăpânire – cea romană. Legiunile romane ajung pentru prima oară
pe malurile Dunării și vor marca începutul unei noi perioade de
înflorire pentru încă trei secole, timp în care Marea Neagră va deveni „lac
roman”.
După cucerirea romană, Histria, Tomis și Callatis
intră, alături de alte orașe, în „Comunitatea Pontică” sau a „elenilor
din Pont”, care durează până în sec. 3. În general, orașele
cetăți s-au adaptat repede noilor condiții, devenind aliate ale
Imperiului Roman. Relațiile lor cu geții se păstrează. Ovidiu,
exilat la Tomis între anii 9 și 17, ne dă o serie de informații.
39 Histria își pierde supremația în urma
scăderii activității comerciale datorită înnisipării lagunei Sinoe; ea
va mai fi un centru fortificat până prin anul 641, dar declinul
ei nu va mai putea fi oprit, sfârșind prin a fi distrusă de goți, în anul 245
(alte date menționează anii 238, 247 sau 248).
Callatis, după o perioadă
de avânt economic, cunoaște și ea o perioadă de decădere în sec. 7.
Singură, Tomis, urmând o traiectorie sinuoasă cu suișuri și coborâșuri,
nu va părăsi însă niciodată scena istoriei. În secolul 4, Tomis
este menționat ca „oraș mare și prosper”, cu o populație numeroasă.
Activitatea de construcție este demnă de o metropolă. Cartiere
întregi sunt construite după planuri urbanistice romane. Creștinismul,
care cunoaște o dezvoltare destul de mare în Imperiul Roman, aduce cu el
construirea a două bazilici, iar mitul lui Ahile începe să se
cufunde în uitare.
Faima templului lui Ahile nu a rezistat mult
timp în fața strălucirii noilor construcții apărute pe țărmul Bosforului;
este vorba de noua capitală a lui Constantin cel Mare din anul 330,
apoi a Imperiului Bizantin, sursă a răspândirii creștinismului și
creștinării unora dintre popoarele bazinului pontic.
În evul mediu, hegemonia Bizanțului nu cunoaște
obstacole în bazinul Mării Negre, stăvilind negoțul venețienilor și
genovezilor la „poarta” Strâmtorilor.
40 Cu timpul, cumpăna istorie se înclină și un alt
imperiu ajunge până la țărmurile Mării Negre, în secolul 13, Imperiul Mongol,
care va favoriza negoțul italienilor, înlesnindu-le chiar amplasarea de
colonii. Începe o nouă eră de prosperitate în bazinul pontic, care se
întinde către jumătatea secolului 14, când un conflict al negustorilor
italieni cu tătarii, în 1344, pune capăt comerțului lor aici,
marcând în același timp decăderea porturilor Mării Negre.
La mijlocul secolului 15, la 29 mai 1453, turcii
cuceresc Constantinopolul și se revarsă în bazinul pontic. Marea
Neagră primește un nou nume, Kara Deniz, devenind un „lac turcesc”
pentru o perioadă de trei secole, iar resursele din regiunile
limitrofe vor constitui monopolul Porții. Strâmtorile devin de
netrecut pentru orice nava comercială care nu aparține Semilunei.
3.2. Insula Șerpilor intră în derivă
41 Constantinopolul a fost nestemata râvnită de
turci pentru a fi prinsă în cununa de lauri a sultanului. Țările
europene au considerat atunci că trufașul oraș este suficient de
departe, iar comorile sale vor potoli setea de aur a acestui imperiu
aflat în plină ascensiune. (...) Europeni care vor simți primii amenințarea
cuceritorilor vor fi românii. Singuri în fața Semilunei, nu au
ezitat s-o înfrunte, să o învingă de multe ori. Încă din anul 1393, otomanii
ajunseseră la Dunăre, vecini nedoriți cu Țara Românească. (...)
42 În 1417, Mircea cel Bătrân pierde cetățile
dobrogene Enisala și Isaccea, iar în 1484 Ștefan cel
Mare pierde Chilia și Cetatea Albă și, odată cu ele, ieșirea Moldovei la
mare.
Istoria Insulei Șerpilor
se confundă cu istoria Dobrogei, a gurilor Dunării. În 1538,
Petru Rareș pierde lupta în favoarea lui Soliman Magnificul și odată cu
ea Bugeacul și tronul. Puterea Imperiului Otoman, în continuă
creștere, victoriile răsunătoare care au adus la cucerirea Belgradului în
1521, căderea Ungariei în 1526, după bătălia de la Mohacs,
precum și forța tătarilor din Crimeea, deveniți vasali ai Porții încă
din 1475, au împins țările române, al sfârșitul secolului 15 și
începutul secolului 16, la acceptarea suzeranității otomane,
păstrându-și, însă, un statut de autonomie, fără a deveni vreodată pașalâc. În
acest context istoric, Insula Șerpilor se afla sub ocupația turcească.
(...)
42 Domniile lui Cantemir și Brâncoveanu îi fac pe sultanii
Porții otomane să se teamă că vor pierde definitiv ținuturile românești,
dacă nu trec la represalii. Forma gândită este cea a domniilor fanariote,
care încep în 1711 în Moldova și din 1716 în Țara Românească.
Soarta marilor imperii nu ocolește însă nici Imperiul
Otoman, care începe să decadă cu repeziciune, ceea ce ne va aduce noi
necazuri. Războaiele ruso-austriece-turce pentru găsirea unei soluții
„chestiunii orientale” duc la ocuparea temporară a Olteniei de către
austrieci între 1718 și 1739; în 1775 Austria smulge Porții otomane o
altă bucată de pământ românesc – Bucovina. În 1792, prin cuceriri succesive,
Rusia ajunge pentru prima dată cu frontiera pe râul Nistru, vecină cu Moldova
și interesele ei în vest sunt în creștere.
Războiul ruso-turc din
1806-1812 se încheie prin tratatul de pace de la București
din 28 mai 1812, prin care țarul Alexandru I, profitând de slăbiciunea
Imperiului Otoman, anexează teritoriul din estul Moldovei situat între
Prut, Dunăre, Marea Neagră și Nistru, extinzând numele de Basarabia, ce
denumea sudul acestui teritoriu, asupra întregului ținut ocupat. Rusia
consideră Insula Șerpilor ca aparținându-i, dovadă și expedițiile
pe care le întreprinde pe insulă.
Lupta antiotomană a lui Tudor Vladimirescu și a
pandurilor săi pune capăt domniilor fanariote și marchează în același
timp începutul domniilor pământene.
44 Unul din numeroasele războaie ruso-turce
se încheie prin Tratatul de la Adrianopol, din 2/14 septembrie 1829,
în care, pe lângă retrocedarea cetăților de pe malul stâng al Dunării și
înlăturarea restricțiilor comerciale impuse de Poartă Moldovei și
Țării Românești, se stabilește frontiera între sudul Basarabiei și nordul
Dobrogei pe traseul brațului Sfântu Gheorghe al Dunării. În urma
acestui tratat, Rusia ocupă Delta Dunării, deci gurile fluviului și Insula
Șerpilor.
Războiul Crimeii din 1853-1856
ia sfârșit prin înfrângerea Rusiei. Tratatul de la Paris din 1856 interzice
Rusiei să mai întrețină o flotă de război în Marea Neagră, redase Moldovei sudul
Basarabiei și Delta Dunării. Insula Șerpilor revine Dobrogei,
ocupată în continuare de turci. Totodată Țara Românească și Moldova
rămâneau pe mai departe sub suzeranitatea Imperiului Otoman, iar gurile
Dunării intră în preocupările unei comisii europene pentru supravegherea
navigației, Turcia urmând să asigure protecția militară a acestora și
să întrețină un far pe Insula Șerpilor. În realitate, gurile
Dunării se vor afla sub control turcesc, inclusiv Insula Șerpilor.
(...) Nu după mult timp, la 9 mai 1877, România își
proclamă independența pe care o apără cu prețul a mii de jertfe în războiul
pe care îl duce alături de Rusia împotriva Turciei (1877-1878).
45 (...) Astfel, din textul tratatului de pace de
la San Stefano, apărut în „Journal de St. Petersburg”, din martie 1878 și
trimis la București de ministrul român, Ion Ghica, aflat în capitala țaristă,
guvernul român află condițiile pe care Rusia le impunea Imperiului Otoman.
În articolul 18 al tratatului, se specifica că pe lângă despăgubiri
în valoare de 410 milioane de ruble, Imperiul Otoman îi va ceda Rusiei,
printre alte teritorii, și: Sangeacul Tulceai, (districtele Chilia, Sulina,
Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârșova, Custenghe și Medgidia),
insulele Deltei Dunării și Insula Șerpilor. Rusia menționa că nu
dorește anexarea acestor teritorii, dar își rezervă dreptul de a le
schimba cu partea sudică a Basarabiei, cele trei județe pe care le dăduse în
1856, având ca limită sudică brațul Chilia și gura Start-Stambul.
Guvernul României a protestat, atrăgând atenția guvernului rus că parlamentul
țării este împotriva acestei condiții cu urmări tragice, prin înstrăinarea
pământului românesc după ce România își adusese jertfa ei de sânge în lupta
alături de învingător împotriva Turciei.
Condițiile de pace dintre Rusia, România și Imperiul
Otoman au fost stabilite prin tratatul de pace de la Berlin,
încheiat la 13 iunie 1878.
46 (...) Memoriul [I. C. Brătianu și M. Kogălniceanu
la Berlin] mai specifica printre altele: „(...); România să reia în stăpânire insulele
Dunării și gurile Dunării, inclusiv Insula Șerpilor; (...)”. Aceste
cereri nu au avut colul așteptat, articolele tratatului menționând că: „(...)
Articolul 46 – Atât insulele formând Delta Dunării, cât și Insula
Șerpilor și Sangeacul Tulcei sunt adăugate României. Principatul mai
primește teritoriul situat în sudul Dobrogei , până la o linie pornind
din estul Silistrei, terminându-se la Marea Neagră la sudul
Mangaliei.”
„Teritoriile de dincolo de Dunăre” au fost
acceptate de România nu ca o compensație pentru sudul Basarabiei, ci așa cum
ceruse în memoriul adresat țărilor participante la întocmirea tratatului
de pace de la Berlin, regiunea respectivă a fost considerată „ca despăgubire
de război”.
47 (...) Tot în septembrie 1878 a votat și
Camera Deputaților: „(...) Silită de hotărârea puterilor mari, spre a nu fi o
piedică în calea păcii, Camera împuternicește guvernul de a se supune voinței
întregii Europe, retrăgând autoritățile civile și militare din Basarabia și
luând în stăpânire Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor”.
Cuvintele marelui istoric Gheorghe Brătianu (reed.
1988, vol. I, p. 87) privitoare la regiunea bazinului Mării Negre au în
ele ceva profetic: „Caracterul de zonă de tranziție între lumea
mediteraneeană cu contururile precise ale și imensitatea stepelor asiatice.
(...) Avem de a face aici fără îndoială cu reversul ireversibil al medaliei: interesul
istoric pe care îl trezește o regiune geografică este un privilegiu
ce se plătește scump.”
Bibliografie
(...)
Brătianu Gh., Marea Neagră de la origini la
cucerirea otomană, vol. I și II, Meridiane, București, 1988.
(...)
Călinescu I. R., Insula șerpilor, schiță monografică, „Analele
Dobrogei”, an XII, fasc. 1-12, București, 1931.
(...)
Lăzărescu C. & Brătescu C., Două periple ale Mării Negre,
„Arhivele Dobrogei”, II, 1919, București.
Meruțiu V., O excursie în Delta Dunării, „Lucr. Inst. Geogr. Univ.
Cluj”, II, 1924-1925, Cluj
(...)
Popa G., Insula Șerpilor, „Rev. Ist.
Arh. Filol.”, vol. VII, Socec, București
(...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu