Ovidiu Iancu, Românii și Europa
în
Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion
Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități
culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014
Centrul și periferia
81-82 (...) Europa s-a redefinit permanent, geografic şi simbolic, din momentul în care
Herodot foloseşte termenul, în Antichitatea greacă şi până la începutul mileniului III. (...) Orientul, atât de prezent în cultura română, a generat, e adevărat, pe fondul unor importante influenţe politice, alergii culturale care au condus, firesc, alături de mulţi alţi factori, spre orientarea către Europa. Orientul, privit ca alteritate absolută (a se vedea dispreţul profund cu care unii intelectuali români rostesc de fiecare dată clişeul „suntem balcanici”), ţine mai degrabă de mitologie decât de o realitate istorică. Lucian Boia sesiza că „pe scara de valori a epocii moderne, Vestul ar fi mai bine situat decât Estul, iar Nordul domină Sudul. În Antichitate, era exact pe dos”3.
82 (...) Ea [Europa] a mângâiat desigur proiectul de translatio imperii al continuităţii în avataruri, a celei mai vaste entităţi politice din istoria ei, Imperiul roman: imperiul lui Carol cel Mare, das Heilige Romische Reich Teutscher Nation4, cea de «a treia Romă» ţaristă, Biserica Catolică, moştenitoare spirituală a Romei aeterna”5.
4 Imperiul Roman Sfânt al Naţiunii Germane.
5 Remo Bodei, Memorie istorică şi suveranitate de stat, în „Secolul 20”, nr. 10-12/1999 şi 1-3/2000, p. 312.
83 (...) Europa de astăzi împărtăşeşte multe dintre valorile Antichităţii greco-romane (valori culturale sau chiar politice), dar polii de putere, nucleele-dure ale Europei s-au deplasat simţitor. (...) Nucleul identitar greco-roman, însă, acela care a definit Europa, aşezând-o solid în istorie, se regăseşte şi astăzi la temelia Uniunii Europene.
84 (...) Căci, deşi Grecia reprezintă kilometrul 0 al culturii europene, ţara este astăzi, în percepţia comună, responsabilul de serviciu pentru declanşarea crizei economice europene. (...) Din 1999, moneda comună euro e reprezentată grafic de litera epsilon, a alfabetului grec, în semn de asumare a civilizaţiei greceşti (în felul acesta, Uniunea Europeană se legitimează axiologic), dar şi ca simbol al primei litere care compune cuvântul Europa.
(...) Modelul unei asemenea construcţii nu este departe de ceea ce îşi propunea, spre exemplu, Imperiul Roman, evident, într-un alt context şi cu alte mijloace: administraţie comună şi liber-schimb.
81-82 (...) Europa s-a redefinit permanent, geografic şi simbolic, din momentul în care
Herodot foloseşte termenul, în Antichitatea greacă şi până la începutul mileniului III. (...) Orientul, atât de prezent în cultura română, a generat, e adevărat, pe fondul unor importante influenţe politice, alergii culturale care au condus, firesc, alături de mulţi alţi factori, spre orientarea către Europa. Orientul, privit ca alteritate absolută (a se vedea dispreţul profund cu care unii intelectuali români rostesc de fiecare dată clişeul „suntem balcanici”), ţine mai degrabă de mitologie decât de o realitate istorică. Lucian Boia sesiza că „pe scara de valori a epocii moderne, Vestul ar fi mai bine situat decât Estul, iar Nordul domină Sudul. În Antichitate, era exact pe dos”3.
82 (...) Ea [Europa] a mângâiat desigur proiectul de translatio imperii al continuităţii în avataruri, a celei mai vaste entităţi politice din istoria ei, Imperiul roman: imperiul lui Carol cel Mare, das Heilige Romische Reich Teutscher Nation4, cea de «a treia Romă» ţaristă, Biserica Catolică, moştenitoare spirituală a Romei aeterna”5.
4 Imperiul Roman Sfânt al Naţiunii Germane.
5 Remo Bodei, Memorie istorică şi suveranitate de stat, în „Secolul 20”, nr. 10-12/1999 şi 1-3/2000, p. 312.
83 (...) Europa de astăzi împărtăşeşte multe dintre valorile Antichităţii greco-romane (valori culturale sau chiar politice), dar polii de putere, nucleele-dure ale Europei s-au deplasat simţitor. (...) Nucleul identitar greco-roman, însă, acela care a definit Europa, aşezând-o solid în istorie, se regăseşte şi astăzi la temelia Uniunii Europene.
84 (...) Căci, deşi Grecia reprezintă kilometrul 0 al culturii europene, ţara este astăzi, în percepţia comună, responsabilul de serviciu pentru declanşarea crizei economice europene. (...) Din 1999, moneda comună euro e reprezentată grafic de litera epsilon, a alfabetului grec, în semn de asumare a civilizaţiei greceşti (în felul acesta, Uniunea Europeană se legitimează axiologic), dar şi ca simbol al primei litere care compune cuvântul Europa.
(...) Modelul unei asemenea construcţii nu este departe de ceea ce îşi propunea, spre exemplu, Imperiul Roman, evident, într-un alt context şi cu alte mijloace: administraţie comună şi liber-schimb.
De ce Europa?
85-86 Ceea ce ni se pare demn de reţinut este că, ab initio, opţiunea pentru Europa în dauna Orientului nu s-a făcut în cultura română pe parcursul unor generaţii întregi care să îşi fi asumat desprinderea de lumea orientală. Opţiunea occidentală românească a fost aproape o decizie de moment, o opţiune bruscă. În felul acesta, valorile occidentale nu au putut fi asimilate şi integrate unui sistem naţional, ci au fost preluate de-a valma, coexistând frapant cu lumea orientală. Ceea ce trebuia să fie tensiune între culturi s-a transformat în mixt paradoxal, într-o convieţuire à la légère. „Elita românească se îmbrăca după moda turcească, vorbea greceşte şi scria cu caractere chirilice. În două trei decenii, transformarea era completă: românii şi (mai ales) româncele se îmbrăcau după ultima modă pariziană, vorbeau franceza curent şi scriau cu caractere latine […]. Legile, instituţiile, învăţământul, genurile literare şi artistice s-au aliniat la profilul occidental”15.
15 Lucian Boia, Occidentul: o interpretare istorică, traducere din franceză de Emanoil Marcu, 2007, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007 pp. 177 – 178.
87 Europa a fost pentru intelectualii români (şi poate mai rămâne şi astăzi) o alternativă la Orient. (...)
Aici, clişeele sunt omniprezente. „În reprezentarea mitică a istoriei româneşti, ţara noastră continuă să fie un ostrov din Atlantida romanităţii orientale, scufundată sub potopul nimicitor al invaziilor slave”20.
20 Dan Mateescu, Marea Britanie şi România, două insule de euroscepticism în Europa, în „Secolul 20”, nr. 10-12/1999 şi 1-3/2000, p. 326.
88-89 (...) Cioran este unul dintre scriitorii reprezentativi pentru acest mod de a percepe destinul românesc (în măsura în care, preluându-i tipul de discurs, putem vorbi despre un destin românesc): „Orgoliul nostru naţional este superficial, lipsit de sevă şi de profetism. Ne mulţumim a crede că bulgarii au fost tot timpul grădinari, iar noi numai eroi, fără să ne întrebăm de ce suntem atât de mizerabili după atâta risipă de eroism”.24 Vestul a rămas întotdeauna o expresie a paradisului pierdut, în vreme ce, în relaţiile cu vecinii, percepţiile au oscilat permanent. Ajungem, astfel, la o altă mare obsesie identitară românească, apărută în acelaşi timp cu aspiraţiile noastre europene: raportarea la bulgari.
21 Andrei Pleşu, Trahanache şi interesul naţional, în Comédii la porţile Orientului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 227.
89 Textele româneşti (în special publicistice) abundă în comparaţii cu vecinii de la sud. Competiţia directă pentru integrarea în Uniunea Europeană, deşi inutilă (pentru că era clar că cele două state se vor integra sau vor rămâne în afara Europei la pachet), a redeşteptat câteva clişee identitare vehiculate, deopotrivă, de euroscepticii şi eurooptimiştii români. Turismul şi corupţia au fost discutate, adesea, în termeni comparativi. La nivel de percepţie publică, orice victorie asupra bulgarilor a fost savurată cu un entuziasm demn de cauze mai bune. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în ţara vecină. Arsenalul mitologic a fost divers. Au fost repuse în circulaţie imagini diverse, de la Ţaratul româno (vlaho) - bulgar din secolul XII la castravetele bulgăresc. În „Observatorul cultural”, Matei Ferhat scrie ironic: „Nu cumva crearea unui democratic şi constituţional Ţarat Român-Bulgar, cu capitala la Bucureşti, ar putea fi o soluţie de stingere a conflictelor intestine din sânul societăţii româneşti? Singura chestiune cu potenţial litigios ar fi aceea legată de muncă: cine preia atribuţiile din domeniu? Dar ştiind bunele rezultate istorice ale zarzavagiilor de ieri şi ale întreprinzătorilor din turismul de azi, opţiunea ar veni de la sine: «ei» să muncească bine şi eficient, că de restul ne ocupăm noi”.25 (...)
Gena orientală îşi cere, deci, tributul în plină eră a europenizării. Tradiţia se revoltă; nu este vorba însă de o revoltă încrâncenată, organizată, ci mai mult de o cârteală fără un scop precis.
85-86 Ceea ce ni se pare demn de reţinut este că, ab initio, opţiunea pentru Europa în dauna Orientului nu s-a făcut în cultura română pe parcursul unor generaţii întregi care să îşi fi asumat desprinderea de lumea orientală. Opţiunea occidentală românească a fost aproape o decizie de moment, o opţiune bruscă. În felul acesta, valorile occidentale nu au putut fi asimilate şi integrate unui sistem naţional, ci au fost preluate de-a valma, coexistând frapant cu lumea orientală. Ceea ce trebuia să fie tensiune între culturi s-a transformat în mixt paradoxal, într-o convieţuire à la légère. „Elita românească se îmbrăca după moda turcească, vorbea greceşte şi scria cu caractere chirilice. În două trei decenii, transformarea era completă: românii şi (mai ales) româncele se îmbrăcau după ultima modă pariziană, vorbeau franceza curent şi scriau cu caractere latine […]. Legile, instituţiile, învăţământul, genurile literare şi artistice s-au aliniat la profilul occidental”15.
15 Lucian Boia, Occidentul: o interpretare istorică, traducere din franceză de Emanoil Marcu, 2007, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007 pp. 177 – 178.
87 Europa a fost pentru intelectualii români (şi poate mai rămâne şi astăzi) o alternativă la Orient. (...)
Aici, clişeele sunt omniprezente. „În reprezentarea mitică a istoriei româneşti, ţara noastră continuă să fie un ostrov din Atlantida romanităţii orientale, scufundată sub potopul nimicitor al invaziilor slave”20.
20 Dan Mateescu, Marea Britanie şi România, două insule de euroscepticism în Europa, în „Secolul 20”, nr. 10-12/1999 şi 1-3/2000, p. 326.
88-89 (...) Cioran este unul dintre scriitorii reprezentativi pentru acest mod de a percepe destinul românesc (în măsura în care, preluându-i tipul de discurs, putem vorbi despre un destin românesc): „Orgoliul nostru naţional este superficial, lipsit de sevă şi de profetism. Ne mulţumim a crede că bulgarii au fost tot timpul grădinari, iar noi numai eroi, fără să ne întrebăm de ce suntem atât de mizerabili după atâta risipă de eroism”.24 Vestul a rămas întotdeauna o expresie a paradisului pierdut, în vreme ce, în relaţiile cu vecinii, percepţiile au oscilat permanent. Ajungem, astfel, la o altă mare obsesie identitară românească, apărută în acelaşi timp cu aspiraţiile noastre europene: raportarea la bulgari.
21 Andrei Pleşu, Trahanache şi interesul naţional, în Comédii la porţile Orientului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 227.
89 Textele româneşti (în special publicistice) abundă în comparaţii cu vecinii de la sud. Competiţia directă pentru integrarea în Uniunea Europeană, deşi inutilă (pentru că era clar că cele două state se vor integra sau vor rămâne în afara Europei la pachet), a redeşteptat câteva clişee identitare vehiculate, deopotrivă, de euroscepticii şi eurooptimiştii români. Turismul şi corupţia au fost discutate, adesea, în termeni comparativi. La nivel de percepţie publică, orice victorie asupra bulgarilor a fost savurată cu un entuziasm demn de cauze mai bune. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în ţara vecină. Arsenalul mitologic a fost divers. Au fost repuse în circulaţie imagini diverse, de la Ţaratul româno (vlaho) - bulgar din secolul XII la castravetele bulgăresc. În „Observatorul cultural”, Matei Ferhat scrie ironic: „Nu cumva crearea unui democratic şi constituţional Ţarat Român-Bulgar, cu capitala la Bucureşti, ar putea fi o soluţie de stingere a conflictelor intestine din sânul societăţii româneşti? Singura chestiune cu potenţial litigios ar fi aceea legată de muncă: cine preia atribuţiile din domeniu? Dar ştiind bunele rezultate istorice ale zarzavagiilor de ieri şi ale întreprinzătorilor din turismul de azi, opţiunea ar veni de la sine: «ei» să muncească bine şi eficient, că de restul ne ocupăm noi”.25 (...)
Gena orientală îşi cere, deci, tributul în plină eră a europenizării. Tradiţia se revoltă; nu este vorba însă de o revoltă încrâncenată, organizată, ci mai mult de o cârteală fără un scop precis.
Ovidiu IVANCU – Dr., Visiting Lecturer la Delhi University, New Delhi, India