marți, 18 iulie 2023

Riscul în cultură (BREBAN 1997)

Nicolae Breban, Riscul în cultură, Polirom/Plural, București, 1997, 300 p. 


Cuvânt înainte

8 (...) „Munca este singura compensație a acestei vieți”, spunea Goethe, ultimul dintre uriașii care au îndrăznit o privire globală, totală asupra omului și a destinului său, ultimul Atlas al unei modernități ce ne întovărășește încă

 

Riscul în cultură

11 (...) Într-adevăr, chinul sisific al creației majore constă în aceea că, o dată ajunsă în vârf, după munci și suferințe unice, după neînțelegeri tragice și singurătăți absolute, acolo, sus, se arată zădărnicia, aproape zădărnicia întregului efort: nu o priveliște răsplătitoare ne așteaptă, nu o vale și un peisaj supus care să ne flateze vanitatea atât de merituoasă și harnică, ci, stupoare dramatică, un alt pisc, de data aceasta de neatins!

12 (...) Ne vom delimita însă iute de acei tineri europeni înzestrați, mari scriitori (cărora, al începutul secolului, li s-a adăugat și un indiscutabil geniu american, Ezra Pound), care interpretau abuziv pe un Nietzsche (de fapt, propuneau un fals Nietzsche) ca teoretician al unui om nou (văzut ca un om nou și, ce ciudat, comunismul a preluat și el această sintagmă confuză, conținând, am văzut aceasta după o practică de jumătate de secol, indubitabil, elemente rasiste, de ură față de om!), deschis violențelor sociale, „riscului” existențial, acelui vivere periculosamente fascist, deviză antiumană, făcând să ascundă agresiuni și mizerii afunde, intime – de la dandy-ul italian D Anunzio, la Drieu la Rochelle și „virilul” Montherlant, o pleiadă de tineri geniali fascinați de noua îndeletnicire mondenă  ce devenise sportul (psihologia olimpică!)  și confundând artele marțiale cu cele ale stăpânirii de sine.

14 (...) Cenzorul - de obicei un coleg zâmbitor, cult și extrem de manierat (acesta era cenzorul nou, ceaușist, cel „vechi” stalinist, era, dimpotrivă, încruntat, morocănos și neinstruit cu aroganță!) – îi etala opera pe masă, cu satisfacție și slugarnic, ca un croitor, se prefăcea că ia măsura clientului, apoi aplica unul din numeroasele, aproape savantele șabloane peste metafore și idei, extrăgând cu lucioasele foarfece fâșii întregi de text, ținându-le în lumină și, nu rareori, admirându-le cu argumente estetice.    

15 (...) Nu cumva aceasta e viața adevărată, așa cum e, eficace, hidoasă, vulgară și veselă, nu cumva aceasta e adevărata democrație, adică scurmarea la baza instinctelor și resentimentelor sociale cele mai simple, mai spontane, lingușirea plevei, și a incompetenței arogante, gudurarea în fața oricărui individ cu coșuri, ce poartă un pistol, curtenirea și înăbușirea ultimei calități și ultimei tresăriri morale interne, alunecarea ca într-un fel de vis pe panta acelui dulce și înecăcios cinism mărunt și practic, ce întronează bunul plac al oricui are puterea momentan, aici și acum?!

16 (...) Dar el, cel nemuritor, va continua să atace invizibilul și haosul, va continua să viseze la zei și la siluete umane ce au pășit ușor și fermecat pe solul nostru, căutând-o pe Euridice sau pe Pallas Atena cea neobosită, aspirând, în mod paradoxal, cum spunea Herder, spre propria lui condiție: cea de om.    

 

Necesitatea opoziției

17 (...) Apoi ar trebui importați poeții, mai ales bucolicii: ei sunt extrem de răi, de incisivi, tirania se teme de ei în primul rând. Obișnuiți să se îmbăieze în aerul auriu de vară – trăgând cu ochiul la nerușinatele avansuri ce le fac satirii nimfelor culcate indolent sub vreo salcie pipernicită,  cu una sau două progenituri jucându-se la picioare, copii cu părul negru, lucios și cârlionțat, cu mici copite lustruite la picioare (madone ale păgânității!), fugind din calea turmelor ce vin seara pașnic spre sate și, mai ales, din calea berbecilor cu coarne rotunde și ochi roșii, holbați – poeții noștri, înecându-se de atâta pace idilică, sunt cei mai potriviți, mai inspirați, pentru a ataca actualitatea nedreaptă, moravurile suspecte, găștile prospere.

20 (...) Apoi clin d oiel-ul, limbajul esopic, arata cu șopârle, atât de bogată până alaltăieri.

22 (...) Cineva apt să iasă din sferele sociale previzibile, să se instaleze pe acel altar unde se încoronează zeii secunzi, dar și berbecii de jertfă, un intermediar al răsplății în exces, situat între tălăzuirea mulțimii oarbe și exigențele și figurile abstracte de deasupra, dintr-un Olimp reinventat, re-stilizat la nesfârșit.   

23 Multă vreme, prea multă vreme în istoria omului, atenția a fost concentrată asupra învingătorului, a basileusului, a eroului, asupra bărbatului văzut ca idee socială, asupra elementului de forță; (...)

(...) Contestarea însăși este ispititoare, mai ales contestarea autorității politice, civile, chiar și contestarea autorității paideice, a școlii, contestarea autorității religioase, a autorității profesionale (a maestrului, a maestrului absolut!) .și, cine știe, suprema contestație: cea a autorității paterne, contestație ce merge, în mit, până la crimă, contestația cea mai imprudentă, pentru că este cea mai scurtă. Oedip, după ce-și omoară tatăl, este extrem de aproape de moarte, mai ales de moartea autorității, instituțională, de moartea prestigiului tribal.

24 (...) Într-adevăr, între cele două ipostaze fundamentale ale școlii, ale gândului grec, antic, între dogmatic și sceptic, nu era oare scepticismul poziția cea mai sterilă, mai elegantă, mai plină de bun-simț? (...) Scepticul este criticul înnăscut, cel căruia îi încredințăm, instinctiv, măsurile și prerogativele judecății actelor noastre, în răceala și detașarea sa bine jucată ni se pare că se ascunde magistratul suprem, tatăl etern, Jupiter cel fără de patimi.

Cum să construim, azi, opoziția? Dacă am fi nițel păgâni, cu ce grabă ne-am prosterna acestei zeități apărute peste noapte, pentru care suntem atât de prost pregătiți, cu ce bucurie la-m întâmpina (o și facem, de altfel?!) pe primul venit care se declară dușmanul oricărei autorități, inamicul ordinii instalate, heraldul nenorocirilor viitoare!

 

Provocarea estetică

28 (...) O înțelepciune târzie, un curaj târziu, deoarece primele noastre volume, și al lui Cezar [Baltag], și al lui Nichita, și al meu (al lui Matei [Călinescu] parcă nu, deoarece se refugiase în istoria literară, descoperind un splendid și inedit motiv la Eminescu: titanismul) erau deja maculate de politic.   

33 (...) Cele cinci sau șapte canale, căi, moduri de creație fundamentală ale omului: arta magului-preot, a poetului, a militarului etern, comerciantului ce duce, ca Ulise, zvonuri și colportează istorie, a alchimistului, a anarhistului ce se transformă într-un primar-administrator zâmbitor, din nou a basileusului modern ce devine dictator sau președinte asistat nu de preot, ci de universitarul ce-i oferă prestigiul său și al științei sale, preotul ce este poate financiarul prezent peste tot etc etc, sunt limitate și stabile numai atunci când își respectă canalul, orniera specifică și îngustă, necedând tentației celorlalte moduri specifice de existență de expresie fundamentală, imixtiunilor celor mai ingenioase!

34 (...) Imperatorul ce nu coboară în arenă, provocând gladiatorii și sacrificându-și prestigiul, jignind pe cei de bun-simț ce cred în necesitatea instituțiilor; (...)

35 (...) – (...) Omul acesta [Mihail Sadoveanu], care stăpânea ca un șaman sufletul văilor, al turmelor, al istoriei, al păstorului, soldatului feudal, haiducului, al femeii-matroane etc!   

36 (...) Ambii [F. Nietzche și P. Gaugain} încep onorabil, unul [Nietzsche], extrem de tânăr, profesor la Basel, apreciat de maestrul său Ritschel, publică docte studii filologice și istorice și, mai ales, Nașterea tragediei din spiritul muzicii, în care statuează două categorii ale reordonării întregii antichități grecești, ce ar fi suficiente,  numai ele, unei ample, prestigioase cariere universitare: apolinicul și dionisiacul. (...) Ambii rup însă într-o manieră neașteptată și brutală: tânărul filolog și clasicist părăsește brusc postul de universitar al unei prestigioase instituții științifice și începe o curioasă carieră de filozof, prăpăstios și vagant, editând cărți aproape necitite, marginalizându-se cu o curioasă poftă și furie anarhic-intelectuală; (...).

37 (...) Celălalt, Nietzsche, la 44 de ani, singur și sărac la Turin, într-o criză de schizofrenie, îmbrățișează gâtul unui cal de povară, biciuit de stăpânul său, solidarizându-se tembel, infantil și total cu victimele eterne ale bunului plac subuman, după ce, cu câteva zile înainte, trimisese unuia dintre puținii prieteni fraza, paranoidă, nu lipsită de legătură cu opera încă necunoscută, rizibilă în ochii multor critici onorabili universitari: Dionysos gegen den Gekreugzigten, Dionysos contra crucificatului!

38 (...) Noi, cei care publicasem primele cărți la începutul deceniului șapte, deși profesam o altă ars poetica, am stabilit cu ei [surrealiști/oniriști] un pact oarecum mutual, „suspectându-ne” reciproc: ei, probabil, de conformism sau oportunism, cum vreți, și mai grav, de academism, noi, de aventurism politic, de narcisism sau pur și simplu de „lipsă de talent”.

39 (...) Mai mult decât atât: există încă destul de răspândită, mai ales în estul Europei din câte am putut eu să-mi dau seama, un cult, un fetiș al talentului, ce ar fi un sine qua non al  pătrunderii și oficierii în templul literaturii, un fel de semn august inconfundabil pe fruntea celor aleși (așa cum cerbii au uneori o stea vie între coarnele lor tinere, lucioase de insolența metaforei!).

40 (...) A sluji ideii de talent, a-l venera excesiv pe acest zeu minor și uituc, înseamnă a face un pact cu prezentul, care este totdeauna steril, incapabil de o zidire calmă și cuprinzătoare a mitului.

42 (...) Nu, semnul talentului nu este înzestrarea, chiar și palpabilă, evidentă, acceptată; semnul sigur al vocației la tinerii creatori de pretutindeni este teama de ratare, teama nu de social, de autoritate (paternă sau instituțională), ci teama confuză, dar persistentă, ca un virus tenace și nedefinit, de care nu amintește nimeni, teama că vei fi ocolit de destin, că timpul, cu carele sale mari, greoaie, sclipitoare, va trece pe lângă tine, tu, care, cu trecerea vremii, încetezi tot mai mult să exiști, căci ce existență poate fi aceea fără artă, fără expresie, fără vocea aceea specifică a lui Orfeu ce farmecă natura, ce înmoaie voința regilor infernului?!

43 (...) Cum să trăiești fără să vorbești, mereu alături de logos, ca o navă albă, mare, înfășurată în nori și ceață, ce lunecă pe lângă tine, aproape tangibilă, între ecluzele sale, tangibilă și imaterială, de unde se aud voci și râsete, frânturi melodice, strigăte de copii, întreg norocul existențial?!

44 (...), cel care a trăit această spaimă necesară până la capăt, cel care s-a aruncat î vâltoarea socialului doar atunci când și-a epuizat frica de putință, frica de grația-pe-jumătate, frica de a nu putea vorbi, striga, frica de a rămâne pe pământ și de a nu putea face volute peste Mediterana albastră, ca Icar, pentru o clipă rege al azurului și al supra-umanului, frica de muțenia nevăzută și prezentă ca o rană ce sângera sub obroc (de unde știu metafora asta?!), frica de neputința umană însăși, pentru că dacă tu nu poți, spaima devine brusc generală, totală; (...).

46 (...) Această an-istoricitate (care nu exclude, pe fragmente, istoricitatea, așa cum afirmarea ființei, ca deziderat major, nu exclude axiologicul, paideicul, istoricul, chiar și științificul – vezi psihologismul unor autori din secolul trecut), împreună cu iraționalitatea expresă sunt două elemente fundamentale și specifice. Într-adevăr, de la Eschil și Pindar până la Saint John Perse și Marcel Proust, omenirea pare încremenită în această postură uimită și întrebătoare, în aceeași știință a metaforei, nimic sau aproape nimic nu s-a adăugat virtuozității primului, primilor mari cântăreți, poeți sau comediografi, aproape nimic tehnic nu a venit să amelioreze știința noastră a expresiei (cum a fost, de exemplu, pictura în ulei a fraților van Eyck sau ameliorarea unor instrumente muzicale). (...) Astfel, metaforele lui Shakespeare sunt construite la fel ca ale ilustrului său înaintaș Homer cu două milenii și jumătate înainte, pe baza unei simple comparații, utilizând pe acel ca o sau ca un, alăturându-se două fenomene ce nu au stat niciodată în contact, heterogene și surprinzătoare, provocând o bruscă lumină și, ca și lumina, încălzind și clarificând, totodată.  

47 (...) Dar în mare, în esență, așa este, și toți tinerii literați vor învăța cel mai bine arta metaforei de la Poetul orb pe care și-l revendicau șapte cetăți; (...).

48 (...) Ca și figura umană în artele plastice (sau desenul) sau linia melodică contra-punctică și armonică în muzica  ce reprezintă în elementaritatea ei cultul lui antthropos, al omului, umanitatea specifică a expresiei noastre metaforice. (...)

E adevărat că Thomas Mann, după ce a citit Ulysses al lui Joyce, a afirmat că știința personajului și-a atins o limită în roman.

 

Din nou despre riscul în cultură

53 (...) „3 august 1990, Paris

Dragă Nicolae,

(...)

Dacă împotriva unui tiran există forme, fie și ilegale sau piezișe, de luptă, împotriva poporului, zeitatea anonimă și proteică, proprietar inconștient și iresponsabil al limbii, e absurd și stupid să lupți. (...)

Cu prietenie,

D. Țepeneag,

Paris, 1990”

 

Caragiale contra lui Mitică

56 (...) Și pentru că ne-am asumat această primă pagină [„Contemporanul. Ideea europeană”, București, 1990-] (și nu numai din vanitatea persoanei!), intrând cu grăbire, cu o anumită frică, dar și voioșie în rolul unui învățăcel în cele ale esteticii gazetărești, construind „în mers” o carte ce se va numi Riscul în cultură, orientată probabil în jurul a două coloane antinomice: FORȚA EXEMPLULUI, ce se vrea plusul, afirmația, pozitivul, eucolos-ului, dinamicul unei gândiri dogmatice, constructive, și RISCUL ÎN CULTURĂ, ce va fi pandantul oricărei afirmații prea abstracte, spiritul lucid și critic deci, scepticismul rece și, am îndrăzni să spunem, vizionar, el însuși apt de o construcție, poate cea a supravegherii creației și puterii politice, a intermedierii, a hermeneuticii oricărei arte, oricărui limbaj, oricărei posturi fundamentale.   

59 (...) Când, la 18 ani, am aterizat la București, am coborât din Nordul meu natal (în România se cobora în vechiul regat, în Franța on monte a Paris!), a trebuit să-mi fac, oarecum în grabă, ca să pot supraviețui intelectual presiunii metropolei, câteva necesare judecăți, cum ar fi aceea că limba sudului României este cea mai elegantă, mai expresivă și finită, că bucureștenii sunt la curent cu bibliografia ultimă și au înnăscut timpul, simțurile clișeului, că au monopolul ironiei (între timp, vai, l-au pierdut, și sub apăsarea comunismului persuasiv, s-au exersat doar în sarcasm!), în fine, că Caragiale (îi lăsăm cacofonia cu care s-a născut în limba noastră și care nu-i supără decât pe pedanții lipsiți de imaginație), că nenea Iancu este deci reprezentantul locului, spiritus loci, împreună cu înțeleptul Anton Pann și cu dezabuzatul superior Ion Barbu.

60 (...) Prin maliția sa genialoidă, Lucian Pintilie este indiscutabil un om al Sudului și el vorbește în numele lui Caragiale cu un firesc pe care nu i-l contestă nimeni: nu numai despre maestrul lui, dar și despre Sud.

62 (...) În spatele întregului carnaval caragielean se află, deci, în versiunea lui Pintilie despre acest ultim film, posibilitatea reconstrucției lumii, izvorul unei candori esențiale, capacitatea Mahalalei, văzută ca o lume în sine, de a-și inventa și propulsa heralzii, eroii – de data aceasta fără ironie! – mahalaua văzut nu numai ca o lume a negației, ci și a afirmației morale, născută aici, în sudul spiritual românesc.

64 (...) (Poate că nu va scăpa unora humorul involuntar al situației când un maramureșean, adică autorul rândurilor de față, îl apără pe Caragiale în fața unui „specialist” incontestabil al problemei, a unei sclipitoare minți a Sudului. Și de ce mu ar fi așa?)

67 (…) Pintilie face parte dintre cei care, desi cultivă moftul și deriziunea spumoasă sudică, arată un caracter aspru și intratabil nordic, și dacă în artă este nevoie de talent pentru a-și face distinctă vocea în corul aiuritor de sunete veleitare și heterogene, tenacitatea în propriu-ți ideal, curățenia, solidaritatea cu propriu-ți mesaj și cu întreaga idealitate a artei sunt singurele capabile să definească geniul, adică construcția unei opere model, de factură clasică.

 

Mediocritatea ca boală

69 (…) Nu cumva noi, cei care lucrăm în zone ale cercetării (științifice, artistice sau chiar cei care se ocupă de limita fizică a individului, performanța fizică în explorări geografice, în sport etc), noi, cei care lucrăm zilnic cu excepționalul, preocupați de ceea ce e prototip și vârf al înaintării spiritului, ne-am obișnuit a desconsidera starea de normalitate a activității umane plenare, de mediocritate, ce vine de la latinescul mediocris, dar și de la medius, adică ce este la mijloc, acel mijloc de aur al lui Horațiu, aurea mediocritas, bună, înțeleaptă măsură a lucrurilor!

74 (…) Una [generație] distinctă, compactă, diferită esențial de limbajul și obsesiile noastre, orientată spre alți zei literari, spre un alt public aproape, sensibilă la alți autori morți, aproape indiferentă propriile noastre totemuri culturale, afișând un dublu „dispreț”: cel față de lume în general, cum îi stă bine oricărui tânăr revoluționar literar, și cel față de noi, falanga clară și deja prestigioasă, care a precedat-o, care a ajutat-o cumva să se nască, pregătindu-i climatul, ambientul, și pe care ea trebuie s-o conteste; (…).

75 (…) Iar culmea necinstei, aș zice a perversității, este să-ți arogi martirajul în cultură numai pentru că nu te puteai rupe de jalnicele privilegii ale puterii discreționare. (…) E adevărat, noi, scriitorii, oameni publici, a trebuit să facem, încă de pe vremea faimosului Femios din Odiseea, concesii, compromisuri cu oamenii puterii. (…) Omul de afaceri sau politicianul să știe deci acest lucru: pactul cu el îl putem rupe oricând dacă hybrisul de care va fi prins amenință integritatea și tradiția artei noastre.

76 Exista chiar, din când în când, o vagă, e adevărat, neconvinsă, dar redundantă periodizare a creației vii, în absența istoriilor literare, o parte a criticii încerca – repet, neconvins, parcă cu spaima oricăror concluzii și organizări a materialului bouillonant, și, poate, avea dreptate, sub comunism era imposibilă adevărata ierarhizare a textelor, o situare a lor în câmpul european, o confruntare veritabilă cu trecutul literar – o împărțire pe „legiuni” și „sublegiuni”, numite grupuri sau școli, sau chiar generații, cum în ultimii ani s-a vorbit de „optzeciști”, și acum începe să se audă termenul de „nouăzeciști”.     

77 (…) Unde ne sunt, deci, tinerii corifei, tribunii oricărei așteptate, necesare revoluții literare, duelgiii, challengerii, cu ce să umplem locul gol, ezitant de azi în critica tânără, cu ce să ne umplem noi locul în… Absența stăpânilor…?!

78 (…) Profetul, un erou liniștit, pe care teatrul involuntar al gesticulației eroice, hysterice, îl îndepărtează de lume, eroul – un ins cu vocația exilurilor, un suicidar ce zâmbește, inconștient de eriniile ce zumzăie deasupra capului său abstruct, un individ ce refuză evolueze și se îngroapă de viu, în starea de copil răsfățat, gate, cineva ce profită de starea sa de inferioritate pentru a debita lucruri nepermise sub pretext că ele sunt adevărate: adevărurile cui?!

80 (…) Ea, revoluția, va fi fost, dacă va fi, iar aptitudinea noastră de a munci, de a construi noile insittuții și noile reflexe morale, perseverența, rigoarea, patriotismul nostru cel real (de ce continua să emigreze mii de indivizi, majoritate tineri? știu ei oare că acolo unde se precipită nu-i așteaptă de data aceasta – spre deosebire anul trecut [1989], când lumea liberă acorda priorități exilaților din țările totalitare din Estul Europei – decât orezervă justificată, neîncrederea pe care o resimțim față de orice ins social ce părăsește o luptă în care e neînlocuit, față de orice fugar moral!), memoria noastră civică, trează și imaginativă vor fi acelea care vor face Revoluția să fi existat!

85 (…), pe scurt: suntem sangvini când ar trebui, poate, să fim flegmatici, tresărim cu o se cundă înainte de răsăritul soarelui, calm și majestuos, ieșit din basm, din narațiunea fermecată ce este orice imagine care se mișcă, târând după ea simbolurile previzibile și calme, metaforele baroce, colorate pînă la insuportabil ale lui Khayyam și Firdoussi, pentru a se năpusti în grația îndoielnică a raționamentului, în general uscată, fixă, a silogismului, în necesitatea precipitate a acțiunii, a oricărei acțiuni.

Suntem europeni pentru că (și pentru că) nu avem răbdare, vrem să fim adulți cu un ceas mai devreme, folosim cuvîntul fatalitate cu un sens peiorativ, de o mie de ori învinși în lupta cu Moira, cu zeii, reîncepem de o mie de ori, copii geniali și neastâmpărați, lupta cu aceeași giganți. (…)

Nu vrem să hotărască alții pentru noi, în fapt nu ne interesează atât dacă pierdem sau câștigăm - ne interesează enorm bineînțeles! – dar, mai mult decât atât, ne interesează să ne amestecăm în joc, să tulburăm firele calme ale Parcelor, o nerăbdare minoră, dar perpetuă, ca a divolului, ne traversează o viață, ca un curent electric, acel unruhe Prinzip al lui Hegel, dubiaosa genialitate a lui Prometeu ce dăruiește ființelor acelora noi, încă nedeplin coapte în timp, arma aceea precoce, focul, o armă teribilă ce s-ar putea dovedi o lama cu două tăișuri. (…)

Și forța noastră este aceea – dacă avem vreuna! – de a continua așa cum au început grecii, cei ce au format primul cristal în jurul căruia se înfășoară cultura și reflexele ei adânci pe continentul nostru. Dacă le suntem lor consecvenți, atunci vom fi mereu nerăbdători de a aștepta, cum spune un proverb indian: „să treacă, pe râu, cadavrul dușmanului nostru” și vom merge noi înșine să-l căutăm, înfruntând relieful și limitele umane, spre a răzbuna o jignire închipuită, poate, sau derizorie. Dacă le suntem credincioși lor și miturilor lor, poveștile lor făcute nu din tablouri colorate și calme, cu tâlc, ci din istorii paradoxale, adeseori nerușinate, totdeauna extravagante, ce se termină rău, tragic, și sunt făcute, cine știe, să ne cheltuiască o energie suplimentară, excesivă, cu care un zeu batjocoritor ne face să ne naștem, acel hybris ce i-a vizitat pe cei mai cuminți, pe cei mai mari, de la Ajax și Socrate (ce s-a opus daimonului colectiv al cetății!) până la Giordano Bruno, Nietzsche sau Dostoievski – atunci vom îndrăzni să gândim blasfemia ideii de destin: o lucrare făcută de propriile mâini și forțe, un amestec în desenul zeilor, o tulburare a firii cuminți și tiranice. Destinul văzut nu ca înțelepciune, ci ca o superbie, ca un semn al verticalității spiritului, ca o răzvrătire, ca o luare în posesie, în sfârșit, a propriei noastre nașteri.

89 (…) Vai, este adevărat, nimeni dintre noi nu este scutit de dubiu, o spuneam nu demult, dubiul afund, complicat, fertil este infernul și, cine știe, poate producitivitatea noastră! 

90 (…) Tolstoi omul, moralistul, omul epocii sale, este în felul acesta peste tot și niciunde, ca un adevărat Zeu el se aruncă, cu o senzualitate subtil exprimată, ce împrumută miracol operei, în pasta întregului și, am zice, mult peste el, dincolo de orizontul propriei sale creații.    

92 (…) Discuțiile în jurul literaturii române actuale au avut loc în cadrul unei Fete du livre, pe care municipalitatea culturală aix-oise [Aix-en-Provence], ca și Ministerul Culturii din Franța, o ocazionează în fiecare toamnă, la care asistă personalități culturale marcante – și e sufficient să amintim că, doar cu doi ani în urmă, a fost musafir aici Octavio Paz, recentul laureat al Premiului Nobel, iar anul trecut, Ismail Kadare, în jurul căruia, în zilele acestea, mass-media franceză face ample comentarii legate de hotărârea acestui mare scriitor de a-și abandona patria, în semn de protest față de ezitarea Albaniei de a se angaja pe drumul libertății, așa cum au făcut în toamna trecută, într-o măsură mai mica sau mai mare, e drept, dar oricum, cu decizie, celelalte țări foste socialiste.

94 (…) Adevărul este că intelectualitatea  literară, vârfurile ei, au fost luate prin surprindere de dictatura ce s-a instalat, mai ales după vara lui 71, mai bine zis „maeștrii” literaturii române au fost victimele unui mai vechi și fatidic conformism  față de voievod (generația ilustră, care i-a precedat, începând cu cei mai mari, Sadoveanu și Călinescu, a căzut în aceeași veche capcană balcanică); nici Marin Preda, nici Nichita Stănescu n-au știut sau n-au îndrăznit să-și pună imensul lor prestigiu literar în slujba - nu a revoluții, cu adevărat imposibile în condițiile sprijinului imens pe care îl avea din exterior dictatorul, ci a creării unei opoziții apte de a limita dezastrului, de a indigui arbitrariul voievodului și al grupului ce-l înconjura (în ultimii ani, simpli polițiști paranoiarzi), așa cum au făcut unii colegi ai noștri în țări cu regim comparabil, Ungaria, Iugoslavia sau Polonia.      

 

O cultură uitată

101 (…) Universitatea a rezistat parțial, aș zice extrem de parțial, nu Școala ce a fost distrusă încă în 48 cu acele Manuale Provizorii în care erau cenzurați de-a valma Homer și Eminescu, cu profesori marginalizați și trimiși la Canal.

102 (…) Un Călinescu ce ține, în „Contemporanul”, o „Cronică a optimistului” și acceptă deputăția când întreaga Tradiție a valorilor românești era distrusă și temnițele gemeau de elita românească, un Camil Petrescu ce scire un diletant și mincinos roman istoric despre viața și opera lui Bălcescu, un Ralea sau Vianu ce scriau articole amabile și ipocrite despre cultura sovietică, un Sadoveanu ce propune lui Dej și țăranului român, cu un cinism blajin ce vine probabil dintr-o ciudată și veche „înțelepciune” a Răsăritului, modelul de urmat al colectivizării, în fapt deposedarea întregii țărănimi de pământ, victimizarea crâncenă a țăranului singur și individualist, abandinarea, ce să mai vorbim, a acestei clase istorice și fondatoare, păstrătoare a limbii noastre latine, o clasă al cărei purtător de cuvânt se sumețise atâtea decenii, el însuși, a fi…

103 (…) Da, da, dacă Noica trata Maladiile spiritului, dacă Victor Mașek traducea impecabil Nașterea tragediei a lui Nietzxhe sau Petru Creția îngrijea prima serie monumentală a dialogurilor platoniciene, dacă Pleșu publica Minimsa moralia sau Solomon Marcus studii de logică matematică, toate acestea și altele – susțineau unele spirite distinse în Occident, care, să fim drepți, publicaseră nu puține tomuri în aceleași edituri controlate de un unic partid – toate aceste victorii la capătul unor lupte epuizante, nu rareori neverosimile, nu erau decât cauționare a regimului, a lui Ceaușescu!

104 (…) Cea mai adâncă disciplină, cea socratică, acel gnothi seauton, dar și ceea ce te susține: soțul sau soția, familia restrânsă sau lărgită, tribul și, neîndiolenic, țara. (…)

(…) Cu siguranță, un critic, deci, ce odată îmi era bun prieten, mă simpatiza, suferea împreună cu mine (de la syn și pathos) împreună cu mine, a aruncat undeva, într-un articol, afirmația că eu am ales exilul, traiul aiurea.

105 (…) Iar pentru că nu voiam să înțeleg și nu „rămâneam”, nu vorbeam la Europa liberă și nu acceptam să dau interviuri ne-literare, așa cum făceau apropate toți cei fugiți din Estul „sălbatic”, ușurându-și mult cariera specifică, am fost pus și aici, și dincolo în poziția celui ciudat, cel ce nu se înscrie în partide dinainte stabilite, cel imprevizibil, nu cel demn, pentru că demni erau și ceilalți și am întreaga stimă pentru cei ce luptau cu armele jurnalisticii pentru a face mai vizibilă oroarea totalitarismului communist, ci, aș zice, cel ce-și cere dreptul la o poziție proprie, a sa, original.

107 (…) Dacă nu mă-nșel, înțeleptul și legiuitorul Lycurg l-a vizitat pe unul din autocrații faimoși ai Asiei (poate Cresus?!) și acesta, ca în orice basm arab, i-a pus câteva întrebări, dintre care două îmi vin acum în minte. Una era: cine este, cine poate spune despre sine că este fericit? Și a doua: care și-este adevărata patrie?

Putem spune despre un om că este sau a fost fericit, răspundea grecul, doar după moarte – și a dat exemplul unui concetățean, om oarecare, înconjurat de o familie numeroasă și avere și care, într-un eroic, și-a dat viața pentru patrie.

Patria, spunea apoi Lycurg, este țara în care și-ai petrecut tinerețea.

 

Stafiile și farmecul exilului

108 (…) Da… dar la care dintre ele, la cel inconturnabil, ce se topește în pura biografie, un destin dramatic, deci, sau la cel tragic, cel ce poate fi evitat pentru că este creație destinul ca formă a libertății?!

109 (…) Exilul interior este și el o lașitate deoarece e o fugă din cetate.

110 (…) De ce Petru Creția să înceteze monumentala serie Platon, de ce Cărtărescu să-și schimbe stilul, de ce tinerii optezeciști să-și uite furia critică, de ce tinerii care visau să scrie roman – și pe care am să-i ajut totdeauna, indiferent dacă au sau n-au har, (romanele nu se scriu cu talent) – să nu scrie într-adevăr roman, și nu voi fi, în această chestiune, deâct un al doilea Heliade ce va îndemna la cantitate – de ce să nu facem revistele literare pe care visam să le facem?!

117 (…) Atât este de adevărat că trăim, cu toții, realități diferite, și eu am o cunoștință la Paris, ființă inteligentă și sensibilă, profesoară de sociologie la universitates pariziană, exialtă de tânără, la sfârșitul anilor cincizeci, care o afirmă, cu candoare, și o și scrie, deoarece este o autoare și analistă inteligentă, informată, că perioada stalinistă, față de ce a urmat în țările din Est, a fost o perioadă benefică! (…)

(…) De curând, D. Țepeneag, primul initiator al disidenței literare române, cel ce a organizat, din afară, grupul Goma, cel care l-a ajutat să apară, acolo, în Franța și Germania, la mari edituri, și a provocat primele luări de atitudine în favoarea sa (și apoi, a lui Virgil Tănase), Țepeneag scria de curând în revista tinerilor scriitori, „Contrapunct”, că principiul brutal Stalinist, ce a produs atâtea crime de stat în Rusia și în tot estul Europei, , „Cine nu e cu noi este împotriva noastră”, este încă actual în România de azi.     

118 (…) De aici, se înțelege, și disprețul „forurilor” care ne urmăreau, direct sau indirect, minut de minut, și care, în afara unor obosite critice ale cenzurii și a lipsei de hârtie saua de vize de ieșire, - critici pe care le făceau și unii activiști, mai luminați, ai partidului – deci, în afară de unele mărunte, revendicări administrative sau în afară de unele șopârle, de unele aluzii extrem de voalate la perechea prezidențială, nu aflau, spre satisfacția lor, spre disprețul lor, nimic ce ar fi putut să semene cu o critică profundă, analitică, clară, a sistemului anacronic, depășit în toate țările vecine, de „îndrumare a partidului în literatură”, de cult al personalității, de falsificare a istoriei, a realității, de rupere a culturii României de Europa occidental, de propriile tradiției, de pervertire etc etc.

121 (…) A, bineînțeles, cei contra „regimului” continuau să-l critice ca și înainte – aș îndrăzni să spun că nici ei nu observau ceva deosebit, o răsucire „calitativă”, o îndepărtare în primul rând, decisă, de modelele comuniste la putere în țările vecine, ceea ce a făcut specificitatea dictaturii noastre: concentrarea puterii în mâna unui grup, a unei clici, apoi a unei familii, dar nu un stalinism renăscut, cum credeau și mai cred unii, ci un fel de peronism românesc, o dictatură de familie, de tip sud-american, cu un profil antiimperialist de coloratura marxistă.  

122 (…) Cine ar fi putut să prevadă atunci, în vara lui 71, că Ceaușescu va „construe” în mijlocul Europei comuniste de Est, satelit ferm al Uniunii Sovietice, o tiranie perosnistă, familială, bazară pe câteva diversiuni simple, precum naționalismul sau antiintelectualismul, și pe câteva manevre, altfel extrem de dibace, cum ar fi depopularea satelor și distrugerea marilor centre urbane, a orgoliului și identității lor, prin centurile locative, stereotipe, izbucnite din pământ peste tot, cu sute de mii de dezrădăcinați, indivizi ce și-au pierdut în câțiva ani identitatea și reflexele sociale, hrăniți cu otrava dulce a antiindividualismului, a antiprofesionalismului (vezi „Cântarea României”!), o massă excelentă de manevră pentru vizitele și discursurile mamut ale bâlbâitului entuziast!

123 (…) Cum să mai respecți modelul Blaga când egalii tăi din literature propuneau un alt model de urmat (un Călinescu, un Camil Petrescu), cel al compromisului tactic, ipocrit sau levantin, cum vreți să-i spuneți, când toată lumea înșală pe toată lumea, cel puțin pentru o vreme: artistul își păstrează locul în cetate și contactul cu publicul, iar stăpânitorul îl folosește pentru a-și consolida puterea.   

125 (…) Unul din vârfurile acestei maree calomnioase a fost acuza lansată la Atena și regizată de „colegul” nostrum Ion Brad, aflat în „exil” în Grecia,  ca „simplu” ambasador, cu ajutorul fostului nostru „coleg”, comunistul entuziast și finul om de societate Dimos Rendis, cum că Goma ar fi rus, sovietic (i se dădea și numele „adevărat”!) și că ar lucre, bineînțeles, pentru Serviciul Secret de Informații al URSS.   

127 (…) Oare memoria noastră e atât de animică încât trebuie eu însumi să amintesc aceste lucruri, dreptatea, justiția civică nu încep oare cu acel suum cuique tribuere, principiu fundamental de drept roman: dă-i fiecăruia ce este al lui?!

128 (…) Dar, spre deosebire de unii colegi ai mei ce făceau compromisuri de tip prostituant în chiar interiorul operei (vezi Delirul, apărut cam în aceeași perioadă în care, ne amintim, tânărul Ceaușescu apare, „eroic”, în carne și oase!), eu am produs compromisul în afara operei, un principiu al meu, al lui Matei Călinescu, Nichita Stănescu, din tinerețe – Dacă trebuie să facem un compromis cu puterea – cine, unde care dintre cei mari nu a făcut-o, cu puterea, că e ava lua masca militară, bancară sau politică, religioasă sau administrativă! -, dacă trebuie să facem un compromis, începând cu Femios ce cântă pețitorilor abuzivi ai Penelopei, s-o facem, ne-am spus noi, în afara corpului operei, să fie acesta un adaos, o lipitură, un articol din presă, poate un interviu, o prefață sau mai bine o postfață, dar strigătul creației noastre să-l păstrăm, estetic, curat, intact!

131 (…) Când toată lumea greșește – sau ni se pare nouă că greșește! – trebuie să ne depărtăm, să fugim în exil, explicit sau nu, ca Aristide, nu vom învinge și nu vom avea niciodată dreptate împotriva gintei nostre, a tribului nostru spiritual!

(…) Un grup ce a preluat, de bine-de rău, realele, sfintele tradiții ale literelor române, ale conștiinței naționale exprimate în scris, în logos, ale ființei noastre istorice.  

132 (…) Ce sunt acelea dreptate și nedreptate în fața norilor grei, de plumb, ai istoriei, ai necesității, ai lui Nemesis!

133 (…) Ar fi fost – cum a și fost, într-adevăr, dar Goma omite să sublinieze asta! – o premieră absolută în lagărul din Est, ca șeful disidenței politice să fie primit la cel mai influent birou după cel al șefului statului, și nu în prezența unor activiști sau a unor scriitori politruci, ci a unui prieten, oricum cineva favorabil lui, scriitor cunoscut – ceea ce nu era cazul lui Goma atunci! – trăind într-un cvasiexil intern, refuzând să mai colaboreze cu autoritatea publică. (…) Sigur, ei erau speriați de underground-ul politic al țărilor din Est, la o săptămână după prima noastră întrevedere cu el, Burtică urma să participle, la Sofia parcă, la o consfătuire a secretarilor CC cu propaganda și cultura, confruntați cu un fapt nou și neliniștitor pentru puterea comunistă în aceste țări: Charta 77, ce întrunea pentru prima oară, vocile disidenței din aproape toate țările comuniste europene, și e indicutabil meritul lui Goma că, afilindu-se Chartei, România a apărut pe harta disidenței Estului.

137 (…) Există, în țările noastre, țări din Răsărit!, cel puțin două feluri de a te împotrivi puterii: cea directă, frontală, europeană, poloneză, practicată rareori și care nu dă niciodată rezultate eficiente – încă o data onoare lui Goma! – și cealaltă, într-adevăr pământeană, cu tradiție, ce ne-a alunecat din geamantanele fanarioților sau din viclenia tortuoasă grecească – cea insidioasă, răzvrătirea sau răzmerițele de culoar, atacurile voalate și redundante asemănătoare unui târg rafinat și interminabil în jurul unui covor de Buchara sau Kirman lângă minuscule cești de cafea, ce este și devine aproape o artă în sine!

138 (…) Astfel și cu luptele de culoar ale puterii comuniste ce, bănuiesc, semănau nu puțin cu luptele de dinainte, oricum una din variantele acestei țesături de interese și de grupuri, mai ales atunci când puterea se concentra în mâna vreunui autocrat, reges au mareșal, beizadea sau domn ce-și pândea rivalii idin București sau de la Poartă.

139 (…) Dej, în toată instinctivitatea sa primitive, după ce a mazilit câțiva care îl primejduiau direct, cu cinismul întreg  al unui fanariot (ca în cazul Pătrășcanu, care nu numai că-l speria pentru viitorul imediat, dar îl și irita spiritul lui (și al ciracilor săi) de proletar aproximativ, prin acuratețea intelectuală și franchețea morală, ce, în ochii lui, ai „lor”, trecea drept „naivitate periculoasă!”) (…) Dej însă, în ciuda corupției, abuzurilor, crimelor, inculturii crase și agresive, a lăbărțelii sale fanariote, nu a dat o clipă impresia de nesiguranță, de pericol, liotei de slujbași, de boieri noi, roșii, ce-l înconjurau și sprijineau. Și iată-l deodată pe ceaușul cel fugos și tânăr, bun cunoscător și manipulator de oameni, genialul misit între părți cunoscute ca ireductibile (vezi intermedierea între Brejnev și Willy Brandt sau Begin și Sadat!), cum, după câțiva ani de cumințenie și respect al tradiției și privilegiilor extrem susținute de marile puteri străine, cum, în vara lui 71, se nemulțumește nu se știe de ce – de răbdarea pe care trebuia s-o manifesteze față de propria-i politică de cvasiliberalizare, insuficientă chiar și față de vecinii de la Nord ce mâncau aceleași feluri de ospețe?!... sau – sau… mai știi, îmboldit de perechea Mao - Chinag-Cin să grăbească atacul antiimperialist?!

(…) Iată-l deci pe tânărul domnitor roșu, noul Lăpușneanu, erou al scenei din balcon din 20 august, când desfide însăși Armata Roșie și o determină să se maseze pe malurile Prutului, în aplauzele cancelariilor europene, care, acablate de scandalul vietnamez, scapă pentru câteva luni de afurisenia tinerilor și intelectualilor ce, sute de mii, în Europa și dincolo de Ocean nu se solidarizau în ruptul capului cu odiseea încă dureroasă și suspectă din estul Asiei (vezi bombardamentul brutal al Cambodgiei, ce a provocat până la urmă ajungerea la putere a khmerilor roșii, după Hitler, cea mai eficientă mașină de exterminat oameni!), acțiune militară de salvare a democrației în Vietnam, contra vietnamezilor înșiși!

Amalrik, unul dintre disidenții într-adevăr sclipitori ai gulagului sovietic, la una din primele sale conferințe de presă în Vest, și-a manifestat astfel nedumerirea: - Nu înțeleg, a spus tânărul istoric ce urma să moară nu după multă vreme într-un stupid (?!) accident de mașină; nu înțeleg de ce americanii, pe care și eu, în tinerețea mea îi admiram atât, fac toate lucrurile pe dos: ori îi bkochează pe cei din Extremul Orient să încerce cu orice preț experienșa marxismului realist – sau, invers, aici, în Europa de Est, îi ajută pe ruși, cu toate mijloacele, să mai împiedice să revenim la democrația burgheză!

147 (…) Lucian Blaga era prezentat în anii șaizeci ca inadaptabil – în sensul rău! – ca ins ce a pierdut trenul, incapabil, desi doritor, de adaptare, de aranjare, de compromise; iar despre Biserica Unită, pur și simplu, se afirmă că după o lungă trădare s-a întors s-a întors la ființa umană și legitimă, singura Biserică posibilă și istorică a românilor, cea răsăriteană, Ortodoxă. Luntrea lui Caron, romanul exemplar și mărturia dramatică, lucidă și îndrăzneață, apărută în ultimele luni, arată cu câtă claritate, energie și profetisma reacționat poetul și filosoful din nordul țării la noua invazie barbară, dacă nu desființând, oricum relativizând mult celelalte modele, din capitala țării, de artiști impecabili însă comozi, grăbiți să-și vadă scrierile tipărite și de noua putere.

-Poate este vina noastră, spunea dl. Botiza, poate este în întregime vina noastră… nu am suferit destul!

Iată o frază adâncă, adevărată, demnă de buzele Sfântului Paul sau Sfântului Augustin, o frază mai îngrozitoare decât imprecația cea mai aspră.

149 (…) Nu cumva în primele secole după Cristos, când fecioarele dace s-a unit cu tinerii coloni romani, învățând un nou grai – iată și o trădare lingvistică de care azi suntem atât de mândri?!  

150 (…) Nemo contra Deus, nissi Deus ipse, pe Zeu nu-l poate învinge decât propria sa forță.

152 (…) Și, poate, nu numai pentru cel ce semnează aceste rânduri și nu numai pentru deceniul în care ele au apărut, printr-un fel de miracol, printr-un fel de justiție a literei scrise, a logosului!

 

Exilul intern

156 Foiletonul pe care l-am dedicat exilului (”Stafiile și faremecul exilului”) ar fi trebuit să înceapă cu cele ytrei eseuri pe care le-am numit „Cazul Lucian Blaga”, prilejuite de apariția-eveniment a romanului Luntrea lui Caron. Și, poate, cu o mai amplă analiză a noțiunii de exil. Întra-devăr, dacă până la al doilea război al secolului nostrum, exilul avea mai degrabă un sens univoc, cel de „pedepasă”, de „pierderea patriei” ca la vechii greci, de pieredre a drepturilor cetățenești, a averii, a limbii etc, o data cu venirea „la putere” a sistenelor extremiste politice, fasciste (în Spania, Italia și Germania) și comuniste (în Europa de Est), exilul, el însuși, se complică, se împarte în două: cel extern și cel intern.

156 (…) (Legitimitatea, la drept cuvânt, nu au avut-o niciodată, aceea pe care ți-o dă reprezentnța națională ieșită din urne, dar, pentru câțiva ani cel puțin, susținuți de marile puteri occidentale, unii dintre leaderii din Est, comuniști, au fost, mai mult sau mai puțin, direct sau indirect, pe căi diplomatice sau economice, susținuți până la marginea, până în pragul legitimității!

157 (…) Dar să povestim pe scurt „romanul” acestui episod provocator și profund anacronic – față de celelalte „democrații populare” -  sângeros nu în formă, ci în esență și în conștiințe, episod ce trebuie să treacă de la comentariul oral la cel scriptic – și noi invităm încă o data pe martorii și „eroii” acestui scandal politic ceaușist să colaboreze, în paginile revistei noastre [„Contemporanul. Ideea europeană”], pentru a clarifica și, mai ales, a face ireversibil unul din meomentele-cheie ale diversiunilor dictatoriale, așa cum ar trebui, de altfel, să procedăm cu întreaga perioadă comunistă: (…).

 

Exilul (luptele intestine)

163 Una din bolile noastre, ale țărilor „balcanice”, este cu siguranță fatalitatea, ceea   odată „mica fatalitate”.    

173 (…) Abia rigiditatea lui Vasile Nicolescu, care se oprise pe peronul intrării prinicpale a Casei [Scriitorilor] (cerberul polițist și, Dumnezeu să-l ierte, adeseeori infam al unui deceniu și mai bine de cenzură și provocare-diversiune comunistă, poet parnassian și traducător al lui Max Jacob etc), m-a făcut să-l privesc cu atenție pe cel coborât din banala Dacie: era într-adevăr ministrul adjunct al Securității, tov. Pleșiță, pe care l-am cunoscut, cum scriam mai înainte, cu ocazia confiscării manuscrisului romanului meu Bunavestire din mașina editorului suedez Rene Coeckelberghs.

179 (…), după cum știți, Revoluția și întreg cutremurul binefăcător al țărilor din Est, foste „satelite” ale imperiului oriental, au șters toate aceste mii și milioane de tresăriri de confuzie, lașitate, pasivitate fascinantă, colportaje complicate și ignobile, pentru a ne proiecta în sfârșit, în sfârșit!, dacă nu în imperiul libertății definitive și structurate, oricum în zodia posibilului, a luptei, a speranței unei demnități viitoare, a normalității.

(…) Am fost încă o data balcanici, robi ai unei mărunte și false fatalități, fascinați de politica grosolană ce venea parcă din medievalitatea târzie a istoriei noastre. Am fost neeuropeni.

180 (…) Iar dacă răbdarea înseamnă democrație – o răbdare activă, se înțelege, o răbdare în veghe! – atunci nerăbdarea civică trebuie să producă opusul a ceea ce numim puterea demosului, a majorității, adică oligarhia, puterea celor puțini, sau de-a dreptul, dictatura, puterea unuia. (…)

(…) De la statul democrat atenian până la organizarea statală hegeliană, în frunte cu un principe, ideea de democrație, trebuie s-o recunoaștem, nu a progresat prea mult. 

183 (…) Ideologii nazismului și comunismului au trivializat înșiși această mutare a accentului  de pe valorile trecutului și prezentului – văzut ca un cult pios și precaut al tradiției – pentru a construe un jenseits, un au-dela grotesc ce trebuia să aibă loc aici, hic et nunca, în fapt o brutală contradicție în termeni, un dincolo care este aici?!...

185 (…) În acest fel, marxismul la putere, ca și burghezia sau feudalitatea, în loc să promoveze un statut al valorizării individuale sau sociale, nua făcut decât să administreze puterea, păstrată cu orice preț, inclusive violența de stat, nu a făcut decât să se considere, cu o psihologie cvasimistică (în ciuda parolelor științifice și ultraștiințifice) o emanație predestinată a divinității sau a istoriei – văzută sub chipul lui Nemesis.

191 (…) Și Nichita Stănescu, în ultimii săi ani, avea un discurs singuratic, însă sublim, cuprins de un hybris inconfundabil când provoca aproape întreaga lume, disprețuind convențiile, logica socială, provocând aparențele unui oportunist (cum îl categorisește însuși Goma, acolo, în cercul său strâmt, la Paris), dar a trăit toată maturitatea sa și a murit ca cel mai sărac dintre noi, primitor ca un prinț – era un print, domnule Goma, așa cum noi doi nu vom fi niciodată! – rătăcit în literatura română de două ori provincial, dar entuziasmat până la ultima lui respirație, până la ultimul surâs, locuit de zeu! Un zeu el însuși printre puținii ce au pășit ușor, fermecat, abia atingând iarba istorică a acestor pământuri de la gurile Dunării, admirat de străini și suspectat de ai săi, unul din acei mesageri ce călătoresc în paginile Bibliei și care vestesc aurore ale spiritului, cutremure ale atâtor milioane de petale!

196 (…) Se vor întoarce, poate, și unii din cei ce au plecat perfect justificat, disperați de orizontul negru și, aparent, implacabil al singurei dictaturi personale din Est, iar cultura, știința și industria românească vor beneficia (cum se spune?!) de cadre cu experiența Vestului.

197 (…) Ceaușescu, acest mărunt Hitler, acest Hitler al Balcanilor, va reprezenta, ăncă multă vreme, tipul emblematic, insecta enromă și otrăvitoare pe care va trebui s-o studiem pentru a înțelege tipul resentimentar „modern” al acestei al zonei noastre de civilizație, precum și școala – ne este teamă, numeroasă, felurită, și adânc încrustată în straturile sociale – școala tipologică, dar și psihologică pe care a creat-o și lăsat-o în urmă – moștenirea dictaturii.   

198 (…) (În general, cine va studia istoria noastră politică recentă va trebui, cred eu, să recurg ades la situațiile tipice, monstruos-jalnice, ale politicii Evului Mediu românesc, înainte de fanarioți și, în primul rând, cele două metode clasice de conducere ale voievodului: împreună sau contra boierilor mari. (…) Modelul litarar l-a dat ultracunoscutul Alexandru Lăpușneanu al lui Negruzzi, care, în afara unor tușeuri convențional-romantice, de un gotic local, include în el acel hybris frecvent în medievalitate, dar și în secolul nostru politic, ieșirea din realitate, gonflarea, dilatarea monstruoasă a eului, identificarea țării cu propria persoană – un fel de l Etat c est moi al lii Ludovic XIV, fără capacitatea acestuia de a-și alege consilierii, de a fortifica instituțiile, armata, industria etc, fără bunul simț al Regelui Soare, care a creat într-adevăr epocă în ciuda mediocrității sale personale ce a arătat, e drept, cult al persoanei - era și în gustul epocii – dar nu a căzut în vulgarul și catastroficul hybris, iar acest l Etat c est moi  va trebui, după moartea sa, citit tot mai mult într-o lectură a servituții, nu a grandorii vane; (…).

199 (…) Ne-a cerut ajutorul, nu cum am crezut mulți dintre noi cu o naivitate de care ne vom minuna, probabil, încă multă vreme și care ne va face sceptici la orice joc politic, oricât ar fi acesta de justificat, de bine intenționat! – nu pentru a pune săraca Românie, cât de cât, dacă nu în rândul civilizației mari, spre nord (spre unguri, spre polonezi), nu pentru a ieși cât de cât din dogmatismul stalinist, din aventurism economic și din arbitrariul cezarist în promovarea cadrelor și a criteriilor valorice, ci pentru a-și crea, extrem de abil, o minima bază populara. (…)

Vorbeam mai sus de actorie și de abilitate într-un sens profund, aproape paradoxal: nu, să nu credem că omul acesta căruia i s-au acordat atât de grozave puteri și-a construit, pas de pas, lucid și histrionic, aceste etape ale grandorii și decadenței sale!

200 (…) Era însă prea târziu: rămăsese mai mult decât singur, era deposedat de însuși eul său proteic și narcisiac, authentic ca orice pulsiune paranoid!  

201 (…) Orice poet adevărat, orice cercetător, orice pastor cu vocație sau comandant de oști, orice comerciant  ce colportează bunuri și înlesnești civilizația (să ne gândim la Heinrich Schliemann, care a descoperit Troia), orice pedagog, cu har au simțit, cu siguranță, în creația lor specifică și îndrăzneață, de câteva ori în viață, cel puțin dincolo de bucuria invenției și a oficierii, o anume stare difuză însă persistentă, adâncă, inconfundabilă, unică, o dilatare a persoanei morale dincolo de orice limite, de fapt o fulgerătoare, dar concretă (aproape) intrare în uman, o descoperire a umanului, a esenței sale. (…)

(…) Această dublură morală unifică personalități atât de diverse, în plan social sau caracteriologic, sfinți umani sau sociali precum Sf. Augustin sau „uscatul” și vizionarul Im. Kant și „dezorodonați” precum Baudelaire, Rimbaud sau Eminescu.

202 (…) Dar cine poate descrie cu adevărat acest gust sau tentație a riscului în creație, risc ce are atâtea fețe, unam ai „oribilă” ca alta și printre care, cine știe, poate că nerăbdarea este la fel de de greu de îndurat, la fel de respingătoare ca și capul Gorgonei?! (…)

Înregistrăm, oricum, un uriaș salt de la acel îndemn horațian de a găsi fericirea în „mediocritate de aur” sau de la modestia, cumințenia atâtor meșteri necunoscuți ai Renașterii ce lucrau, ani în șir, la soclul unei coloane, al unui amvon, la detaliile unui triptic, mari maeștri ce accpetau cu seninătatea anonimatul semnăturii, dar și pe cel al motivului artistic tratat: erau reluate aceleași și aceleași motive, fantezia și personalitatea autorului se exersau doar în compoziție, desen, culoare. (…) Oare una din majorele cause ale pulverizării artelor, azi, a tuturor artelor, nu este oare faptul că ne-am „îngâmfat” excesiv, că am lăsat să alerge în plan tehnic al creației prea multe motive, în fapt anarhic de multe motive,, oare nu ar fi trebuit să ne întoarcem din nou la temele mari: crucificarea, fuga în Egipt, Nașterea, Suzana, și cei doi bătrâni, jertfa lui Isaac, Faust (fascinația destinului sau libertatea omului singuratic și disperat de prea multă luciditate). Schimbarea la față, Don Juan (jocul, așa cum îl vede Nietzsche în cea de-a treia fază a Spiritului, după cea a Cămilei orgolioase și îndurătoare, a Leului victorios ce strigă noile Legi, a Copilului „eina us sich relllendes Rad”, roata ce se rostogolește din sine, jocul văzut ca o libertate totală), rătăcirea lui Ulise, ucenicul vrăjitor etc etc?!        

206 (…) Pentru activiștii Partidului communist, intelectualii erau sursa tuturor relelor: îngâmfați, nesiguri (din punctul de vedere al puterii!), imprevizibili, ingrați (din punctul de vedere al puterii, se înțelege!), paraziți! (Ah, ce frumoasă revanșă am trait, în toamna anului 88, la un Congres international al scriitorilor ce a avut loc la Beograd, al douăzeci și nu știu câtâlea, în timp ce la București nu sunt nici la primul! – când a intrat în sală un scriitor rus, expulzat din Uniunea Sovietică și condamnat ca parazit – „Cim poți să dovedești dumneata că ești poet?” a fost întrebat de un judecător servil ordinelor partidului, dar, probabil, răzbunându-se, satisfăcându-și un resentiment adânc, personal! – poetul Iosif Brodsky, laureat al premiului Nobel pentru literatură și a fost aclamat minute în șir de sala în picioare, de scriitori veniți de pe toate continentele și printre ei se afla, bineînțeles, și delegația de scriitori sovietici ce aplaudau la rându-le volens-nolens, roșii la față, pe acel „parazit” de care ordinea socialistă se împiedicase cu vreo două decenii în urmă ca să fie mai echitabilă și mai rentabilă, mai umană!...)     

 

Fețele autorității

210 (…) Este ușor de observat că prima greutate în abordarea acestei noțiuni este tocmai vicierea de fond a înțelesului ei: dacă ne gândim că noi ieșim – și nu încetăm de a ieși! – dintr-un sistem autoritar politic, justițiar, social, cultural etc, vim înțelege repede cât de greu ne va fi să folosim cuvântul autoritate cu adevăratul său snes, în multiplele și necesarele sale întrebuințări, de la latinescul auctoritas (siguranță, cauțiune, împuternicire).  

212 (…) Prima autoritate este cea a tatălui sau a Zeului, în această ordines au în ordine inversă: Dumnezeu ca o proiecție cosmică a tatălui sau tatăl ca înlocuitor, reprezentant al aceluiași, Sau principele, Regele, Basileusul.

Tatăl, de-a lungul secolelor, începând cu civilizațiile arhaice greco-romane, când putea să-și vândă fiul ca sclav sau putea să-l ucidă (vezi episodul sacrificării Ifigeniei de către tatăl ei, Agamemnon), până la societățile mai noi, când puteau doar să-și dezmoștenească progeniture, în societățile musulmane, unde și azi tatăl decide asupra mariajului etc, instituția tatălui este cea autoritară, coercitivă, punitivă, cea care decide asupra descendenței, o copie a lui Jupiter Tonans. (…)

(…) Față de reducția fenomenelor naturale a grecilor și antropomorfizarea lor la o duzină, cu aproximație, de figuri ce trebuiau să încorporeze și simbolizeze frica cosmică și tumultul sentimental, performanța lui Abraham este într-adevăr formidabilă: el reduce întreaga lume morală și cosmică la o singură Ființă, și aceea este goală, o reprezentație vidă!

214 (…) Vorbind de tatăl ca supremă autoritate (cel ce îl maschează, ecranează, acoperă și reprezintă pe Zeus), ar trebui, după moda secolului, să vorbim de Oedip, cel al lui Sofocle, dar și cel al lui Freud. (…)

Oedip, cel „antic”, nu se va bucura de toate acestea. (Cel „antic”, deoarece există și un Oedip modern, creație a lui Sigmund Freud, fiu al viselor noastre neîntrerupte, atât este de adevărat că o data cu acest Oedip freudian am început să visăm cu toții după cele mai bune modele ale psihanalizei! El va fi, alături de Oreste, cel care-și ucide mama, cea mai nefericită creatură a lumii vizibile, zar rostogolit de zeii cruzi într-un joc straniu, cosmic, în care cauzalitatea morală este suspendată.

215 (…) În teatrul existenței, să joci alt teatru, cel al salvării aparențelor,  - până în cele mai fine detalii! – zeității temporale pe care o încarnezi, din impostură să faci o adevărată creație, deoarece trebuie să-l înlocuiești pe Zeus în fața femeii tale și în fața progeniturii!

(…) În aceasta, ele sunt decis mai practice decât noi, dacă a fi practic înseamnă a face (gr. praktike (techne)), și nu a semnifica. (…) Ca un embrion al organizării sociale, principiu, dar și nucleu al societății umane, „invenția” cea mai formidabilă a stirpei noastre, mereu pusă în discuție, o pasăre Phoenix ce se autodistruge fără oboseală, îngrâmfată, probabil, de capacitatea ei de regenerare în noi forme sociale.

216 (…) De aceea, crima care se îndreaptă împotriva lor este urmată de cea mai gravă și mai teribilă pedeapsă, ca la cei doi nefericiți, Oedip și Oreste, dincolo de avatarurile fizice și sociale, urmărirea necruțătoare a Eriniilor, ciocul de fier al propriilor remușcări.  

 

 

Autoritatea maestrului

 

I.Utopia praxisului

217 După autoritatea tatălui (tatăl înlocuitor al lui Zeus, formator și protector, capătul vizibil al genealogiei, și nu tatăl descendent castrator), maestrul este autoritatea care se impune imediat, în ordinea prestigiului (uneori, ca în cazul lui Socrate, ea o înlocuiește, o dislocă pe cea a taălui).

(…) (În descendența imediată a ultimului Amphitryon notabil și modern, cel al lui Kleist, unde uzurpatorul este cel așteptat, cel legitim!) (…) O aplicație interesantă am trăit-o în politica modernă, în „lumea” comunistă, unde Enver Hodja, tiranul Albaniei, s-a revoltat contra centrului hegemonic moscovit, aliindu-se Chinei, apoi s-a revoltat total, declarându-se singurul păstrător curat al leninismului.  

218 (…) Argumentul micului tiran de la București – ce, în aceasta, după vreo două decenii face cuplu simetric cu Hodja – este că Brejnev nu poate fi adevăratul păstrător al leninismului întrucât nu trăise capitalismul, nu se impregnase cu ura de clasă, petrecându-și aproape întreaga existență în condițiile unei societăți în care domnea proletariatul (adică în URSS,în timp ce „el”, Ceaușescu, a cunoscut din plin inegalitatea și asuprirea capitalist! (…) dacă Moscova era Roma ideologică a comunismului, iată, deci, un „credincios” mai catolic decât Papa!).

(…) Aici, la Grobei (dacă-mi permiteți!...) se realizează performanța formării, a paideei: omul îl creează pe magister, în timp ce se lasă create, format cu adevărat de acesta!

219 (…) În fapt, avem de a face cu una din formele eternei utopii umane: aceea a exemplificării unei teze juste, revelate, înnoitoare, utopia praxisului, a  aplicării și verificării unei idei în viața social, relația idee-realitate, în fond, scopul oricărui dogmatism filosofic: adevărul. (…)

Conceptul, realitatea posturii de maestru, simplificând mult lucrurile (și ocolind continental ideologic exotic, lumea istorică și paideică a buddhismului, taoismului, a lui Zen), le putem sesiza mai bine, mai didactic prin cele două paradigme ale paideei, opuse și complementare pentru formarea spiritului modern: Socrate și Iisus.

Unul, Socrate, a clădit modernitatea prin orizontalitatea, raționalitatea și ironia țintei ssle ideatice, celălalt, Ioshua, din seminția lui David, prin verticalitatea, didacticismul tiranic și iraționalitatea sa, adică prin (descoperirea și) autoritatea puterii.

 

II.Iisus – primul personaj modern

(219) Iisus și Socrate deci didacticismul și ironia, raționalitatea și esența iraționalității – iubirea, doi inși exemplari uciși de tribul lor, doi poli ai modernității, cum o spuneam mai sus.

Despre Socrate s-a vorbit mult în cultura noastră, despre Iisus mai puțin… în ultimele decenii!

220 (…) Un astfel de personaj flou este, a fost pentru mine, încă din tinerețe, Isus, când le citeam amicilor mei pasaje din Noul Testament (în traducerea episcopului unit al Lugojului martir, dr. Ioan Bălan), erou al celor patru istorii, mărunt și exaltat predicator de la periferia Imperiului Roman din vremea lui Tiberiu, el, după părerea mea, conține în sine contradicții de nerezolvat după psihologia eroului tradițional, devine însă „un erou modern” în lumina tipologiei unui Hamlet sau Mitea Karamazov.  

221 (..) Spre deosebire de Socrate, care îl precede cu patru secole și care, din punct de vedere pedagogic, era cu mult mai aproape de psihologia noastră, de metoda noastră de educație, descoperind calea intuititvă, moșirea suplă, abia observabilă a adevărului ce, printr-o trișerie miraculoasă, mereu reiterate, ieșirea și trebuia să iasă din gura celui ce tocmai și chiar o nega, tânărul evreu, bastard și precoce, era cu siguranță un mărunt tiran, un didactic.

222 (…) Ce e cu acești pescari mizeri, vameși, subofițeri romani, femei cu moralitate dubioasă, de ce i-a ales el ca public, ca păstrători ai adevărurilor sale, acest sinucigaș social ce provoacă Tradiția și Templul, acest paranoid ce se credea trimis de unicul Creator, acest tulburător al legii triburilor, al moralei, acest artistocrat al Ideii, obsesiv și tiranic în afirmațiile sale rigide, dictatoriale, ce „veneau” mereu vertical, de sus în jos, spre deosebire de orizontalitatea fermecătoare a unui Socrate, de democratismul ținutei sale pedagogice!

223 (…) E adevărat, Iisus și învățătura sa revoluționară au avut norocul aportului Apostolului Pavel, singurul dintre apostoli cu instrucție aleasă, filosofică, ce a răpsândit, a tradus deci, în limbaj specific, înalt, ideile lui Rabbi, răpsândindu-le astfel în lumea greacă și romană!

224 … Afirmam mai sus că Iissus, tipologic vorbind, este cu adevărat primul modern sau, dacă vreți, primul erou modern; aflat la intersecția a patru narațiuni fundamentale, profilul lui este atât de flou, de contradictoriu, încât esența lui nu se încheagă decât într-o post-lectură, într-o lectură comparată a celor patru texte ce se contrazic într-un mod ciudat , în ceea ce-l privește pe El, Învățătorul Vagabond și stabil, unul (în fapt, a inventat umilința opunând-o vanității cultivate de civilizațiile frumosului și individualismului greco-roman) și vanitos (cu câtă plăcere lasă să i se ungă picioarele cu ulei parfumat, lansând imediat, ca orice aristocrat al ideii, o teorie asupra cazului!...), umil încă o data, ca profesiune aproape, ca metodă, dar violent – ca metodă.  

228 (…) Și în această atitudine de tata „capricios”, acest părinte al fiului risipitor se apropie mult de postura unui Socrate, cel ce învață pe emuli, pe cei din jurul lui, nu numai să raționeze, să emită judecăți logice, dar îi învață actul pur al gândului (al justiției). „Când punem alături două corpuri, spunea Socrate, constatăm nu numai că ele sunt egale sau inegale, dar constatăm și IDEEA de egalitate și de inegalitate!” (…)

Și-apoi, cât patetism în această rezolvare magistrală a unei mărunte, aproape banale nenorociri de familie, câtă istorisire viitoare, câtă „modernitate” se ascunde în această ipostază a tatălui entuziasmat de ceva care ar fi trebuit, de fapt, să-l facă să arunce fulgere și să încrunte grav sprâncenele teribile de pater familias!

231 (…) Dacă am vorbit undeva de un Oedip „vechi”, cel al lui Sofocle, și de cel modern, cel al lui Freud, putem acum, extrapolând ideea de destin pildei talantului, să abordăm cele două fețe ale noțiunii de destin (cel puțin!), cea „veche”, grecească, și cea modernă, care începe cu mitul faustic, ce-și are vârful, fără îndoială, în vastul poem al ljui Goethe.

 

 

Forța exemplului

 

235 (…) Nu va fi o jungle, cum se tem unii (am observant că există o panică, aproape o modă a scepticismului în toate direcțiile, și în primul rând în cea politică, scepticism ce se aliază, ca întotdeauna la noi, cu sarcasmul facil, nu rareori gros, nenuanțat; scepticism care, sub faldurile unei grăbite eleganțe formale, nu face decât să ascundă rău o ezitare ce înainte, sub vechiul regim, putea părea la locul ei, chiar recomandabilă, dar care azi, în aurora unei noi și necesare Românii, nu este numai deplasată, ci și dăunătoare: e locul comun al indeciziei, al nesiguranței interne, al pierdeii capacității riscului, o sechelă și poate a nnei mai vechi moșteniri istorice, balcano-fanariote), nu jungle deci, ci, în sfârșit confruntare pe baza unor indici necruțători, concurență într-un climat de asistență și veghe social, e adevărat, dar amendarea implacabilă a imposturii sau „nepăsării active”, a „vigilenței efemere” și a altor „snobisme” de tip totalitarist.

236 (…) Cee ace ne așteaptă trebuie s-o facem cu calm, e adevărat, însă decis, bine și repede, foarte bine și foarte repede, altfel, chiar dacă vom câștiga, - nu avem cum să pierdem!, iată, mă devoalez ca un incurabil vitalist, ca un optimist de profesie, dar nu e adevărat că instinctul meu, daimonul meu, care în câteva rânduri m-a sfătuit bine (la începutul anilor 60 și în vara lui 71!...), mă împinge încă o dată s-o fac, să mă amestec în treburile publice – deci, chiar dacă, necesarmente, vom câștiga (și am suferit prea mult, prea absurd, uitați păream de vechiul nostru Zeu protector, precum și de ajutoarele sale cu fețe diferite și fluide, încât să ne putem permite și o iute clipă, doar în gând, luxul impudic de a pierde – să nu uităm că dacă vom pierde acum, vom pierde numai noi, generația, generațiile noastre, cei care vor veni după noi vor câștiga cu siguranță și vor fi, față de noi, la fel de aspri cum suntem noi cu cei care ne-au impilat decenii!....) – vom câștiga deci, e adevărat, dar nu există riscul să câștigăm la un nivel inferior?!

238 (…) – (…) Oricum, o condiție dificilă pentru țările vorbărețe, latine sau răsăritene, unde cuvântul inutil devine o invenție, și e suficient să amintim de arta negustorilor de covoare din bazarurile Orientului Apropiat ce fac, cu rafinament și îndărătnicie, din cale un scop, din negociere o artă în sine, disprețuind finalitatea și îmbogățind, înflorind la nesfârșit decorative și inspirate, delicioasa târguială?  

239 (…) Monotonia – o fericire ca o himeră blestemată, ca o promisiune care o faci în gând, surâzător, prietenilor de care te temi și pe care, uneori, i-ai prefera dușmani!

242 (…) Un adevărat pedagog și părinte va ști, va învăța instinctiv (cum poți să înveți instinctiv?!...) această modestie primordială: nu de creatori, nu de moralizatori are nevoie de lumea proteică a lumea tineretului, cum ne învață nu știu care demagogi ai pedagogiei, ci de martori.

 

III.Instituțiile

243 Una din bolile mai intime, mai profunde, ale eului nostru balcanic și latin este, probabil, „arta cuvântului”, „arta de a vorbi bine”, retorica. Istețimea de a mânui topica și vocabularul, deșteptăciunea de a fermeca auditoriul, de a-l convinge, nu ca în sofisitică – de orice lucru, ca și de contrariul său, dar și de a-l face să lupte și să sufere pentru lucruri indiferente și, ca o culme a geniului oral, poate: de a transforma totul în cuvinte, în cuvinte, în cuvânt, de a topi, lamina, aplatisa fenomenul, lumea fenomenală în toată obiectivitatea și succesiunea ei legică în discurs.

244 (…) Într-adevăr, retorica e un mărunt și neîntrerupt miracol, o baghetă magică în sfârșit găsită și, după un scurt exercițiu, ușor de manipulat pentru cei cu sânge aprins, mai probabil, născuți în zonele sudice ale continentului, pentru latinii și orientalii tuturor civilizațiilor. (…) Sau de inspiratul, mucalitul și înțeleptul vânzător de covoare din bazarele Orientului ce, ca un experimentat diagnostician, cercetează cu interes mersul și fața celui ce-i trage pragul, încercând să pătrundă nu numai rangul și puterea pungii vizitatorului, dar și știința sau harul întâmplătorului client de a intra în discurs, de a se pune în ipoteză, salvând astfel existența de cauzalitatea ei materială brutală, propunând un tip de demnitate: a logoslului, a salvării tuturor aparențelor și suspiciunilor!

245 Sau arta predicatorului inspirat, cel care arată calea morală unei comunități înfricate, ce ezită între vizibilă și invizibil, între util și grandios, între detaliu și întreg, între legenda trecutului și utopia viitorului, acel Mesiter Eckhart al comentariului animei și absolutului ce se întrupează în milă și înțelegere, acel Luther al furiei contra fenomenului uman cel mai reacționar – instituționalizarea actului absud al credinței!

246 (…) Biserica, probabil, în accepția modernă a acestui cuvânt de la latinescul instituio ce înseamnă așezare, ordonare, organizare.(…) Sau, ca să extindem și mai mult această noțiune: cultul morților, cultul mormintelor, nu este oare instituția noastră, a Românilor, dar și a altora, a Egiptenilor și a Grecilor, prima în sensul istoric și valoric, al necesității?! Într-adevăr , acesta e primul act cert nu numai al stabilității, al organizării unui teren, loc, pământ, odată cercetat, cucerit și îmblânzit, dar și primul semn al îmblânzirii umane, a descoperirii sinelui, a corpului, ce conține și alte valori decât cele utilitare, descoperirea lui anthropos, a ceea-ce-este-dincolo-de-om, în fapt, omul însuși, Socrate și elevul său, Platon, au descoperit un lucru esențial pentru întreaga dezvoltare a științelor umane, anume că într-o relație de egalitate sau inegalitate între două cantități este conținută, în afara acestui raport, și ideea de egalitate sau inegalitate în sine; (…).

247 (…) Dacă acceptăm însă că încreștinarea Româno-Bulgarilor a fost prima instituție arhaică pe aceste locuri, atunci școala, răspândirea literei, a slovei scrise, a fost cea de a doua în ordinea istorică. (…)

(…) O data cu limba latină, cu siguranță un mod, o instituție a comunicării, știința și instiuția armelor, a grupurilor armate, dar și reprimarea și organizarea umnaă în timp de pace, justiția deci, au populat din vechime meleagurile noastre.

 

IV: Un antic modern: Friederich Nietzsche

249 „Die Welt hat keine moralische Rechtfertigung, sondern nur eine asthetische”. Lumea nu are o justificare morală, doar una estetică, spunea Nietzsche încă de la începuturile sale, când era professor la Universitatea din Basel, unde publica prima sa opera majoră, încă impregnate de formația sa de filolog clasicist, conținând însă primii germeni ai nihilismului său viitor, Nașterea tragediei din spiritul muzicii.

251 (…) Lungul său război contra bisericii și a moralei ei ipocrite și cotropitoare – de aici refuzul imixtiunii oricărei morale, de aici negarea moralei ca atare, de aici propunerea de răsturnare a valorilor , în fapt de re-valorizare a valorilor (fur eine Umwertung aller Werte) – își are explicația, printre altele, și în efortul său supra-dimensionat! de a re-da, re-dărui omului unghiul psihologic al antichității, capacitatea insului social de a re-câștiga tactul, forța prezentului, re-punerea accentului, a semnificației existenței în immanent, în fapt o viziune subtilă, însă evident materialistă a lumii.

252 (…) Nimeni nu mai are azi curajul privilegiilor, curajul dreptului de stăpân, al sentimentului onoarei față de sine și egalii săi, dreptul la cultul distanței (zu einem Patos der Distanz). (…)

(…) Nu ne vom ralia în întregime la anti-creștinismul său decât în favoarea metodei, nu-i așa, ce ne va ajuta să înțelegem negarea valorilor ce neagă valoarea existenței, pentru a re-deștepta spiritul antic, individualist, apt de a se bucura de viață, de present, de „norocul nostru omenesc”. Și apoi, acel Patos al distanței care desemnează atât de exact și de poetic în același timp cultul persoanei și al drepturilor ei, în primul rând, poate, al demnității individuale pe care Nietzsche o invocă de atâtea ori cu argumente rationale, dar și cu patosul metaforei. (…) Democrațiile vechi grecești, ca și republicanismul roman, au instaurat ideea de democrație, de putere a demos-ului, fără a face din asta un fetiș și, mai ales, fără a demagogiza acest concept, fără a-l ideologiza, în fapt, fără a-l instrumentaliza, pentru ca, în spatele său, să obțină puterea abuzivă a unui grup sau a unor personae.

 

V. Necesitatea opoziției

261 (…) Țin minte o ședință la fostul Comitet Central, o „ședință ideologică”, lărgită, în care un domn, altfel extrem de simpatico și de inteligent, secretar CC, ce se află, „pur întâmplător”, în clipa aceasta în spatele gratiilor (mărunt, grăsuț, vioi, pentru a nu fi confundat cu un altul, înalt și grav, ce-și purta propriul chip, ca actorii greci, ca pe o mască), îndemnându-i, surâzător și incisiv totodată, pe cei ce rsăpundeau de centralele editorial să „raporteze” cât costă, ce „pierdere” aduce un volum de poezie statului!   

262 (…) Idee extrem de interesantă, înrudite cu curente asemănătoare din țările vecine cu destin ale României (să nu uităm niciodată, în valurile de scepticism ce ne bântuie cu motiv sau fără, că ne-am recăpătat libertatea, șansa de libertate o data cu întreaga zonă a Europei Centrale și de Est și, vor urma, probabil, soarta acestei zone, inertia ei ca și inertia întregii Europe de azi ce, după decenii de tangaj politic spre stânga și utopiile ei, se apleacă acum spre „dreapta” și, sperăm noi, spre valorile de centru!), forme și asociații de personalități vii, cinstite, ce suferă însă de o boală veche a tuturor asociațiilor elitei culturale: inconsecvența în timp și o anumită, precară solidaritate la vârf.

263 (…) E adevărat, în vacuumul actual politic, în experimentalismul și tatonarea social economică ce ne marchează și împiedică, încă, opinia mondială să declare România solidară definitiv cu vecinele noastre de destin, aici, în estul Europei, unii dintre colegii noștri, bine intenționați sau doar naivi, cred că pot suplini o îndelungată experiență specifică sau poate chiar vocația anume de politician prin fraze sau judecăți de bun simț, paradoxale sau, uneori, de-a dreptul imbecile.

 

VI. Das eine Europa

265 (…) Cum să numim asta: realism, hiperrealism, scepticism, fugă de răspundere, balcanism – acea pseudofilosofie, laminată între contemplativul asiatic și atitudinea, concepția diamică europeană ce face din nepăsare, din acceptarea nediferențiată a istoriei o joasă fatalitate, o senzualitate suspectă, provincială – cum s-o numim: oboseală de istorie, absență a curajului istoric, sau e, pur și simplu, doar o oboseală, o descurajare lungă, infinită, datorată lungului tunel de oroare și dezumanizare din care ieșim?    

 

VII. Cazul Lucian Blaga

271 (…) O întreagă civilizație e salvată, de o singură carte, și ea se cheamă Luntrea lui Caron.

(…) Poeta vates!

272 (…) Dacă perioada „1812”, a cotropirii teritoriului marii și sfintei Rusii de către armatele napoleoniene, este restituită o data pentru totdeauna de oglinda subiectivă a geniului tolstoian în Război și pace, atunci, o data pentru totdeauna, năvălirea barbară, ideologică, sovietică, pe pământul cultural al României va fi oglindită decisive, așa cum acizii sapă, mănâncă placa de bronz a istoriei, de proiecția romanesc-poematică, cărturăresc-epică, ironic-erotică, idilic-epică a Luntrei lui Caron.

273 Există, într-adevăr, în roman, o astfel de luntre, un bac, un bord, o amabarcațiune ce traversează râul, Mureșul, și manipulatorul său este un popă, un teolog, nu unul răspopit, ci decăzut din funcție (cu harul intact, deci!) de noile, tembelele autorități, un popă ce prinde, după numai câteva zeci de pagini, imaginea unui satyr! după câteva pagini, e drept, dar și sub presiunea eroului principal, a naratorului! (…)

(…) Octavia, al cărei trup ispititor și spirit jucăuș, de hetairă, se topesc în rândurile romanului, fără încetare, ca reflexele în unda apei norilor, plantelor, peștilor… (…)  

274 (…) În drum, familia fugară va face o haltă în Câmpul Frumoasei, satul natal, unde eroul romanului își va întâlni alter ego-ul, prietenul din prima copilărie, fratele geamăn de idei și de formație, profesorul de filosofie de la Iași, Leonte Pătrașcu. Sunt cele două fețe ale unui Ianus auctorial, poezia și filosofia, deși, ca să fim drepți, consistență epică prinde doar primul, Axente Creangă, ce ocupă nu numaiun spațiu privilegiat în carte, dar ale cărui introspecțiuni bogate îl fac să poarte ades flamura naratorului. Spre celălalt ego, Blaga transmite conceptul uscat și experimental – vezi în finalul cărții capitolul ce conține schițele metafizice ale lui Leonte, moștenirea sa ideatică, în fapt, embrioane ale filosofiei și misticii noționale și naționale a lui Blaga, (…).

275 (…) Încă în refugiul montan o cunoaște însă și pe Octavia, celălalt pol al erosului cărții, femeia-vampă și hetairă, îmblânzitoare și vicitmă a propriului soț, părintele Vasile ce, pe câteva sute de pagini, parcurge drumul invers de la cultură și dogmatică spre munca brută, fizică și păgânism.   

276 (…) Bineînțeles, în roman nu se întâmplă lucruri extraordinare, Blaga are bunul instinct de a-și circumscribe strict și epic datele esențiale ale biografiei sale profesionale și sociale, ultima perioadă mai ales, cea pe care nu o cunoșteam, în jurul căreia se țesuseră legend, false și răutăcioase legende, o terra incognita ce iese acum din ceața bântuită de stafii, fals eroism, minciuni și mai ales de o vulgară mitologie a stalinismului în Transilvania, în România. (…) Luntrea lui Caron este un fericit hibrid între un roman erotic și o carte de temoignage, aici, ca și în unele cărți ale lui Kundera, biograficul se amestecă cu reportajul istoric, proustianul face corp comun cu fresca social, personajele, ele însele, oscilează între conturul obiectiv, rece și proiecția polemică, iar peste toate domnește calm, aproape riguros, realismul. Două lucruri trebuie numaidecât observate:

-        într-o vreme când aproape nimeni nu făcea literature de sertar, la începutul anilor 50, o

enormă slăbiciune a generației afirmate și ilustre, dar și a celor  mai tineri și foarte tineri, iată, Blaga, titanul, Poetul exemplar, dar și unul din foarte puținii creatori de sisteme de gândire pe solul limbii și culturii noastre modern, se retrage în marginalitate și într-o (înteținută, nu rareori, de colegi și foști emuli) amară neînțelegere, martiraj cultural și fizic, pentru a produce acest op remarcabil, frescă nu a societății, ci a Timpului! Dacă colegii săi din Academie, de glorie, de geniu ar fi făcut aceastea, ar fi avut curajul bărbătesc și superioara luciditate ale poetului rilkeian (în primele volume) și ale gânditorului postkantian, dacă atâtea nume mari (Călinescu, Sadoveanu, Vianu, Camil Petrescu, într-un târziu și Arghezi) și-ar fi asumat responsabilitatea profesională, morală și națională, stalinismul nostru cultural, chiar și cel politic, ar fi arătat altfel: mai puțin aproape de Ruși și de Bulgari, mai aproape de Unguri, Polonezi și Iugoslavi.   

277 (…) Ei bine, iată dovada minciunii și atâtor false și otrăvitoare legend care porneau nu porneau numai din defăimarea agresivă și brutală a fostului său emul, Mihai Beniuc, dar și din atâtea guri și conștiințe de scriitori talentați, deja laureați de „noul regim”, inși respectabili luați fiecare în parte, dar extrem de deficitari, nu numai din volumele lor din acea vreme, unde se simțea o bruscă cotitură spre aleile fripturismului și diversiunii politice, dar și în curentul de opinie pe care-l creau în jurul puținelor, foate puține siluete de giganți vii și tăcuți în barbaria ce se pregătea: un George Bacovia, un Dan Barbilian, un Vasile Voiculescu, un Lucian Blaga. De aceea vorbeam mai sus de o supracapodoperă; Luntrea lui Caron întrunește perfecțiunea profesională și morală în același timp, este unul din foarte rarele noastre acte de verticalitate absolută etică într-o perioadă limită, este proba că rezistența, sertarul erau posibile, că, încă o dată, nu există măiestrie adevărată în afara demnității persoanei, a vocației, că România, trebuie să se adune în jurul unor astfel de siluete, rare, dar existente, mai degrabă decât în jurul unor colegi de lut ce practicau egoismul persoanei dus până la vulgar, de neînțeles mercantilism, un cinism leneș și aproape persiflativ ce risca să devină – și a devenit! – normă pentru alții, mai neînsmenați sau mai tineri!...

278 (…) Romanul unui poet da, dar al unui poet păgân!

Rareori vom întâlni într-o carte românească atâta întoarcere spre senzorialul precreștin, atâta imaginație febrilă a simțurilor, atâta geniu de a transforma spiritualul în materie semnificativă, complice, metamorofoza întregii paste umane, composite și refractare, în senzualitate, un nou Pan se află la lucru și, fapt pe care nu l-a remarcat nimeni, toate vârstele poetice ale lui Lucian Blaga sunt reunite sub o singură arcadă, de la postimpresionismul și senzualismul naiv din Poemele luminii, până la ultimele mari poeme, apărute postum, în care o didactică superioară (ce amintește de Elegiile romane ale lui Goethe) exclude aproape orice metaforă, unde se înstăpânește discursul istoric, vizionar, unde, din nou, în forme aproape insesizabile, faunescul, senzualul individual se amestecă cu vinul cosmic.

279 O ars poetica blagiană e, fără îndoilaă, acest roman, Luntrea lui Caron, iar cei care o văd ruptă de filosofia și de poezia sa greșesc având dreptate, dar dreptatea aceea imediată și tehnicistă ce trăiește o singură zi. (…) În tinerețe, recunosc, am fost tentat să o fac și am avut o epocă în care această scriere romantică m-a dezamăgit: peste tot vedeam personaje ireale, expresioniste în mod disproporționat, un discurs spongios din care se scurgea un pathos nesfârșit, inepuizabil, pe scurt: o lucrare nerealistă, amestec de proză și poezie, știință și politică, inferioară cu siguranță – mi se părea atunci! – unui roman de a doua mână a secolului XX, cum ar fi Les Thibaults. (…) Luntrea lui Caron are valoare pentru că este reclamat de un sistem definit și organic, sistemul blagian. El este piatra ce se potrivește în mozaicul vast și strălucitor, unul din cele mai complexe ce le-a produs spiritul românesc modern.

280 (…) Limba aceea veche, domoală, parfumată de esențe ce vin nu din cronicile muntene – atât de iubite pe lângă Dunăre! – ci din straturi vechi ardelene, nu vom înțelege mai bine limba poemelor lui Blaga după Luntrea lui Caron! (…)

Apropo de Goethe: da, iată pe olimpianul nostru, la o depărtare de două secole și nu numai prin vastitatea operei și a motivelor sale, dar, cum o spuneam mai sus, prin amoralitatea noastră, păgânismul superior ce străbate această cronică sau poem epic, cum vreți, forța autorului de a se instala în afara prejudecățile burgheze, chiar deasupra lor.

281 Dar câtă artificialitate la el [G. Călinescu], chiar și în Bietul Ioanide, o carte exemplară, cât narcisism nu de cea mai bună factură (cât nombrilism deci!), ca să nu mai vorbim de prostituția ce minează întreg Scrinul negru, groasă șarjă la adresa aristocrației „decăzute”, a marii burghezii în mizerie. (…)

(…) Hardy din Tess d Uberville, dat mai ales Goethe, cel din Afinități elective, din Wilhelm Meisters Lehrjahre, dar și naturalistul și mineralogul, dramaturgul (în Iphigenia, mai ales), Goethe ce părea unora un cinic și apatrid și care nu ne lasă numai ultima viziune totală asupra omului, dar se arată a fi un antic, un adevărat spirit antic renăscut, capabil de acea formă de naivitate, de acea genială emfază ce permite spiritului marile sinteze, sintezele vizionare. Un astfel de spirit, ejusdem farinae, pare că se degajă din întreaga opera blagiană o vedem mai lămurit ca niciodată în acest roman în care tânărul Blaga renaște pentru a se contopi cu cel bătrîn, amar și revoltat, dar cu câtă bucuroasă surpriză constatăm că efluviile sale poetice, puterea sa afectivă au rămas intacte. (…)

Iar, în final, geneza Zodiei cumpenei, una din puținele capodopere românești comparabile cu Odă – în metru antic a lui Eminescu, și istoria scrierii poeziei, amânarea citirii ei, toată această pedagogie a creației, natura mereu prezentă, învăluitoare și complice – singura complice în acele vremi în care fuseserăm părăsiți de toți și de toate – seducția, dar și paideea, în jurul siluetei feminine, deținătoarea unui alt mister: creându-și poemul, poetul o creează și pe ea, e acre-l susține în luciditatea profiundă a viozunii lumii rănite.  

 

Addenda

Discurs ținut la redacția revistei „Orizont”, în decebrie 1996

286 (…) El [M. Dostoievski] coboară în afunduri și are ce au marii gânditori și scriitori: privirea terorizată, susținută a infernului.

287 (…) [anii 60] Ne-am pus chiar problema existenței lui Dumnezeu. Sau problemele cosmogoniei, problemele fundamentale ale filsofiei,a le gândirii umane. (…)

(…) În vara aceluiași an [1976], la Stockholm, am scris Pândă și seducție, și mai apoi Amfitrion. (…)

(…) Or, în în ultimii ani, eu mi-am ales teme tot mai imposibile: în Drumul spre iad, unde am abordat tema ontologică a viului, în Amfitrion, tema necesității zeilor.

289 (…) Și, apropos de rezonanță, am citat la Craiova această strofă din Rilke, care era, atunci, pentru mine o ars poetica, o susținere a neîncredere mele în comunicabilitate: „(…)”.

291 (…) Știu foarte bine unde slăbește tensiunea. De pildă, în Amfitrion știu exact locul unde scade – la sfârșitul volumului doi, unde scade până aproape de non-valoare.

293 (…)  Cred că falsele Casandre care anunță mereu tot felul de falimente, dispariții, exagerează.

296 (…) Un estetician german spunea că primul element al capodoperei este surpriza. Uimirea, spaima, și abia apoi bucuria, catharsis-ul.

Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim (ȚIPLIC 2002)

Ioan Țiplic, Alexandru Madgearu, Românii în opera Notarului Anonim, Cluj-Napoca, 2001, 259 p. + 5 h. în „Acta Terrae Septemcastrensis”, ...