Dialogul omului cu marea (CRĂCIUNOIU & NEAGU 1988)

 Cristian Crăciunoiu & Alfred Neagu, Dialogul omului cu marea, Albatros, București, 1988

 

Repere pentru o mitologie a apei

(13) Reluând ideile aceluiași preot chaldeean, Eusebiu din Caesareea amintește: „În primul an ar fi ieșit din Golful Persic, acolo unde se învecinează cu Babilonia, o ființă rațională, al cărei cap era de pește, dar care avea sub capul de pește un cap de om și avea picior ca de om care ieșeau de sub coada de pește. El ar fi avut glas de om și chipul s-ar fi păstrat și astăzi chiar. Această ființă (...) a transmis oamenilor semnele scrierii, științelor și artelor, i-a învățat clădirea orașelor, semănarea și recoltarea roadelor și cultura viței.”

(74) Prorocul nu a exagerat, deoarece nu era un partizan al prosperității feniciene, ci dorea să sublinieze zădărnicia acestui belșug ce avea să se prăbușească atunci când Alexandru cel Mare a distrus cetatea [Tir] definitiv.

(74) Și romanii și  grecii au învățat elementele construcțiilor navale și navigația de la fenicieni.

(78) Pe când cobora Indusul (325 î. H.), nava lui Alexandru cel Mare a fost surprinsă de valuri mari, încât vâslașii din rândul inferior n-au mai putut vâsli, fiind inundați, atât de mică era distanța până la apă de la deschizătura pentru vâsle.

(82) Nici grecii, nici romanii nu au fost înzestrați cu spiritul de aventură îmboldit de cel negustoresc și talentul nautic  al fenicienilor, care cunoșteau și cartografia nu numai în Mediterana, ci și în bazinul Atlanticului.

(84) Nici grecii, nici romanii n-au știut de aceste expediții ale fenicienilor, la urechile lor ajungând doar o vagă rumoare.

 

Nave celebre

(104) Sfârșitul dominației Veneției, contestată până atunci numai de republica Genova, are loc în urma unor lovituri succesive, începând din 1453, odată cu căderea Constantinopolului și trecerea sub control musulman a Orientului Apropiat, (...).

 

Cele două nave Mircea 1882-1988

(162) A apreciat-o și sultanul Abdul Hamid, care, sub influența entuziasmului provocat de sosirea lui Mircea, a ordonat repararea  bricului în șantierele imperiale pe cheltuiala marinei otomane. La 20 iulie, nava plecat pe itinerarul Pireu, Navarin, (….), Constantinopol, Constanța.

(163-4) Dar să-l lăsăm pe Jean Bart să-l evoce: „Nu pot uita nici pe bătrânii piloți, adevărați lupi de mare, vechii corăbieri italieni și greci, care ne învățau manevrarea pânzelor, matelotajul, arta nodurilor și frânghiei. Barba Spiro Zarzaroni din Hios, care se hrănea cu roșcove și în loc de „ceață” zicea „țața grasă”. Dalmațianul Micheli, condamnat pentru bigamie, se cununase cu o româncă fără să divorțeze de nevasta lăsată la Triest. (…) Panaite Leca, încruntat, fost căpitan de trihandin. Dionisie Vasilatos, mărunțel și crăcănat, cu mustăți de rac, fuma tumbechi cu narghileaua. Simpaticul Barba Ghiorghios, care, în calmul nopților de vară, ne strângea în jurul catargului, ca să ne povestească isprăvile piraților și contrabandiștilor de hașiș din Arhipeleag, unde își făcuse copilăria.

(167) Sunt reluate marșurile și vizitele: (…), Istanbul și Napoli în 1968, Split în 1969, în porturi din Marea Neagră în 1970, în 1974 Alexandria, Beirut și Famagusta.

(168) În New York participă la cea mai mare reuniune de mari veliere de la bătălia de la Navarin încoace (20 octombrie 1827).

 

 

I. G. Bibicescu sau viața ca operă (ROMAN)

Ileana Roman, I. G. Bibicescu sau viața ca operă, Prier, 1998, 214

 

 

Cum l-am întâlnit pe I. G. Bibicescu

(5) (…) , spre a-l cunoaște mai bine pe acest Mecena al templului nostrum lecturic din Turnu Severin, (…).

(7) (…) rar și uriașa generozitate a unui om care-i cât un oraș (municipium) prin opera de mecenat?

 

La un tablou de familie. Anii de școală

2.Școala de la Cerneți

(21) Între ele se găseau și cărți de știință popularizată: (…), Velizarie, (…).

 

Credința politică a lui I. G. B.

(45) S-a spus și se tot spune că suntem o insula latină înconjurată de slavi și de aici „fatalitatea” noastră.

(…) Măcar dacă am fi făcut un socialism de tip titoist.

 

Publicistul I. G. BiBIcescu

(60) (…): asemeni intrării în Academia lui Platon, când pentru a avea cuvântul trebuia mai întâi să taci și să asculți, (…).

 

O definiție a bibliofiliei: suntem ceea ce iubim

(186) Carada a fondat pe banii săi catedrala din Vârșeț, (…)

 

Societatea culturală Biblioteca I. G. Bibicescu

(189) Dările de seamă ale Bibliotecii populare I. G. Bibicescu. (…). (…) statistici ale activității filialelor, care, în 1929, figurau astfel: (…), 70 în Banat (inclusiv cel sârbesc), (…). După 1930 au fost înființate filiale în Valea Timocului, (…).

(192) În 1926, Biblioteca I. G. Bibicescu trimite 25.000 abecedare în localitățile românești din Serbia și (…). Au fost reeditate (…) scrisorile moralizatoare ale lui Anton Pann, care au fost reeditate cu litere latine și trimise la românii de peste Dunăre.

 

Valoarea Bibliotecii I. G. B.

(193) Col. lui Gr. Manu (achiziționată la sfârșitul secolului trecut) va întări ideea bibliofilului donator, vizând constituirea unui fond național de conținut daco-romanic.

(195) În colecția specială, D. Buciumeanu a depistat 460 volume daco-romanice, din care 146 referitoare la Transilvania.

 

Uranus-Gherla, via Salcia (MIHALCEA 2005)

Alexandru Mihalcea, Uranus-Gherla, via Salcia, Ex Ponto, Constanța, 2005, 328 p.

 

 (13) Comisesem însă grava eroare de a memora „La chanson d`un dadaiste”, recitată între patru ochi de un coleg și găsită, apoi, în rarisima bucoavnă a lui Călinescu: „(...)”.

Și făcusem tâmpenia să mă extaziez într-un cerc de colegi care ajunseseră studenți fără să fi trecut prin liceu. Și în fața câtorva studenți greci, foști soldați ai lui Markos, dintre care Petros Galupis, ex-căpitanul, mi-a reamintit că cine nu e cu noi e împotriva noastră. 

(15) (...), am bătut zi și noapte imensul și fascinantul combinat, (...) oțelarii, oameni duri, viguroși ca niște Hefaistoși, (...).

 

(16) Fata asta, solidă ca și știința ei de carte, de o cinste cristalină, nu poate suferi minciuna. (...); Hondroianis e fascinat de tonul rechizitorial și-a uitat căscată gura, trăsăturile lui grosolane devin și mai grosolane, numai frumos nu era, dar a devenit și mai urât, cu sclipiri de bucurie drăcească din priviri.

(20) Sunt impresionat de moartea copilului erou, de bestialitatea unchiului, la fel de mârșav ca și călăul Tito împreună cu clica formată din călăul Djilas și călăul Rankovici. Pe Tito îl văd toată ziua pe zidurile orașului, proptit în coada unei securi de pe care se prelinge sânge. Dacă aș putea, l-aș sugruma cu mâinile mele.

 

(21) (Pe atunci va fi scris Păstorel Teodoreanu celebra epigramă, contabilizată, bineînțeles, de securitate: „Caligula Imperator / Și-a făcut calul senator, / Petru Groza, mai sinistru / Și-a pus boul ministru”)

 

 

27Tudor Vianu se prezentă la bară drept, calm, și răspunde întrebării cu vocea pe care i-o cunoșteam în cel mai mărunte inflexiuni, de la duritatea bărbătească cu care citea extrasele din Iliada.

 

(34) Vestea sciziunii de la vârful partidului și materialele prelucrate atunci, care ni s-au prelucrat într-un lung șir de ore la UTM și dirigenție mi-au produs o stare ciudată, amestecată – de dezamăgire că tovarășii în care crezusem atâta, pe care-i aplaudasem când treceam, plimbându-le portretele, prin fața tribunei și cărora le scandasem numele în lozinci, sunt trădători, unelte criminale în slujba guvernelor imperialiste, a fasciștilor titoiști și a altor dușmani ai cuceririlor revoluționare ale poporului român (...).

(45) (…) m-a dus într-un birou [Uranus 1959] înalt luminat de o fereastră pusă sub tavan. Un bărbat scund, cadaveric, cu obrajii scobiți și linia bărbiei netă m-a privit îndelung. Te așteptam, Mihalcea. Ca pe un cireș în floare, i-am răspuns, idiot, nu mi-a venit altceva pe buze. Insul s-a uitat la mine batjocoritor, cu o iritare stăpânită, a tras sertarul, a scos un baston de cauciuc, l-a îndoit, fără să mă slăbească din ochi, l-a dezdoit, l-a pus la loc, a împins sertarul. S-a sprijinit cu podul palmelor de marginea biroului și a silabisit, cu aceeași privire pironită pe mine: Mă cheamă Voicu, sunt bulgar și încăpățânat ca un bulgar. N-ai vrut să ne ajuți, Mihalcea…

(49) Apoi politrucul, la un pahar de țuică, îi spune lui Virgil -  și de la le aflăm  noi că răposatul, locotenent-major de grăniceri pe la Săcălaz sau la Jebel, ar fi tras într-un fugar român care apucase să treacă, ziua în amiaza mare, pe pământ iugoslav. Soldatul sârb din mirador a pus pușca-mitralieră pe ofițer și l-a curățat.

(50) (...) au venit șefii, ni se dă „de voie” să ascultăm cum a fost atacată ambasada noastră de la Berna, cum a fost ucis șoferul A. Șețu de către un legionar cu suflet hidos, unul din acei transfugi care fac spionaj fie pentru nemți, fie pentru englezi, fie pentru sârbi la alegere.

(51) Maiorul Andrieș, șeful ciclului științelor politice, are o metodă infailibilă cu care pui în fund orice spion. (...) Ca regulă generală, ei vin tocmai din America, unde e patria lor, ajung în Iugoslavia – aici se odihnesc, învață perfect românește în 3 săptămâni, dacă nu sunt fugari – apoi trec Dunărea înot sau folosesc plute pneumatice sau vin cu balonul, mai rar cu avionul.

 (57) La centrul universitar de tineret prim-secretar era Cornel Burtică. (...) pe urmă a început să zbiere Florian Dănălache. (...) Primul la care a țipat a a fost profesorul Pippidi. Nu semnase un apel în favoarea lui Manolis Glezos. Greci nu erau numai la noi, la ziaristică, mai erau și prin alte facultăți, mai erau și la licee. Probabil că și ei au avut o contribuție, mi-aduc aminte ce agresivi au fost cu tine Petros, Dumnezeu să-l ierte, și Hondroianis, care a devenit capitalist și vinde ceasuri prin Europa. Nu ți-e rușine, mă, să spui prostii: s-a răstit Dănălache la istoric. Umanist ești tu? Dionisie Pippidi explicase că nu poate semna fiindcă de-abia obținuse acordul grecilor pentru cercetare acolo.

(57) (...) Au luat câțiva studenți cuvântul, lista era făcută dinainte, vorbitorii au fost vehemenți, au vorbit dur, nu v-au scos nici ei din dușmani ai poporului, cozi de topor ai titoismului, unelte imperialiste.

 

(62) (...) chiar când lui Ceaușescu i se pregătea primirea triumfală în Hades.

(69) (...) Valeriu Ștefănescu, bătrân legionar luat încă de pe timpul lui Antonescu, doctor în litere de la București și în teologie la Atena, (...).

(75) Am înțeles repede că stăpânirea lor [Jilava 1959] asupra cui le cade în mâini este absolută, incomparabil mai mare decât puterea unui stăpân de sclavi roman, ținut să dea socoteală în caz de ucidere.

(80) Și aristocrații., „foștii” – (...) vijeliosul Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, șapte limbi.

(83) De acolo, prin Dr. Iatropol, ajungi în câteva minute, trecând pe podul Cotroceni, la biserica zveltă, cu registre albe și roșii, construcție bizantină elegantă, contrastând cu sfioșenia greoaie, coborâtă din veacul de mijloc valah, a vechiului paraclis așezat în mijlocul străzii, la o aruncătură de băț.

(84) Eu mi-am reluat lungile conversații despre francmasonerie, talmud și elocința greacă cu unchiul Ion (...).

 (90) (...) românul poartă cu sine și un blestem istoric, zămislit din vecinătatea cu frontiera Orientului. Un fel de falsă pudoare pe care mulți o confundă cu buna cuviință. Faptul a fost intuit de Matei Caragiale în „Craii de Curtea Veche”, dar esența i-a deslușit-o Marin Preda într-o magistrală pagină din „Viața ca o pradă”: „Nu știam despre Iorga cu mult mai mult decât tatăl meu. (...)”

(94) Mi-aduc aminte că m-am ciondănit la Stoienești cu Miu, un învățător tânăr și inteligent, în privința lui Mucius Scaevola. El spunea că tânărul roman întruchipează gradul sublim al eroismului. Eu șarjam replicând că e foarte posibil ca cineva să bea cucută fiindcă știa că e indoră, consecința letală trecând pe planul doi, ori să-și pună liniștit gâtul pe eșafod, fiindcă oricum nu ai are altceva de făcut iar moartea e fulgerătoare, dar e absolut de neconceput să-și bagi mâna în jăratic și s-o ții acolo. Nu se poate conchideam, Scaevola nu e un caz de eroism, ci o bizarerie anatomică, nu avea terminații nervoase la mâna pe care a vârât-o în foc. Miu se înfuria, eu râdeam – și a trebuit să treacă anii, să ies din pușcărie și să văd tulburătorul film „Mondo Cane” ca să-mi dau sema că voința latinului n-a fost mit, echivalentul ei modern fiind călugărul budist care și-a turnat benzină pe roba de culoarea șofranului sau românul Nemeș, care și-a dat foc pe pârtia de ski, disperat de a trăi în raiul ceaușișt. Sau Jan Pallach, a cărui scârbă de imperialismul sovietic a transcens frica de moarte…

(128) (... Dacă socotelile mele sunt exacte, criminalul în cauză este o lepră care s-a umplut de aur și valută, iar acum, sub numele a patru escroci din bogata faună interlopă a Constanței, exploatează patru dughene cu fleacuri sclipitoare aduse din bazarul stambuliot de pe Mamut-pașa și așezate în țâfna târgului).

(130) Soare, flăcău când s-au petrecut întâmplarea, trecuse Dunărea cu trei inși, traversase, mergând doar noaptea, Iugoslavia și trecuse, prin Triest, în Italia.

 (235) Deci nu tabula cerata, ci tabula saponata. Asta ar fi diferența de formă. Cea de fond consta în faptul că alumnii Romei antice mâncau bătaie dacă nu-și scriau temele pe tăblițe.

 (242) Nae Ciota, avocat, își amintea de o seară când, vorbind despre conjurația anti-Cezar și uciderea marelui om politic, Ivasiuc l-a descris pe Brutus ca pe un individ sanguinar, cu porniri primare, predestinate și fizionomic crimei, cu fruntea lui îngustă. Avocatul, și el cu o solidă cultură istorică, zice că l-ar fi întrebat  - asta ați citit-o în Momsen sau o puneți de la dv.?

(243) Eram redactor la „Tomis”, am cunoscut o ilegalistă care mi-a povestit că Ivasiuc o vizita și-i asculta relatarea despre anii 40, când naratoarea, de fel din Ialomița, făcuse parte dintr-o rețea comunistă clandestină care activa în Dobrogea. Printre membri – Pârvulescu, Coliu, Petre Borilă, Vâlcu, Constanța Crăciun.

(250) – (...) i-a lăsat mofluzi grecoteiu ăla bătrânu, vânduse grâul bine de tot la Pireu, când s-a întors cu teșchereaua plină l-a simțit una, Dorothee, că are o motoașcă barosană; cațaonul era de modă veche, n-avea încredere în bănci, o pățise o rudă, dăduse aia faliment, (...)

(253) -...unde vezi incompatibilitate dintre știință și religie? (...) Dacă-mi permiteți o analogie, m-aș gândi la aporiile lui Zenon... (...) Pardon, numai comuniștii mai cred în darwinism, fiindcă au interes, caută argumente pentru materialismul dialectic pe care Marx l-a furat de la greci și tot de acolo și Hegel, Marx erau un compilator de geniu, asta nu i-o putem nega, nu era evreu?!

(259) Care om, om rămâne, că e țigan, că e bulgar, ungur sau neamț.

(271) Securiștii de la Departamentul Cultelor știu că n-au a se teme decât de sectanți și de cei care păstrează în cugetul lor ideea apartenenței la Roma, care ține deopotrivă de Bizanț ca și de Sf. Scaun, uniații.

(273) – Și armenii ce sunt? Vreau să zic, ce religie...

-Ortodocși, ce vrei să fie? Ca grecii, ca românii!

 

Prin Europa (III) (DRĂGAN 1980)

Iosif Constantin Drăgan, Prin Europa (III), Dacia, Cluj-Napoca, 1980, 515 p.

 

 I.     Prin Italia războită

1.Italia liberată

(9) Divizia italiană din insula Cefalonia (Grecia) nevoind să se supună naziștilor („aliați” în continuare prin fracțiunea Republicii de la Salo) a fost nimicită, prin uciderea în masă săvârșită de batalioanele de pedeapsă ale SS.

2. ..Și încolțită

(16) Teritoriul din jurul Triestului a fost împărțit în două zone, Zona A și Zona B, prima retrocedată Italiei, iar cea din urmă Jugoslaviei, după ce Aliații au administrat-o un deceniu.

3.Winston Churchill pictor la Como

(17) El [W. C.] crezuse, de asemenea în renașterea Imperiului Roman și, până la urmă, coloniile italiene vechi și noi, au fost recunoscute.

5. Mașina blestemată la Veneția

(28) Mai aveam însă în garaj și un alt Topolino de culoare albastră, pe care Octavian Negru din Alibunarul Jugoslav de azi, mă rugase să o iau în păstrare și să o pun în circulație din vreme în vreme, pentru a nu prinde rugină. Mai bine ar fi fost dacă l-aș fi refuzat, deoarece tot ce îi aparținea sau se apropia de dânsul parcă s-ar fi infestat de ciumă și aducea nenorociri.

8.Orezăriile din Lomellina

(54) Casa și curtea interioară aduceau oarecum cu acea domus romana, dar are mai degrabă origini medievale, (...).

9. Napolitanii la lucru

(61-62) (...) într-un oraș care se ocupă de turism încă din antichitate, exploatând frumusețea insulei Capri sau apele tămăduitoare ale Ischieie, priveliștea de la Capo Misseno sau a Vezuviului, lansat în lume de scrierile amiralului Pliniu cel Bătrîn. Refugiat pe o corabie, Pliniu a murit asfixiat de gazele care au invadat golful, devenind victima unei grandioase erupții vulcanice.

10. Pacificarea atomică

(69) Iosif Broz, cunoscut sub numele de mareșalul Tito, a proclamat Republica Jugoslavă la 29 noiembrie, (...).

 

 

II.Refugiații în Italia

13. Aspiranți la Scala din Milano

(88) Marele Caius Julius Caesar accepta cu surâsul pe buze când se făcea aluzii la chelia ori la virtuțile sale virile, când soldații îi avertiza prin strigături pe senatori să-și păzească nevestele, deoarece trece „cuceritorul” Caesar.

(89) Mari figuri muzicale n-au apărut după cum ar fi fost de aștept decât într-o mică măsură, rămânând un apanaj al italienilor, dar și al românilor, poate din pricina limbii, (...), sau poate a cromozomilor traco-latini și a temperamentului cald.

(90-91) Numai cei prea plini de sine (de voce și talent) ajung să fie îngâmfați, intratabili și, până la urmă, demni de a fi desconsiderați. Pentru aceste binecuvântate motive de R. U., marea soprană Maria Sofia Cecilia Calageropoulos, cunoscută sub numele de Maria Callas (pseudonim fabricat de managerul ei, devenit soț, Giovanni Meneghini, care i-a redus sensibil greutatea, transformând-o dintr-o obeză într-o silfidă), cu toate calitățile vocale neobișnuite, n-a reușit să adune simpatii în jurul ei și a fost viu criticată în reviste, deși se bucura de ocrotirea amicului Onasis. Era mereu în conflict cu cei mici și cei mari pentru tot felul de motive futile, iar de mamă-sa, în mizerie, uitase complet. A avut chiar prostul gust, la o inaugurare a stagiunii lirice, când, potrivit tradiției, participă șeful statului, pe atunci Giovanni Gronchi, să întrerupă spectacolul după primul act, sub pretextul că nu se simte în formă, ceea ce ar fi putut să facă de la început, spre a fi înlocuită, dacă ar fi fost adevărat. În felul acesta (..) a creat probleme financiare, deoarece Scala s-a văzut nevoită să restituie costul biletelor. La rândul ei, Scala făcut proces marii artiste, apucată de tuse și de junghi când ți-e lumea mai dragă.

(101) Deși nu venise cu astfel de gânduri la Milano, el [Nicoară Sasu] și-a amintit că, printre credincioasele ce-i ascultau pricesnele (cântul frumos) la biserica româno-greco-albaneză, era și Cornelia Murariu Drăgan, inimă bună și sensibilă la nenorociri.

15. Metamorfoza diplomaților

(124) Singurul rămas a fost căpitanul E. Timoc. Era ardelean, deși numele îl arăta de altă origine, timoceană, vlasă, așa cum sârbii îi numesc pe românii de pe valea Timocului, în parte olteni poposiți în sud, în vremuri de bejenie, peste românii localnici, urmași ai triburilor trace romanizate, Tribali și Mesi. Timocenii mai sînt denumiți și Crainici.

16. Atașații de presă

(127-128) Coborât din șa, regele s-a întors la mamă-sa, buna regină Elena, stabilită, cu mult timp înainte, în Italia, lângă Florența, unde poseda o proprietate agrară și o vilă numită Sparta, în cinstea originii grecești, afișate cu multă emfază chiar atunci când, vremelnic,  purta titlul de „regina-mamă” a minorului său fiu și „regina-mamă-mare” a României.

17. Scriitori de vază

(130) Romanul Dumnezeu s-a născut în exil înfățișează Dacia în timpul lui Ovidiu și, pentru înaltele-i calități de stil, dar mai cu seamă pentru viziunea originală, a fost distins cu Premiul Goncourt.

(131) În scrierile sale, Vintilă Horia a abordat și alte teme antice cu tentă de actualitate, ca aceea a lui Platon în Sicilia, căzut în dizgrația tiranului din părțile locului și vândut ca sclav. Marele filosof al antichității devenit marfă,  obiect de schimb, mână de lucru ieftină pe viață, avea să fie salvat de unii negustori, care l-au răscumpărat și  i-au redat libertatea, săvârșind un act de cultură și aducând un serviciu umanității.

18. Nașterea Republicii Italiene

(136) Acest popor nu mai era dispus să tolereze prezența omului mic de stat [Victor Emanuel III], sub limita militară, căsătorit cu o principesă din Montenegro (Jugoslavia), foarte înaltă, aleasă tocmai pentru restabilirea taliei urmașilor și voia să încheie cu fermitate un capitol din istoria sa.

28. Petroliști și petrol

(232) De altfel, Libia îndeplinise în vremea Imperiului roman rolul de grânar al Italiei. Era slab locuită de popoare migratoare, fixate pe țărmul Mediteranei, în câteva orașe și alte localități mici, după decăderea cetăților antice, între care și faimoasa Leptis Magna, de unde se trăgea împăratul Septimiu Sever, precum și filosofii Origene și Sf. Augustin. (…) Va mai trece multă vreme până când Mediterana, cunoscută în antichitate ca Medium Terrarum, adică Mijlocul Pământului, iar sub Imperiul roman ca Mare Nostrum, să reunească iarăși țările celor două continente sub semnul aceluiași ideal generos al înfrățirii și cooperării.

 

 

IV. Relații politice și umane

32. O căsnicie liniștită

(251) Din antichitate s-a perpetuat obișnuința ca sacerdoții (la greci numiți selli) să aibă părul lung și moțat, barbă bogată și sprâncene stufoase.

(252) Alegerea nu era greu de făcut și, ca atare, se ducea numai la biserica grecească sau la cea rusească.

(253) În felul acesta, slujba creștină  devenea o „liturghie orgiacă”, amintind de vremurile lui Dionisos și Saturn, cu bacanele și saturnale.

(255) Dacă și-ar fi luat de model femeile războinicei cetăți Sparta ori și-ar fi însușit numele acesteia printr-un nou botez, ar fi obținut poate și renumele de mamă bună, măritată sau nu, făcătoare de viteji, mergând la lovitură sigură.

 33.Botez cu peripeții

(258) După ce pruncul a ieșit la lumina zilei, problema cea mare a fost câștigarea unui nou creștin pentru sfânta biserică ortodoxă, prin botezul cu aghiazmă, ce nu putea fi sfințită decât din mâini pravoslavnice ortodoxe, grecești ori rusești, singurii ortodocși din Milano pe vremea aceea cu o brumă de organizare bisericească.

(259) Căci orice curent religios nou, dacă nu intră în tiparele unei organizații valabile, nu ajunge să se afirme. Altoiul noilor idei elaborate de filosofia tracă și grecească pe organizația religioasă a Imperiului roman, în frunte cu Pontifex Maximus, și apoi împrumutând sistemul administrativ statal, s-a făcut fără îndoială la Roma. El nu putea să se facă în altă parte în acea perioadă, deoarece Imperiul roman și Roma, caput mundi, se confunda cu lumea antică.

(260) Nici de nume grecești nu ducea lipsă, dar nu le putea da preferință, deoarece prietenia sa cu grecii din Milano era relativ recentă.

(264) Cred că de atunci, șeful familiei Pălămidaru s-a lecuit și și-a lecuit și nevoia de biserică și popă rus, gândindu-se că papașii greci au moț și barbă tot atât de mândre, fiind poate mai băgători de seamă față de credincioși, grație talentului comercial.

(266) Cu această ocazie, am cunoscut o seamă de comeseni de toate națiile, ca ruși, greci, armeni, ucraineni, persani, uniți printr-un numitor comun al dreptei credințe ortodoxe.

 

V. În spațiul românesc

35. Mama se repatriază

(282) Era nevoie să ia viza de tranzit de la sârbi, iar sârbii or zis că până în două săptămâni poate să primesc, mai degrabă nici vorbă.

(285) La Baggio era o școală cu 5 etaje. Erau strânși înăuntru toți cei care se duceau prin Ungaria, Muntenegru, Germania.

(286-8) La Zagreb  ne-o pus într-un internat de fete și acolo am dormit noaptea. Ne-or așteptat – deși trecuse de miezul nopții – cu cafea caldă și cu pâine cu marmeladă. Aveam de la americani un sac de lucruri: nimic nu mi-o lipsit de acolo, deși era legat la gură cu sfoară și oricine putea să umble. A doua zi dimineața ne-au dat să mâncăm: fasole bătută cu chiftele. Deloc am cerut și ceapă: A, rumânski?! Rumânski! au zis ei și mi-au dat ceapă. Pe urmă ne-am suit în tren spre Belgrad, iar a o parte din drum l-am făcut cu autobuzele. Ne-o dus în niște barăci de lemn. (...) Eu m-am dezbrăcat de pardesiu, am scos peria de haine și m-am periat cu de-amănuntul, am dat cu apă și am lepădat păduchii. (...) O trecut și Crucea Roșie și nu știu ce-o făcut. (...) Când am ajuns la Belgrad, ne o spus cineva să ne ducem la consulat cu pașapoartele. (...) Am pus mână de la mână și le-am făcut bani de drum. Când am ajuns la graniță, văd militari mulți. Îi băga pe rând într-o cancelarie și ieșeau de acolo fierți. Era securitatea. L-o luat înăuntru pe băiatul generalului, Grigore. Când iese afară, îl întreb: „Ce s-o întâmplat?” „Doamnă, ăștia bagă spaima în oameni! Cine știe ce-or face cu noi!” Atunci, eu mă gândesc la scrisorile lui Constantin. Până o fost mecanicul înăuntru, toate hârtiile le-am rupt și le-am lepădat în closet. (...) Toți ieșeau speriați. (...) I-am spus băiatului: „(...) Dacă dv. spuneți că nu putem trece  fiindcă nu s-a iscălit consulul, care e la nuntă, atunci eu trimit băiatul la Belgrad să ia semnătura”. O venit altul și-mi spune – dar vorbea stricat românește - că putem trece. Mă întreabă: „Cum te-ai dus, de ce n-ai rămas la băiat, de ce vii în România, ce-ai făcut acolo, ce-ai lucrat cu băiatul?” În sfârșit, mi-o scos sufletul. Pe urmă ne-or dat niște pâine și zamă. Cumpărasem sfetere duble, unul cu mânecă lungă, altul cu mânecă scurtă. Și i–am spus mecanicului să le vândă. Am făcut bani, fiindcă nu știam cât o să mai stăm la graniță. (...) Acolo nu era voie să ieși afară, era securitatea de graniță mult mai severă. (...) Dar nu era voie să te duci nicăieri, nici să cumperi pâine, decât cu militarul după tine. Când o aflat situația, Țenchea al bătrânu o  telefonat la graniță, la securitate, o spus să mă cheme. (...) „D-na Drăgan, du-te la avocatul ăsta, în strada asta, să-ți dea bani cât ai nevoie. Soldatul o auzit, ne-a lăsat să mergem singuri la cumpărături, iar noaptea m-o chemat să dorm în birou. După ce am ajuns la Stamora Moravița, (...).

37. Frații mei puși la încercare

(305) L-a însoțit mama până la Stamora Moravița și și-a continuat drumul singur spre Belgrad. Aici, schimbând gara și trenul – ceea ce creează inconveniente românilor lipsiți de valută pentru transportul bagajelor - a apucat-o spre Zagreb, Liubliana până la Trieste.

(308) I-am dat lui Zeno niște ștergare, să le dea pe mâncare în Serbia, dacă ar fi fost nevoie.

41. Spre Turcia

(335) (...) Rămasă în afara competiției belice, Turcia își desfășura comerțul cu țările occidentale nestingherită, iar după război avea interes să deschidă noi piețe, în primul în țările rămase izolate de blocada Aliaților. Potențialul Italiei de a absorbi materii prime era imens și produsele industriale obținute erau în parte destinate pentru export, ceea ce facilita schimburile.

Marele port mediteraneean Genova întreținea tradiționale legături cu Orientul de pe vremea străvechilor liguri. (...) Este cel mai mare port al Mediteranei, după care urmează Marsilia, Barcelona, Trieste, așa cum pentru Peninsula Haemusului sunt Pireul, Salonicul și Constantinopolul. La Genova era o afluență de cereri și oferte de mărfuri, între care multe proveneau din Anatolia. Un italian, trăit ani printre levantinii de la Constantinopol și Smirna, vorbind la perfecție turcește și grecește, cu multe relații cu firmele din zonă, venea din vreme în vreme la Milano. Nu știu cum ajuns în contact cu mine, căci mi-a făcut o vizită la biroul din Via Adua Larga, vorbindu-mi de afaceri posibile cu Turcia. (...)

(336) Nu pregeta să adauge și povești picante din viața sa, făcându-mă să ajung la cunoașterea unui mod de viață levantin, cu obiceiuri ciudate. (...) Dar mai mult decât acest obiceiuri bizare, ce comportau virtuți și rafinamente antice, m-au interesat lubrifiantele vegetale și animale, iar între acestea, uleiul  de delfin pe care turcii îl ofereau cu insistență la export în butoaie de lemn, alteori în butoaie metalice recuperate după ce au fost folosite la produse petroliere.

Fără să știe, genovezul levantin, al cărui nume nu mi-l mai amintesc și al cărui suflet se află în mâinile imamului, m-a pus în legătură cu o firmă de prestigiu și dever, Marmara Ticaret Evi de la Istanbul, cum oficial se numește Constantinopolul. Dacă din greșeală cineva scrie pe adresă Constantinopol, scrisoarea nu ajunge la destinatar, fiind returnată spre învățătură de minte sau distrusă, ca lumea să se deprindă cu folosirea toponimiei oficiale turcomane.

Titularul firmei era Melih Gunel, fost atașat comercial pe lângă Ambasada Turciei la Paris și Bruxelles, retras de tânăr din activitate de pregătire a schimburilor comerciale. A preferat să treacă la schimburi efective și îndeosebi la exportul de produse turcești. (...) Dedicându-se exportului, Melih săvârșea un act de patriotism, căci produsele turcești, în afara materiilor prime, ca mineralele, nu au standard ridicat, ca toate mărfurile din țările în curs de dezvoltare. Uleiul de delfin nu cerea multe condiționări. (...)

(338) (...) Delfinii erau prinși în plase, în Marea Neagră, pe litoralul nordic al Turciei și uciși cu lovituri de măciucă. (...) Odată prinși, erau fierți ca să li se scoată uleiul, iar carnea era transformată în făină de pește. Făina de pește era folosit la creșterea puilor și găinilor în baterie. (...)

(341) De-aș fi știu mai înainte asemeni lucruri despre delfini și aș fi asistat la vreo scenă ca aceea de mai sus, aș fi renunțat bucuros la afaceri cu Marmara Ticaret Evi. Am import ulei de delfin și l-am vândut fabricantului de margarină de la Seregno. După război, acest produs a avut mare trecere din pricina lipsei de grăsimi.

(342) Am avut însă și un mare neajuns. Bunul Gunel, doctor în economie, valoros atașat comercial și făuritor de tratate, nu era la înălțime în ipostaza de comerciant. Aici intervin riscuri care trebuiau evaluate ținând seama de modificările pieței. Aprovizionările se fac când există contracte de vânzare, deoarece cumpărarea fără acoperire se face pe contul exportatorului. Ne împrietenisem, căci Melih avea calități umane, după cum și el îmi admira poziția la Milano, pe o piață mai importantă decât cea de la Istanbul. Văzând că piața ține, s-a grăbit să cumpere alte partide ulei de delfin, fără acoperire din partea mea cu contracte sau deschideri de credit și fără să țină seama că prețurile în Italia începuseră scadă, iar cele din Turcia, după afirmațiile sale, să crească. N-am mai putut să cumpăr ultima partidă, pe care, cu atât avânt, dar cu imprudență comercială, și-o procurase. (...)

Melih Gunel avea aspect unui domn ieșit dintr-o bună familie cu guvernantă și valet. Însăși silueta sa, înaltă, elansată, îi conferea o distanță diplomatică, iar părul cu nuanțe gri al omului trecut de 40 de ani, îi sporea farmecul și-l făcea repede remarcat de femei. La femei nu se uita, cel mult le acorda un surâs diplomatic. Glumele lui, departe de a semăna cu cele ale levantinului din Genova,  proveneau din reperele carierei diplomatice. Vorbea franceza la perfecție, probabil de mic copil, și puteam să jonglăm cu jocuri de cuvinte și calambururi, la care această limbă se pretează de minune. Venise în Italia de mai multe ori și-mi făcea mare plăcere comp. sa. (...) Singura lui lipsă diplomatică a fost reproșul adresat chelnerului, care servise vinul roșu la ambianța camerei (chambree), deși eram în grădină, și noi neștiutori, i-am cerut, oarecum supărați, gheață, socotind-o obligatorie la început de vară. Dacă eu nu prinsesem încă rafinamentul în materie de vinuri, dar el, ca diplomat, cum de n-o știa? Nici faptul că era musulman, botezat cu aghiazma imamului, nu era o scuză. Melih trăise în Occident, consumase șuncă de Parma și vinuri de toate calitățile, în timp ce acasă, Kemal Ataturk - adică părintele turcilor, ata însemnînd tată – realizase un stat laic, primul și singurul dintre toate statele musulmane și limitase regimul Coranului, lăsându-l în paza imamului, iar cei ce mai purtau fes erau pedepsiți cu amendă, dacă nu cu închisoare. Deși interesul poartă fesul, cei habotnici începuseră să poarte șepci cu cozoroc și când se apropiau de moschee întorceau cozorocul spre grumaz, protejându-l de sabia lui Ataturk. Lui Allah îi arătau fruntea acoperită cu un fes deghizat, iar lui Ataturk un cozoroc cu două poziții, împăcând și capra și varza. (...)

(344) (...) Drumul până la Genova mi s-a părut extrem de lung și când zburam deasupra mării adresam rugi creștinești lui Dumnezeu, iar pe Melih îl incitam să–l invoce pe Allah întru apărarea păcătoșilor de noi. Atunci am învățat și invocația In shah Allah!, ceea ce însemnează poate – dat fiind cuvântul shah la mijloc – un fel de „zeu al zeilor” și am acceptat și alte expresii turcești, ca Allah e cel mai mare etc. Se prea poate ca Dumnezeul meu și Allah al lui Gunel să fi colaborat cu acel prilej, lucru posibil, dacă ne gândim că religia musulmană îl recunoaște pe Cristos și a fost în fond, prima mare schismă de adaptare a creștinismului la viața și nevoile arabilor din deșert. De-a lungul secolelor, din lipsă de ecumenism, sacerdoții acestor confesiuni nu s-au înțeles și s-a ajuns la războaie între adepții lui Allah și „infidelii creștini”, numiți pe turcește ghiauri sau pe evreiește goimi.

(345) (...) Când la distanță de 15 ani, mergând în Turcia pentru a întemeia o mare organizație de distribuirea a gazului butan în scopuri domestice, împreună cu alți turci (mai exact armeni turcizați), bine introduși în guvernul Menderes, împreună cu o societate americană, primul lucru dorit a fost să-l revăd pe fostul prietene Melih. Creasem în mai multe țări societăți de distribuire a gazului, dar turcul meu rămăsese pe poziție cu delfinii și, după reciproca bucurie a revederii, a rostit cu voce gravă, de grand seignuer: „Mon cher ami, j`ai perdu de l`argent avec dernier huile que vous n`aveu plus achete. Vous allez honorer cette perte!”

(...) Să-l învăț la bătrânețe comerțul și regulile sale? Am socotit că un prieten, deși pierdut de 15 ani, valorează totuși mai mult decât 5.000 $, pe care am dat ordin băncii din Elveția să-i transfere imediat. Nu mai știu cât a durat firma sa, dar a închis-o, căci afacerile noi cereau sprinteneală de gândire și reacții prompte, care la Melih întotdeauna au fost mai lente, ca la mulți alți compatrioți.

(346) Atunci am înțeles de ce sunt atât de detestați grecii, armeniii și evreii la Constantinopol. Ei dețin tot comerțul și, din acest motiv, sunt periodic căsăpiți, jefuiți, iar prăvăliile lor distruse, adăugându-se și distrugerea unor biserici ortodoxe (50), cum s-a întâmplat la ultima răbufnire din 1956. Mai târziu am auzit că Melih a murit înainte de vreme și dorința mea este ca, la o proximă trecere pe la Constantinopol-Istanbul, să depun o floare pe mormântul său musulman, în timpul zilei. Spre înserat e nevoie să fii tare de înger, căci deasupra mormintelor apar lumini fosforescente; se pare că din pricina îngrop. la o adâncime de numai 50 cm, spre a le fi țărâna ușoară. Din descompunerea corpului, după eliminarea celor 75% apă, reziduurile solide emană compuși fosforescenți. (...)

Denumirea Istanbul s-a impus în lume, deoarece guvernanții, cu multă abilitate, nu s-au mulțumit să atribuie sancțiuni, ci au comandat în America un cântec ajuns la modă în anii de după război, cu un ritm potrivit pentru dans și melodie plăcută, dar al cărui text este o reclamă și lecție pentru întreaga lume: cum să numească metropola, deși ea nu mai este capitala Imperiului otoman. Deși Angora (devenită Ankare, antica Ancyra fundată de faimosul rege Midas al tracilor-frigieni, prin secolul VII anterior, devenită capitala celților tectosagi și a regatului Galatei), este capitala Republicii Turcești, Constantinopol-Istanbul a rămas cel mai mare oraș al țării. Textul șlagărului încep astfel: „Istanbul, not Constantinopoli, / Istanbul, not Constantinopoli...”. Repetat de milioane de ori, a intrat mai lesne în limbajul mondial al diplomației, turismului și comerțului. Fapt curios, Turcia se consideră a face parte din Europa printr-un singur județ, păstrat cu nenumărate jertfe, în procesul retragerii în Asia, dar și nebăgarea de seamă a pacificatorilor primului război mondială, combinată cu necunoașterea americană a geografiei lumii. În realitate, Anatolia a fost locuită de multe triburi trace: tinii, bitinii, dardanii fondatori ai Troiei-Ilion, mysii, lydienii frigieni, carii, precum și de greci, achei, dorieni, devenind supuși Romei, cetățeni romani formați în spiritul culturii greco-romane. După căderii Romei, Imperiul roman de răsărit a continuat încă 1.000 de ani. Peste numeroasa populație originară au năvălit triburile otomanilor, care au impus statul și apoi imperiul lor. Populația de bază a rămas tot cea băștinașă, căreia s–a impus o limbă, o religie nedorite. În acest amalgam, ce sunt și ce reprezintă turcii de astăzi?

 

VI.

46. Spre Ungaria și CSR

(394) Austria era o punte de trecere spre alte țări, cu halte de ajustare, dacă nu cu popasuri îndelungate. Țările interesate erau Cehoslovacia, Ungaria, România și, la nevoie, Jugoslavia.

45. Spre USA

(387) O cale potrivită ar fi aceea de a suspenda masa din mijlocul zilei, deși ea are rădăcini străvechi, romane, când prandium-ul se făcea cu o deosebită ceremonie, în jilțuri caracteristice.

 

VII. Așezarea multinațională

50. Marketingul juridic

(442) Viena oferea condiții mai favorabile pe plan petrolier decât Italia. Așezată pe Dunăre, fluviul o lega de țările producătoare și consumatoare de petrol ca România, Jugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Austria și Germania.