Teophile Gautier, Istoria romantismului, vol. III, trad. și note de P. Zverna (1872), Minerva/Biblioteca pentru toți 1349, București, 1980
Gautier despre el însuși
6 (...) Am știut să citesc la vârsta de cinci ani și, de atunci încoace, am putut spune, întocmai ca Apelles(1): Nulla dies sine linea(2).
1 = Pictor grec, portretist al lui Filip II și Alexandru Macedon.
2 = Nici o zi fără o linie. (lat.)
8 (...) Nici un învingător roman n-a fost mai mândru ca mine.
9 (...) În afară de faptul că scriam versuri latine în stil decadent, (...); (...); apoi am făcut traduceri din Musaios, din Antologia greacă, și, mai târziu, un poem despre răpirea Elenei, în versuri de zece picioare.
11 (...) Ajuns în fața Jupiterului romantic [V. Hugo], n-am putut spune nici măcar cuvintele pe care le-a spus Heine când a fost prezentat lui Goethe: „Cât de bine țin de sete prunele pe drumul de la Jena la Weimar!”
12 Ne miram văzându-l [V. Hugo] că merge cu noi pe stradă ca un simplu muritor și ni se părea că n-ar trebui să iasă în oraș decât într-un car triumfal, tras de patru cai albi și cu o Victorie înaripată ținându-i deasupra capului o cunună de aur.
15 (...) Nu pot descrie încântarea pe care mi-a pricinuit-o această poetică și sălbatică țară [Spania], visată prin mijlocirea Poveștilor din Spania și Italia de A. de Musset și a Orientalelor lui Victor Hugo. (...)
Am străbătut Italia în 1850 și m-am dus la Constantinopole în 1852. Aceste călătorii sunt prezentate în volume. (...) Am o mare ușurință în a mă adapta fără nici un efort la viața diferitelor popoare. Sunt rus în Rusia, turc în Turcia, spaniol în Spania, (...).
Gavarni
16 Din străfundul secolelor, lumea antică ne domină încă atât de mult, încât cu greu luăm aminte la civilizația ce ne înconjoară; în ciuda strădaniilor depuse de Paris și de Londra, Atena și Roma sunt și acum capitalele gândirii. În fiecare an ies din colegii mii de tineri greci și mii de tineri romani ce nu au habar de lucrurile moderne; eu admir, mai mult ca oricare altul, această mare forță a ideii și această putere a frumosului; dar oare nu-i ciudat că arta reflectă atât de puțin epoca contemporană? Studiile clasice inspiră un dispreț adânc față de obiceiurile, deprinderile și costumele actuale, ce sunt atât de puțin înfățișate în monumente, statui, basoreliefuri, tablouri, mobile și bronzuri;
17 (...) Ingres este un atenian, discipol de-al lui Apelles și Fidias; sufletul său pare că s-a înșelat asupra secolului și că și-a făcut intrarea în lume cu 2400 de ani mai târziu decât trebuia; tablourile sale ar putea ocupa un loc în pinacoteca propileelor; în ceea ce privește portretele sale, stilul le face antice și le scoate în afara timpului, conferindu-le nemurirea. Delacroix nu iese din istorie, din Orient sau din Shakespeare; (...). (...)
Desigur că Venus din Milo este o statuie admirabilă, șlefuită de sărutările secolelor, superlativul frumosului, efortul cel mai încununat de succes al geniului uman ce vrea să-și imortalizeze idealul;
18 eu însumi ador acest tors sublim, a cărui frumusețe divină nu poate fi tăgăduită de nimeni. (...) (...); mantia Polymniei nu se așează pe trupul ei cu mai multă suplețe decât șalurile mari de India pe umerii și șoldurile bine făcute ale femeilor din zilele noastre. Heinrich Heine, marele plastician, nu se înșela în această privință și se uita la o pariziancă înfășurată în șalul ei amplu ca la o zeiță greacă înveșmântată în hlamida sa de Paros. Iar lui Balzac îi plăceau mai mult doamnele Firmiani, (...) decât întregul Olimp feminin și poate chiar decât Venus, cea „adorabil de obosită”, cum spunea Goethe. Oare aceste fermecătoare chipuri, (...), pe care nici Praxitele n-ar voi să le clintească de la locul lor, dacă ar trebui să le copieze în marmură, nu sunt și ele demne să figureze pe o medalie?
20 (...)Lui Gavarni nu i-a păsat prea mult de figurile Partenonului, nici de Venus din Milo sau Diana din Gabies; el și-a găsit idealul în figura micuță a pariziencei, ale cărei imperfecțiuni sînt și ele niște grații;
21 nu are importanță dacă nasul nu este în linie dreaptă cu fruntea, dacă obrajii sunt mai mult rotunzi decât ovali, dacă gura se ridică puțin în sus la colțuri, gâtul este gingaș și este lipsit de cele trei cute ale colierului Afroditei, (...). Artistul nu vrea să deseneze o nimfă antică, ci femeia care trece pe stradă și pe care o urmărești cu privirea. El nu litografiază după figuri sculptate, ci după modele vii.
25-26 (...) Cum să crezi în valoarea acestor opere multiplicate ce vin să te găsească acasă, în fiecare dimineață, strecurate în gazetă, mai ales că ele sunt vii, spirituale, expresie a obiceiurilor noastre, pline de foc și vervă, originale ca gândire și execuție nedatorând nimic Antichității, și înfățișând iubirile, aversiunile, gusturile, capriciile, ticurile, hainele cu care suntem îmbrăcați noi înșine, tipurule de grație și cochetărie ce ne plac nouă, mediile în care ne petrecem noi înșine viața? Toate acestea sunt lucruri ce nu par serioase; și cel admiră nudurile lui Ajax, Tezeu, Philoctet, va considera că parizienii lui Gavarni nu sunt decât niște bieți oameni de rând.
Domnișoara Rachel
28 (...) Pe trupul ei prelung, elegant și suplu, vălurile cădeau în cute, ca așezate de mâna lui Fidias; nici o mișcare modernă nu-i tulbura armonia și ritmul mersului; se născuse antică și trupul său alb părea făcut din marmură greacă. (...); mult timp a fost socotită urâtă, deși artiștii studiau și reproduceau, ca pe un tip de perfecțiune, masca ei cu ochi negri, desprinsă parcă de pe fața Melpomenei!
29 (...) Când apărea, în ciuda decorului cu fotolii și coloane corintice, ce sprijineau bolți cu rozace, în plină Grecie eroică, în ciuda anacronismului prea frecvent al limbajului, ea te făcea să te simți, pe față, în mijlocul Antichității celei mai pure. Aveai în fața ochilor Fedra lui Euripide și nu pe aceea a lui Racine. Domnișoara Rachel schița cu linii suple, îndrăznețe și primitive, ca pictorii vaselor grecești, o imagine în văluri lungi, cu podoabe sobre, de-o austeritate grațioasă și de un farmec arhaic, pe care era cu neputință s-o mai uiți. (...) Succesul ei, atât de mare la noi, ar fi fost și mai mare încă pe scena teatrului lui Bachus la Atena, dacă grecii ar fi admis ca femeile să joace în tragedii. (...) Prin felul în care își purta mantia, ea spunea uneori mai mult decât autorul într-o lungă tiradă și, cu un gest, ducea tragedia, uitată la Versailles, pe vremuri fabuloase și mitologice.
Timp de 18 ani, ea singură a ținut în viață o formă moartă de artă, nu întinerind-o, cum s-ar putea crede, ci făcând-o din nou antică, din îmbătrânită cum poate era;
30 (...); domnișoara Rachel a fost rece precum Antichitatea, ce considera indecențe manifestările exagerate ale durerii, îngăduindu-i doar lui Lacoon să se zvârcolească în încolăciturile șerpilor și Niobizilor să-și chirceasă trupurile sub bătaia săgeților lui Apollo și ale Dianei. Lumea eroică era calmă, puternică și virilă, ca șicum s-ar fi temut că strâmbăturile îi strică frumusețea; de altfel, suferințele noastre zbuciumate, disperările noastre puerile, surescitările noastre sentimentale ar fi alunecat ca apa pe trupul acestor ființe de marmoră, indiviudualități sculpturale, pe care numai fatalitatea le putea zdrobi, după o lungă luptă. Eroii tragici erau aproape egalii zeilor, din care neamul lor cobora adeseori, și mai curând se răzvrăteau împotriva sorții decât de tânguiau. Deci, domnișoara Rachel a procedat bine când nu și-a muiat vocea în lacrimi și când n-a rostit alexandrinul cu voce tremurată, imprimându-i exagerata sensibilitate modernă. Ura, mânia, dorința de răzbunare, revolta împotriva destinului, pasiunea groaznică și sălbatică, iubirea nebunească, ironia mușcătoare, desperarea plină de mândrie, rătăcirea fatală, iată sentimentele pe care trebuie să le poată exprima tragedia; dar ea trebuie să le exprime așa cum ar face-o basoreliefurile de marmoră de pe pereții unui palat sau ai unui templu, fără să strice armonia liniilor sculpturii și păstrând eterna seninătate a artei.
(...) Ea a fost simplă, frumoasă, impunătoare și puternică, așa cum e arta greacă pe care o reprezenta prin mijlocirea tragediei franceze.
31 (...) Ea și-a păstrat toată viața atitudinea de statuie și albul de marmoră.
(...) Este o figură deosebită, izolată pe soclul ei, în jurul căruia corurile și semicorurile tragice au evoluat după ritmul antic. O putem lăsa pe acest soclu; va fi cea mai frumoasă figură funebră de pe mormântul tragediei.
(...): este adevărat că nu s-a amestecat în literatură, dar, reînviind vechea tragedie moartă, ea a pus o piedică marii mișcări romantice, care ar fi înzestrat poate Franța cu o nouă formă de dramă. (...); dar, pe de altă parte, prin frumusețea și geniul ei, a reînviat idealul antic și ne-a făcut să visăm la o artă mai elevată decât aceea pe care o interpreta.
(...); mâinile ei delicate, nu mai mari decât era nevoie să cuprindă mânerul pumnalului tragic, mișcau evantaiul ca niște mâini de regină. (...) Uneori era de o veselie la care nu te-ai fi așteptat de la o regină a tragediei;
32 multe cuvinte subtile, multe replici și multe vorbe de duh au ieșit din această frumoasă gură desenată ca arcul lui Eros și mută acum pentru totdeauna.
Și, la urma urmei, cât de tristă este soarta actorului!El nu poate spune ca poetul: Non omni moriar(1).
1 = Nu voi muri de tot. (lat.) (căci opera îmi va supraviețui) Horațiu, Ode, III, 30, 6.
Progresele poeziei franceze după 1830
I.
33 (...) Aș fi preferat să intru direct în subiect, in medias res(1), dar nimic nu începe brusc;
1 = În miezul lucrurilor. (lat.) Horațiu, Ars poetica, v. 148.
34 O adiere venită din Grecia a ațâțat imaginațiile și lumea a respirat cu voluptate florile cu parfum amețitor, ce le-ar fi înșelat până și pe albinele de pe Hymet(1).
Trecuse prea multă vreme de când Muzele țineau în mâinile lor doar buchete de flori artificiale, flori în care tremura niciodată vreo lacrimă omenească și nici vreo perlă de rouă! Această reîntoarcere la Antichitatea veșnic tânără a făcut să izbucnească o nouă primăvară. Alexandrinul a învățat de la hexametrul grec cezura mobilă, varietatea formelor, suspensiile, ingambamentele, toată acea armonie și acel ritm interior regăsite închip atât de fericit de poetul care a scris Tânărul bolnav, Cerșetorul și Oarystis. Acestea, și mai ales micile poeme neterminate, ce seamănă cu niște basoreliefuri, în care lângă figuri aproape finisate se pot vedea altele numai vag sculptate cu dalta, (...).
(...) De Vigny publica Poeme antice și moderne;
1 = Munte în Attica, la sud de Atena, renumit prin mierea stupilor de aici și prin marmură.
36 (...) Laprade (...), dar el a rămas pentru noi hierofantul naturii vegetale și al singurătăților alpestre, un fel de druid sau mai degrabă un preot al Dodonei(1). (...)
Laprade a fost unul din primii poeți care a așezat din nou la mare cinste zeii păgânismului și și-a întors privirile spre Grecia, părăsită de noua școală ca fiind prea clasică.
1 = Străvechi oraș din Epir, unde se afla un templu al lui Zeus, în apropierea unei păduri de stejari, al cărei sunet era interpretat ca fiind vocea zeului.
37 Poemele Eleusis, Capul Suniam și altele sunt mărturia acestei inspirații arhaice și alexandrine.
Laprade a scris și Poemele evanghelice, în care botează arta greacă cu apa Iordanului; dar fondul naturii sale este un fel de panteism spiritualist.
38 Primul său volum, intitulat Cariatide, poartă data 1841 și a făcut senzație. (...) (...); Bainville poate spune ca și Ovidiu: „Fiecare frază pe care încdercam să o scriu era un vers”.
39 (...) Noua școală fusese foarte sobră în ceea ce privește mitologia. Se spunea briză și nu zefir, iar marea era numită mare și nu Neptun. Theodore de Bainville, ca și Goethe, introducând alba Tyndaridă în întunecatul castel feudal din Evul Mediu, a adus în burgul romantic cortegiul vechilor zei, cărora Laprade le ridicase un mic templu de marmură albă în mijlocul pădurii pe care știe atât de bine să o cânte. El a îndrăznit să vorbească despre Venus, Apollo și nimfe; aceste nume frumoase îl seduceau și-i plăceau ca niște camee din agat și onix. La început a înțeles Antichitatea cam în maniera lui Rubens. Dar casta paloare și contururile potolite ale marmurelor nu-l satisfăceau pe acest artist dornic de culoare. Zeițele sale își arătau, în valuri sau nori, trupuri de sidef cu străluciri trandafirii și azurii, învăluite în păr de un roșu sclipitor, cu tonuri de culoarea ambrei și a topazului și cu rotunjimi de o opulență de care arta greacă s-ar fi ferit. (...)
Mitologia ocupă un loc important în acest volum [Exilații], în care Bainville s-a vădit a fi mai grec decât în oricare altul, cu toate că zeii și mai ales zeițele sale iau uneori înfățișare florentină, semănând cu Primaticio (1504-1570), (...).
41 (...) Oare în lojele Vaticanului nu vedem (...) amorașii biciuiesc cu un fir de pai melcii înhămați la carul ce-i poartă, (...)?
Din categoria poeților ce țin de amândouă epocile fac parte marchizul de Belloy și contele de Gramont, acest Pytheas și acest Demon al poeziei, (...).
42 (...) Vom cita poemul Libith [Belloy], care, după tradiția orientală, a fost prima soție a lui Adam; (...). (...), iar în Bizantinii, un dialog între doi ciobani ce zăresc ivindu-se zorile unei noi credințe, (...).
43 (...); dar ar însemna să lăsăm incompletă fizionomia poetului [Belloy], dacă nu am aminti cel puțin de Damon și Pythias, încântătoarea piesă cu subiect inspirat din Antichitate - (...).
(...) și care, învins de soartă, își păstrează chiar și în durere atitudinea puternică a Sclavilor lui Michelangelo. (...) Endymion are puritatea unei marmore antice luminată de lună. Sărutul argintat al Dianei poate coborî asupra acestui frumos adolescent, pe care păstorii din Latmos îl venerează ca pe un zeu.
44 (...), Arsene Houssaye a dat publicității trei culegeri: (...) și Poemele antice, ce datează din 1850 (...).
45 (...) și iată-l [Houssaye] sculptând în marmoră o Diană - zeiță a vânătorii - sau vreo altă figură mitologică a cărei culoare albă se desprinde de pe fundalul frunzișului proaspăt. (...) (...) Diaz, marele colorist în pictura căruia, din când în când, Venus a lui Prud`hon se plimba sub clarul de lună din O mie și una de nopți;
46 (...) Pommier se complace în această luptă și se frământă ca un Vulcan în craterul său, fericit să vadă cum zboară în dreapta și stânga scânteile roșii și să audă cum ritmul sonor răsună sub boltă. (...) Amedee Pommier (...) și, la nevoie, ar fi putut scrie singur Nemesis. Principalele volume ale domnului Pommier sunt (...), Oceanide și fantazii, (...).
48 (...); Chapelain ar fi putut spune despre el ca despre Moliere: „Băiatul ăsta e tobă de latină”.(...)
Poemele lungi sunt destul de rare în noua școală și mai ales în poemele didactice; se pare că acest gen este depășit și, totuși, el nu-i decât antic. Hesiod a scris Munci și zile, iar Vergiliu Georgicele, opere ce se echilibrează din plin cu Anotimpurile lui Saint-Lambert și cu Grădinile abatelui Delille. (...) Bunul cal înaripat n-a azvârlit din picioare cu putere așa cuma făcut Pegasul din Balada lui Schiller, când a fost pus de un necioplit să facă treburi nedemne de el. Dându-și seama că mâna care îl conduce este o mână de poet, el nu s-a ridicat spre stele cu plugul sfărâmat, ci a tras brazdă dreaptă, căci lucra pământul bun al pantelor line ce leagă Parnasul de câmpie. Pentru a scrie Georgicele nu-i de ajuns să fii Vergiliu, trebuie să fii și ca M. de Dombasle și aceste două calități se întâlnesc rar la același om.
50 (...) Vergiliu, după ce ar fi scos în evidență câteva stângăcii, ar fi aplaudat aceste noi Georgice [C. de la Fayette].
53 (...) Cum poeții nu se sfiesc deloc să spună prozatorilor care îi critică: „Ne sator ultra crepidam”(2), (...).
2 = Cismarul să-și vadă de calapoadele lui. (lat.) Maximă ce i se atribuie pictorului Apeles și se referă la competența asupra artei.
II.
55 (...) Cimpoiul [P. Dupont] este, în genul său, o micuță capodoperă, un fel de idilă a lui Teocrit, în cuplete compuse într-o tonalitate mai simplă și mai familiară.
56 (...), ai spune că ai de-a face cu un faun ce-l învață pe-un păstor dintr-o eglogă arta de a îmbina cu ceară bucățile de stuf din naiul lui Pan. (...) (...), dar autorul poemului Boii Dupont nu este numai un poet bucolic, care, retras în a sa vale Tempe(1), rămâne străin de agitația orașelor sau nu distinge din ea decât niște zgomote nedeslușite și îndepărtate, ca păstorii lui Vergiliu ce se întreabă, stând la umbră, ce este această Romă despre care se vorbește atât de mult.
1 = Vale în Grecia (Tesalia), între munții Olimp și Ossa, udată de râul Peneu. Vergiliu i-a cântat frumusețea în Bucolicele sale.
57 (...) Muza este geloasă. Ea are mândrie de zeiță și nu recunoaște decât propria sa autoritate. (...)
58 (...) Asta nu înseamnă că Muza refuză cu totul inspirația din evenimentele vremii;
59 (...) (...), este cu neputință să fixăm vreo dată pentru Poemele antice ale lui Leconte de Lisle, ce i-au emoționat pe toți aceia ce, în Franța, mai sunt încă sensibili la arta serioasă. (...) Adânc pătruns de spiritul antic, Lisle privește civilizațiile actuale ca decadente și, ca și grecii, ar numi cu dragă inimă „barbari” toate popoarele ce nu vorbesc idiomul sacru. Goethe, olimpianul de la Weimar, (...).
60 (...) După o perioadă în care pasiunea fusese divinizată și în care lirismul, buimăcit, dădea puternic din aripi printre nori și fulgere, perioadă când poeți curajoși încălecau Pegasul și călăreau fără șa, era o ciudată noutate să-l vezi pe acest tânăr venind să proclame, aproape ca o dogmă, impasibilitatea, și făcând din ea unul din principalele merite ale artistului.
Volumul Poeme antice începe cu un poem închinat frumoasei Hypatia, acea sfântă păgână care a suferit martiriul pentru vechii zei. Hypatia este Muza lui Lisle și reprezintă, într-un chip admirabil, sensul inspirației sale. Ea avea tot dreptul să fie invocată de poet la începutul poemelor sale, iar îi datora din plin primul poem. Poetul are, ca și ea, regretul zeilor săi superbi, cele mai perfecte simboluri ale frumuseții, cele mai minunate personificări ale forțelor naturale, zei care, căzuți din Olimp și lipsiți de temple și adoratori, mai stăpânesc încă lumea prin puritatea formei. Poetul modern, care ar fi trebuit să se nască la Atena pe timpul lui Fidias, amestecă în mitologia antică interpretări paltoniciene și alexandrine. El regăsește în poveștile păgâne ideile primitive uitate și, ca împăratul Iulian(1), se întoarce spre originile lor. Uneori el este mai grec decât grecii și ortodoxia sa păgână te face să crezi că a fost, ca și Eschil, inițiat în misterele de la Eleusis. În epoca noastră este ciudat să întâlnești un spirit din care să fie izgonită orice idee modernă. În dragostea sa arzătoare față de elenism, Lisle nu se știe pentru ce a renunțat la terminologia latină adaptată la numele grecești, fapt ce lipsește aceste cuvinte atât de frumoase prin ele înseși, de o parte din sonoritatea și culoarea lor.
1 = Supranumit Apostatul, născut la Constantinopole, împărat roman (361-363), nepot al împăratului Constantin, a abandonat religia creștină și a favorizat renașterea panteonului păgân. A murit într-o campanie împotriva perșilor.
61 La el Jupiter devine din nou Zeus, Hercule - Herakles, Neptun - Poseidon, Diana - Artemis, Junona - Hera și așa mai departe. Centaurul Chiron și-a reluat K-ul, ce îi dă o înfățișare mai sălbatică, iar denumirile locurilor nu apar în versurile poetului decât cu adevărata lor ortografie și cu epitetele lor tradiționale. Acestea sunt, fără îndoială, detalii pur exterioare, dar care au însemnătatea lor. Prin armonia și noutatea lor, ele sporesc frumusețea metrică a versului; desinențele lor neuzitate aduc în multe locuri rime neprevăzute și, în poezia noastră, lipsită atât de silabe scurte cât și de silabe lungi, o surpriză de acest fel este o fericire; urechea ce așteaptă nerăbdătoare sunetele este bucuroasă să fie amăgită de rezonanța unui timbru antic. Poate că Lisle împinge prea departe logica sistemului său când spune parcelor moire, destinelor Keres, cerului uranos. Ar fi mai simplu să scrie de-a dreptul în grecește; dar curânde te obișnuiești cu aceste restituiri ale numelor antice, care la început par oarecum neobișnuite, și te bucuri, fără să faci vreun efort, de această poezie austeră, nobilă și pură, ce produce asupra cititorului efectul unui templu în stil doric, ce se profilează alb pe fundalul violet al munților sau pe un crâmpei de cer albastru. Uneori, nu departe de templu, statui de eroi, zeițe sau nimfe, având în spate tufișuri de mirt sau oleandru, își desenează frumusețea castă și nudă, în carnea strălucitoare a marmorii de Paros. Acesta este singurul ornament pe care sobrul artist și-l îngăduie.
În opera grecului Andre Chenier, deși impregnată de cel mai pur sentiment al antichității, se mai află încă amestecate elemente latine, ca un fragment din Homer imitat de Vergiliu, ca o odă de Pindar tradusă de Horațiu. Helenismul lui Lisle este mai net și mai arhaic; inspirația sa vine direct de la sursă și nu-și amestecă apele cu nici un val modern.
62 Unele poeme ale sale par a fi chiar traducerile unor opere grecești ignorate sau pierdute. În ele nu aflăm grația ironică ce constituie farmecul poemului Tânărul bolnav, ci o frumusețe severă, uneori puțin rece și aproape eginetică, într-atât de riguros este poetul cu el însuși. Lisle nu și-ar adăuga niciodată alte trei corzi de liră, ca Terpandru(1), căci cele patru corzi ale instrumentului îi sunt de ajuns. Poate că Lisle este prea sever, căci, după părerea mea, în geniul grec există și elemente unduitoare, mai suple și mai puțin rigide.
În ciuda aspirațiilor sale antice, din versurile lui Lisle se degajă un sentiment pe care nu-l întâlnim în poezia greacă și care ține de personalitatea sa. (...) Poetul proscrie pasiunea, drama, elocința ca fiind nedemne de poezie și, cu mâna sa dreaptă, ar opri brusc bătăile de inimă din pieptul marmorean al Muzei. Poetul, după părerea sa, ar trebui să vadă lucrurile omenești așa cum le-ar vedea un zeu din înaltul Olimpului său, să le reflecte fără patimă în ochii săi și să le dea, cu o detașare absolută, viața superioară a formei: acesta este, după părerea sa, misiunea artei. Asemenea doctrine te fac să părăsești munții Pindului pentru muntele Meru și râul Hissus pentru Gange. Așa că după poemele helenice urmează poemle indice, (...). Imnul orfic este alături de imnul vedic, (...).
1 = Poet și muzician grec, născut la Lesbos (secolul VII î. e. n.). I se atribuie fondarea școlii de țiteră în Sparta și numeroase invenții de instrumente muzicale (țitera cu șapte corzi).
63 (...) Dar Grecia, Italia și natura tropicală nu-l acaparează în exclusivitate pe Lisle;
65 (...) Melaenis este un poem roman, în care se remarcă încă de la primele versuri o mare familiaritate cu viața latină. Autorul [L. Bouillet] se plimbă prin Roma imperială ca la el acasă, din cartierul Subura până la muntele Capitoliu. În lumina unei lămpi fumegânde, în timp ce o sclavă siriană dansează, beau, se bat și dorm histrionii, gladiatorii, conducătorii de catâri, preoții salieni și poeții. Poetul a pătruns în încăperea de lucru a palidelor Canidii, întunecoasa oficină de licori și otrăvuri, și știe pe de rost incantațiile vrăjitoarelor tesaliene. Dacă te cheamă și te așează pe un pat de purpură la ospățul unui patrician bogat, poți fi sigur că Luculus, Apicius sau Trimalchion n-ar avea nimic de obiectat cu privire la felurile servite. Nici Petronius, arbitrul eleganței și intendentul plăcerilor lui Nero, nu pune la cale o orgie de o voluptate mai savantă, și când Paulus, eroul poemului, ce-o uitase pe Melaenis, frumoasa curtezană îndrăgostită, părăsește tricliniul pentru a rătăci printr-o grădină misterioasă, unde îl așteaptă Marcia, tânăra soție a edilului, versul care până atunci se amuza redând ca un comic plin de seriozitate ciudatele somptuozități ale bucătăriei romane sau strâmbăturile grotești ale piticului Stellio, devine dintr-odată tandru, pasionat, scăldat în parfumuri, argintat de razele clarului de lună, opunând strălucirii roșii a sălii ospățului, dulcea sa lucire albăstruie.
66 (...) L. Bouillet, în cadrul unei istorisiri romanești, a introdus numeroase tablouri din viața antică, în care știința arheologiei nu dăunează cu nimic inspirației poetului.
67 Bouillet este atras de tot ceea ce este colosal, uriaș, ciudat, impregnat de un colorit bizar și strălucitor și hexametrul său amplu, sonor și puternic, de o factură cu adevărat epică, ce amintește uneori de materia vastă și puternică a lui Lucrețiu, este deosebit de potrivit pentru a înfățișa asemenea lucruri. [Fosilele] (…)
Aproape chiar a doua zi după revoluția din Februarie, la teatrul Odeon s-a reprezentat piesa Fiica lui Eschil de Joseph Autran, piesă ce s-a bucurat de un succes ce a făcut să fie date uitării gravele preocupări politice.
Transcriu câteva cu care începe cronica mea din 27 martie 1848. „De la bun început, domnul J. Autran a cucerit scara de fildeș de sub porticul de marmură albă, unde tronează semizeii gândirii. Acești greci din Marsilia ce trăiesc pe un mal aurit, între azurul mării și cel al cerului, sunt din naștere familiarizați cu antichitatea: ritmul, prozodia, armonia le par firești; înzestrați acu o sensibilitate ateniană față de frumos, sunt dotați cu o mare dragoste pentru forma plastică, dragoste rară în Franța, unde îl întâlnești mai ușor pe gânditor decât pe artist. Marsilia este patria rimei bogate, a epitetelor sonore, a alexandrinului muzical. Acolo poeții își mai au încă lira lor și mai sunt încă în stare să-și improvizeze versurile pe câte vreun promontoriu, cu valurile și soarele în față, în mijlocul unui cerc de ascultători, ca pe capul Sunion sau pe digul din Napoli”.
68 Cununa Academiei a confirmat judecata publicului și Fiica lui Eschil a putut pune laurii victoriei pe fruntea tatălui ei, (...).
(...); dar trebuie să menționez că această elegantă și nobilă tragedie, sculptată în cea mai pură marmoră și pe care autorul o numește, cu modestie, „studiu”, (...).
(...) Fără îndoială că Homer și Vergiliu o [marea] folosesc drept fundal pentru personajele lor;
69 (...) J. Autran a vrut să umple această lacună publicând în 1852 Poemele mării, unde o înfățișează sub toate aspectele ei, (...) rostogolind în valurile sale o frunză din laurul lui Vergiliu, (...).
70 (...) La începutul cărții [Sonetele umeoristice], autorul [J. Soulary] își compară Muza cu o fată frumoasă - (...).
72 (…) După cum Vergiliu a fost autorul lui Dante, (...).
73 (...) În versurile sale [C. Baudelaire, Florile răului], (...), apare cu încăpățânare o figură ciudată, o Veneră turnată în bronz de Africa, roșcată, dar frumoasă, nigra sed formosa(1), (...).
1 = Neagră, dar frumoasă. (lat.)
74 (...) [Vis parizian] Ape albastre se încadrează precum oțelul oglinzilor antice în cheiuri sau în bazine de aur înnegrit, (...).
79 (...) G. Nadaud a amestecat adeseori în această vână ce vine de la Anacreon, trece prin Horațiu și se continuă prin Beranger, poeme de inspirație elevată, ce exprimă sentimente alese și pe care numai refrenul le împiedică să fie niște ode.
80 (...) N-am cuvinte să laud cum se cuvine acest cult al artei, acest mare dezinteres și această fidelitate față de poezie, pe care noua cetate pare că vrea să o izgonească din sânul ei, așa cum a făcut republica lui Platon, dar nu încununată cu flori. Așa numitele spirite practice pot să-i disprețuiască pe acești visători ce-și urmează Muza în adâncul pădurilor ca să-și caute a patra rimă a unui sonet (...). (...)
Pentru că am pronunțat cuvintele „tineri poeți”, să deschidem o carte pe care au editat-o ei înșiși sub titlul Parnasul contemporan și care este un fel de antologie. (...), întocmai ca în luptele de la circ, când tinerii debutanți apar alături de atleții bătrâni, ce-ar face mai bine să renunțe la luptă, precum Eutelles.
81 (...); [L. Lisle] Ekhidna emană un elenism arhaic și sălbatic; Ekhidna, fata monstruoasă și superbă, născută din Kallirhoe și Khrysaor, își arată la intrarea peșterii, ca să atragă bărbații, capul de o frumusețe fascinantă, brațele mai albe decât cele ale Herei și gâtul asemenea marmorei de Paros, în timp ce, în întunericul cavernei, își târăște pântecul solzos peste oasele, lustruite ca fildeșul, ale amanților devorați. (...)
Câteva pagini mai departe se află mai multe sonete de L. Menard, un poet la fel de îndrăgostit de geniul grec ca și Lisle. Menard, care este savant, pictor și poet este unul din spiritele moderne ce au înțeles cel mai bine elenismul și care a pătruns sensul acestei civilizații tolerante și pline de farmec, în care omul se putea dezvolta în toată frumusețea sa, printre zeii ce erau aproape asemenea lui.
82 (...) L. Menard era făcut pentru convorbirile de la capul Sunion și din grădinile lui Academos. Este un grec născut cu două mii de ani mai târziu și, când l-am văzut prima oară, mi-am amintit de acel ultim preot al lui Apollo, întâlnit de Iulian într-un mic templu din Atica, preot care, în lipsă de altceva mai bun, sacrifica o gâscă pe altarul zeului său căzut în desuetudine.
Exilul zeilor din Banville populează o bătrână pădure druidică cu zei izgoniți din Olimp și înfățișează, cu gravitate, o temă poetică pe care H. Heine, cu scepticismul său blând și cu sensibilitatea sa batjocoritoare, o tratase cu oarecare ușurință. Zeus, cum îi spune Lisle, nu mai este neguțător de piei de iepure, într-o insuliță din Marea Nordului și nu se întreține cu marinari veniți din Syra, în chip de bătrân grec homeric, așa cum pretinde zeflemitorul poet german. El conduce pe sub stejarii ce nu mai adăpostesc oracole, ca cel de la Dodona, ceata deposedată a olimpienilor, ce-și cântă durerile în versuri superbe.
86 (...) [S. Prudhomme] Grajdurile lui Augias, poem pe care-l putem citi în volumul Parnasul contemporan, este scris cu o siguranță a liniei, o simplitate a tonului și o amploare a stilului demne de o pictură murală. Acest poem s-ar putea înscrie, printre alte lucrări herculeene, pe cella sau în pronaosul unui templu grec.
87 (...) L. Ratisbonne a avut acest curaj și această răbdare și, fiind foarte tânăr, s-a alăturat lui Vergiliu și Dante pentru a coborî, în urma lor, pe funebrele spirale. Această muncă grea este cel mai bun exercițiu pe care-l poate face un versificator pentru a-și dezvolta mușchii și a deveni un atlet de temut în jocurile olimpice ale poeziei.
90 (...) Niciodată M. Ducamp nu izbutește mai bine decât atunci când nu-și duce la îndeplinire programul pe care și l-a făcut; este destul să dau ca exemple Sonetele de dragoste, Turcoaicele, (...). (...)
În ciuda teoriilor lui M. Ducamp, poezia se ocupă destul de puțin de epoca în care trăiește, întorcându-și fața spre trecut, în loc să privească spre viitor. Ne-o dovedește Flautul lui Pan de A. Lefevre. Inspirația ce însuflește poemul este antică și flautul poetului este străbătut de suflul marelui Pan. O prefață scurtă conține ideile estetice ale autorului: „(...) Reverii senine și plânsete pasionate, idile antice și poeme de dragoste, toate tablourile adunate aici sunt legate printr-un lanț continuu, credința în viața lucrurilor. Inspirația mi-a venit din afară. (...)
91 Dar sub toate culorile și sub toate fețele, trăiește natura așa cum o fac să trăiască orele zilei și anotimpurile anului; (...); în sfârșit, antica Cybelă, aceea căreia grecii i-au dat atâtea nume și atâtea măști divinizate!” (...)
Omenirea este asemenea Titanului Prometeu; vulturul funebru îi mănâncă ficatul ce se reface întruna.
92 (...) Chiar și când tratează subiecte ca Danae și Leda, poetul, mergând dincolo de faptul mitologic, descoperă în povestire sensuri cosmogonice. Danae, captivă în închisoarea ei de bronz, simbolizează pământul înghețat de frigul iernii și care așteaptă ca razele de aur să plouă deasupra sa pentru a-l face să rodească. Leda simbolizează umanitatea unită cu natura, unire din care se naște Elena, adică frumusețea perfectă. Aceste interpretări sunt poate subtile, dar ele nu sunt nepotrivite cu geniul elenic, și nu răpesc nimic din puritatea liniilor și din farmecul culorilor și, deși sunt mituri, Danae și Leda rămân niște figuri admirabile, pe care le-ar recunoaște sculptura greacă având sclipitoarea culoare albă a marmorei de Paros, nu-i putem reproșa poetului prea mare ingeniozitate. (...)
După Flautul lui Pan, Andre Lefevre a publicat Lira intimă, în care verva sa s-a încălzit și colorat precum statuia lui Pygmalion când marmora albă a luat culorile rozalii ale cărnii. (...); strunele lirei răspund la apăsarea degetelor poetului la fel de bine ca și bucățile de stuf lipite cu ceară ce răsunau armonios sub buzele sale în Flautul lui Pan.
Nu de mult, poetul a dat publicității o traducere în versuri a Bucolicelor (...).
(...) A pune astfel, față în față, într-un același volum pe Vergiliu și pe Kalidassa, adică antichitatea latină și antichitate hindusă, înseamnă a ne pune în situația de a face literatură comparată și de a demonstra un admirabil talent de versificator.
93 (...)Trăgându-și seva din antichitatea greacă și latină, des Essarts o îmbină, în proporțiile cele mai fericite, cu cea mai recentă modernitate.
97 (...) Doamna Ackermann ce cred că merită cununa cu frunze de aur a muzei este văduva unui filolog distins. Ea îi citește pe poeții greci și pe cei de limbă sanscrită în original. Volumul pe care l-a publicat sub titlul Povestiri și poezii cuprinde traduceri și scrieri originale.
100 Această limbă [d`oc], ce nu s-a contopit cu franceza așa cum s-a întâmplat cu limba d`oil, și care rămâne credincioasă originii antice, (...). (...) Fiecare a citit Mireiio [F. Mistral], poemul plin de azur și de soare,în care peisajele și culorile sudului sunt zugrăvite în culori calde și luminoase și unde iubirea est exprimată cu pasionata candoare a unei idile de Teocrit, într-un dialect ce, ca dulceață, armonie și bogăție, nu este cu nimic mai prejos decât greaca și latina.
III
101 (...) V. Hugo a dat publicității Contemplațiile, Legenda secolelor, Cântecele străzii și ale pădurarilor, în care se regăsesc, sub forme neașteptate, vechile calități pe care le admiram în volumele Orientale și Frunze de toamnă.
103 (...) Când citești Legenda secolelor, ți se pare că străbați o uriașă mănăstire, ale cărei ziduri sunt îmbrăcate în fresce pictate de un artist uluitor, priceput în toate stilurile și care trece de la înțepeneala aproape bizantină a lui Oreagna la îndrăzneala titanică a lui Michelangelo, (...).
104 Decăderea Romei pare un capitol din Tacit versificat de Juvenal.
105 (...) Zim-Zizimi și sultanul Murad ne arată Orientul din timpul Evului Mediu cu splendorile sale extraordinare, strălucirile sale de aur și forforescențele roșii ale nestematelor ce sclipesc pe un fundal de omoruri și ineindii, în mijlocul unor populații ciudate venite din locuri pe care geografia abia le cunoaște.
106 (...) Ce uimitor poem este acela menit să caracterizeze Renașterea și intitulat Satirul! Este o uriașă simfonie panteistă, în care toate corzile lirei răsună sub o mână suverană. Treptat, sălbaticul și sărmanul silvan, pe care Hercule l-a dus în cer de ureche și pe care l-a forțat să cânte, se transfigurează grație razelor inspirației și ia proporții uriașe, încât îi înspăimântă pe olimpieni; căci acest satir diform, zeu desprins din materie doar pe jumătate, nu este altul decât Pan, marele tot, ai cărui străbuni nu sunt decât niște personificări parțiale și care vor fi absorbiți în vastul său sân.
107 (...) Aceste pagini [Trâmbița Judecății de Apoi] par a fi scrise la Patmos(2), cu un vultur drept pupitru și în vârtejul unei halucinații profetice. Niciodată ceea ce nu poate fi exprimat și gândit n-a fost redus la formulele limbajului articulat, cum spune Homer, într-o manieră mai plină de măreție și superbă. (...)
El [Cântecele străzilor…] își duce în câmpia verde a idilei, ca să pască iarbă proaspătă și flori, calul său sălbatic, pe care nu pot urca decât geniile poeziei și pe lângă care clasicul Pegas nu este decât un căluț domol.
2 = Aluzie la Ioan din Patmos, autorul Apocalipsei, ultima carte a Noului Testament, care are drept simbol al puterii un vultur ce veghează la scrierea cărților sale.
108 (...) Spălătoresele o înlocuiesc foarte bine pe Leda în stufăriș, (...).
109 (...) Acest Hercule evreu [Samson] știe că e trădat de Dalida (...). (...)
Un poet care a jucat un rol de precursor, care a știut să introducă nota de prospețime și de naturalețe într-o poezie ce până atunci părea că se teme de aceste calități, autorul operelor Cidul din Andaluzia și Poemul Greciei, este domnul Lebrun; publicând în 1858 o ediție completă a operelor sale, Lebrun (...).
Balzac
I
111 (...) Privindu-l [Balzac] îți venea în memorie fraza lui Shakespeare despre Cezar: în fața lui natura putea să se ridice cu îndrăzneală și să declare întregului univers: „Iată un om!”
114 (…) Lordul Byron spune, într-o notă, cu vizibilă satsifacție, că Ali pașa l-a complimentat că are urechile mici; Byron a tras concluzia că Ali pașa era un gentilom.
118 (...) Balzac și-a păstrat toată viața acest minunat dar [memoria] din tinerețe; prin ele se pot explica uriașele sale opere, adevărate lucrări de Hercule.
120 (...) Nici un dascăl nu i-a spus plin de entuziasm: „Tu, Marcellus eris!”(1) sau „Sic itur ad adstra!”(2)
1 = „Tu vei fi Marcellus!” (Vergiliu, Eneida, VI, 883). Aluzie la cuvintele rostite de Anchise când i-l arată lui Eneas pe tânărul Marcellus, fiul Octaviei și strălucit urmaș al neamului său.
2 = „Așa te înalți până la stele!” (Ibidem, IX, 641)
II.
124 (...) Balzac n-a știut niciodată, ca Goethe, să o cheme din străfundurile antichității pe frumoasa Elena și să o aducă în castelul gotic al lui Faust. (...) Istoria nu-l prea atrăgea, așa cum se poate vedea din Cuvântul înainte la Comedia umană: „Citind aridele și respingătoarele înșiruiri de fapte numite istorice, cine nu vede că scriitorii au uitat în toate timpurile în Egipt, Persia, Grecia, Roma să ne dea o istorie a obiceiurilor? Proza lui Petroniu despre viața privată a romanilor mai mult ne ațâță decât ne satisface curiozitatea”.
128 (...) Aceste tentative l-au dus la datorii, i-au angajat viitorul, și, cu tot ajutorul lor devotat, dar poate prea tardiv, al familiei, l-au obligat să poarte acea stâncă a lui Sisif, pe care a urcat-o de atâtea ori până aproape de capăt și care-i cădea mereu, din ce în ce mai zdrobitoare pe umerii lui de Atlas, ce purta pe ei o întreagă lume.
130 (...) Dându-se exemplu pe sine ne propovăduia o ciudată igienă literară. Trebuia să ne claustrăm timp de doi sau trei ani, să bem numai apă, să mâncăm numai lăptuci ca Protogene(1), (...).
1 = Pictor grec de la sfârșitul secolului IV î. e. n., născut în Caria.
132 (...), în 1830 făcuse o călătorie în Sardinia pentru a cerceta rocile din minele de argint părăsite de romani, (...).
III.
136 (...); lupta dintre cei de la castel și cei din coliba Țăranilor oferă tot atâtea peripeții ca și asediul Troiei, (...).
140 (...) Uneori, dimineața, venea la mine gâfâind, epuizat, îmbătat de aerul proaspăt, ca Vulcan când își părăsește forja, (...).
142 (...) Potcoava camera era împodobită cu un autentic divan turcesc, cu o saltea lată ca un pat, un divan al cărui perimetru avea cincizeci de picioare, îmbrăcat în cașmir alb, ornat cu ciucuri de mătase neagră și roșie ca focul, în formă de romburi; spătarul acestui pat uriaș se înălța cu câteva degete mai sus de numeroasele perne pcare-l împodobeau și mai mult încă prin frumusețea lor.
144 (...) În același apartament din strada Batailles, îmi amintesc că am văzut o admirabilă schiță a lui L. Boulanger după basorelieful înfățișând-o pe Leda cu Lebăda, atribuit lui Michelangelo.
IV
150 (...) De altfel, așa cum spunea Boileau, tranzițiile sunt partea cea mai grea a poeziei, și a articolelor aș adăuga eu, dar gazetarii moderni n-au atâta conștiință șimai ales atâta răgaz ca legislatorul Parnasalui(1).
1 = Aluzie la N. Boileau (1636-1711), scriitor francez cate a contribuit în mare măsură la fixarea idealului literar al Clasicismului. A susținut primatul rațiunii și măsurii în artă.
151 (...) Nici grija provocată de o situație adeseori precară, nici plictiselile pricinuite de lipsa banilor, nici oboseala datorată muncii excesive, nici claustrarea pentru studiu, nici renunțarea la toate plăcerile vieții și nici chiar boala n-au putut nimici această jovialitate herculeană, care este una din trăsăturile cele mai izbitoare a firii lui Balzac. Dobora hidrele râzând, sfâșia repede leii în bucăți și purta, pe umerii săi mușchiuloși, ca pe un iepure, mistrețul din Erymanthe.
153 (...); pe mine, chircit între două perne de pe divan, ca un teriaki(1) halucinat;
1 = Intoxicat cu opiu (etim. vechea greacă).
155 (...); nici chiar Neptun izgonindu-și monștrii marini nu-și mânuia tridentul cu o mână mai viguroasă, și ce greutate uriașă avea!
V.
157 (...) I-ar fi răsplătit cu dragă inimă, dându-le o baniță de mazăre, pe cei care reușeau să treacă ideea prin inelul îngust al ritmului, așa cum a făcut Alexandru cu grecul ce se pricepea să arunce din depărtare ghiulele printr-un inel;
162 (...) Balzac nu datorează nimic Antichității; pentru el nu există nici greci, nici romani și nu are nevoie să strige, cerând să fie eliberat de acest model. În alcătuirea talentului său nu se regăsește nici o urmă din Homer, Vergiliu, Horațiu și nici măcar din De viris ilustribus(3); nimeni nu a fost vreodată mai puțin clasic.
3 = Operă a lui Cornelius Nepos (100-24 î. H.), istoric roman. Conține biografii ale unor bărbați de seamă, greci și latini.
163 (...); cu ajutorul amintirilor clasice, al numelor armonioase ale Antichității, până și cel mai recent retorician va face o tragedie, un poem, un studiu istoric. (...)
Citea cu un ochi neatent albele strofe de marmoră în care arta greacă a cântat perfecțiunea formei omenești. În Muzeul de Antichități o privea pe Venus din Milo fără prea mult extaz, (...). Analiza siluetele cochete, degusta grațiile savante, găsind, ca și ea [parizianca], că zeița are talia prea greoaie și că n-ar arăta prea bine în saloanele doamnelor de Beauseant, de Listomere sau d-Esaprd. Frumusețea ideală, cu liniile sale senine și pure, era prea simplă, prea rece, prea uniformă pentru acest geniu complicat, stufos și divers.
164 (...) El n-a acceptat nimic din mitologiile și tradițiile trecutului și n-a cunoscut, din fericire pentru noi, acel ideal, alcătuit din versurile poeților, din statuile Greciei și Romei, din tablourile Renașterii, ce se interpune între ochii artiștilor și realitate. (...) În Franța, lumea este atât de clasică, încât nu și-a dat seama, după două mii de ani, că trandafirii, în climatul nostru, nu înfloresc în aprilie, ca în descrierile poeților antici, ci în iunie, și că femeile noastre încep să fie frumoase la vârsta la care cele din Grecia, mai precoce, încetau să mai fie.
VI.
169 (...) Balzac, ca și Jupiterul din Olimpul poetic german [Goethe], nu putea suferi tutunul; (...); în ochii lui nu se bucura de îndurare decât narghileaua asiatică, dar și pe aceasta nu o suporta decât ca un bibelou ciudat, din pricina culorii ei locale. În filipicele sale împotriva ierbii lui Nicot, (...). (...), nimeni nu se îndoiește că dacă ar fi ajuns sultan, ca Murad, ar fi poruncit să se taie capetele tuturor fumătorilor înrăiți și încăpățânți.
170 (...) Părarea celor mai apropiați prieteni ai lui Balzac este că el a practicat castitatea, pe care o recomanda și celorlalți, și că a avut, cel mult, câteva iubiri platonice; (...).
175 (...); Balzac a recunoscut că nu era potrivit să joace acest rol de Alcibiade sau de Brummel
Lamartine
184 (...); a sa statuie este vrednică să fie tăiată din cea mai frumoasă marmură de Paros sau de Carrara.
185 (...) Numele lui Lamartine era pe toate buzele, iar parizienii, ce nu sunt totuși niște oameni înclinați spre poezie, cuprinși de nebunie precum locuitorii Abderei ce repetau fără încetare cuvintele din corul lui Euripide, „O, iubire! Puternică iubire!”, se salutau unii pe alții recitând versuri din Lacul.
186 (...) Versurile lui se desfășoară într-un murmur armonios, așa cum undele mării se rostogolesc pe țărmurile Italiei sau Greciei, ramuri de laur (...).
187 (...); sufletul lui nu are nevoie să fie sculptat ca o marmoră grecească. (...) Se pare că vorba musa ales(1) a anticilor a fost făcută pentru Lamartine.
1 = Muza înaripată. (lat.)
189 (...) Grecii vechi credeau că există divinități rele pe care le numeau Moire, ale căror priviri pline de invidie erau rănite de spectacolul unei fericiri pe care ar fi vrut să o tulbure. Ca să îmblânzească Moirele, preafericitul Polycrate(1) și-a aruncat în mare inelul pe care i l-a adus înapoi un pescar. Fără îndoială că una dintre aceste zeițe rele l-a întâlnit pe poet în drumul său triumfal și a fost supărată de gloria și fericirea sa.
191 (...) S-a putut constata că nu toți poeții au fost lași ca Horațiu, care a fugit de pe câmpul de bătălie non bene relicta parmula(1).
1 = Părăsindu-și scutul așa cum nu se cuvine. (lat.)
192 (...) Oamenii au văzut, lucru ciudat înt-o civilizație modernă, un bărbat jucând în plină lumină rolul unui Tyrteu(1) moderator, al unui Orfeu îmblânzitor de animale feroce, doctus lenire tigres(2), îndemnând la bine, îndepărtând de la rău și făcînd să planeze asupra dezordinii ideea armoniei și frumuseții.
(...) Cei care îi datorau, poate, viața, bogăția și, cu siguranță, securitatea lor, l-au găsit ridicol atunci când, după ce-și risipise în cele patru vânturi, pentru ei, toate comorile sale, cu nobila încrederea a poetului ce socotește că poate cere înapoi o drahmă pentru talentul său de la cei pe care i-a vrăjit și i-a ocrotit, s-a așezat pe pragul norocului său prăbușit și, întinzându-și coiful, a spus: „Date obolum Belisario”(2).
1 = Poet grec (sec. VII î. H.). A scris versuri patriotice (Elegii, Cântece de război).
2 = Maestru în stare să îmblânzească tigrii. (lat.)
3 = Miluiți-l pe Belizarie. (lat.)
193 (...) Acest semizeu, ce-și amintea de ceruri, a scris romane, broșuri, articole de jurnal ca și noi. Pegas își trăgea brazda târând după sine un car pe care, doar bătând o dată din aripi, l-ar fi putut ridica până la stele.
Alfred de Musset (Un capriciu, „La presse”, 6 decembrie 1847)
195 (...) În ultima vreme, directorii, actorii, regizorii au fabricat cu privire la teatru niște teorii de o ciudată complexitate și din care ar rezulta că Eschil, Plaut, Shakespeare, (...) n-au înțeles nimic din treaba asta și că nu erau decât niște mediocri făcători de marionete.
196 (...); din arta teatrului au făcut un fel de mister ce-și are inițiații săi și, ca să ajungi la vodevil, trebuie să treci prin încercările unor noi mistere din Eleusis;
Doamna de Girardin
197 (...) De câte ori nu m-am întors pe la două-trei noaptea, cu V. Hugo, Cabarrus și bietul Theodore Chasseriau din acest templu grec unde locuia o Apollină [casa d-nei Girardin], nu mai puțin frumoasă decât anticul Apollo!
202 (...) În aceste momente frumusețea ei se înflăcăra și se ilumina de-o splendoare divină; era superbă: ai fi zis că-i Apollo ce se pregătește să-l jupoaie de viu pe Marsyas!
203 (...) Strada Lafitte fusese părăsită pentru strada Chaillot și pentru acea casă frumoasă clădită de domnul Choiseul, la întoarcerea sa din Grecia, după modelul Erechteionului. Grădina era pe atunci mult mai mare decât este astăzi și, acolo unde susură acum izvorașul despre care vorbește domnul de Lamartine, cele patru cariatide ale Pandrosionului, copiate întocmai, susțineau antablamentul unui mic templu căruia nu-i lipsea decât măslinul sacru;
Heinrich Heine
205 (...) Chiar și zeițele obosesc la vederea unui asemenea spectacol și cele trei mii de Oceanide venite să-l consoleze pe Prometeu pe crucea sa din Caucaz s-au întors înapoi în aceeași seară(1).
1 = Episod tratat de Eschil în piesa Prometeu înlănțuit.
207 (...); privindu-i fruntea înaltă și albă, pură ca marmora,pe care o umbreau șuvițe de păr blond, ai fi zis că ai în fața ta un Apollo germanic. (...) (...); o ușoară curbură ebraică, păstrând puritatea liniilor, deranja oarecum intenția ce o avusese nasul său de a fi grecesc;
208 (...) Cu toate că știa foarte bine franțuzește, se amuza uneori ascunzându-și sarcasmele sub o pronunție atât de germanică, (...); efectul comic era atunci irezistibil; semăna cu Aristofan vorbind ca Eulenspiegel.
212 (...) La cea mai pură plastică greacă, el adăuga cel mai rafinat simț modern; era un adevărat Euphorion, fiul al lui Faust și al frumoasei Elena.
213 (...) Dacă Heine a sculptat în marmora cea mai strălucitoare statui înfățișând zei greci și basoreliefuri reprezentând bachanale, la fel de pure în ceea ce privește forma ca și cele din antichitate, (...).
214 (...); este neiertător cu poeții slabi; dar oare Apollo nu are dreptul să-l jupoaie pe Marsyas? Mâna cu care ține lira de aur ține și cuțitul cu care poate să-l despice pe satirul cel grosolan.
Charles Baudelaire
I.
218 (...) Cu părul lui [A. Musset] blond ai fi zis că-i însuși Phoebus-Apollo; medalionul lui David ni-l înfățișează aproape cu figura unui zeu.
II.
219 (...) Ne aflam într-un salon mare, (...), pe care vreun elev al lui Lesueur sau Poussin pictase niște nimfe urmărite printre trestii de satiri, după moda mitologică a epocii. Pe un cămin mare din marmură roșie cu vine albe, se înălța, în chip de pendulă, un elefant aurit, cuprins în hamuri, precum elefantul lui Porus Împărat din bătălia pictată de Le Brun și purtând în spinare un turn de luptă pe care se afla un cadran de email cu cifre albastre.
III.
224 (...) Dommul Baudelaire a murit și soția sa s-a recăsătorit cu generalul Aupick, care a fost mai târziu ambasador la Constantinopole.
225 Și câte lupte înverșunate trebuie să dea cu ideea, acel Proteu nevăzut, ce îmbracă mereu altă formă, pentru a nu se lăsa cuprinsă și care nu-și spune cuvântul decât atunci când ai constrâns-o să se arate sub adevărata ei înfățișare! (...)
Deși părinții nu bănuiesc acest infern de neliniști, căci, ca să-l cunoști, trebuie să fi coborât tu însuți treptele iadului condus nu de Vergiliu sau de Dante, ci de oricare gazetar din Balzac, (...).
IV..
229 (...) Oare (...) nu ne oferă tot atâta poezie ca Aurora cu degetele ei roze, pe care nu vrem totuși s-o disprețuim?
(...) În legătură cu acest stil, putem aminti limba îmbătrânită și atinsă de mucegaiurile descompunerii din Imperiul Roman din epoca declinului său și rafinamentele complicate ale școlii bizantine, ultima formă a artei grecești intrată în descompunere; dar acesta este idiomul necesar al popoarelor și civilizațiilor unde viața artificială a înlocuit viața firească și a dezvăluit în sufletul omului nevoi necunoscute până atunci.
230 (...) Așa se explică faptul că Baudelaire, care, în ciuda lipsei de succes la examenele de bacalaureat, era un bun latinist, îi prefera pe Apuleius, Petronius, Juvenal, Sfântul Augustin și Tertulian și nu pe Vergiliu și Cicero. Baudelaire folosea până și latina din cărțile sfinte, acele proze și imnuri în care rima reprezintă ritmul antic de mult uitat; (...). La acest poem ciudat [Franciscae…], autorul a adăugat o notă nu mai puțin originală: „Oare nu i se pare și citititorului, așa cum mi se pare și mie, că limba ultimei decadențe latine - ultimul suspin al unei ființe robuste deja îmbătrânite și pregătite pentru viața spirituală - este deosebit de potrivită pentru a exprima pasiunea așa cum o înțelege și o simte lumea poetică modernă?
231 Înclinarea spre mistică este un alt pol al acestui magnet; Catul și cei ca el, poeți brutali și pur epidermici, n-au cunoscut decât polul senzualității. În această minunată limbă, solecismul și barbarismul îmi par a scoate în relefe neglijențele forțate ale unei pasiuni care uită totul și își bate joc de orice regulă. Cuvintele, luate în accepție nouă, scot în evidență neîndemânarea fermecătoare a barbarului din Nord îngenunchiat în fața frumuseții romane.”
V.
234 (...) Pe culmile sale cele mai înalte, el este liniștit: pacem summa tenent(1).
1 = Totul păstrează în sine pacea. (lat.)
235 (...) Este adevărat că Gustul artistic are intime conexiuni cu Intelectul pur și cu Simțul moral și nu este despărțit de acesta din urmă decât printr-o diferență atât de mică, încât Aristotel n-a șovăit să orânduiască unele dintre delicatele sale demersuri printre virtuți.
238 (...) Baudelaire era, în privința mirosurilor, de o senzualitate și de o subtilitate ieșite din comun, pe care nu le întâlnești decât la orientali.
VI.
241 (...) Cartea [Florile răului] începe cu o poezie adresată Cititorului, pe care poetul nu încearcă să-l flateze, așa cum se obișnuiește, și căruia îi spune cele mai dure adevăruri, acuzându-l că, în ciuda ipocriziei sale, are toate viciile pe care le condamnă la alții și că ocrotește în inima lui pe cel mai mare monstru modern, Plictisul, care, cu lașitatea sa burgheză, visează ci platitudine la ferocitățile și dezmățurile romane, la Neron birocratul, la Heliogabal băcanul.
246 (…) Serenadele de sub balcoanele pisicilor, iubirile sale pe acoperișuri, însoțite de sunete care seamănă cu cele ale unui copil pe care-l strângi de gâr, îi dau un aer satanic ce îndreptățește într-o oarecare măsură repulsia spiritelor diurne și practice, pentru care misterele Erebului(1) nu prezintă nici un fel de atracție.
1 = Fiul Haosului și al Nopții în mitologia greacă. Un alt nume al Infernului.
248 (...) În ceea ce privește femeile iubite, el își pecetluise buzele fine și disprețuitoare ca o camee cu figura lui Harpokrates(1).
1 = Divinitatea greacă secundară de origine egipteană, adoptată târziu, apoi preluată și de romani, spre a fi venerată ca zeu al liniștii.
249 (...) [Don Juan în infern] Cerșetorul pe care ar fi vrut să-l determine să-l renege pe Dumnezeu, cu înfățișare atletică, plin de mândrie sub zdrențele sale precum Antistene, mânuiește ramele în locul bătrânului Charon.
251 (...) Nimic nu-i mai ridicol și mai impresionant decât aceste Venere din Pere Lachaise șidecât aceste Ninon ce defilează într-un chip jalnic, la evocarea maestrului,ca o prrocesiune de fantome suprinse de lumină.
255 (...) În ceea ce privește sonetele duble (...), ele sunt niște exerciții pedante ale căror modele pot fi găsite în Rabanus Maurus, în Apollo spaniolul și italianul (...).
257 (...) Poetul amestecă aici fire de mătase și de aur cu fire aspre și tari de cânepă, ca în țesăturile din Orient, ce sunt, totodată, splendide și grosolane și (...). (...), poetul trece brusc la vreo cârciumă sordidă, unde bețivii, amestecând vinul cu sângele, se războiesc între ei cu lovituri de cuțit, pentru vreo Helenă de la colțul străzii.
265 (...) Nimfele, zeițele, aparițiile grațioase, burleși sau îngrozitoare, vin din tablouri, din tapiserii, din statuile ce-și etalează nuditatea lor mitologică în nișe sau din figurinele grotești ce se strâmbă pe rafturi.
266 (..) Huriile verzi, roșii și albe, ieșind din perla scobită în care își au sălașul și oferindu-se credincioșilor cu virginitatea lor mereu renăscută, par niște paceaure în comparație cu nimfele, îngerii, silfidele, aparițiile vaporoase și parfumate (...).
268 Poetul zugrăvește apoi un fel de Olimp așezat pe muntele abrupt al spiritualității, unde muzele lui Rafael sau Mantegna, sub conducerea lui Apollo, îl înconjoară cu ritmicele lor coruri pe artistul ce-și dedică viața cultului frumosului, răsplătindu-l pentru îndelungata lui strădanie.
269 (...) [de Quincey] „O, subtil și puternic opium! (...) Tu, care clădești în sânul tenebrelor cu o artă mai mare chiar decât a lui Fidias și Praxiteles, (...)”.
270 (...), retras într-o fermecătoare vilișoară de țară, în tovărășia unei nobile femei, pe care, în chip de Oreste al opiumului, o numește Electra sa.
(...) După viziunile cele mai strălucitoare care iluminează sclipirile argintii și aurii ale Paradisului sau ale Elyseului, urmează altele mai întunecate chiar și decât Erebul, pentru care se potrivesc versurile înfricoșătoare ale poetului. (...)
Lui de Quincey, care era unul din cei mai distinși și precoci umaniști - la zece ani știa greaca și latina - îi plăcea să citească din operele lui Titus Livius și cuvintele consul romanus îi răsunau ca o formulă magică și irezistibilă.
271 Aceste cinci silabe îi sunau în ureche ca trompetele din fanfarele triumfale, și când, în visul său, îi apăreau mulțimi dușmane luptându-se pe câmpul de bătălie, luminat de o lucire lividă, în mijlocul gemetelor și tropăiturilor surde, asemănătoare cu zgomotul îndepărtat al apelor mari, o voce misterioasă striga deodată aceste cuvinte ce dominau totul: Consul romanus. Se lăsa apoi o liniște adâncă, apăsătoare, dominată de o stare de așteptare anxioasă și consulul apărea, călare pe un cal alb, în mijlocul uriașului furnicar de oameni, precum Marius în Bătălia Cimbrilor de Decamps(1) și, cu un gest fatidic, hotăra victoria.
(...) Într-una din aceste viziuni apar trei figuri de neuitat, misterioase și îngrozitoare, precum Moirele grecilor. (...) Așa cum există trei Grații, trei Parce, trei Furii, după cum erau, la începuturi, trei Muze, (...).