Bivuac (ZACIU 1974)

 Mircea Zaciu, Bivuac, 1974, Dacia, Cluj, 246 p.

 

 Spiritul pașoptist

(7) (...); el [poetul] trebuie să redobândească în lumea modernă „influența ce avea în antichitate” crede și Bolliac: (...).

(8) Ideea de clasicitate se modifică: „clasici” sunt scriitorii al căror izvor este viața cetățenească (G. Bariț), apelul la exemplele antice (...) nelipsind.

(9) Pașoptiștii au în vedere și influența negativă a literaturii, când sfera restrictivă a înțelegerii conceptului se manifestă în forme conservatoare (un cronicar, Nicolae Costin, denunțase puterea de corupție a unor stihuri ovidiene; G. Bariț releva echivocul altor scriitori romani ce zugrăveau „stricăciunea” cu o „înverșunare și amărăciune dinăuntru”, dar și cu o anume voluptate „născută din nedescrisa demoralizație”).

 

 

George Călinescu și obsesia Occidentului

(18) Reminiscența creează iluzii optice, adevărul spații bovarice: (...), Histria e „Pompeiul greco-roman”, (...).

(61)Despre un anume „Olimp” universitar, observat fără menaj.: „Sunt conferențiari digresivi, care ocolesc subiectul atât de mult, încât rezultatul e mai curând o circumferință decât o conferință”.

 

Alte obsesii călinesciene

(21) „(…) Și-apoi peste acel burg care ar fi Târgoviște (…) și din bălăriile unei câmpii de șes calcaros ies mai târziu ulițele pestrițe ale unui oraș oriental, prin care înoată butcile unor boieri cu calpac în cap și mătănii pe mâini”.

(23) Teatrală, dar în alt sens, e Brăila, populate de personalități  pletorice, mediteraneene, cu scântei malițioase, „dar placizi, contemplativi, ca și urmărind corăbii în larg”. Impactul orient-occident distruge și aici iluzia unor scene pentru o posibilă „commedia dell arte”; (…) casele mici sunt „în stil italian levantin, în stil grecesc dacă vreți și tema lor este o explorare geometrică în alb”, dar atmosfera rămâne placidă, eroziunea temperamentului prin melanholie orientală e vizibilă în lentoarea gesturilor și înclinația spre înfloritură.

(23) Valurile tulburi de istorie îneacă arhitectura coloanelor zvelte de la Ulpia Trajana, din culisele antichității, (...), se mai recunosc doar fragmente, integrate pietrei barbare, lutului friabil, construcții eteroclite. La Densuș, o biserică zidită din resturile de la Sarmizegetusa, ascunde o stelă romană, descoperită cu o tresărire de nostalgie după un decor pur.

(24) Iubitor al deghizării, savantul s-ar dori înveșmântat în mătăsuri orientale, (…).

 

Ceva despre Camil Petrescu

(26) E greu de explicat de ce reeditarea scrierilor lui Camil Petrescu au ocolit memorialul de călătorie Rapid Constantinopol – Bioram, apărut în 1933. E drept că nici autorul nu pare să se mai fi interesat de aceste note de călătorie luate oarecum a contre–coeur după un voiaj de numai o săptămână, întreprins după mult ezitări, pe țărmul Bosforului.

(27-30) Intrând în Bosfor, călătorul e prins în capcana peisajului etajat ca într-o miniatură orientală, în beția fantastică a culorilor și a mirajelor de linii sfărâmate. Sentimentul e de înaintare în „nefiresc”, de încălecare a zonelor „basmului”, epitetul abstract rămâne singur să suplinească „berechetul de culori și forme”. Priveliștea e „fantastică”, „uluitoare”, „fabuloasă”, „unică și copleșitoare”, „zguduitoare”. Frecvența unor vocabule ca „via”, „vedenie” (interiorul Sfintei Sofii e „o vedenie de galerii”, bolți circulare, amvoane, firide ascunse ; la Rumeli-Hissar, „vedenia cu lumină tare și culori fabuloase era ca dintr-un basm asiatic, ca într-un câmp de luptă între șahi și mongoli”) amplifică starea onirică: „De trei zile parcă e o plutire în ireal”. Însă îndată și eschiva ironică, întoarcerea la o realitate funcțională și lucid delimitată: „Cred că e de prisos să descriu Stambulul pentru franțuzii și nemții care nu l-au văzut.” (...) ; vizitarea unei moschei, oricât de celebră, e abandonată în favoarea unei hoinăreli (...). prilej pentru definirea unui crez estetic ce neagă decorativul, calofilia, virtuozitatea acrobatică a formelor (senzația e de „gol”, de „vid”), frumosul nu ține de esența artei, deși farmecul lui poate fi amețitor, așa cum se întâmplă de pildă aici”, fuziunea bizantino-orientală rămânând „un exemplu de sterilitate menit să provoace melancolie”. Pentru modernul Camil Petrescu refuzul vine și dintr-o replică organic latină, solidară cu umanismul occidental, dispus să urmărească cu prețul oricărui sacrificiu năluca „adevărată a cunoașterii”. (...) Ieșirea din miraj: „Să rezistăm deci splendorii și subtilității bizantine, să rămânem fără uimire în fața virtuozității și diversității ei în fast, să ne sustragem nălucirilor acestui trecut oriental plin de ispite de tot felul să ne refuzăm farmecul acestei patrii a politeții”. (...) Aluzie, în același timp, la tentația de „pitoresc balcanic” a unei orientări în literatura momentului, față de care cel obsedat de jocul major al ideilor își manifesta și în acest mod neaderența. Refuzul acelui Levant de stigmat istoric se justifică și prin reacții atavice, căci Țarigradul e „cetatea în care s-a plămădit prin subteranele atavismului soarta mea”. Dincolo de viziuni feerice, o întreagă istorie trezește crisparea: „(...) În Bucureștii cu căsuțele lui de lemn, cu poruncile crunte de la Agie, cu răzmerițe, unde de altfel Vodă însuși se putea în câteva ceasuri trezi cu un petic pe umeri și pe urmă legat cu toți ai lui și dus să fie belit în cutia de la Șapte turnuri, <soarta omului>  era mai ocultă și viața mai bântuită de năzăriri. Vreo îmbrățișare de sânge și blestem a vreunei grecoaice lascive putea smulge aici, prin culcușurile acestui Stambul, o iradea care acolo la noi să devie nenoroc, închisoare și mormânt”. permisă ca o superficială incursiune. Într-un peisaj geografic, cartea ia o neașteptată turnură de meditație istorică, filosoful luând pe nesimțite locul contemplației euforice. Nu sunt absente totuși evocările concret plastice ale monumentelor, Hipodromului, grădinilor Seraiului, pădurilor de chiparoși de la Scutari, a cimitirului de la Eyub, a vestigiilor artei grecești în tristețea mortuară a muzeelor, nici observația sociologului asupra celebrului bazar („basmul mincinos”), a cafenelei, a mișcării cotidiene a străzilor ce trădeaza „europenizarea” sau despre intermezzoul nocturn–turistic al localului unde se prezintă milenarul „joc al pântecului”. Fără nimic licențios, cu detașarea descifrării sensurilor ancestralului dans oriental, Petrescu reușește aici o pagină de virtuozitate stilistică, dublată de ochiul prozatorului psiholog care înregistrează reacțiile publicului. Niște doamne puritane au considerat acest capitol scandalos, cnd el nu este decât un frumos apolog al „sufletului dansului”, exprimând una din esențele – vii și astăzi – ale artei răsăritului (...).

 

 

Bazaconii

(36) Totul era să fie identificat personajul slavician între atâția „lotri” câți colindaseră potecile și pădurile anticelor „Partes”.

 

Encomion

(58) (…) sau în orientarea către clasicism a învățământului, într-o vreme când în drum era zgomotos contestată, fără responsabila calculare a consecințelor. Ce însemna pentru Bogrea fundamentul clasic al  educației naționale exprimat în articole polemice Pentru învățământ clasic, Reflexii asupra clasicismului, dar și în  însemnări disparate,  măsurând semnificația procesului pentru un popor ce-și scrutează necesar rădăcinile latine. „Unde am fi, dacă umilii dascăli de la Blaj n-ar fi stat să descifreze zăbavnic, la luminile Romei, trecutul național, urmărind cu ochi înduioșat și pios, în palimpsestul sufletului românesc străvechile linii romane...?”(...)

(59) Înțelegem și uimirea celui care observa încă din 1910, în vremea studiilor în Germania, „ce muncă intensă se cheltuiește pentru înțelegerea antichității clasice și, în special a celei latine, aici, într-o țară nelatină!, și în altă țară, tot nelatină, Anglia”. (...) Răstălmăcirilor orientării clasice propuse, el le răspunde programatic: „Nu clasica uscare și prăfuire a suflatului , migăloasa autopsie a textului mort – ci pulsul veșnic al vieții fără de moarte care e închisă în operele antice, asta interesează pe filolog”. Sau în aceeași intenție: „Nu antichitatea clasică în sine, pentru ea însăși, ci antichitatea pentru prezent, (...)”.

(59) (...) iată sensul – extrem de actual – desprins din paginile lui Bogrea, acelea unde el vedea în Vergilius „un antic vrăjitor cu suflet modern”, (...).

(60) Răsturnând butada asupra lui Virgil, ceea ce el făcuse pentru a-l defini pe marele său dascăl german Wilamowitz, efigia i se potrivește integral: el era un asemenea „vrăjitor mod. cu suflet antic”. În această ipostază ne apare Bogrea atât în (...), în opțiunile rostite în tălmăcirile din Catul, Anacreon, Sappho, Pindar, Bacchilides (unde nimerește un involuntar accent arghezian, plin de prospețime, în Cupa de argint), cât și în capitolul recreativ al aforismelor și epigramelor. Pătrundem aici într-o zonă ce nu i-am fi bănuit austerului filolog, serbarea cuvintelor-foc de artificii, (...) pronunțând , în maniera epigramatică antică, sentințe memorabile.

 

Densușienii

(63) Cine a văzut strania biserică din Densuș, rămâne sub impresia artistică a sfărâmăturilor de pietre romane, luate din vechile temple, palate civile, amfiteatre și amestecate într-o nouă arhitectură, al cărui lut era dacic.

(65) (...) Densușianu întemeiase în 1874 „Orientul latin” la Brașov, defrișând terenul scrisului românesc din Transilvania spre „realismul poporan ” al viitoarei „Tribune”.

(67-8) Aron, „dacul cu părul și barba colilie”, neînduplecat și îndușmănit cu toată lumea (1), continua la catedra din Iași o tradiție „romană”, încă vie în amintire, a lui Simion Bărnuțiu. (...) Astfel, el se arunca în torentul de uitare al clasicității, excelent cunoscător al literaturii antice, vorbind latina „cu iubire”, ca și cum ar fi celebrat la un altar al strămoșilor. Nicolae, fratele lui, (...) era și el un „roman” în care trăia mai mult „o neînvinsă încăpățânare dacă”.

 

Derivă și corectare

(71) Romanul [G. Mihăescu, Zilele și nopțile unui student întârziat] debutează cu un topos cunoscut în istoria prozei românești (inaugurat de D. Zamfirescu în Lume veche și lume nouă, prezent și la Delavrancea în Paraziții, I. Agârbiceanu, în Legea trupului, la Sadoveanu, Brătescu-Voinești sau la Cezar Petrescu): o „educație sentimentală” în gen flaubertian, dar al unui Flaubert balcanic.

(72) Procesul începe târziu, prin admirabilul monolog al Arinei [G. Mihăescu, Zilele și nopțile unui student întârziat], care, făcînd fiziologia „secăturii” sociale, spune: „(…) Printre, desigur, câteva exemple solide și serioase, printre câteva exemple superioare, privește imensa desfășurare a majorității: câtă superficialitate, cît orientalism, câtă lene și cât tembelism, câtă necinste și incurie…(…)”.

 

 

Conversațiuni epistolare

(89) Un „roman” pasionant sunt scrisorile lui H. Rădulescu adresate lui G. Bariț, C. Negruzzi, C. D. Aricescu, I. Ghica, Gh. Magheru, N. Pleșoianu, C. Tell, Gr. Pleșoianu, I. D. Negulici, emigranților de la Brusa ș.a.

(89) Micul op devine expresia secretă a unei staze biliare, eliberată prin sarcasm: „Câte îmi scrii despre greci și-au aflat locul în Impresiile unui proscris. Cred că ți-am brodit cugetul și îți va plăcea”, îl anunță pe Tell. [Ion Heliade Rădulescu]

 

Cenotaf pentru „Junimea”

(124) „Ce dăscălescu? Cuvântul e straniu, dar îl privesc ca de origine elenă, deși latinitatea trebuie a fi norma absolută în formațiunea limbei noastre neo-romane. Voi răspunde doar că dăscălesc tinerele domnișoare care se prepară la grelele și serioasele sarcini ale familiei pentru a le face demn de străbunele noastre, demne de a figura lângă Lucreția, Virginia, Agripina și celelalte.”

 

 

Marta Bibescu

(133) (…) Marta Bibescu, descendenta Mavrocordaților, (…). Născută în 1886, fiică a lui Ion Lahovari, (…), Marta era  - după mamă – coborâtoare a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul.

(...), iar în 1913 Alexandre Asiatique ou l Histoire du plus grand bonheur possible, reconstituire insolită a vieții lui Alexandru Macedon  prin prisma surselor orientale, rod al unor minuțioase cercetări la Bibliotheque nationale.

(134) Prozatoarea se impunea prin rafinamentul emoției și stilului fastuos, impregnata de un lirism ce trăda, prin cromatică și nostalgie, rădăcinile sale răsăritene. Din aceste aluviuni depărtate se distilau, în povestea stranie a Papagului verde ori în evocarea exotică a lumii Orientului antic, (…)

 

Poezie și confesiune

(141) O călătorie pe mare îl indispune prin obligația „profesională” a descripției, teroare remarcată deunăzi și la Camil Petrescu în Rapid Constantinopol-Bioram, protestul având un resort identic: „Quel metier que de ne pouvoir regarder la mer sans y voir des...mors!”

 

Kos Karoly

(145) În timpul primei conflict mondial, o bursă a Institutului maghiar din Constantinopol de sub direcția istoricului artelor Hekler Antal, îi lărgește pe neașteptate orizontul, prin revelarea artei răsăritene. Mirajul Orientului (și reabilitarea lui, într-o manieră frecventă și în literatura românească) străbate pagina monografiei istorice despre Stambul (1918).

 

Infernul literar

(148) Un scriitor cunoscut pentru spiritul astuțios, se plângea totuși că vechii zei (literari) se duc, alții nu se arată, ori sunt încă în stare naturală, „satiri sălbatici”, dintre care nu se știe dacă va apărea un nou Jupiter olimpian.

(150) La rându-i, V. Hugo e un Polifem („Ulise, orice ar face, rămâne un om; Polifem e un animal”); sufletul lui grosolan e un Barbar energic și viclean trecut prin Imperiul târziu. [Saint-Beuve]

(152) La rându-i, Beranger spunea despre Cousin  că nu-i decât „un lacheu al lui Platon”.

 

Reversul medaliei

(156) Recepția academică e „le sacre de V. Hugo”, discursul e ciclopeean, „un răget în Coliseu, sub Domițian”. [Saint-Beuve]

 

Emil Isac sau neînțelegerea

(164) În „salonu roșu”, glasul invoca „duhul strămoșesc”, al unei energii descătușate, cu (…) umaniști admiratori ai lui Ptolemeu (…). (…) (…), însuși spațiul modest în care se mișcă e transfigurat literar ( „Toamnă, gondolări pe Someș, făcând din Cluj Atena, (…)).

 

Un clasic între moderni [Camil Petrescu]

(172-3) (...) Or, spiritul clasic nu acceptă „moda”. Scriitorul cel mai acuzat de a fi cedat tentației tehnicii proustiene și gidiene aflate în vogă, denunța „flatarea gustului public”, pledând pentru „disciplinarea și educarea lui”, deci pentru reintegrarea în normă. Este singurul mod de a crea durabil și esențial, efort definit mai târziu de G. Călinescu drept una din trăsăturile fundamentale ale clasicismului. (...) Cei vechi aveau „o dragoste aproape pătimașă, dragoste exclusivă pentru literatură. Și cinstit mărturisită, spre deosebire de aerele de amanți degajați pe care și le dau cei tineri de azi, ca să se creadă că literatura e cea care moare după ei. Oricât de înverșunată ar fi critica noastră, trebuie să mărturisim că au iubit mai mult și mai frumos scrisul, chiar când l-au înțeles așa cum nu vrem noi, cei care ne-au precedat”. Se rostește aici prestigiul întâietății (altă trăsătură „clasică” , în accepțiunea lui A. Marino), subliniată prin devoțiune, dezinteres, bună-credință. (...)

(176) (...) Criza spirituală postbelică se explicată prin resurecția misticismului, amplificarea freudismului (cu corolarul unei „literaturii pansexuale”), invazia filosofiei orientale, neîncrederea în valorile perene ale Occidentului (identificate într-o viziune clasică, umanistă, raționalistă), interpretarea eronată, dizolvantă, prin reacțiile antilogice, dată bergsonismului  etc. Această „psihoză” s-a repercutat și asupra realității literaturii autohtone: „am avut și noi parte de un larg val din fluxul mistic, tradus fie sub forma strict religioasă ortodoxă (...), fie printr-o literatură freudiană”, ba chiar prin apelul la un „istorism mistic”, agitat din străfundurile noastre tracice”. Ținta era, în toate cazurile, „gândirea greco-latină” suspectată de „bătrânețe precoce”.

 

Treptele inițierii [Z. Stancu, Pădurea nebună]

(183) (...), iar tulburătoarea apariție a Urumei, amintind patima amanților antici și muzica macedonskiană din Thalassa semnifică edenul pierdut.

(184-5) Eroul nu se mai află în (…); nici măcar în sfidare juvenilă a unei odiseei balcanice, unde dialogul cu moartea  fusese un simplu „joc” premonitoriu. Acum, Ulise se întoarce în Ithaca. Definitiv, ca într-o matrice fără răspuns.

 

Paradoxul inaccesibilității

(192) (…) Există așadar pericolul ca dificultatea înțelegerii unei poezii (în fond, o chestiune veche cât vârsta artei însăși, căci nimeni nu va pretinde că Sofocle e mai „simplu” decât un autor contemporan)  să fie intervertită în obscuritate deliberată, voită.