Tricephalos (CESEREANU 2007)

 Ruxandra Cesereanu, Tricephalos (fragment de roman, Cluj, Dacia, 2007)

în

Mihaela Ursa, Divanul scriitoarei, Limes, Cluj-Napoca, 2010, 203 p. 135-139

 

137 (...) Ele [șoldurile] aveau inele de copac în interior și formă de cupă antică, fiindcă aparținuseră și altor femei înaintea mea. (...) Cartagina, Granada, Constantinopol, toate aceste cetăți le-am asediat în trupul lui Korin și, la rându-mi, am fost asediată. (...)

Despre neajunsul de a te fi născut (CIORAN 1973)

 Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut, trad. (Paris 1973)

 

I.

(...)

Tracii şi bogomilii – nu pot să uit că am colindat aceleaşi meleaguri ca şi ei, nici că unii îi deplângeau pe nou-născuţi, iar ceilalţi, ca să-l dezvinovăţească pe Dumnezeu, îl făceau pe Satana răspunzător de infamia Creaţiei.

(...)

Aş da tot universul şi pe Shakespeare în întregime pentru o fărâmă de ataraxie.

 

II.

(...)

Nu mai e posibilă nici o formă de originalitate literară dacă nu forţezi, dacă nu sfărâmi limbajul. Situaţia e diferită dacă ne mărginim la exprimarea ideii ca atare. Ne găsim aici într-un domeniu în care exigenţele nu s-au schimbat de la presocratici încoace.

(...)

Ce dezamăgire că Epicur, înţeleptul de care am cel mai mult nevoie, a scris mai bine de trei sute de tratate! Şi ce uşurare că s-au pierdut!

(...)

Plotin, povesteşte Porfir, avea darul de a citi în suflete. Într-o zi, pe nepregătite, îi spune discipolului său, extrem de surprins, să nu încerce să se omoare, ci să facă mai bine o călătorie. Porfir plecă în Sicilia: se vindecă acolo de melancolia de care suferă, dar, adaugă el plin de părere de rău, a trebuit astfel să lipsească de la moartea maestrului, petrecută în absenţa sa.

 

III.

(...)

Îi spuneam unui prieten italian că latinii sunt fără secrete pentru că sunt prea deschişi, prea guralivi, că le prefer popoarele devastate de timiditate şi că operele unui scriitor care nu cunoaşte în viaţă acest sentiment n-au nici o valoare. „E adevărat, mi-a răspuns. Când, în cărţile pe care le scriem, vorbim de experienţele noastre, o facem fără sublinieri şi clarificări, căci le-am povestit de o mie de ori mai înainte.” Şi, legat de aceasta, am vorbit despre literatura feminină, despre lipsa ei de mister în ţările în care au făcut ravagii saloanele şi confesionalul.

(...)

Fizionomia picturii, poeziei, muzicii peste un secol? Nu şi-o poate imagina nimeni. Ca după prăbuşirea Atenei sau Romei, se va produce o lungă întrerupere, din cauza epuizării mijloacelor de expresie, ca şi a epuizării conştiinţei înseşi. Omenirea, ca să restabilească legăturile cu trecutul, va trebui să-şi născocească o nouă naivitate, fără de care nu va putea niciodată să ia artele de la capăt.

Într-una din capelele acestei biserici cât se poate de urâte, o vedem pe Fecioară înălţându-se, împreună cu Fiul ei, deasupra globului pământesc. O sectă agresivă care a distrus şi cucerit un imperiu, moştenindu-i tarele, începând cu gigantismul.

(...)

În Orient, gânditorii occidentali cei mai ciudaţi, cei mai neobişnuiţi n-ar fi fost niciodată luaţi în serios, din pricina contradicţiilor lor. Pentru noi, tocmai aici se află cauza interesului pe care li-l purtăm. Nu suntem atraşi de un mod de a gândi, ci de evenimentele, de biografia unei gândiri, de nepotrivirile şi aberaţiile care există acolo, într-un cuvânt de spiritele care, neştiind cum să se pună în acord cu celelalte şi încă şi mai puţin cu ele însele, induc în eroare mai mult din capriciu decât din fatalitate. Semnul lor distinctiv? Un dram de artificiu în tragic, o urmă de joc până şi în incurabil…

 

IV.

(...)

X, pe care l-am tratat totdeauna cât se poate de rău, nu-mi poartă pică pentru că nu poartă pică nimănui. Iartă toate insultele, nu-şi aminteşte de niciuna. Cât îl invidiez! Ca să fiu asemeni lui, ar trebui să străbat mai multe vieţi şi să-mi epuizez toate posibilităţile de metempsihoză.

 

V.

(...)

Nu trebuie să ne încredem în cunoaşterea de sine pe care o avem. Ceea ce ştim despre noi înşine ne nemulţumeşte şi ne neutralizează daiwon-ul. Aici trebuie căutat motivul pentru care Socrate n-a scris nimic.

(...)

Tertulian spune că, pentru a se vindeca, epilepticii se duceau „să sugă lacom sângele criminalilor cărora li se tăia beregata în arenă”.

(...)

Maxima stoică potrivit căreia trebuie să ne supunem fără să cârtim lucrurilor care nu depind de noi nu ţine cont decât de nenorocirile externe, care scapă voinţei noastre.

(...)

În India clasică, înţeleptul şi sfântul erau reuniţi în una şi aceeaşi persoană. Ca să ne facem o idee despre o asemenea izbândă, să ne imaginăm, dacă e posibil, o contopire între resemnare şi extaz, între un stoic nepăsător şi un mistic nestăpânit.

(...)

„Blestemat fie acela care, la viitoarele reeditări ale lucrărilor mele, va fi modificat ceva cu bună ştiinţă, o frază, sau doar un cuvânt, o silabă, o literă, un semn de punctuaţie!”

 Cine e cel care-l făcea pe Schopenhauer să vorbească astfel? Filosoful? Ori poate scriitorul? Amândoi deopotrivă şi această fericită îmbinare (să ne gândim la înspăimântătorul stil al oricărei lucrări filosofice) e foarte rară. Hegel n-ar fi proferat astfel de blesteme. Nici oricare alt filozof de primă mărime, în afară de Platon.

(...)

Cu mult mai aproape mi-e un Marc Aureliu. Nici o ezitare, în ce mă priveşte, între lirismul freneziei şi proza acceptării: găsesc mai multă mângâiere şi chiar mai multă speranţă în preajma unui împărat istovit decât în preajma unui Profet scânteietor.

 

VI

(...)

Când stau de veghe târziu în noapte, sunt vizitat de geniul meu rău, aşa cum Brutus a fost vizitat de al său înainte de bătălia de la Philippi…

(...)

Să meditezi asupra celor care nu mai au mult, care ştiu că pentru ei totul s-a terminat, cu excepţia timpului ocupat de gândul sfârşitului. Să te adresezi acestui timp. Să scrii pentru gladiatori…

(...)

De ce să ne temem de neantul care ne aşteaptă, când el nu se deosebeşte de cel care ne precedă, acest argument al Anticilor împotriva fricii de moarte e inacceptabil drept consolare, înainte, aveam norocul că nu existam; acum existăm, şi tocmai această părticică de existenţă, deci de nenoroc, se teme să nu dispară.

(...)

Energia şi virulenţa propriului meu taedium vitae nu-mi îngăduie să mă simt doborât.

(...)

Într-o carte gnostică din secolul al doilea al erei noastre, se spune: „Rugăciunea omului trist n-are niciodată puterea să se înalţe până la Dumnezeu.”

 

VII.

(...)

Luther mort al lui Lucas Fortnagel. Mască înspăimântătoare, agresivă, plebeiană, de un sublim porcin…

(...)

În Antichitate, „cărţile” erau atât de scumpe, încât nu puteau fi adunate, dacă nu erai rege, tiran sau… Aristotel, cel dintâi care a deţinut o bibliotecă demnă de acest nume.

 Încă o piesă acuzatoare la dosarul acestui filozof, deja atât de nefast în atâtea privinţe.

(...)

Dacă metecul nu e creator în ce priveşte limbajul, e pentru că vrea să facă la fel de bine ca băştinaşii: fie că reuşeşte sau nu, această ambiţie e pierzania lui.

(...)

Omul Rubiconului iertase, după Pharsalos, prea mulţi oameni. O asemenea mărinimie li s-a părut jignitoare acelora dintre prieteni care-l trădaseră şi pe care-i umilise purtându-se fără pică faţă de ei. S-au simţit înjosiţi, batjocoriţi şi l-au pedepsit pentru bunătatea sau pentru dispreţul lui: aşadar, refuza să se coboare până la ură! Dacă s-ar fi comportat ca un tiran, l-ar fi cruţat, însă îi purtau pică fiindcă nu găsise de cuviinţă să le inspire destulă frică.

(...)

Filosofia, care-şi fixase drept misiune să submineze credinţele, când a văzut creştinismul răspândindu-se şi pe punctul de a birui, s-a alăturat păgânismului, ale cărui superstiţii i s-au părut de preferat neroziilor triumfătoare. Atacând zeii şi distrugându-i, ea crezuse că eliberează sufletele; în realitate, le lăsa pradă unei servituţi noi, mai rea decât cea veche, zeul care era pe punctul să se substituie zeilor neavând o înclinaţie specială nici pentru toleranţă, nici pentru ironie.

Filosofia, se va obiecta, nu e răspunzătoare de venirea acestui zeu, nu pe el îl recomanda. Fără îndoială, numai că ar fi trebuit să presimtă că nu-i subminezi nepedepsit pe zei, că alţii vor veni să le ia locul şi că ea n-avea nimic de câştigat din această schimbare.

Fanatismul e moartea conversaţiei. Nu flecăreşti cu un candidat la martiriu. Ce să-i spui cuiva care refuză să-ţi înţeleagă argumentele şi care, din moment ce nu te supui în faţa alor sale, ar prefera să piară decât să cedeze? Repede, să vină diletanţii şi sofiştii care, măcar ei, împărtăşesc toate argumentele…

(...)

Aristotel, Toma d'Aquino, Hegel – trei înrobitori ai spiritului. Cea mai vătămătoare formă de despotism e sistemul, în filosofie şi în toate Dumnezeu e ceea ce supravieţuieşte evidentei că nimic nu merită să fie gândit.

(...)

Când intri în contact cu adevărurile extreme ale gnosticilor, ţi-ar plăcea să mergi, dacă ar fi posibil şi mai departe, să spui ceva ce nu s-a mai spus niciodată, care împietreşte sau preface istoria în pulbere; ceva ce ţine de un neronism cosmic, de o demenţă la nivelul materiei.

(...)

„Cel care e înclinat către desfrâu e compătimitor şi milostiv; cei care sunt înclinaţi către neprihănire nu sunt aşa” (Sfântul loan Scărarul).

 

VIII.

(...)

Dreptul de a-i elimina pe toţi cei care ne sâcâie ar trebui să figureze pe primul loc în constituţia Cetăţii ideale.

(...)

Romanii din epoca decadenţei nu preţuiau decât odihna grecească (otium Graecum), lucrul pe care-l dispreţuiseră cel mai mult pe vremea când erau puternici.

(...)

Alaric spunea că un „demon” îl împinge împotriva Romei.

Orice civilizaţie istovită îşi aşteaptă barbarul şi orice barbar îşi aşteaptă demonul.

(...)

Romanii, turcii şi englezii au fost capabili să întemeieze imperii durabile pentru că, refractari la orice doctrină, n-au impus niciuna naţiunilor cucerite. Niciodată n-ar fi izbutit să exercite o hegemonie atât de îndelungată dacă ar fi fost atinşi de vreun viciu mesianic. Opresori nesperaţi, administratori şi paraziţi, stăpâni fără convingeri, posedau arta de a îmbina autoritatea şi indiferenţa, asprimea şi absenţa constrângerii. Această artă, secret al adevăratului stăpân, le-a lipsit odinioară spaniolilor, aşa cum trebuia să le lipsească cuceritorilor din vremea noastră.

(...)

Hesiod e cel dintâi care a elaborat o filosofie a istoriei. Tot el a lansat ideea de declin. Cât de mult a clarificat prin asta evoluţia istorică! Dacă, în miezul începuturilor, în plină lume posthomerică, el considera că omenirea se găsea în epoca de fier, ce-ar fi spus câteva secole mai târziu? Ce-ar spune astăzi?

(...)

În timpul celebrei sale solii la Roma, în secolul al doilea înaintea erei noastre, Carneade a profitat ca să vorbească în prima zi în favoarea ideii de justiţie, iar a doua zi împotriva ei. Din acel moment, filosofia, până atunci inexistentă în acea ţară cu moravuri sănătoase, a început să-şi exercite spiritul dezintegrator. Ce e aşadar filosofia? Viermele din fruct…

Succesele dialectice ale grecului l-au înspăimântat pe Cato Cenzorul, care fusese de faţă şi care a cerut Senatului să dea satisfacţie delegaţilor Atenei cât mai curând posibil, într-atât de vătămătoare şi chiar primejdioasă socotea prezenţa lor. Tineretul roman nu trebuia să intre în contact cu spirite atât de distrugătoare.

Din punct de vedere moral, Carneade şi în soţitorii săi erau la fel de redutabili ca şi cartaginezii din punct de vedere militar. Naţiunile în ascensiune se tem mai presus de orice de lipsa de prejudecăţi şi interdicţii, de impudoarea intelectuală, care dau farmecul civilizaţiilor aflate la apus.

Pentru că a izbutit în toate acţiunile sale, Heracle e pedepsit. La fel, prea norocoasă, Troia trebuia să piară.

Gândindu-te la această viziune comună autorilor de tragedii, eşti fără voie determinat să crezi că lumea numită liberă, cu sorţii de partea ei, va cunoaşte în mod inevitabil destinul Ilionului, căci invidia zeilor a supravieţuit dispariţiei lor.

(...)

Singur metecul e inconsolabil. Numai el poartă doliu după Nuanţă…

Temistocle, printr-un decret aprobat de toţi, l-a condamnat la moarte pe tălmaciul solilor trimişi de Xerxes ca să le ceară atenienilor pământ şi apă, „pentru că a îndrăznit să folosească limba greacă ca să exprime poruncile unui barbar”.

Un popor nu săvârşeşte o asemenea faptă decât la apogeul existenţei sale. E în plină decădere, e scos din cursă de îndată ce nu mai crede în propria-i limbă, de îndată ce încetează să creadă că ea reprezintă suprema formă de exprimare, Limba însăşi.

(...)

Citesc pagini despre lovinian, Sfântul Vasile şi alţi câţiva. Conflictul, în primele secole, dintre dreapta credinţă şi erezie nu pare mai puţin absurd decât cel cu care ne-au deprins ideologiile moderne. Felurile controversei, patimile aflate în joc, smintelile şi aspectele ridicole sunt aproape identice, în amândouă cazurile, totul se învârte în jurul irealului şi neverificabilului, care alcătuiesc bazele înseşi ale dogmelor, atât religioase, cât şi politice. Istoria n-ar putea fi tolerabilă decât dacă ne-am sustrage şi unora şi celorlalte. E adevărat că atunci ea ar lua sfârşit, spre marele bine al tuturor, al celor care o îndură, ca şi al celor care o fac.

(...)

Dacă aş fi trăit la începuturile creştinismului, as fi căzut, mă tem, pradă seducţiei lui. Urăsc acest simpatizant, acest fanatic ipotetic, nu-mi aderarea de acum două mii de ani…

Sfâşiat între violenţă şi dezamăgire, am aerul unui terorist care, plecat cu gândul de a săvârşi vreun atentat, s-ar fi oprit pe parcurs ca să consulte Ecleziastul sau pe Epictet.

(...)

În acelaşi timp, e tată de familie, o familie numeroasă. Cu certitudini ca ale lui, din ce nebunie s-a pus să arunce într-o lume compromisă un copil după altul? Dacă intuieşti Sfârşitul, dacă eşti sigur că nu va întârzia, chiar şi numai dacă-l presupui, e mai bine să-l aştepţi singur. La Patmos nu se procreează

(...)

În 1441, la Conciliul de la Florenţa, s-a decretat că păgânii, evreii, ereticii şi schismaticii nu vor avea parte deloc de „viaţa veşnică” şi că toţi, dacă nu se întorc, înainte de a muri, la adevărata credinţă, vor merge drept în iad.

Pe vremea când Biserica proclama asemenea enormităţi, ea era cu adevărat Biserică. O instituţie nu e vie şi puternică decât dacă respingă tot ce nu e ea. Din păcate, la fel se întâmplă cu o naţiune sau cu un regim.

(...)

Plotin legase prietenie cu un senator roman care-şi eliberase sclavii, renunţase la bunurile lui şi mânca şi dormea la prieteni, pentru că nu mai poseda nimic. Acest senator era, din punct de vedere „oficial”, un rătăcit, cazul lui trebuie să fi părut îngrijorător şi chiar era, de altminteri: un sfânt în Senat… Prezenţa lui, chiar faptul că acest lucru era cu putinţă, ce semn! Hoardele nu erau departe…

 

IX.

(...)

Vechii zei îşi băteau joc de oameni, îi invidiau, îi hărţuiau şi, uneori, îi omorau. Dumnezeul Evangheliilor e mai puţin batjocoritor şi mai puţin invidios, astfel că muritorii nu au, în mijlocul necazurilor lor, nici măcar mângâierea de a-l putea învinovăţi. Aici ar trebui căutat motivul absenţei sau al imposibilităţii unui Eschil creştin. Dumnezeul cel bun a ucis tragedia. Zeus a adus servicii mult mai mari literaturii

(...)

Modernii au pierdut simţul destinului şi, tocmai prin asta, gustul tânguirii. La teatru, ar trebui, întrerupând orice altceva, să reînviem corul, şi, la funeralii, bocitoarele.

(...)

„Bolile, unele ziua, altele noaptea, după bunul lor plac, le dau oamenilor târcoale, aducând muritorilor suferinţa – în tăcere, căci înţeleptul Zeus le-a refuzat vorbirea” (Hesiod).

 Din fericire, căci, chiar mute, ele sunt atroce. Ce-ar fi dacă ar mai şi vorbi? Ne-am putea imagina măcar una anunţându-se în locul simptomelor, proclamaţii! Zeus, de data asta, a dat dovadă de delicateţe.

(...)

„Totul e plin de zei”, spunea Thales, în zorii filosofiei; la celălalt capăt, la crepusculul la care am ajuns, putem proclama, nu numai din nevoia de simetrie, ci şi din respect pentru evidenţă, că „totul e lipsit de zei”.

(...)

„Nici un cuvânt nu se poate aştepta la altceva decât la propria-i înfrângere” (Grigore Palama)

O osândire atât de radicală a oricărei literaturi nu putea veni decât de la un mistic, de la un profesionist al Inexprimabilului.

 În Antichitate, se recurgea de bunăvoie, îndeosebi printre filosofi, la asfixia voluntară, ţinându-se respiraţia până când intervenea moartea.

(...)

N-aş fi în stare să mă ridic până la „rugăciunea continuă”, aşa cum au recomandat-o isihaştii, chiar dacă mi-aş pierde minţile

(...)

În a sa Scară a Paradisului, Sfântul loan Scărarul notează că un călugăr orgolios n-are nevoie să fie chinuit de diavol: îşi e diavol sieşi. Sieşi. Mă gândesc la X, care şi-a ratat viaţa la mânăstire. Nimeni nu era mai bine alcătuit să se remarce şi să strălucească în lume. Incapabil de umilinţă, de supunere, a ales pustnicia şi s-a înfundat în ea. N-avea nimic în el ca să devină, potrivit expresiei aceluiaşi loan Scărarul, „iubitor al Domnului”.

(...)

Ca să evaluăm cu exactitate regresul pe care-l reprezintă creştinismul în comparaţie cu păgânismul, n-avem decât să comparăm banalităţile pe care le-au debitat Părinţii Bisericii despre sinucidere cu opiniile exprimate despre acelaşi subiect de un Pliniu, un Seneca şi chiar un Cicero.

(...)

Creştinismul e pierdut dacă nu suferă persecuţii la fel de nemiloase ca şi cele cărora le-a fost obiect la începuturi. Ar trebui să-şi creeze, orice ar fi, duşmani, să-şi pregătească mari nenorociri. Numai un nou Nero ar fi poate în stare să-l mai salveze…

 

X.

Două feluri de intuiţii: cele originare (Homer, Upanişade, folclor) şi cele târzii (budism Mahăvăna, stoicism roman, gnosticism alexandrin). Fulgere primare şi palide licăriri. Trezirea conştiinţei şi plictiseala de a fi treaz.

(...)

Când omul uită că e muritor, se simte îndemnat să facă lucruri mari şi câteodată reuşeşte. Această uitare, rod al lipsei de măsură, e totodată cauza nenorocirilor sale. „Muritorule, gândeşte ca un muritor.” Antichitatea a inventat modestia tragică.

Dintre toate statuile ecvestre de împăraţi romani, n-a supravieţuit invaziilor barbare şi eroziunii secolelor decât cea a lui Marc Aureliu, cel mai puţin împărat dintre toţi şi care s-ar fi mulţumit cu oricare altă stare socială.

(...) Seneca (al cărui stil, după părerea lui Caligula, e lipsit de liant) e deschis către esenţial şi asta nu atât din pricina afilierii lui la stoicism, cât a exilului său de opt ani în Corsica, deosebit de sălbatică în acea vreme. Această încercare a conferit unui spirit frivol o dimensiune pe care, în mod normal, n-ar fi dobândit-o. Ea l-a scutit de ajutorul unei boli.

(...)

Muţenia în faţa hotărârilor destinului, redescoperirea, după secole de rugă tunătoare, a anticului Taci, iată ce ar trebui să ne impunem, iată lupta noastră, dacă totuşi acest cuvânt e potrivit când e vorba de o înfrângere prevăzută şi acceptată.

(...)

Imperiul se clătina, barbarii se puseseră în mişcare… Ce să faci, decât să evadezi din veac?

(...)

Vechii greci considerau psihicul aer şi nimic altceva, vânt la urma urmei sau, cel mai bine, abur şi le dai cu plăcere dreptate ori de câte ori eşti sătul să scormoneşti în propriul eu sau în al celorlalţi, în căutare de profunzimi neaşteptate şi, dacă e posibil, suspecte.

 

XI.

(...)

Filosofia nu se predă decât în agora, într-o grădină sau acasă.

(...)

„Viaţa nu pare un lucru bun decât nebunului”, îi plăcea să spună, acum douăzeci şi trei de secole, lui Hegesias, filosof din Cyrenaica, de la care aproape că nu ne rămâne decât această frază… Dacă există o operă care mi-ar plăcea să fie reinventată e chiar a lui.

Colocviu „Tomis”: Priorități și strategii (URSU 2000)

REVISTA „TOMIS” CONSTANȚA: COLOCVIU INTERNAȚIONAL 2000 „PRORITĂȚI ȘI STRATEGII” – V (XXXV), 7 (360), iulie 2000, 3

 

Ileana Ursu (Iugoslavia)

În Iugoslavia, ca peste tot în lume de altfel, traducerile se realizează fie la voia întâmplării, fie datorită afinității unor iubitori ai literaturii care cunosc două limbi și care au doza de fatalism de a intra într-o mare din care nu știu dacă vor mai ieși vreodată la liman. Eu și Milan Nenadic am început în urmă cu 12 ani să-l înviem pe Eminescu în limba sârbă, pentru că în cei 138 de ani de ani de la nașterea sa și până la prima noastră trad. presupun că aceasta s-a întâmplat datorită faptului că Eminescu este un continent poetic pe care nu-l poate atinge cu ușurință oricine. Oamenii s-au retras în fața măreției sale poetice, care nu e chiar atât de simplă pe cât pare. A-l traduce pe Eminescu bine înseamnă a munci ca la ocnă, fără nici un fel de asigurare că eforturile tale vor avea o acoperire materială. După mai bine de un deceniu, Milan Nenadic și eu am tradus Luceafărul, Scrisorile, Rugăciunea unui dac, apoi din proză Cezara și Sărmanul Dionis, precum și texte din publicitatea sa. Volumul Eminescu, Scrisorile și Luceafărul, ediție bilingvă, apărut la Casa de Editură și Presă „Libertatea” din Panciova a obținut în acest an Premiul USR. Este prima carte care vine dinaintea cititorului sârb să vorbească despre unul din cei mai romantici poeți ai Europei. Traducerea noastră s-a bucurat de ample prezențe în mass media, a devenit o temă de discuție în rândul specialiștilor. Având în vedere situația economică din Iugoslavia, cartea de poezie este mai puțin căutată. Tirajele merg de la 500 la 700 de exemplare. De la sfârșitul lui decembrie până în mai 2000, Eminescu a fost distribuit în 1.800 de exemplare! Este un reper grăitor! Două sunt motivele pentru care această carte a fost primită astfel; unul este, fără falsă modestie, calitatea excelentă a traducerii noastre în sârbă. Eminescu sună de parcă ar fi scris în această limbă, este viu. Al doilea motiv poate mai important, este cultura cititorului sârb și mentalitatea sa foarte apropiată de a poporului român. Și în Serbia și în România există un mod deosebit de a privi lucrurile. De aceea Eminescu a ajuns să fie primit ca un poet sârb!

 

Harry Tavitian (TUFIȘ 1993)

Anca Tufiș,  Harry Tavitian: „Publicul constănțean a fost singurul meu sprijin în momente grele”, „Tomis”, 1993, decembrie

(...)

A. T. - Referitor la aceasta, ce părere aveți despre faptul că ni se impută tot mai des balcanismul și orientalismul, acest complex de inferioritate care ni se impune și ne trimite pe banca acuzaților din „vină” de est sau de sud-est? Pur și simplu ostracizați și exilați din Europa. Cu toate acestea, se pare că ceea ce „Europa” acuză, arta „achită”.

H. T. - Este acum o modă în Occident, o modă a Europei de est, cu toate balcanismele și orientalismele ei. Dar, ca în orice modă, se bravează în cea mai mare parte. Foarte puțini dintre cei care vin să ne asculte sunt într-adevăr atenți la esența acestui balcanism și orientalism al nostru și ce înseamnă el de fapt. În general, se fac simple speculații, toate lumea este „înnebunită” de aceste „exotisme”, fără a merge însă în profunzime.

(...)

Lucian Blaga - Filozofia prin metafore (II) (SĂVULESCU 2001)

Geo Săvulescu, Lucian Blaga - Filozofia prin metafore (II), „Tomis”, Constanța, VI (XXXVI), 5 (369), mai 2001, p. 4

 

Cât despre marii creatori? Agamemnon își sacrifică fiica pentru a putea cuceri Troia, (…).

Constanta unui jurnal (II) (ROȘIORU 1994)

 Ion Roșioru, Constanta unui jurnal (II), „Tomis”, Constanța, ian. 1994, p. 15

 

Altădată, sub cupola unei amiezi roueneze, în piața bisericii Jeanne d Arc, mi-a fost dat să mă pătrund de profunzimea unui vers românesc pe care până atunci îl considerasem doar frumos și anume: „Limba română este patria mea”. Un grup de oameni, bărbați și femei, stăteau în cerc și sporovăiau balcanic în limba română.

Viața la voia altora (ROȘIORU 1992)

Ion Roșioru, Viața la voia altora, „Tomis”, Constanța, decembrie 1992, p. 6

 

O lume care condamnă munca este și ea sortită prăbușirii. „Și o să se dovedească asta”, spune profetic bunicul care acum e orb, adică are, asemenea lui Homer, doar lumină interioară.

Viața filialei (ROȘCA 1999)

Sorin Roșca, Viața filialei, „Tomis”, Constanța, octombrie 1999

 

Hotelul „Parc” din Mamaia a găzduit în perioada 29 septembrie - 3 octombrie 1999 a III a ediție a Simpozionului Internațional KIBATEK (Organizația de literatură turcă din Cipru, Balcani și Europa), având ca organizatori Republica Turcă a Ciprului de Nord, Centrul de Cercetări Științifice din cadrul Eastern Mediterranean University din Cipru, Primăria Izmir, Uniunea Democratică Turcă din România și Uniunea Democratică a Tătarilor Turco-Musulmani din România. 

În prezența consulului general al Republicii Turcia în țara noastră, Hayaff Soysal, numeroasele personalități ale vieții culturale și literare din 17 țări ale lumii au pus în discuție probleme actuale, de mare interes pentru obștea scriitoricească și științifică din spațiul balcanic și euro-asiatic, urmând ca toate comunicările prezentate să vadă lumina tiparului într-un amplu volum, ce va fi pus la dispoziția cercetătorilor în anul 2000.

De un interes aparte s-au bucurat intervențiile și comunicările eseistului Namîk Kemal Zeybek, consilier pentru probleme de cultură al Președintelui Turciei, ale istoricului și scriitorului Amet Gazioglu, consilier al Republicii Turce a Ciprului de Nord, ale scriitorilor Feyyaz Saglam, copreședinte al KIBATEK, dr. Șaban Kalkan, Atila Er (Turcia), Nevzat Yalcin (Germania), Ismail Bozkurt, Tayfun Yucer, Sabahattin Ismail (Cipru), Hayrettin Tahiroglu (Australia), Faki Edeer (Belgia), Carolina Ilica, Dumitru Ion, Yașar Memedemin, Kerim Altay, prof. dr. Mahmut Enver, Aledin Amet, prof. dr. Ibram Nuredin, Genan Bolat, consilier în Ministerul Culturii.

Din partea Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor din România și a revistei „Tomis” au participat scriitorii Sorin Roșca, și Arthur Porumboiu. Cu acest prilej a fost lansată versiunea în limba turcă a volumului „Domnule copil”, la editura Ex Ponto, în traducerea lui Agi Amet Gemal și Bayar Abdulaim Amet și lector de carte Altay Kerim.

 

Periscop (ROȘCA 1992)

SORIN ROȘCA, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1992

 

Profesorul universitar și pasionatul cercetător Tashin Gemil a publicat recent prima încercare de sinteză asupra relațiilor româno-otomane. Volumul întitulat Români și otomani în secolele XIV-XVI este prima carte dintr-o serie de patru fiind deja considerată de specialiști o reușită în toate privințele.

Despre umor și ironie (PERȘA & GRIGURCU 1995)

Dan Perșa & Gheorghe Grigurcu, Despre umor și ironie, „Tomis”, Constanța, XXX, 301, aug. 1995, p. 2

 

Azi, zeflemeaua groasă, trivială, e mânuită mult prea des de indivizi cu prea puține scrupule, pe linia unui balcanism revigorat, adresându-se pornirilor joase ale nației, întocmai cum s-a întâmplat și cu naționalismul. 

Scriitorul modern și sentimentul identității (ROȘIORU 1996)

Teodor Mădălin Roșioru, Scriitorul modern și sentimentul identității, „Tomis”, Constanța, mai 1996, p. 1, 2.

(2) (...) Precum spunea Platon în Fadon, sufletul nemuritor se leapădă de impuritățile pe care, odată cu corpul, i le impune existența, înainte de a accede la lumea ideilor pure și a se delecta în compania lor. Pe acel tărâm ideal Adevărul și Frumosul fuzionează, ca mai târziu în estetica lui Valery, pentru care deliciile gândirii sunt situate la același nivel cu ale artei. Însă, atât din fața Adevărului cât și a Frumosului, omul trebuie să se retragă. (...)

Dumitru Mureșan (JELA 1992)

Doina Jela, Dumitru Mureșan: „Mă tulbură gândul că omul este o fiară, iar istoria o repetare întunecată a bestialității”, „Tomis”, Constanța, an XXVII, nr. 267, iun. 1992, p. 6+14

 

Dumitru Mureșan – (…) O impresie puternică a produs asupra mea vechea biserică romană cu turn pătrat, îngălbenită de timp. Cu mai multă atenție parcă decât altădată am încercat să regăsesc Tomisul antic. Pe mozaicul de lângă una din porțile cetății păsări își făcuseră cuibul în templul care specifica una din cetățile țărmului. O inscripție îmi dezvăluia faptul că mă aflam într-o cetate a lui Iustinian, nu numai în Tomisul lui Ovidiu, din moment ce vorbea de un turn refăcut de acest împărat. Am privit iarăși într-un perimetru arheologic reconstituind poate o basilică. Un capitel în care era dăltuită o cruce, (…).

(…) Așa m-am hotărât să vizitez mozaicul prima oară. Revelatoare imagine a portului antic, a cărui mare era la câțiva pași mai jos de clădirea în care se află o parte din întinsul mozaic. Anticii îndrăgeau geometriile complicate. Clădirea era terasată pe țărm, în partea de jos se găseau depozitele...

Parlamentari constănțeni (IVAN 1992)

Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator, „Tomis”, Constanța, 1992

(...) Am fost unul din cei mai incisivi parlamentari prin intervențiile și întrebările puse de la tribuna Parlamentului, (...). (...). (...), am criticat guvernul că nu întreprinde nici o măsură relativ la integrarea noastră în Consiliul Europei, întârziată de doi ani de zile, pe când Bulgaria a intrat deja, bucurându-se de toate drepturile.

Talentul publicului (FORȚU 198?)

Elena Forțu, Talentul publicului, „Tomis”, Constanța, 198?

 

(...) Dacă publicul poliglot al Imperiului roman impune introducerea și maxima extindere a pantomimei, acrobațiilor, dansului (care să facă accesibil spectacolul chiar în lipsa înțelegerii limbii), (...).

Din istoria bătăliilor pe mare (DUMITRACHE 1994)

Aura Dumitrache (traducere), Din istoria bătăliilor pe mare. „Piratul politicos”, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

(...) Weddigen a mulțumit ștelei sale norocoase și a profitat de avantajele oferite de zeița Fortuna.

Gabriela Gheorghe (CRUCERU)

Fl. Cruceru, Profil. Gabriela Gheorghe, „Tomis”, Constanța, 1997?

(...) Creația Gabrielei Gheorghe condensează energii nebănuite; ea relevă „apetența” artistei pentru spațiile mari ale compozițiilor „acoperite” de valori armonioase - ades suave - pe care liniile „aleargă” cumpănit, tăind trasee; o pictură a alcătuirilor elaborate, ce pleacă, de obicei, de la bogatele lecturi din Platon și Vechiul Testament sau inspirate de folclor. Gândul urmărește imaginile ce se ivesc după lectura textului și mâna înscrie schițe - zeci - de mici dimensiuni, reluate în format din ce în ce mai mare, în multiple variante. 

Tudor Arghezi: „Am rămas Dobrogei dator cu o carte: Țara Albă” (CORCHEȘ)

Victor Corcheș, Tudor Arghezi: „Am rămas Dobrogei dator cu o carte: Țara Albă”, „Tomis”, Constanța, 

(...)

„Domnilor prieteni,

(...)

M-am întors acasă acoperit de praful cimitirelor musulmane și scheletul pământului, descoperit în gropile geologice, în același timp cu osuarele de piatră ale împărăției romane, a intrat în fântâna mea sufletească.

(...)

București

Tudor Arghezi”

Ion Dragomir („TOMIS” 1994)

St. C., Ion Dragomir, „Tomis”, Constanța, 1994

 

(...)

Învățând să aștepte cu răbdare, ani de zile, până la sosirea momentului potrivit, favorabil, a acelui kairos cum spuneau elinii - poetul a dat la iveală, într-un singur an, patru cărți de poezie, (...).

(...)  Transpare aici ideea lui vivere est militare (a trăi înseamnă a lupta): „Mai agresivă-i lupta și mai prețioasă-i victoria”; „Nu mă retrag din luptă / și nu sunt singurul ce caută să ajungă sus!”. (...)

Ion Dragomir este un poet al teluricului, al spațiului chtonian, cu care se contopește, se identifică necontenit: „Sunt zămislirea pământului, / sunt pământul trecut prin mare și prin / zestrea cerului /.../ Pământul privește-nainte prin ochii mei / Pământule, tu și cu mine unul suntem”; „Pământule, / azi ești altul în pulsul vinelor mele...”. Versurile au uneori caracter aforistic, lapidar: „Sunt / bulgăre de pământ / alergător pe pământ”, trimițându-se cu gândul la biblica expresie „Terra es et in terra reverteris!” (Pământ ești și în pământ te vei întoarce!)

(„TOMIS” 2006)

„Tomis”, Constanța, mai 2006, p. 12 [Iosif Iser]

(...) personaje dobrogene (pătrunse în pictură mai ales în varianta turco-tătară, feminină, figură întreagă și drapată) (...) sau adâncite în ceremonialuri uitate de timp.

(...); într-o viață artistică. dominată de un pășunism grațios, `acele  cimitire turcești, adăpostul cadânelor văduve, al căror bocet monoton ținea isonul vântului care le umfla șalvarii multicolori`, trebuie să fi produs impresii de neșters și emulații pe măsură, întrerupte brutal de izbucnirea războiului.

(...) al enigmaticei așezări numite în timp Cruni, Dionysopolis, atunci și astăzi Balcic, peisagistica națională identifică `iconografia unei geografii culturale`.

Revelația ținuturilor dobrogene, a acestor anticamere ale orientului (...).

 

Virgil Teodorescu („TOMIS” 1984)

 ?, Virgil Teodorescu, „Tomis”, Constanța, iunie 1984

 

(...)

-Ce părere aveți că, în genere, critica literară v-a numit poet suprarealist?

+ (...) Aparțin acelei generații de poeți care continuă și azi să fie animați de dorința eliberării totale a expresiei umane, de dorința de a detecta acel imens teritoriu traversat de fluviul heraclidian, în care caracterul contradictoriu al termenilor, disimulați în propria lor esență, transformă, printr-o secretă mișcare de levitație, elementul fluid într-un neîntrerupt poem al mișcării, cu mii de fețe. (...)

Stagiunea teatrală la timpul prezent (NICOLAU 1973)

 ?, Stagiunea teatrală la timpul prezent, „Tomis”, Constanța, 10 noiembrie 1973

Închiderea festivă a manifestării de mare amploare „Pontica - dialog cultural cu viața” a coincis cu premiera piesei „Răzvan și Vidra” de B. P. Hasdeu, în regia lui Mihai Dimiu și scenografia Elenei Forțu. prezentarea acestui spectacol marchează totodată și deschiderea noii stagiuni teatrale constănțene. În locul articolului festiv ori al salutului lapidar, am preferat modalitatea, și ea discutabilă, poate, a anchetei, la care am invitat să răspundă regizori și actori ai teatrului de dramă și comedie din Constanța.
1. Care a fost, din punctul dumneavoastră de vedere, evenimentul teatral al stagiunii 1972-1973? 
(...)  

Agatha Nicolau

1) (...) Prezența mea ca interpretă într-o tragedie antică și  acestei tragedii în repertoriu, studioul nostru care trăiește și fierbe, toate acestea sunt satisfacții care nu sunt deloc întâmplătoare - iar dacă vreți, sunt evenimente. 

 

Amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă în Regiunea Extinsă a Mării Negre – un „cordon sanitar” în fața ameninţărilor asimetrice sau calea spre o nouă cursă a înarmărilor nucleare? (BARNA 2013)

Cristian Barna, Amplasarea unor elemente ale scutului antirachetă în Regiunea Extinsă a Mării Negre – un „cordon sanitar” în fața ameninţărilor asimetrice sau calea spre o nouă cursă a înarmărilor nucleare?, „Studia Securitas”, Ed. Univ. „L. Blaga”, Sibiu, 3/2013, p. 28-44

 

 

Abstract

The idea according to which we are now in a new stage of the nuclear arms race has been increasingly accepted, the United States being accused by the Russian Federation that, by building the antimissile shield in Europe, they continue the containment policy that had been applied against the USSR during the Cold War.

The truth is that the locations in Europe of the antimissile shield components (Poland, Romania and Turkey) raise many doubts and leave the impression that it is not the defense of the European continent against the medium range missiles from Iran or Afghanistan that matters, but the Eurasian heartland’s containment using the power of the Euro-Atlantic rimland

 

Keywords

Containment, antiballistic shield, nuclear deterrence, nuclear arms race, preemptive strikes

 

Institutional affiliation of the authors: “Mihai Viteazul” National Intelligence Academy

Organized crime as a threat to security systems – serbian experience (JOVASEVIC & BATRICEVIC 2013)

Dragan JOVAŠEVIĆ  & Ana BATRIĆEVIĆ, Organized crime as a threat to security systems – serbian experience,

in

„Studia Securitas”, Ed. Univ. „L. Blaga”, Sibiu, 2/2013, p. 86-102

 

Abstract

Not only does organized crime, emerging in various forms and shapes, seriously endanger national security of all contemporary states, but it also represents an international, global problem. That is the reason why several international legal documents have been adopted under the auspices of universal as well as regional and international organizations. These legal sources establish a system of international standards in order to provide adequate, efficient, effective and lawful suppression of organized crime and each state is expected to implement and apply them within their national legislations. In the past couple of years, during the process of European integration, the Republic of Serbia has been making significant efforts, particularly in normative and legislative sphere, in order to establish an efficient mechanism for prevention and suppression of organized crime. In this paper, the authors analyze essential characteristics of this form of crime and discuss its general effects on the safety of security systems.

 

Keywords

International Conventions, Organized Crime, Criminal Law, Serbia, Punishment

 

Institutional affiliation of the authors:

University of Niš, Faculty of Law

Institute of Criminological and Sociological Research, Belgrade

 

 

La Politique Commune de Sécurité et de Défense de l'Union Européene (PCSD) et l'Evolution Stratégique de l'UE (VUKCEVIC 2013)

Dejana VUKČEVIĆ, La Politique Commune de Sécurité et de Défense de l'Union Européene (PCSD) et l'Evolution Stratégique de l'UE

in

„Studia Securitas”, Ed. Univ. „L. Blaga”, Sibiu, 2/2013, p. 7-18

 

Abstract

The development of the Common Security and Defence Policy of the European Union (CSDP) has allowed the EU to become more visible and more present on the international scene as a global actor. However, what are the principles which make the EU to act in the crisis management? Is there a common strategic concept specific to the EU which would present a common vision of the objectives and the operational needs for EU operations under the CSDP? The purpose of this article is to present the influence of the CSDP for the development of the strategic evolution of the EU. The article will be divided into two parts. The first part focuses on the convergence of strategic cultures of EU Member States, while in the second part the author analyzes the impact of the European Security Strategy on the strategic evolution of the EU. The author concludes that the Common Security and Defence Policy of the EU contributes to the development of a strategic culture specific to the EU that will eventually lead to the development of the common strategic concept.

 

Keywords

Common Security and Defence Policy, Strategic evolution of the EU, Strategic culture, Strategic concept, Socialization, Europeanization.

 

Institutional affiliation of the authors: Institute for Political Studies, Belgrade, Serbia

Practici muzicale ale armatei și curții domnești reflectate în opera lui Dimitrie Cantemir (GHILAȘ 2013)

Victor Ghilaș, Practici muzicale ale armatei și curții domnești reflectate în opera lui Dimitrie Cantemir, „Studia Securitas”, Ed. Univ. „L. Blaga”, Sibiu, 2/2013, p. 189-198

 

Abstract

The purpose of this study is to investigate less researched problems in the musicological literature. Army and royal court music was a fundamental part of Dimitrie Cantermir’s works. As part of the Ottoman army, it has a rich history, becoming an important element ever since the period of apogee of the classic medieval Muslim civilization.

With the increase of the Ottoman political and economic influence in the second half of the XVIth century, Oriental music quickly begins to play an important role in the culture of the Romanian principalities. Judging by the information provided in Dimitrie Cantemir’s Descriptio Moldaviae, one can conclude that the urban environment (primarily the royal court and the noblemans’ salons) was the main place of expression of Muslim art. This expansion occurs mainly via “musica turcica” (as Cantemir calls it), meaning the military music called tabulhanea or mehterhanea. According to Cantemir’s observations, the military music could be heard at various events: army trainings, lords’ inaugurations, official events, large ceremonies, councils, receptions of ambassadors, etc. Cantemir’s works are therefore an important source of documentation indicating the importance of the military music in the social, political, and cultural lives in the Ottoman Empire and in the Romanian principalities.

 

Keywords

Dimitrie Cantemir, Army Music, Mehterhanea, Tabulhanea,

 

Institutional affiliation of the authors: Academy of Science of Moldova, Chișinău

 

În zgomotul bursei (MUGUR & LAZĂR & ISĂRESCU 1982)

Nicolae Murgu & Constantin Lazăr & Mugur Isărescu, În zgomotul bursei, Albatros, București, 1982, 223 p.

 

Partea întâi: Bursele – mister, năzuințe, decepții

I.Scena și decorul bursei

1.Scormonind trecutul
3 (...) Grecii îmbogățesc la rândul lor istoria comerțului cu noi legi, unele dintre ele premergătoare creditului de mai târziu. Legile lui Solon, care permiteau camăta, au determinat crearea în Atena antică a unei profesiuni speciale a împrumutului cu dobândă prin banca „Trapeza”. Aceasta tezauriza monezile bancherilor vremii, cunoscuți ca trapeziști, de la numele băncii.
La Roma, se mai pot vedea și azi ruinele Loggiei, unde se țineau adunările negustorilor – „collegia mercatorum”.

 

II.Actorii bursei

2. Spectacolul bursei
6 (...) Se aseamănă din punct de vedere arhitectural cu un templu antic și poartă denumirea New York Stock Exchange – bursa de valori din New York.

4. Dinastia Rotschild
46 (...) Succesul acestei operațiuni îi asigură lui James [Rotschild] încrederea deplină a casei regale [Franța], care îi încredințează realizarea unui alt mare împrumut: 80 de milioane de franci pentru subvenționarea războiului de independență al Greciei împotriva Turciei.

48 (...) Încă din 1836, [Solomon Rotschild] se lansează în domeniul căilor ferate, obținând din partea guvernului austriac dreptul de a construi o cale ferată între Viena și Bosnia.

 

 

Partea a doua: Bursele de valori

III. Centrele financiare internaționale

5. Bursa din Paris
68 (...)  În 1826 bursa s-a instalat într-o clădire special construită pentru acest scop, clădire a cărei arhitectură este inspirată după Templul lui Vespasian din Roma.

  

 

Partea a treia: Bursele și piețele internaționale de mărfuri

 

VI. Metale neferoase

3.Patru simboluri: Cu, Pb, Zn, Sn
109 (...) Romanii au folosit plumbul pe scară largă pentru conductele de apă, utilizare care s-a păstrat până în zilele noastre.

4. Aur și argint
114 (...) Grecii antici îl extrăgeau din minele de la Laurium, iar mai târziu, romanii au fost cei care, socotindu-l un dar al pământului, i-au dat denumirea „argentum”, adică strălucitor. (...). Spre exemplu, războaiele punice între romani și cartaginezi au fost generate, printre altele, și de dorința stăpânirii bogatelor zăcăminte de argint din Spania.
(...) Această funcție [monetară] a fost conferită argintului tot de către romani în urmă cu 2.300 de ani.
116 (...) Numele latin al metalului galben „Aurum” de unde provine simbolul „Au” universal recunoscut în toate limbile pământului – este asociat cu numele Aurorei, la romani zeița dimineților însorite.

 

VII. Produse agricole și alimentare

1.Pulsul se ia la Chicago
126 (...) Pe această stradă cu rezonanță istorică [La Salle/Chicago], singurele două clădiri cu înfățișare istorică – intrări cu coloane, ca în templele romane – sunt sediul central al bursei și cel al Băncii Federal de Rezerve.

5. Ispita cafelei cuprinde lumea
135 (...) Utilizarea licoarei negre se răspândește foarte repede în întregul bazin mediteraneean, în principal în Turcia, unde devine o băutură națională denumită Kava – de unde, se pare, și denumirea de cafea. (...)
Cafeaua, devenită apoi în Turcia o băutură căutată și ispititoare, putea fi sorbită, cu tot ritualul de rigoare, pe malurile Bosforului, în cafenele scunde și întunecoase ale negustorilor armeni, turci, greci și persani.
136 Modul de pregătire al băuturii din acele vremuri este interesant. În fața fiecărui client se afla un ibric de cupru, cositorit pe dinăuntru și îngropat aproape jumătate în nisip fierbinte. Ibricul nu era spălat niciodată și era folosit până când se găurea de atâta căldură și de mestecatul tacticos al licoarei negre cu baghete subțiri de argint sau de aur, după rangul și caftanul musafirilor, care stăteau fie pe jos, așezați „turcește” pe covoare de Șiraz, fie întinși pe sofale de brocat, după moda bizantină(40).
Cafeaua n-ar fi evadat, probabil, de pe malurile Cornului de Aur și n-ar fi înregistrat uriașa sa expansiune mondială, dacă într-o zi marele vizir Kupruli-pașa, deghizat în straie de negustor, n-ar fi intrat într-una din cafenelele Istanbulului. Întâmplarea a făcut ca acolo să se fi vorbit despre incapacitatea sa militară și despre războaiele scumpe pe care le pierdea cu regularitate. Înfuriat la culme, marele vizir a ordonat devastarea și închiderea tuturor cafenelelor de pe malurile Bosforului. Prigoniți de ienicerii marelui vizir, proprietarii cafenelelor s-au răspândit în întreaga lume, ducând cu ei invenția licorii aburinde.
În 1654, doi dintre negustorii exilați de Kupruli-pașa au deschis o cafenea modestă  în portul Marsilia, destinată desigur nu localnicilor, ci marinarilor veniți din Levant. (...)
Între timp, misiunea diplomatică a lui Soliman Aga la curtea din Versailles a lui Ludovic XIV, Regele Soare, este încununată de succes într-o mare măsură și datorită „băuturii fermecate”, iar cafeaua adusă de diplomații Imperiului Otoman se răspândește ca o adevărată epidemie printre parizieni. Prima cafenea mai pretențioasă din Paris, având saloane rezervate nobililor și literaților, este înființată în 1686 de Procopio Cultelli, fost marinar sicilian care trăise la Istanbul și învățase toate tainele pe care le avea prăjitul, măcinatul și fiertul cafelei.
40 = Mircea Grigorescu, A doua ceașcă de cafea, „Lumea”, nr. 29, 16 iulie 1970.
138 (...) Cafeaua de Moko era singura acceptată de cafegii rafinați din Istanbul. (...)
Pe la 1600 producția de cafea de Moka devenise cu totul de neîndestulătoare, cu toate că era consumată în mai tot Imperiul Otoman.
139 (...) La Istanbul, cafeaua era prăjită în secret, în odăi închise, după un adevărat ritual religios, adăugându-se uleiuri aromate. Măcinatul era făcut în râșnițe bogat împodobite pe din afară, adevărate bijuterii. Operația era efectuată spre seară, cu cel mult o zi înainte de utilizare. De regulă, pentru a nu se pierde din aromă, măcinatul se făcea pe loc, în fața clienților, reglându-se cilindrii zdrobitori ai râșniței după preferințele băutorului: o cafea mai subțire (tip filtru) se obținea prin măcinarea boabelor în particule mai mari, pe când cea neagră și tare, concentrată și bună de savurat cu înghițituri mici, se obținea prin măcinare fină, până la pulverizare, a boabelor bine prăjite.

8. Două produse textile: bumbacul și lâna
147 (...) Astfel, în prezent sunt cotate aproape 20 de sorturi de bumbac provenind din SUA, Brazilia, Turcia, Siria, Pakistan, Mexic, Peru, Sudan, Egipt, Columbia, Uniunea Sovietică.
148-149 (...) În afara acestor țări, un rol important în producția și mai ales în exportul mondial de bumbac îl joacă și unele țări în curs de dezvoltare: Mexic, Brazilia, Peru, India, Pakistan, Turcia, Egipt, Siria, Sudan ș. a.

 

Partea a patra: Bursele în România

 

IX. Premisele apariției burselor în țara noastră

1.Primele activități comerciale pe teritoriul românesc
168 (…) În secolele VII-IV î. e. n., odată cu dezvoltarea metalurgiei fierului și în general a culturii lor materiale, triburile geto-dace intră în contact cu lumea scitică, greacă și celtică.
169 Un rol aparte în dezvoltarea economico-socială a geto-dacilor îl are inițierea și creșterea rapidă a relațiilor economice cu lumea greacă.
Punctul de plecare al acestei perioade înfloritoare pentru comerțul românesc îl reprezintă apariția în secolul VII î. e. n., pe litoralul Mării Negre, a coloniilor grecești. Ionienii întemeiază Histria și Tomisul, dorienii orașul Callatis. Mai târziu, negustrii greci din aceste colonii pătrund mai adânc în teritoriul geto-dac, întemeind noi centre ca Axiopolis, lângă Cernavodă, sau cel recent descoperit lângă Albești. Principala îndeletnicire a coloniștilor greci fiind negoțul, întreaga dezvoltare a coloniilor respective a fost condiționată de relațiile cu populația autohtonă. De la populația getică achiziționau grâu, miere, ceară, piei, blănuri, oferind în schimb țesături fine, ceramic, obiecte de podoabă, vinuri. La scurt timp după înființare, cetățile grecești menționate cunosc o dezvoltare deosebită. Descoperirile arheologice pun în evidență bogăția orașelor grecești de pe țărmul românesc al Mării Negre, ceea ce demonstrează intensitatea remarcabilă a schimburilor comerciale cu populația geto-dacică înconjurătoare.
O nouă perioadă înfloritoare a comerțului se înregistrează după cucerirea Daciei de către Traian. (…) Aurul care îi atrăsese pe romani continua să fie extras, mai ales din munții Apuseni, sarea se extrăgea din numeroasele saline situate în Transilvania și Muntenia. Cunoaște, de asemenea, un avânt extragerea fierului, cuprului, calcarului, marmurei și chiar a păcurei. Aceste materii prime iau cele mai diverse drumuri ale Europei, ajungând chiar până dincolo de Mediterana, în Egipt(45).
45 = C. C. Giurescu & Dinu Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri și până astăzi, Albatros, București, 1975.
170 Perioada de prosperitate durează însă puțin, Dacia romană fiind așezată în drumul popoarelor migratoare. Războaiele succesive duse de împărații romani contra acestor popoare îi cinving în cele din urmă să părăsească Dacia, în a doua jumătate a secolului al III lea e. n. (…)
Principatele române, prin poziția lor geografică, așezate la încrucișarea drumurilor comerciale, erau locuri importante de tranziție pe unde își purtau mărfurile comercianții străini din Cracovia, Lemberg sau Constantinopol.

2.Bâlciurile… forme embrionare ale bursei
171 (…) „(…) Târgurile acestea se numeau nedei – de la slavonescul nedelia (duminică) – și, după cum aceste nume ne indică, aveau loc duminica.” (46)
46 = Teodor Bădăreu, Despre burse și despre mijlocitori, Cartea Românească, București, 1926.

4. Relațiile cu negustorii străini
173 (…) Dunărea și Marea Neagră facilitau comerțul cu Levantul.
175 (…) După pacea de la Cuciuc-Kainargi din 1775 [1774], Alexandru Ipsilante, pentru a încuraja comerțul peste Dunăre, înființează două centre comerciale la Zimnicea și Islaz, unde negustorii puteau schimba mărfuri de toate felurile.
(…) Mărfurile din Turcia și sudul Dunării veneau pe calea apei – pe Marea Neagră sau pe Dunăre.

5. Privilegiile acordate schimburilor comerciale
176 (…) Prin tratatul din 1510 încheiat de Bogdan III, fiul lui Ștefan cel Mare, cu Sigismund, regale Poloniei, se dă voie negustorilor polonezi să facă comerț liber în Moldova, Muntenia și Turcia, iar comercianții moldoveni să facă comerț liber în Polonia și Lituania, cu obligația plății taxelor vamale convenite de părți.

6. Mărfurile de schimb
177 (…) Din Turcia se importa piper, șofran, orez, lămâi, smochine, săpun, stafide, anason, tămâie, bumbac, mărfuri pentru care în secolul XV se plateau sume importante la un raport de transformare de 1 la 3 față de prețurile ce se practicau pe piețele furnizoare. Mai târziu, în secolul XVIII, paleta produselor importate din Turcia se mărește, la cele devenite tradiționale se adaugă untdelemn, cafea, migdale, arahide și altele.
(…) Din Levant, arată abatele Mably în lucrările sale despre drepturile statelor europene, se tranzitează prin Muntenia și Ardeal o serie de mărfuri de lux ca mătase, păr de capră și de cămilă, precum și bumbac, ceară, ceai, cafea, curmale și multe alte articole de coloniale.
Din Breslau și Lipsca se aduceau de către negustorii bulgari și greci în Ardeal și Muntenia articole de galanterie, îmbrăcăminte, postavuri, coloranți, cosmetice și alte produse fine, din care o parte își continuau drumul până în Turcia după ce ni se plăteau cuvenite taxe de tranzit și depozitare.
(…)
În raportul lor din 27 aprilie 1792, Leveaux d Avul și Trautvetter, reprezentanți ai negustorilor silezieni pentru Țara Românească, Moldova și Turcia, arătau faptul că negustorii din Iași au cumpărat pe credit cantități importante de zahăr și piper, care au adus pagube mari negustorilor din Breslau și Lipsca. De asemenea, raportau despre invazia negustorilor greci, care cumpărau pentru export toate mărfurile din Breslau și Lipsca.
178 (…) * = Până în secolul XVII, toți cei care practicau acte de comerț se numeau negustori. În secolul XVIII se face distincția între comerțul cu „băcălii”, făcută de negustorii băcali, și comerțul făcut de negustorii de alte produse. Denumirea de bacal, devenit mai târziu băcan, provine de la cuvântul arab bakkal, vânzător de legume, produse colonial și alte produse de consum, introdus în limba noastră de negustorii turci.

7. Moneda de schimb
180 (…) De asemenea, se întâlnesc denumiri ca: lei zloți, lei potronici, lei taleri, lei bani nemțești, lei turcești. (…)
Multă vreme talerul a fost considerat ca făcând parte din „familia leului”, pentru faptul că cei mai mulți taleri aveau bătuți pe ei un leu, care se găsește chiar și pe talerul lui Despot, imitat desigur după cei din Apus.
181 (…) În imperiul turcesc, printre monedele aflate în circulație se găsea și talerul leu de argint denumit în turcește „arslangrșul”.

 

 

X. Bursele în România

 

1.Cafeneaua și strada, primele sedii ale bursei
184 După anul 1831, odată cu desființarea monopolului turcesc și proclamarea libertății comerciale externe, asistăm la o dezvoltare economică rapidă a țărilor române.