Istorie și utopie (CIORAN 1960)

Emil Cioran, Istorie și utopie, trad. E. Marcu (1960, Paris), Humanitas, București, 1992

 

I.Despre două tipuri de societate. Scrisoare către un prieten de departe
10 (...) La ce bun să te ştie lumea intreagă, dacă nu te va fi ştiut cutare înţelept sau nebun, un Marc Aureliu sau Nero? (...)
Prin ce frământări şi cum am izbutit să mă eliberez de-atitea patimi n-am să-ţi spun, căci ar
dura prea mult; ar fi nevoie de una din acele interminabile discuţii in care balcanicii sint —
sau mai curind erau — specialişti.
20-21 (...) Dacă Occidentul nu e iremediabil bolnav, va trebui să-şi regindească ideile care i-au fost furate şi aplicate — in mod denaturat — prin alte părţi: este, adică, datoria lui, dacă mai vrea să se afirme printr-o revenire sau printr-un rest de onoare, să-şi regăsească utopiile pe care, de dragul confortului, le-a cedat altora, trădându-şi astfel geniul şi misiunea. Deşi era de datoria lui să pună comunismul in practică, să-1 adapteze la tradiţiile sale, să-1 umanizeze, să-1 liberalizeze şi apoi să-1 propună omenirii, el a cedat Orientului avantajul de a realiza irealizabilul, de a stoarce putere şi prestigiu din cea mai generoasă iluzie modernă.
26 (...) Surd la chemările limpezimii şi la seducţia latină, simt Asia pulsindu-mi in vine: sint oare descendentul unui neam de ruşine, sau prin mine vorbeşte o rasă cindva năvalnică iar astăzi amuţită?
(...)

27 (...) Paris, 1957

 

II. Rusia şi virusul libertăţii
28-29 (..) Deopotrivă de complex in nebunia ca şi in politica lui [Ivan cel Groaznic], făcind din domnia şi, pină la un punct, din ţara sa un model de coşmar, prototipul unui delir tumultuos şi inepuizabil, amestec de Mongolie şi Bizanţ, intrunind calităţi şi defecte de han şi de bazileu, monstru incercat de furii infernale şi de melancolii sordide, sfişiat intre gustul singelui şi al căinţei, de-o veselie sporită şi incununată de rinjet — omul acesta avea pasiunea crimei; dar toţi o avem, fără excepţie: atentat contra celor din jur sau contra noastră inşine.
29 (...) Dacă ţarii sau impăraţii romani mă obsedează, e pentru că aceste slăbiciuni, ascunse la noi, apar in cazul lor la vedere. Ei ne dezvăluie pe noi nouă inşine, ne intrupează taina şi ne-o limpezesc. Mă gindesc la aceia din ei care, sortiţi unei apoteotice degenerări, ii oropseau pe cei din preajma lor şi, temindu-se să nu li se răspundă cu iubire, ii trimiteau la cazne. Erau puternici şi totuşi nefericiţi, căci nu se saturau vreodată de spaima celorlalţi. Nu par ei intruchiparea geniului celui rău care ne bintuie şi care ne şopteşte că ideal ar fi să facem gol in jurul nostru? Cu astfel de ginduri şi de instincte se făuresc imperiile: este aportul acelei tainiţe a conştiinţei unde ne ascundem tarele cele mai preţioase.
30 (...) La fel, Grecia a cunoscut izbinda in domeniul spiritului doar cind a incetat să fie o putere şi chiar o naţiune; i-au fost furate filozofia şi artele, s-a consacrat un cult creaţiilor ei, dar nu i sau putut asimila talentele; (...).
(...) După căderea Bizanţului, Moscova a devenit, pentru conştiinţa ortodoxă, cea de a treia Romă, moştenitoarea „adevăratului" creştinism, a adevăratei credinţe.
31 (...) Cind Mahomed al Il-lea a inceput asediul Constantinopolului, creştinătatea, dezbinată ca de obicei şi in plus fericită de a-şi fi şters din memorie amintirea cruciadelor, s-a abţinut să intervină. Asediaţii au reacţionat mai intii cu minie, care in faţa certitudinii dezastrului s-a preschimbat in stupoare. Oscilind intre panică şi satisfacţie secretă, Papa promise ajutoare, dar le trimise prea tirziu: la ce bun să se grăbească pentru nişte „schismatici" ? Of, „schisma" avea să prindă şi mai bine in altă parte. Să fi preferat Roma, in locul Bizanţului, Moscova? Intre duşmanul din coastă şi cel de departe il preferăm intotdeauna pe-al doilea.
33 (...) Nu chestiunea ridicolă a lui filioque a dezbinat Bisericile: Bizanţul vroia autonomia totală; Moscova— cu atit mai mult. Schisme şi erezii nu sint decit naţionalisme deghizate.
38 (...) Accept că există o ierarhie calitativă a imperiilor: mongolii şi romanii nu subjugau popoarele din aceleaşi motive, iar cuceririle lor nu au avut acelaşi rezultat. Dar nu e mai puţin adevărat că şi unii şi alţii au fost la fel de experţi in a-şi ucide adversarul reducihdu-1 la imaginea lor.
40 (...) Deocamdată, o [Europa] soarbe din ochi, la fel cum mongolii priviseră China şi turcii Bizanţul, cu diferenţa, totuşi, că a asimilat deja numeroase valori occidentale, in timp ce hoardele tătare sau otomane nu aveau asupra viitoarelor victime decit o superioritate pur materială.
41 Nimic din transparenţa şi gratuitatea mediteraneană la aceşti hiperboreeni, al căror trecut, ca şi prezent, pare să aparţină unui timp diferit de al nostru. in faţa fragilităţii şi faimei Occidentului incearcă o anume stinghereală, consecinţă a deşteptării tirzii şi a forţei nefolosite: complexul de inferioritate al celui puternic.
42 Dacă, neluihd m seamă arbitrariul incercării, ne-am amuza să stabilim in Europa zone de
vitalitate, am constata că inaintand către est instinctul devine viu şi că slăbeşte pe măsură ce mergem spre vesi Ruşii sint departe de a deţine monopolul, măcar că popoarele care-1 posedă aparţin şi ele, in grade diferite, sferei de influenţă sovietice. Aceste popoare nu şi-au spus incă ultimul cuvint, nici pe departe; unele, precum Polonia şi Ungaria, au jucat in istorie un rol apreciabil; altele, ca Iugoslavia, Bulgaria şi Romania, trăind in umbră, n-au cunoscut decit tresăriri efemere. Dar oricare le-ar fi fost trecutul şi independent de nivelul lor de civilizaţie, ele incă dispun de un fond biologic pe care zadarnic l-am căuta in Occident. Lovite, dezmoştenite, supuse unui martiriu anonim, sfişiate intre abandon şi revoltă, vor cunoaşte poate, in viitor, o compensaţie pentru atitea suferinţe, umilinţe, ba chiar pentru atitea laşităţi.
43 (...) Să ne imaginăm acum continentul nostru incorporat imperiului rus, să ne inchipuim apoi acest imperiu, prea vast, şubrezindu-se şi năruindu-se. Drept corolar — emanciparea popoarelor. Care din ele se vor ridica, aducind Europei surplusul de nerăbdare şi forţă fără de care o pindeşte o amorţire fără leac? N-am nici o indoială: sint cele menţionate mai sus. Avind in vedere reputaţia lor, afirmaţia mea o să pară rizibilă. Treacă-meargă pentru Europa centrală, mi se va spune. Dar Balcanii? — Nu vreau să-i apăr, dar nici să le trec sub tăcere meritele;
Vocaţia pustiirii, a harababurii lăuntrice, atracţia pentru un univers asemenea unui ospiciu in
flăcări, sarcasmul cu care privesc dezastrele consumate sau iminente, acreala, trindăvia de
insomniac ori de asasin — oare o atit de bogată şi grea ereditate, moştenirea celor ce vin de
acolo, să fie chiar nimic? „Sufletul" care-i apasă ca un blestem e chiar dovada că mai
păstrează resturi de sălbăticie. Orgolioşi şi pustiiţi, ar vrea să-i fulgere gloria, setea de glorie
fiind inseparabilă de voinţa afirmării şi prăbuşirii, de chemarea unui crepuscul rapid. Vorbele
lor sint aspre şi violente, cu tonuri crude şi uneori abjecte: o mie de motive ii silesc să strige
mai tare decit toţi aceşti civilizaţi pe buzele cărora strigătul s-a sleit. Sint ultimii „primitivi" ai Europei, şi poate că-i vor da un nou impuls; va fi, in ochii ei, o ultimă umilire. Şi totuşi, dacă Sud-estul e atit de cumplit, de ce, părăsindu-1 pentru partea aceasta a lumii, ai sentimentul unei căderi — e drept, voluptuoase — in gol?
44 Barbari predestinaţi, [germanii] au distrus Imperiul roman pentru ca Europa să se poată naşte; (...).
45 (...) Imperiul roman a fost creaţia unui oraş; (...

(...)

1957

 

III. La școala tiranilor
51 (...) Judecată după tiranii pe care i-a produs, epoca noastră va fi fost oricum — dar in nici un caz mediocră. Pentru a da peste unii de acelaşi calibru ar trebui să coborim in timp pină la
Imperiul roman ori la invaziile mongole.
52 (...) Iată de ce tiranii trăiesc, şi ei, sub teroare. Aceea pe care-o va cunoaşte viitorul
nostru stăpin va fi desigur amplificată de-o fericire sinistră, cum nu i-a fost dat nimănui să
cunoască, pe măsura singurătăţii lui absolute; infruntind omenirea intreagă, asemeni unui zeu
tronind in teroare, intr-o panică atotputernică, fără inceput şi sfirşit, cumulind arţagul unui
Prometeu şi aroganţa unui Iehova, el va şoca inchipuirea şi raţiunea, va sfida deopotrivă
mitologia şi teologia.
57 (...) Marea greşeală a lui Cezar a fost că nu i-a suspectat pe-ai săi, pe cei care, cunoscindu-1 de-aproape, nu-i puteau admite pretenţia că s-ar trage din zei; aşa că au refuzat să-1 divinizeze; mulţimea a consimţit, dar mulţimea consimte la orice. Dacă s-ar fi descotorosit de prieteni, in locul unei morţi fără glorie ar fi cunoscut o apoteoză prelungită, o destrămare superbă, pe măsura unui zeu adevărat in ciuda perspicacităţii sale, nu era lipsit de naivităţi, nu ştia că acei ce ne sint mai apropiaţi suit şi cei mai indirjiţi duşmani ai statuii noastre.
59 (...) Cezarismul spiritual este mai rafinat şi mai bogat in convulsii decit cezarismul propriu-zis; dacă vrei să rămină in urmă-ţi un nume, leagă-1 mai curind de o Biserică decit de un Imperiu.
62 (...) Tocmai această mediocritate o detestam pe vremea cind ii iubeam fără rezerve pe tirani, care, contrar caricaturii lor (orice democrat e un tiran de operetă), posedă un destin, ba chiar prea mult destin.
63 (...) De regulă, pentru a duce de ripă un stat sint necesare o anume pregătire, inclinaţii speciale şi chiar talent. Se poate insă intimpla ca imprejurările să fie prielnice;
64 sarcina e atunci uşoară, dovadă ţările in declin, lipsite de foc lăuntric, eşuate intr-o fundătură, sfişiate intre păreri şi tendinţe contradictorii. A fost şi cazul Greciei antice. Pentru că vorbeam de eşec, al ei a fost desăvirşit: s-ar spune că s-a străduit să-1 ofere drept model, descurajind posteritatea să facă noi incercări. incepind cu secolul al III-lea inaintea lui Cristos, Elada işi risipise substanţa, idolii ei se clătinau, viaţa politică era sfişiată intre partida macedoneană şi cea romană; ca să-şi rezolve crizele, ca să se apere de blestemul libertăţilor sale, fu nevoită să recurgă la dominaţia străină, să accepte jugul Romei timp de peste cinci veacuri: era silită s-o facă de chiar nivelul de rafinament şi corupţie la care ajunsese. Odată politeismul redus la o sumă de basme, ea avea, să-şi piardă geniul religios şi, o dată cu el, pe cel politic, două realităţi indisolubil legate: să-ţi pui la indoială zeii inseamnă să te indoieşti de cetatea pe care ei o veghează. Elada n-a putut — ca şi Roma, de altfel — să supravieţuiască zeilor săi. Ca să te convingi că şi-a pierdut, o dată cu instinctul religios, şi pe cel politic, e suficient să-i urmăreşti reacţiile in timpul războaielor civile: mereu de partea invinsului, aliată cu Pompei impotriva lui Cezar, cu Brutus impotriva lui Octavian şi Antoniu, cu Antoniu contra lui Octavian, s-a insoţit mereu cu neşansa, ca şi cum in statornicia eşecului şi-ar fi aflat o chezăşie a stabilităţii, mingiierea şi tihna ireparabilului. Popoarele sătule de zeii lor sau de care ei, zeii, s-au săturat, cu cit vor fi mai rafinate, cu atit vor pieri mai ușor.
65 Cetăţeanul se rafinează in detrimentul instituţiilor; incetind să mai creadă in ele, nu
poate nici să le mai apere. Cind romanii, in urma contactului cu grecii, au sfârşit prin a se
şlefui — adică" a slăbi —, zilele republicii erau numărate. Atunci s-au resemnat cu dictatura,
poate că-n taină chiar au chemat-o: nu există Rubicon fără complicitatea unei oboseli
colective.
Principiul de moarte, inerent oricărui regim, este mai perceptibil in republici decit in dictaturi: primele il afirmă şi-1 scot la vedere; celelalte il camuflează şi-1 neagă. E drept că ultimele, prin metodele lor, reuşesc să-şi asigure o existenţă mai lungă şi indeosebi mai bogată: ele cheamă, cultivă evenimentul, de care democraţiile mai curind se lipsesc, libertatea fiind o stare de absenţă, absenţă susceptibilă de a... degenera atunci cind cetăţenii, istoviţi de corvoada de-a fi ei inşişi, nu mai aspiră decit să se umilească şi să abdice, să-şi implinească dorul de robie. Nimic mai intristător decit vlăguirea şi falimentul unei republici: ar trebui, vorbind despre ele, să adoptăm tonul elegiei sau al epigramei sau, şi mai bine, pe acela din Spiritul legilor : „Cind Sylla vru să-i redea libertatea, Roma nu mai putu s-o primească; nu mai avea decit o brumă de virtute; şi, cum avu din ce in ce mai puţină, in loc să se trezească după Cezar, Tiberiu, Caius, Claudius, Nero, Domiţian, ea se pierdu tot mai mult in sclavie: toate atacurile i-au ţintit pe tirani, nici unul nu a ţintit tirania."
66 Dar tocmai asta e — că tiraniei poţi să-i dai de gust, căci omul preferă adesea să dospească in frica lui decit să-nfrunte spaima de a fi el insuşi. Cind fenomenul se generalizează, cezarii işi fac apariţia; cum am putea să le facem vreo vină, cind ei răspund cerinţelor nimicniciei
apelurilor laşităţii noastre? Merită chiar să-i admirăm: aleargă către clipa cind vor fi asasinaţi,
o au in minte zi şi noapte, ii acceptă spaima şi umilinţa, se gindesc la ea intr-atât, că uită de
sinucidere şi de exil, soluţii mai puţin spectaculoase, dar mai blinde şi mai plăcute. Optind
pentru tot ce-i mai greu, ei nu pot prospera decit in vremuri tulburi, ca să menţină haosul ori
ca să-i pună capăt. Epoca prielnică infloririi lor coincide cu sfirşitul unui ciclu de civilizaţie. E un lucru cert pentru lumea antică, şi tot aşa va fi pentru lumea modernă, care se-ndreaptă către o tiranie cu mult mai redutabilă decit cele ce bintuiau in primele veacuri ale erei noastre. Cea mai elementară analiză a procesului istoric ce sfirşeşte cu noi dezvăluie că libertăţile noastre vor fi sacrificate pe altarul cezarismului. Continentele vor fi sudate, unificate — dacă va fi să fie — prin forţă, şi nu prin convingere; la fel ca Imperiul roman, imperiul viitorului va fi făurit prin spadă şi se va ctitori cu participarea noastră, a tuturora, căci inseşi spaimele noastre o cer. 

(...) Primii creştini aşteptau sfirşitul lumii de la o clipă la alta; s-au inşelat doar cu citeva milenii....

 

IV. Odiseea ranchiunei
69 (...) De altfel trebuie să ne refacem forţele ca să putem reincepe lucrarea in
noaptea următoare, luind de la capăt o corvoadă ce l-ar descuraja şi pe un Hercule casap.
72 (...) Se ştie că Furiile erau considerate mai vechi decit zeii, decit Jupiter insuşi. Răzbunarea precedind Divinitatea! — Intuiţie majoră a mitologiei antice.
75 (...) Incompatibilitatea dintre făptuire şi cunoaşterea de sine pare să-i fi scăpat lui Socrate; altfel, in calitatea lui de pedagog, de complice al omului, cum ar fi cutezat s-adopte deviza oracolului, cu tot noianul de renunţări pe care le presupune şi la care indeamnă?
(...) Dacă-i adevărat că „respirăm in Unul" (Plotin), pe cine să ne răzbunăm acolo unde x>hce diferenţă se şterge, unde ne topim in identic şi ne pierdem conturul?
78 (...) La orice nivel, spiritele sint in război, iubesc şi savurează provocarea: pină şi sfinţii se pizmuiesc şi se vinează, ca şi zeii de altfel — dovadă acele veşnice incăierări, flagel al oricărui Olimp.

 

V. Mecanismul utopiei
97 (...) De la bun inceput se distinge in ea rolul (fertil sau funest, cum preferaţi) pe care-1 joacă in geneza evenimentelor nu fericirea, ci ideea de fericire, idee care explică de ce, virsta de fier fiind coextensivă istoriei, toate epocile se-ntrec să bată cimpii despre virsta de aur. (...)
„În curind va veni sfirşitul a toate cele; şi va fi un nou cer şi un nou pămint", citim in
Apocalipsă.
99 (...) Dar utopie, să ne aducem aminte, inseamnă niciunde.
100 (...) Dar cine-i deschis acestei idei şi o apreciază va citi, in Scripturi, cu perverse delicii, figuri şi clişee ce vor face carieră la Patmos: „...şi soarele se va intuneca, iar luna se va face roşie ca singele... şi stelele cerului vor cădea in ţărină... şi toate seminţiile pămintului se vor tingui..., şi toate se vor intimpla mai inainte ca această generaţie să piară."
101 (...) „...iar din gura lui ieşi o sabie ascuţită, ca să lovească noroadele. " — Clişee ale groazei, procedee literare, desigur. in ele avea să lunece şi Sfintul Ioan atunci cind a optat pentru acea superbă vorbire in dodii, etalare de prăbuşiri, preferabilă, in definitiv, descrierilor de cetăţi şi insule in care o fericire impersonală te sufocă, in care „armonia universală" te incorsetează şi te zdrobeşte. (...) Se poate judeca după următoarea mostră din Călătorie in
Icaria*:„(...)”
*Voyage en Icarie (1842) de Etienne Cabet. (N. t.)
102 (...) Recomand descrierea Falansterului ca pe cel mai eficient vomitiv.
105 (...) Pentru cei din stirpea lui Tacit nu există Romă ideală.
Izgonind iraţionalul şi ireparabilul, utopia se opune de asemeni Tragediei, paroxism şi
chintesenţă a istoriei. (...)
Închise timp de peste cinci mii de ani, porţile raiului au fost redeschise, ne spune Sfintul Ioan Gură de Aur, in clipa când Cristos işi da suflarea din urmă; (...).
106 (...) Boala ce-1 chinuie — efect al unei rupturi produse la inceputuri — il impiedică să proiecteze virsta de aur ui viitor; in schimb, o concepe spontan pe-aceea din vechime, primordială; la aceea rivneşte, şi nu atit pentru a huzuri, cit pentru a se pierde-n ea,
pentru a-şi lepăda aici povara conştiinţei. Se reintoarce la obirşia timpului pentru a regăsi
acolo raiul cel adevărat, cel pe care-1 regretă.
107 (...) Chiar şi ideea unei cetăţi ideale este un chin pentru raţiune, o incercare ce onorează inima dar descalifică intelectul. (Cum s-a putut cobori un Platon pină-ntr-acolo? El este, era să uit, strămoşul tuturor acestor rătăciri, reluate şi agravate de Thomas Morus)
109 Cind Cristos afirma că „impărăţia lui Dumnezeu" nu este nici „aici", nici „dincolo", ci
inlăuntrul nostru, el condamna cu anticipaţie construcţiile utopice, pentru care orice
„impărăţie" este inevitabil exterioară, fără nici un raport cu eul profund ori cu mintuirea
noastră individuală^ (...) Incapabili să găsească „impărăţia Domnului" inlăuntrul lor sau mai curind prea vicleni ca să vrea s-o caute-n ei, creştinii au situat-o in viitor: au pervertit invăţătura lui Isus cu scopul de a-i asigura reuşita. De altfel chiar Isus intreţine echivocul; pe de-o parte, răspunzind insinuărilor fariseilor, propovăduieşte o impărăţie interioară, atemporală, iar pe de alta le dă de inţeles discipolilor că mmtuirea fiind apropiată vor fi martori, ei şi „generaţia lor", la sfirşitul lumii acesteia. inţelegind că oamenii ar acepta martiriul pentru o himeră, dar nu pentru un adevăr, a trebuit să ţină seama de slăbiciunea lor. Dacă ar fi acţionat altfel, şi-ar fi compromis lucrarea. Dar ceea ce era la el concesie sau tactică, la utopişti va fi postulat sau pasiune.
112 Gindiţi-vă la efectele creştinismului la inceputurile sale: a dat o lovitură fatală  societăţii antice, a paralizat-o şi a lichidat-o; in schimb, a fost o bine-cuvintare pentru barbari, cărora le-a exacerbat instinctele. Nici vorbă să regenereze o lume decrepită: nu i-a regenerat decit pe cei deja regeneraţi.

 

VI. Vârsta de aur
118 (...) „Zeii, ce-au casa-n Olimp, mai intii făvrit-au pe lume Neamu-unor oameni de aur, cu duh cumpătat şi cuminte, Care au fost intr-o vreme, cind domn peste cer era Cronos. Netulburaţi de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii, Nu cunoşteau suferinţa ori truda, şi nici bătrineţea Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene miini şi picioare Se veseleau in petreceri, feriţi de orice amaruri. Moartea uşoară ca somnu-i primea şi averile toate Ei stăpineau, căci pămintul cel rodnic din propria-i vrere Fructe dădea din belşug, paşnici trăiau şi in tihnă..."
(Hesiod, Munci şi zile *)
Acest tablou al virstei de aur seamănă bine cu acela al Edenului biblic. Şi unul, şi celălalt sint cit se poate de convenţionale: irealitatea nu ar putea să fie dramatică. Qricum, au meritul de a fixa imaginea unei lumi statice, in care identitatea se oglindeşte neincetat in sine, unde domneşte prezentul veşnic, timp comun tuturor viziunilor paradisiace, timp conceput in opoziţie cu insăşi ideea de timp. (...)
* Traducere de Dumitru T. Burtea. (N. t)
119 (...) Dulceaţa virstei mitologice ne ispiteşte atunci dureros sau, dac-am fost cititori statornici ai Genezei, reverii nostalgice ne poartă in toropeala preafericită a grădinii dintii, in timp ce spiritul nostru invocă ingerii şi-ncearcă să le pătrundă misterul.
120 (...) „Izvoarele vieţii", pe care zeii, după spusa aceluiaşi Hesiod, ni le-au ascuns, Prometeu şi-a propus să ni le dezvăluie. Vinovat pentru toate nenorocirile noastre, nu era conştient de ce face, deşi se fălea cu luciditatea lui. Cuvintele pe care i le atribuie Eschil sint exact contrariul celor citite adineauri in Munci şi zile: „Altădată oamenii vedeau, dar nu vedeau cum trebuie; ascultau, dar nu inţelegeau... Făptuiau, dar fără judecată." Tonul e uşor de sesizat; de prisos să cităm mai departe. Ceea ce li se reproşa era, intr-un cuvint, că se cufundă in idila primordială şi işi urmează legile firii, nealterate de conştiinţă. Trezindu-i pe oameni la spirit, despărţindu-i de aceste „izvoare" de care inainte se bucurau fără a căuta să le sondeze adincimile sau sensul, Prometeu nu le-a adus fericirea, ci blestemul şi chinurile titanismului. Conştiinţa? Se lipseau foarte bine de ea; dar Prometeu le-a impus-o, le-a virit-o pe git, iar ea a declanşat in ei o dramă care se prelungeşte in fiecare din noi şi care nu se va sfirşi decit o dată cu specia.
121 (...) Dacă cineva a inţeles, acela a fost vulturul, care, ghicindu-ne viitorul, a vrut să ne cruţe de chinurile ce ne aşteptau. Dar primul impuls fusese dat: oamenii prinseseră gust pentru manevrele seducătorului care, modelindu-i după chipul şi infăţişarea sa, i-a invăţat şi pe ei să scotocească in dedesubturile vieţii, in ciuda interdicţiei zeilor. Indiscreţiile şi crimele cunoaşterii, curiozitatea ucigaşă ce ne impiedică să ne armonizăm cu lumea, toate pornesc de la el: idealizind cunoaşterea şi actul, n-a ruinat el oare totodată fiinţa, iar o dată cu fiinţa şansa virstei de aur?
122 (...) Nimeni nu poate tulbura nepedepsit inconştienţa originară; cei care, urmindu-i exemplul, au atentat la ea, i-au impărtăşit inexorabil destinul: sint devoraţi şi ei, au parte, la rindu-le, de stânca şi de vulturul lor.
124 Restul, cvasitotalitatea oamenilor, deşi se recunosc incapabili de asemenea sacrificiu, tot nu renunţă la căutarea unui alt timp; din contră, o fac cu indirjire, insă cu gindul să-1 plaseze in lumea aceasta, conform recomandărilor utopiei, care incearcă să impace prezentul veşnic cu istoria, dulceaţa virstei de aur cu ambiţiile prometeice — sau, ca să recurgem la terminologia biblică, incearcă să refacă Edenul cu mijloacele păcatului originar, redindu-i astfel noului Adam privilegiile celui din vechime.
125 (...) Altfel stau lucrurile cu cei chinuiţi de demonul aminării. „Ceea ce se poate amina cu folos se poate, cu şi mai mult folos, abandona", repetă ei impreună cu Epictet, deşi pasiunea lor pentru aminare nu provine, ca la filozoful stoic, dintr-un considerent moral, ci dintr-o spaimă aproape metodică şi dintr-o silă prea inveterată ca să nu capete aspectul unei autodiscipline sau al unui viciu.
126 (...) Incapabili să-1 desluşească in străfundul naturii lor şi prea grăbiţi ca să-1 poată extrage din ea, modernii aveau să-1 proiecteze in viitor; iluziile lor sint rezumate in epigraful jurnalului saint-simonian, Producătorul: „Virsta de aur, pe care o tradiţie oarbă a situat-o in trecut, se găseşte in faţa noastră."
127 (...) Prometeu a vrut să-1 intreacă pe Zeus; (...).
128 Se ştie că Pelagius (un celt, un naiv), negind efectele păcatului originar, tăgăduia greşelii lui Adam orice putere de-a inriuri posteritatea. (...) Nu vreau să spun că autorii de utopii s-au inspirat din ea in mod direct; dar nu se poate contesta că in gindirea modernă există, opus augustinismului şi jansenismului, un intreg curent pelagian — incununat de cultul progresului şi de ideologiile revoluţionare — după care oamenii ar forma o masă de aleşi virtuali, eliberaţi de păcatul originar, ce pot fi modelaţi după dorinţă, predestinaţi binelui, susceptibili de toate perfecţiunile. (...) Pelagius, ca şi discipolii săi indepărtaţi, pleacă de la o viziune inverşunat optimistă asupra naturii umane.
129 (...) Vreţi să construiţi o societate in care oamenii să nu-şi mai facă rău unii altora? Nu-i lăsaţi să intre in ea decit pe abulici. În concluzie, nu avem de ales decit intre o voinţă bolnavă şi o voinţă rea; una generoasă, pentru că e rănită, imobilizată, ineficientă; cealaltă distructivă, aşadar activă, animată de un principiu dinamic: e chiar aceea ce intreţine febra devenirii şi naşte evenimentele. Lipsiţi-1 pe om de ea, dacă mizaţi pe virsta de aur!
130 (...) Ne indreptăm spre infern in măsura in care ne depărtăm de viaţa vegetativă, a cărei pasivitate ar trebui să fie soluţia universală, răspunsul suprem la toate intrebările noastre; groaza pe care ne-o inspiră ne-a transformat in această hoardă de civilizaţi, monştri atotştiutori ce ignoră esenţialul. (...) Eliberaţi de griji şi de orice oprelişti, am fi abandonaţi nouă inşine: beţia ce ne-ar cuprinde atunci ne-ar face de mii de ori mai răi decit ne face servitutea. E un aspect al decăderii noastre ce le-a scăpat anarhiştilor, ultimii din şirul pelagienilor; totuşi, faţă de predecesorii lor, aceştia au avut meritul de a respinge — prin cultul
inchinat libertăţii — toate cetăţile, incepind cu cele „ideale", şi de a le inlocui cu un nou soi de
himere, mai strălucite şi mai improbabile decit cele vechi.
132 (...) Suferinţa, la inceputurile ei, speră in venirea virstei de aur aici, pe pămint, işi caută in ea un reazem, intr-un fel se fixează in ea; dar pe măsură ce se adinceşte, suferinţa ii intoarce spatele, preocupindu-se numai de sine insăşi. Din complice a sistemelor utopice, iat-o că devine adversara lor, desluşind in ele un pericol de moarte pentru dăinuirea propriilor chinuri, al căror farmec tocmai 1-a descoperit. La fel ca personajul Subteranei *, ea va pleda pentru
haos, se va ridica impotriva raţiunii, impotriva lui „doi ori doi fac patru", impotriva „palatului
de cristal", replică a Falansterului.
Cel care-a cunoscut infernul, nenorocirea planificată, ii va regăsi cumplita imagine simetrică
in cetatea ideală, fericire universală pe care o respinge oricine a suferit enorm: ostilitatea lui
Dostoievski faţă de ea a mers pină la intoleranţă.
133 (...) „Voi nu mai aveţi obsesii, doar noi mai avem", par să le spună ruşii occidentalilor prin intermediul lui Dostoievski, obsedatul prin excelenţă, robit, ca toate personajele sale, unui singur vis: acela al virstei de aur; fără de care, ne asigură el, „popoarele nu vor să trăiască şi nici măcar nu pot muri".
134 Dostoievski va face din el subiectul unui vis pe care-1 va atribui succesiv lui Stavroghin, lui Versilov şi „omului ridicol". „În muzeul din Dresda există un tablou al lui Claude Lorrain care in catalog figurează sub titlul Acis şi Galateea... Acesta era tabloul pe care l-am văzut in vis, dar totuşi nu ca un tablou, ci ca o realitate. Se făcea că există, la fel ca in tablou, un colţ din arhipelagul grecesc, şi eu, pare-se, mă intorsesem cu trei mii de ani in urmă. Valuri albastre şi mihgiietoare, insule şi stinci, ţărmuri infloritoare; in depărtare o privelişte incintătoare, chemarea soarelui care apune... Aici era leagănul omenirii... Oamenii se trezeau şi adormeau fericiţi şi nevinovaţi; pădurile răsunau de cintecele lor vesele; prisosul forţelor lor abundente se revărsa in dragoste, in bucurie naivă. Şi eu il simţeam, in timp ce discerneam viitorul nemărginit care ii aştepta şi pe care nici nu-1 bănuiau, şi inima mea se infiora la aceste ginduri." (Demonii *) (...) În Adolescentul, constatăm, acest tablou se intunecă intru citva; se va intuneca de-a binelea in Visul unui om ridicol. Virsta de aur şi clişeele ei sint prezentate aici cu mai multă precizie şi pasiune decit in cele două vise precedente: o viziune de Claude Lorrain comentată de un Hesiod sarmat.
* Traducere de Marin Preda şi N. Gane. (N. t) .
136 (...) (Jurnalul unui scriitor *) Dar urma să fie şi mai rău: aveau să descopere că mai presus de viaţă stă conştiinţa vieţii, iar cunoaşterea „legilor fericirii" e mai presus de fericire. Din clipa aceea au fost pierduţi; despărţindu-i de ei inşişi prin lucrarea diavolească a ştiinţei, aruncindu-i din prezentul veşnic in istorie, nu reeditase „omul ridicol", pe socoteala lor, erorile şi nebuniile lui Prometeu?
138 De vreme ce o voce atit de autorizată ne-a desluşit inconsistenţa vechii virste de aur şi
nulitatea celei viitoare, va trebui să tragem cuvenitele invăţăminte şi să nu ne mai lăsăm amăgiţi de basmele lui Hesiod sau Prometeu şi cu atit mai puţin de sinteza pe care-au incercat-o utopiile.
140 (...) Se va spune cumva că inlocuim o fantomă cu alta, că prezentul veşnic la care visăm nu-i mai de soi decit basmele virstei de aur şi că eul originar, temei al speranţelor noastre, ne duce cu gindul la vid şi de fapt nici nu-i altceva?

 

Addenda: Constantin Noica, Răspuns al unui prieten îndepărtat
143 (...) Par undeva ne intrebăm dacă nu ai ales să fii — un simplu „poet celt de limbă latină".
146 (...) Dar nu vei rămihe aşa, un simplu poet celt de limbă latină: dacă nu vei putea sparge matca acestei limbi admirabile, iţi vei lua apele şi te vei muta cu ele cu tot — aşa cum spunea despre Olt poetul acela din satul tău ardelean — intr-altă ţară, intr-altă limbă, in cine ştie ce limbă a profeţilor de ieri sau de miine, in care să-ţi poţi exprima din nou dezgustul tău de om faţă de om. in tine ştim bine că e ceva din suprema neconsolare a fiinţei umane.
148 (...) Idealurile libertare ale celor de culoare sint simple resturi ale pathos-ului european al libertăţii, umanismul oriental se iveşte doar ca o replică la problematica apuseană a omului, inginerismul şi materialismul lor sint simple plante de imprumut, iar pină şi comunismul acesta, fie speculativ, fie aplicat, ce caracter rezidual nu ar putea avea şi el in ochii cuiva, faţă de banchetul lui Hegel şi al culturii occidentale — in măsura in care nu ar şti să arate că e capătul lor de drum! Iar dacă toate acestea sint resturi, miezul lor unde este?
149 (...) Atunci, problema omului european ar fi — ţi-o mai spuneam — să impace pe Pascal cu Aristotel sau pe Pascal cu el insuşi.
150 N-ai vroit să vezi niciodată şansele spiritului de geometrie de a se rafina pină la a da socoteală de rostul subtil al lumii şi omului, n-ai sperat niciodată nimic de la logică şi logos pur.
151 (...) Poate că Joseph de Maistre avea pentru o dată dreptate: geniul Răsăritului — nu atit ortodoxia, cum spunea el — nu rezistă la civilizaţie.
153 (...); că, fiind astfel o luptă contra femeii şi o suplantare a ei pe toată intinderea
registrului feminin, socialismul işi insuşeşte ceva din ethosul feminin şi este ca şi o revoluţie de amazoane, o afirmare a elementului slab, care, tocmai pentru că e slab, are nevoie să paralizeze tot ce este masculin, aşa cum amazoanele trebuiau să taie cite o mină şi un picior fiecărui exemplar mascul; că e o punere in minorat a tuturor, de către cei cu conştiinţa minoratului, dar şi cu idealismul celui slab, şi că, in acest sens, este incărcat de un sincer
idealism, ba poate că trăsătura cea mai izbitoare, in practică, a acestui materialism ştiinţific este de a fi un idealism in sens comun, o zvicnire, sinceră la unii, provocată la alţii, către idealuri vagi, către miine, către altceva, către „des lendemains qui chantent", către „noi", către toţi şi nimeni, către zei, poate mai ales către zei.
155 (...) Ca Islamul? Ca turcii aceia, despre a căror sterilitate in istorie tu ai scris acum mulţi ani pagini atât de adevărate, incit, dacă aş fi fost turc, te-aş fi sugrumat?
(...)
1957*
*N. ed.— La 16 februarie 1974, Noica scria (v. Jurnal de idei. Bucureşti, Humanitas, 1990, p. 227): „Am găsit in chip miraculos scrisoarea din '57 către C, o scrisoare de care aproape că şi uitasem. imi amintesc ca o trimisesem lui C. atunci ca s-o publice in NRF ca răspuns la a sa — sperind că o va traduce el, cu extraordinara sa franceză —, dar mi-a scris că n-o publică spre a nu-mi face rău. incheia scrisoarea spunind: je te dis une chose: tu es quelqu 'un. Imi amintesc că mi-a făcut plăcere; dar in 1972, cind l-am revăzut, am uitat să-1 intreb dacă mai are scrisoarea. O recitesc acum, imi amintesc de tot ce investisem sufleteşte in ea, de tot ce s-a intimplat din cauza ei, de tot ce a urmat — şi-mi spun: du-te dracului de viaţă, că frumoasă mai eşti!