Adrian Iorgulescu & Doina Pungă & Gheorghe Stroia, Estetica. Manual pentru clasa XII a liceelor de artă, Editura didactică și pedagogică, București, 1998, 179 p.
1.Știința esteticii
Obiectul esteticii
3 (....) Actul său de naștere este unanim considerat
anul 1750, când se folosește întâia oară denumirea „Aesthetica”
paentru a marca prezența distinctă a unui domeniu de preocupări teoretice ce
își revendică o existență autonomă.
4 (...) Valorificând bogata moștenire a începuturilor,
fondatorii sistemelor deschizătoare de „direcții” extind și aprofundează
tratarea filozofică a problemelor artei și frumosului. Platon
(427-347 î. H.) reține cu precădere în seama examenului estetic conceptul
de frumos, privit în stare ideală, în timp ce Aristotel (384-322
î. H.) analizează cu deosebire întruchipările practice din planul creației
artistice. Pe aceste coordonate, tezaurul de cugetări al Antichității,
integrat în doctrine filozofice sau cuprins în diferite poetici,
retorici, stilistici, tratate despre artă, jalonează faza incipientă a
închegării conștiinței estetice, a delimitării problematicii și
profilului viitoarei discipline.
Metodologia esteticii
8 (...) Importanța acordată de Platon căii
deductive, teoretizată ulterior de Rene Descartes (1595-1650), în
raport de prețuirea de care s-a bucurat cercetarea inductivă la Aristotel
și apoi la Francis Bacon (1561-1626), a făcut să se șovăie vreme îndelungată
asupra dilemei: este estetica o știință care își fundamentează adevărurile
servindu-se exclusiv de virtuțile sintezei, ale ridicării de la
individual la general, sau, dimpotrivă, le obține prin folosirea procedeelor analizei,
coborând de la universal spre particular?
2. Structuri estetice
Esteticul
18 (...) Raportul dintre real, funcțional și ideal,
dintre util și frumos a evoluat în mod diferit pe parcursul istoriei
civilizației și gândirii estetice. Socrate (469-399 î. H.), în antichitate,
reducea frumosul la util, arătând că „toate lucrurile care
servesc oamenilor sunt deopotrivă frumoase și bune în măsura în care ele pot fi
folosite”.
20 (...) Frumusețea arhitecturii industriale l-a
determinat pe esteticianul francez Michel Ragon să compare uzina cu palatele Renașterii
și barajele cu Coliseumul. (...)
Valoarea estetică a urbanismului.
Pentru a-și asigura condițiile de locuit, de desfășurare a a vieții și activității,
omul își creează un cadru artificial, în care investește „cea mai frumoasă
formă a gândirii” (Platon) – orașul.
(...) Configurația unui oraș depinde programul
social al fiecărei structuri istorice: cetatea antică, orașele
fortificate ale evului de mijloc, orașul modern înțeles ca unitate teritorială
dinamică reflectă în sistemul de organizare, în genurile de arhitectură
și în arhitectonica clădirilor, nivelul de cultură și civilizație al
oamenilor, valorile materiale ale societății, precum și aspirațiile spirituale.
22 (...) (Martin Simionescu-Râmniceanu, Ceva despre
arta industrială, în „Propilee artistice”, București, 1913) (...)
Valoarea estetică
24 (...) Preocupare dintre cele mai timpurii – primele
reflexii [reflecții] se întâlnesc în vechea filosofie chineză și indiană,
dezvoltate de cugetarea greacă, de concepțiile evului mediu și ale
Renașterii – problematica axiologică ocupă un loc central în gândirea modernă (Locke,
Descartes, Pascal, Diderot, Leibniz, Spinoza, Kant ș. a.), pentru a fi reluată
sub raport generic, nu numai specific, în filosofia contemporană (Lotza, care
utilizează termenul de valoare dedus din latinescul valor – valoris,
Școala de la Baden, Dewey, Durkheim, Morris, de structuraliști, existențialiști
etc.)
Atitudinea estetică
28 (...) Deși relativ autonomă față de celelalte
atitudini, disocierea de acestea s-a produs destul de târziu, din cauza
persistenței în concepția gânditorilor antichității și evului mediu a ideii
sincretismului originar ale atitudinilor, ce consta tocmai în cuprinderea
lor globală, nediferențiată – eticul, filosoficul, esteticul, politicul,
religiosul, utilitarul generând nu atitudini distincte, ci o atitudine totalizatoare.
31 (...) Începând cu antichitatea, gânditorii și
artiștii tuturor epocilor au menționat legătura dintre filosofic,
etic și estetic.
32 (...) Deși estetismul s-a constituit ca un curent
estetic la sfârșitul secolului XIX, fiind teoretizat în special de scriitorul
englez Oscar Wilde (1854-1900), puncte de vedere estetizante s-a u afirmat și
mai înainte, de către o parte a romanticilor francezi, precum și de poeții parnasieni.
Gustul și idealul estetic
37 (...) Astfel, idealul de măsură și echilibru al
Antichității grecești clasice trebuia, în concepția lui Democrit
(460-370 î. H.), să guverneze stările sufletești și acțiunile omului.
38 (...) „Divina proporție” sau idealul
estetic al „numărului de aur” a traversat secolele de la școala
pitagoreică și Platon la Leonardo da Vinci, Albrecht Durer, Georges
Seurat, Jacques Villon, conducătorul grupării „Secțiunea de aur”,
materializându-se în opere care pot părea contradictorii din punctul de
vedere al demersului poetic.
3. Categoriile estetice
Specificul categoriilor estetice
40 (...) Orice cercetare sistematică, efectuată la
nivelul științelor particulare sau al cugetării filosofice, se realizează cu
ajutorul unui corpus de categorii, condiționate de natura și metodologia obiectului
analizat, de specificul legilor ce acționează în aria diferitelor ipostaze de
manifestare a lumii reale. (...)
Apreciate de Aristotel ca genuri și
determinații ultime, predicative ale existenței, categoriile au fost
interpretate de Platon și, peste veacuri, de Kant, ca tipare
apriorice, imuabile ale spiritului, menite a solidifica și articula
impresiile, conferind ordine și coerență logică datelor obținute pe calea
experienței senzoriale.
41 (...) Recunoașterea și elaborarea lor [categoriilor
estetice] metodică a început abia de un secol, deși o parte importantă dintre
ele (frumosul, tragicul, sublimul ș. a.) au fost utilizate în studiile
teoretice asupra artei încă din perioada Antichității.
Prin analogie cu înțelesul filosofic, categorie
estetică s-a definit ca „impresie obiectivă datorită unor cauze obiective”
(Victor Basch), întrunind „o anumită atitudine a subiectului și o anumită
structură a obiectului”) Mikel Dufrenne), iar sub raport net artistic a fost
considerată ca: „impresie afectivă, ethos specializat, pe care o
operă de artă ne face să le simțim imediat, prin felul în care acționează ca un
sistem de forțe structurate, care permit emiteri de judecăți de valoare
estetice, cu posibilități comune pentru toate artele” (Anne Sourian),
constituind deci „anumite impresii tipice pe care le putem primi de la artă”
(T. Vianu).
43 (...) (Evanghelos Moutsopoulos, Categoriile
estetice, Editura Univers, București, 1976)
„(...) Aristotel a fost acela care a stabilit primele
două categorii: tragicul și comicul, la care s-a mai adăugat o serie
întreagă, ca sublimul, caracteristicul, ba, în cele din urmă, și frumosul ca
atare a devenit o categorie estetică aparte și, în opoziție cu el,
urâtul, apoi pateticul, grațiosul și altele, ca să nu mai amintim că în sânul
unora dintre ele s-a ajuns la stabilirea unei varietăți de nuanțe. (...)”
Frumosul
44 (...) Pe plan european, primele reflecții asupra
frumosului s-au ivit în orizontul spiritual elen. Platon îl
aprecia ca un lucru folositor, potrivit scopului său, făcut cu meșteșug și care
produce o plăcere recepționată cu ajutorul văzului și auzului. Pentru el, ca și
pentru mulți alții, nu toate plăcerile sunt estetice, ci numai acelea care țin
de simțurile superioare, singurele apte să asigure o stare agreabilă, de
desfătare spirituală, „Nu trebuie să năzuiești către orice plăcere,
spunea Democrit, ci numai pentru plăcerea pentru ce este frumos”.
Deși de natură ideală, abstractă, plasat ca arhetip universal în
zonele ideii pure, frumosul, afirma Platon, are strânse contacte
cu binele, „identificându-se pretutindeni cu măsura și proporția”.
45 La Aristotel, pe primul loc se situează
preocuparea de a reliefa latura reală, concretă a frumosului, văzut ca unitate
în diversitate, unde domnesc „ordinea, simetria, limitarea” sau
măsura, elemente ce stau atât la baza frumosului din natură, cât
și a celui moral și artistic, putând fi apreciate printr-o amplă
reacție afectiv-intelectuală.
Cu accepția schițată încă de Plotin (203-269),
de rezultat al strălucirii artistice, conceptul de frumos
traversează evul mediu, când ideea de unitate a frumuseții e asociată cu
divinitatea (Sf. Augustin), pentru ca în Renaștere să fie privit ca
armonie lăuntrică cu lumea exterioară, ca sinteză a formei cu conținutul de
viață pe care-l exprimă.
49 Încă Aristotel remarcase că în artă
ne face plăcere să vedem imaginile fidele ale unor lucruri care în realitate ne
repugnă, iar Plutarh formulase deja principiul că „una e frumosul și
altceva e imitarea frumoasă”. (...) Ei [oamenii] găsesc frumoase picturi
ca „Medeea ucigându-și fiii”, (...).
50 (...) Addenda
„Un frumos ce
trăiește de-a pururea, ce nu se naște și nu piere, ce nu crește și nu scade; ce
nu-i, în sfârșit, într-o privință frumos, într-alta urât; câteodată da, alteori
nu, ; față de unul da, față de altul nu; aici da, dincolo nu; pentru unii da,
pentru alții nu. Frumos ce nu se înfățișează cu față, cu brațe sau cu alte
întruchipări trupești, frumos ce nu-i cutare gând, cutare știință; ce nu
sălășluiește în altă ființă decât sine; nu rezidă într-un viețuitor, în pământ,
în cer, sau oriunde aiurea; frumos ce rămâne el însuși întru sine, pururea
identic sieși ca fiind de un singur chip; frumos din care se împărtășește tot
ce-i pe lume frumos, fără ca prin apariția și dispariția obiectelor frumoase el
să sporească, să se micșoreze ori să îndure o cât de mică știrbire... Divinul
este frumos, înțelept, bun și în toate celelalte chipuri la fel de
minunate... Când un creator (demiourgos) își ațintește privirea
asupra ceea ce e veșnic identic sieși și se folosește de un astfel de model, el
pune în lucru ideea și forța acestuia, iar opera realizată astfel este în chip
inerent frumoasă” (Platon, Banchetul, 210 e – 211 d; Phaidos,
246; Timaios, 28 a).
Sublimul
52 (...) Există astfel variante ale legendei
prometeice (semnate de Shelley, T. Arghezi), în care spiritul de sacrificiu,
înțeles ca aspirație sublimă a umanității, învinge împreună cu eroul.
(...)
Consacrarea teoretică a sublimului ar aparține, după
unii cercetători, lui Caius Longinus (213-273), al cărui tratat
„Despre sublim” a intrat în patrimoniul gândirii universale moderne prin traducerea
semnată de Boileau în 1674. Alegându-și exemplele din Homer și Platon,
ca și din teatrul Antichității grecești, autorul demonstrează
necesitatea „stilului sublim” pentru educația omului, insistând
asupra surselor (elevația spiritului și a gândirii, noblețea expresiei,
nota pozitiv patetică) și asupra figurilor de stil de care trebuie să se țină
seama în alcătuirea discursului oratoric.
53 Identificat în câmpul existenței cu extraordinarul,
surprinzătorul și minunatul, sublimul conduce la apariția
unei stări subiective asociate, cum ar fi admirația strivitoare, uimirea sau
extazul. În urma contactului cu un orizont neașteptat, necunoscut și extrem
de îndepărtat din contemplarea „mărețiilor și armoniilor ascunse ale lumii”.
Spiritul omenesc cucerește o treaptă de elevație supremă. „Aceste locuri
care se aprind câteodată pe cer, cu toate că ele dispar, în mod obișnuit abia
născându-se, ... acele fumegări ale muntelui Etna pe care acesta le aruncă
câteodată din profunzimile sale”, ni se dezvăluie ca rezultat al efortului
maxim, care însoțește năzuința de a cuprinde infinitului.
(...)
Spiritul omenesc tulburat de emoție trece de la
această neputință sensibilă la conștiința superiorității morale, care îl ridică
deasupra tuturor forțelor naturii, Friederich Schiller (1759-1805) preia ideile
autorului antic și ale lui Kant
referitoare la dimensiunea sublimă a a universului și la capacitatea
umană de a o cuprinde, diferențiază frumosul de sublim și distinge între
sublimul teoretic (ca reprezentare a infinitului) și sublimul practic (superior
ca influență și asociat ca un pericol).
54 (...) Considerăm, de asemenea, sublimă ideea
de zbor întruchipată tulburător de imaginea „Victoriei din
Samothrace” sau forța care agită picturile lui Michelangelo aflate pe
plafonul Capelei Sixtine.
56 Addenda
(...) „Într-adevăr, sufletul nostru, prin firea lui,
se înalță în fața adevăratului sublim și, ajungând la o mândră înălțime, se
umple de bucurie și de înflăcărare de parcă ar fi făcut ceea ce a auzit. (...)
Pe lângă multe altele, desigur, am văzut că natura, nu l-a socotit pe om o
ființă și fără noblețe, ci ne-a adus la viață și pe lume ca la o mare
sărbătoare, ca să fim spectatori ai universului, aprigi luptători, și ne-a
sădit în suflete de la început o neînvinsă dragoste pentru tot ce-i mare și
pentru tot ce-i mai minunat în fața privirilor noastre. De aceea, lumea
întreagă nu poate setea de contemplare și cugetare a omului; gândurile lui trec
adesea dincolo de hotarele lumii înconjurătoare și, dacă cineva ar cerceta cu
privirile lumea în care trăim și ar vedea câtă putere are asupra noastră în
toate privințele tot ce-i extraordinar, mare și frumos, va ști îndată pentru ce
ne-am născut” (Longinus, Tratat despre sublim, în „Arte
poetice. Antichitatea”, Univers, București, 1970, p. 318, 348).
Tragicul
58 (...) Specie a dramaturgiei, tragedia își are
originile în teatrul antic grec și primii reprezentanți de seamă sunt Eschil,
Sofocle și Euripide. Spectacol al unui conflict, tragedia
antică pune în lumină lupta eroică a omului împotriva fatalității, a
destinului implacabil, de cele mai multe ori ostil, împotriva injustiției,
a forțelor răului. „Personajul tragic - scria elenistul A.
Bonnard – se bate ca să nu existe o nedreptate, pentru ca o moarte să nu aibă
loc, pentru ca crima să fie pedepsită, pentru ca legea unui tribunal să învingă
împotriva linșajului, pentru ca dușmanii învinși să nu inspire fraternitate,
pentru ca misterul zeilor să nu mai fie mister, ci dreptate... Să
simplificăm, eroul tragic se bate pentru ca lumea să fie mai bună sau,
dacă trebuie, să rămână așa cum este, pentru ca oamenii să aibă mai mult curaj
și seninătate pentru a trăi în ea”.
60 (...)
Addenda
„Tragedia este imitația unei
acțiuni ales și depline, cu anumită întindere, într-o limbă frumoasă,
deosebită ca formă, potrivit diferitelor părți ale tragediei, imitație
făcută de personaje în acțiune, iar nu printr-o povestire, și care,
stârnind milă și frică, săvârșește purificarea caracteristică unor asemenea emoții”.
(Aristotel, Poetica, editura Științifică, București, 1957, p. 24)
(...)
Dacă vrem să aflăm prin ce mijloace grecii au
izbutit să obțină „sentimente politice atât de sănătoase, instincte
patriotice atât de firești, o combativitate atât de naturală și de
bărbătească... atunci trebuie să ne amintim puterea nemaiauzită care exaltă și
stimulează viața unui popor, forța purificatoare și liberatoare a Tragediei.
Ne vom da seama de marea valoare a tragediei abia când ea ne va apărea,
precum grecilor, ca o chintesență a tuturor puterilor tămăduitoare
și profilactice, ca mediatoarea dintre instinctele cel mai violente și
cele mai nefaste ale poporului. (...) Printr-un miracol metafizic al
„voinței” elene s-a reușit să se făurească o tragedie antică, acea operă
de artă, atât dionisiacă, cât și apolinică”. (Friederich
Nietzsche, Nașterea tragediei, în „De la Apollo la Faust”,
Meridiane. București, 1978, p. 276-277)
Comicul
61 (...) Recunoscându-i concretețea estetică,
Aristotel lega sorgintea comediei de „imitația unor oameni cu o
moralitate inferioară”, în raport cu tragedia care e „imitația
unei acțiuni alese”, spre a conchide că, de fapt, ele se despart tocmai
pentru că „una năzuiește să înfățișeze pe oameni mai răi, cealaltă mai buni
decât sunt în viața de toate zilele”.
63 (...) Urmând o anumită ordine graduală, analiza lor
poate debuta cu ironia (de la grecescul eironia = prefacere,
simulare), formă a comicului exprimată printr-o figură de stil
în care sensul unui mesaj este contrar sensului pe care îl au cuvintele
întrebuințate – antifraza.
65 (...) Râsul rațional este un arbitru exclusiv uman,
adevăr relevat de o veche aserțiune aristotelică: „omul este singurul
animal care râde”.
(...) Cu aceste elemente și-au asigurat prestigiul universalității
nume, precum: Aristofan, Plaut, Cervantes, Shakespeare, Goldoni,
Moliere, Villon, Gogol, Shaw, Twain, Hasek, Daumier, Rossini, Prokofiev, până
la cele care ilustrează comicul
absurdului, cum sunt Ionescu, Beckett, Adamov, Durrenmatt și alții.
Categorii estetice secundare
68 (...) Denumirea acestei categorii estetice își
găsește sorgintea în combinarea unor elemente de decor capricioase și
fantastice împrumutate din arta imperială romană (măști, centauri, grifoni),
găsite în ruinele acoperite de pământ și cunoscute ca „groteschi”, prin
asociere cu noțiunea de „grotă”. (...)
În aprecierea lui Plotin, conceptul de grațios
avea mai mult un conținut mistic.
69 (...) Considerat de Aristotel drept o
caracteristică a frumosului, agreabilul, în concepția lui Kant ,
reprezintă o categorie dublată de interes.
70 (...)
Addenda
(...)
„Grația nu e decât reflexul ideii de bine
în lumea inteligibilelor”. (Plotin, Enneade)
4. Conceptul de artă
Specificul și funcțiile artei
72 (...) Vechii greci considerau arta un
produs al muncii omului, făcut cu îndemânare, pricepere și iscusință,
prin care se obțin obiecte noi, necesare speciei umane. (...) Cuvântul techne,
ce definea sfera meșteșugurilor, inclusiv cel artistic, a fost treptat
înlocuit cu termenul artă, provenit etimologic din latinescul ars,
care, în virtutea sincretismului primar, semnala rezultatul materializării unui
ideal de frumusețe în creații realizate cu măiestrie, desemnând procesul
conferirii de calități artistice produselor activității premeditate a omului. (...)
(...) Astfel, arta a fost considerată imitație,
„mimesis”. La Platon mimesis-ul reprezintă o imitație minoră, de
gradul trei, fiind o copie a copiei, o umbră a umbrelor, deoarece arta reproduce
imaginea lucrurilor reale, care, la rândul lor sunt imitații imperfecte
ale „ideilor”. Pentru Aristotel, imitația constituie o formă de
cunoaștere a lumii, „mai filosofică și mai aleasă decât istoria”,
oglindirea firească a aspectelor esențiale ale realității. Dezvoltat pe latura
activă, selectivă, transfiguratoare, în opoziție cu transcripția mecanică
naturalistă, termenul de mare complexitate „mimesis” continuă să
faciliteze și azi investigațiile de estetică și teoria artei.
(...) Anticul termen „poesis”, prin care
s-a definit respectiva viziune asupra fenomenului artistic, își
prelungește valabilitatea până în contemporaneitate.
73 Dacă în aprecierea artei ca „mimesis”
(teoria imitației), accentul de deplasa, în principal, pe aspectele ce
urmau a fi reflectate în planul creației, deci pe determinările de ordin
obiectiv, în înțelegerea artei ca „poesis” (teoria creației)
o pondere deosebită capătă latura subiectivă, elementele ce țin de personalitatea
creatoare. (...) Cunoscută încă din antichitate, această viziune,
centrată pe denumirea de „catharsis”, consideră arta mijloc de purificare
și eliberare de pasiuni, o formă de alinare a suferințelor. Elaborată de Aristotel,
după preluări anterioare, noțiunea de „catharsis”, îmbogățită continuu, a
găsit un puternic ecou în posteritate (Lessing, Hegel, Schiller, Freud,
Bergson, Vigotski, Lukacs), corelându-se intim cu finalitatea morală a artei,
ca o condiție a funcției sociale a acesteia. „Omul care se pregătește
pentru întâlnirile artei trebuie să opereze în sine acel catharsis,
acea purgare a pasiunilor care nu este numai un efect al artei, dar și o
condiție a ei”. (Tudor Vianu)
Concomitent sau succesiv, arta a fost privită,
mai nuanțat sau mai rigid, ca techne, mimesis, poesis, catharsis; (...).
Originea și evoluția artei
84 Încă în tratatul „Despre muzică”, Democrit susținea
că muzica, pe care o socotește simplă desfătare, s-a născut numai după ce a
existat un prisos de produse trebuitoare vieții.
(...)
În general, antichitatea și evul mediu au
considerat artistul un meșteșugar învestit cu capacitatea de a
crea obiecte frumoase.
85 Definirea ideii de progres în artă, ca expresie a
superiorității axiologice a epocilor una față de alta, într-o accepție
conturată la sfârșitul secolului XVII de celebra dispută între antici și
moderni, reprezintă un obiectiv de seamă al esteticii, deseori negat (D.
Diderot, Fr. Nietzsche, O. Spengler, E. Lovinescu) sau analizat unilateral. (...)
(...) De aceea, nu se poate discuta de superioritatea
lui Dante asupra lui Homer sau a lui Joyce asupra lui Balzac,
comparațiile axiologice demonstrându-și valabilitatea doar în cadrul aceleiași
epoci, viziuni și ramuri artistice.
Universal și național în artă
91 (...) Se ocupă de această problemă gânditorii
Școlii ardelene, cu sublinierea expresă a latinității limbii și a neamului
nostru, (...).
Arta și civilizația contemporană
97 (...) Termen de origine latină, desemnând
inițial evoluția spirituală apărută în urma unui efort deliberat și susținut de
instruire, cultura – concept mult discutat și controversat în
gândirea modernă – reprezintă universul închegat și dinamic al tuturor
valorilor materiale și spirituale produse pe parcursul istoriei omenirii.
98 (...) Retrăim astăzi ca valori materiale
manifestări concrete ale unor civilizații apuse: obiecte aparținând epocilor
primitive, piramidele egiptene, mărturiile inventivității tehnice din epoca
Antichității. (...)
(...) Observată încă de Platon, puterea de
înrâurire a artei poate fi folosită și în sens negativ,
exacerbând, în anumite condiții social-istorice, violența și imoralitatea.
99 (...) Structurile universului sonor au fost
explorate cu mijloace cibernetice de muzicieni ca Yanis
Xenakis, Aurel Stroe, iar ale celui poetic de R. Queneau etc.
103 (...) Addenda
(...) „Dacă omul modern este în realitate un homo
faber, o ființă orientată către producerea de utilități, atunci arta
trebuie să găsească în sufletul acestui acestui om un bun teren de cultură.
(...)” (Tudor Vianu, Estetica, Editura pentru Literatură, București, 1968, p.
210, 212)
104 Addenda
(...) „În istoria artei, fiecare stil s-a inspirat din
tehnicile proprii ale epocii sale și, așa cum vorbim de arta epocii de piatră
sau de bronz, de faptul că artiștii clasici, gotici, ai Renașterii au
utilizat materialele și tehnicile timpului, tot așa și epoca mașinii
trebuie să profite în modul cel mai natural de resursele pe care i le oferă
materialele și prodigioasele posibilități creatoare pe care mașina le-a făcut
să se nască”. (Herbert Read, Imagine și idee, Univers, București, 1970,
p. 151)
5. Opera de artă
Imaginea artistică
108 (...) Socotit de antici expresie a caracterului
imitativ al artei, simbolul devine, în estetica medievală, un semn
vizibil al tendinței lăuntrice a sufletului, pentru ca în epoca modernă să fie
investit cu atribuții etice, filosofice etc.
Conținut și formă în artă
112 (...) Deși recunoșteau „materia” și „forma”
ca premise esențiale în realizarea operei de artă, Platon și Aristotel
considerau forma ca fiind principiul activ suprem capabil să confere
materiei individualitate artistică și forță expresivă. (...) Bunăoară, Filodem
din Gadara (sec. I î. H.) spunea: „cine vrea să obțină un efect de natură
formală nu-l poate atinge făcând abstracție de conținutul pe care vrea
să-l exprime și, după câte mi se pare, felul formei atârnă tocmai de felul
conținutului”. (...) Estetica medievală, în prelungirea ideilor
lui Plotin, vede în formă o emanație de natură divină, aptă să atingă
perfecțiunea și să genereze capodopere.
120 (...) Postulând supremația formei asupra
conținutului, asemenea orientări și-au găsit aplicare în unele producții
artistice ale elenismului târziu, barocului, rococoului, manierismului,
în creația parnasiană, precum și într-o serie de direcții
experimentaliste ale secolului nostru.
Sinteze teoretice ale artelor
124 (...) Vechile tratate ale Antichității
subliniază particularitățile generale ale ramurilor și speciilor din necesități
preponderent tehnice și practice. Aristotel deduce că artele,
apărute din nevoia umană a imitării (mimesis), se
deosebesc „în trei privințe: fie că imită cu mijloace felurite, fie că imită cu
lucruri diferite, fie că imită felurit – de fiecare dată altfel”. În clasificarea sa, filosoful elen
introduce un principiu ierarhizator, afirmând că muzica, pictura și
sculptura au un grad de cuprindere a realității inferior tragediei,
care însumează modalități de expresie mai multe și mai variate decât
oricare altă formă artistică. (...) Clasificările medievale descind din opera neoplatonicianului
Marcianus Capella, care în lucrarea intitulată Satiricon
stabilește existența a șapte arte liberale (gramatica, retorica, dialectica, aritmetica,
muzica, geometria, astronomia), al căror factor comun este îndepărtarea de realitatea
materială. (...)
În epoca luministă, G. E. Lessing (1729-1781) propune
prima clasificare sistematică și de esență estetică a artelor în studiul Laocoon
sau despre limitele picturii și poeziei, apărut în 1766.
125 (...) În planul aparenței, operele de artă
se deosebesc între ele prin calitățile sensibile numite qualia
(liniile, volumele, culorile, luminozitatea, mișcările, sunetele articulate,
sunetele muzicale), fiecare gamă de qualia dând naștere la două feluri de
arte, reprezentative sau figurative (tabloul, statuia, desenul de imitație) și
nonreprezentative sau abstracte (arabescul, arhitectura, pictura pură,
proiecțiile luminoase, dansul, prozodia, muzica).
126 (...) Ideea de stil este prezentă în Antichitate
și Renaștere, clasicismul confundă stilul cu maniera artistului, iar
romantismul îl atribuie în exclusivitate operei geniului.
128 (...) „A nu avea manieră a fost de când este lumea
singura manieră mare, și exclusiv în acest sens trebuie să-i numim originali
pe Homer și Sofocle, Rafael și Shakesepeare”, afirma Hegel. (...)
(...) Expresionismul capăt aspecte specifice în
aria picturii belgiene, italiene sau slave, suscită exprimarea
unor stări anxioase, tulburi, a unor prăbușiri și rătăciri sufletești în muzica
unui Arnold Schonberg sau Alban Berg, în dramaturgia lui Fr. Durenmatt și în
creația cinematografică a lui Fritz Lang.
129 (...) Etimologic, cuvântul realism provine
din limba franceză – realisme având la bază latinescul realis,
care înseamnă „real”, „realitate”.
130 (...) Extinsă retrospectiv până la geneza
valorilor estetice, ceastă orientare distinge existența unui realism primitiv,
oriental, greco-roman, renascentist, clasicist etc, considerând întreaga
artă ca o succesiune de modalități realiste cu evoluție graduală spre realismul
critic al veacului trecut, continuat în secolul nostru. Sunt cuprinse sub
cupola acestui „realism etern” creațiile tuturor timpurilor care au dovedit
fidelitate față de reflectarea realității, inclusiv a „visurilor și
simbolurilor” (R. Welleck), începând cu desenele rupestre, poemele homerice,
sculpturile eleniste, continuând cu fabulațiile (fabilaux-urile)
medievale, cu Dante, Cervantes, Rabelais, Shakespeare cu drama secolului XVIII,
pentru a ajunge până la marile împliniri din ultimele două veacuri. Conturează
prin aplicarea termenului de realism la întreaga sferă a artei, această largă
înțelegere a creațiilor artistice găsește punct de sprijin în teoria
aristotelică a mimesis-ului, în doctrinele estetice renascentiste și
luministe, în abordările care apreciază arta ca formă de reflectare autentică a
adevărului vieții.
131 (...) Genurile și speciile artistice,
studiate încă din Antichitate, apar în cadrul preexistent al ramurilor
artei. (...) Legitatea lor [genurilor] internă, fixată prin devenirea generală
a artei, a pus în umbră epopeea antică, epistola didactică a
clasicismului, consacrată de Boileau (1636+1711), satira și meditația
romantică, determinând în epoca contemporană configurații noi, cum ar fi
pictura în relief, tabloul cinetic, sculptura spațio-dinamică, muzica
aleatorică.
132 (...) Addenda
„(...) Clasicismul elin e și romantic, e și
clasic și nu e vorba de vreun amestec material de teme, influențe, tradiții căci
nu ne punem pe teren istoric, ci de impurități structurale” (G. Călinescu, Impresii
asupra literaturii spaniole, ELU, București, 1965, p. 16)
133 (...) (G. E. Lessing, Laocoon, Univers,
București, 1971)
6. Creația și personalitatea artistică
Procesul creator
135 (...) Opinia împărtășită de mai toți gânditorii
antici era aceea că puterea de creație ar fi un dar de proveniență divină.
Homer apreciază în Odiseea că „aedul deține numai
de la zei harul poeziei”, iar Platon în Ion scrie:
„zeul răpește mintea poeților pentru a-i folosi, ca și pe cântăreții
de oracole sau ca pe ghicitorii divini, drept slujitori ai
săi, astfel că noi, care îi ascultăm, trebuie să știm că nu acești ieșiți din
minți grăiesc lucruri atât de prețioase, ci că zeul însuși ne vorbește
prin ei”.
Fazele procesului creator
141 (...) Și într-un caz și în altul, inspirației i se
asociază un sentiment de euforie, de entuziasm și de patos creator.
Addenda
150 „Arta este creație și experiență
în cadrul rațiunii adevărate. Arta în întregime se referă la creație; practica
și teoria artei au drept obiect modalitatea devenirii celor ce le e
dat să fie și să nu fie și a căror obârșie se află în creator și nu în
obiectul creat”. (Aristotel, Etica nicomahică, 1140, 9)
(...)
„(...) Întrucât talentul însuși, ca facultate productivă
înnăscută a artistului, aparține naturii, am putea spune că geniul este dispoziția
înnăscută a sufletului (ingenium) prin care natura prescrie
reguli artei” (I. Kant, Critica facultății de judecare, E. Ș. E., București,
1981, p.202)
7. Estetica receptării
Receptarea operei de artă
Addenda
156 (...) „Comportamentul estetic al desfătării, care
înseamnă în același timp eliberarea de și pentru ceva, se poate manifesta prin
trei funcții: pentru conștiința productivă prin crearea unei lumi ca operă
proprie (poesis), pentru conștiința receptoare prin regenerarea
capacității de a percepe realitatea exterioară și interioară (aisthesis)
și, în sfârșit – experiența subiectivă trecând într-una intersubiectivă – prin
adoptarea unei judecăți determinate de operă sau prin identificarea cu norme de
acțiuni prescrise, umrând a fi concretizate de cel care și le asumă.
Poesis, aisthesis
și katharsis, categorii fundamentale ale experienței estetice,
nu trebuie considerate ca expresie a unei ierarhii anume, ca îmbinare în
trepte, ci ca ansamblu de funcții autonome”. (H. R. Jauss, Experiența
estetică și hermeneutică literară, Univers, București, 1983, p. 89)
Cultura și educația estetică
173 (...) Programul educativ stabilit de Platon
cuprinde asimilarea inconștientă a modelului artelor muzicale, deoarece
„imitațiile” unor anumite tipare formale „începute” din anii copilăriei și
continuate până târziu, se statornicesc sub formă de deprinderi și devin (o a
doua) natură, în trup, grai și cuget. Emoția estetică produsă de muzică
și dans este considerată de Aristotel o unealtă de modelat caracterele.
Addenda
177 „(...) Estetica este știința inter-relațiilor
armonioase”. (Petru Comarnescu, Kalokagathon, Eminescu,
București, 1985)