Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov (1953-1985) (WERTH 1995)

 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov (1953-1985), trad. , note și postfață F. Constantiniu (Paris, 1995), Corint/Istorie universală – Microsinteze- 12, București, 2000, 136 p.

 

 

Partea Întâi Anii lui Hrușciov (1953-1964)

 

Capitolul I Luptele pentru succesiune și apariția proiectului hrușciovist (1953-1957)

II. Dezbaterile economice și sociale: apariția proiectului hrușciovist

18 (...) În ceea ce-l privește pe inamovibilul ministru de externe al lui Stalin, Viaceslav Molotov, el a fost constrâns să recunoască public „poziția sa greșită” în domeniul relațiilor internaționale (ostilitatea față de reconcilierea sovieto-iugoslavă), (...).

III. Schimbări în politica externă

18 (...) În cursul anilor 1953-1956, politica externă sovietică s-a orientat spre instaurarea progresivă de relații privilegiate cu China, reconcilierea cu Iugoslavia, (...).

19 (...) Față de Iugoslavia, ruptura cu moștenirea stalinistă a fost brutală. În decembrie 1953, printre acuzațiile formulate oficial împotriva lui Beria mai figura și „încercarea de a stabili contacte cu clica titoistă”. Din vara lui 1954, însă, Hrușciov a început – cu toată opoziția lui Molotov să pregătească apropierea de Tito. Aceasta s-a concretizat prin venirea la Belgrad, între 26 mai și 3 iunie 1955, a lui Hrușciov, Bulganin și Mikoian. La capătul unei săptămâni de negocieri strânse, Tito a obținut satisfacție deplină. Declarația comună, publicată la 2 iunie 1955, proclamă că „problemele interne de organizare, sistemele sociale și diferitele forme de dezvoltare socialistă privesc exclusiv popoarele diverselor țări”.

20 Reconcilierea sovieto-iugoslavă a introdus un pluralism de fapt în blocul estic. Pentru statele din Europa de Est, cărora li se impusese modelul sovietic drept singura cale socialistă posibilă, recunoașterea, chiar și circumspectă, a legitimității căii iugoslave de către URSS deschidea calea unor profunde reevaluări.

(...) Ca răspuns la această inițiativă occidentală Comunitatea Europeană de Apărare, URSS a convocat la Varșovia, o conferință a țărilor din Europa de Est pentru a proceda la crearea Pactului de la Varșovia.

IV. Congresul al XX lea: începuturile unei destalinizări controlate

23 (...) El [Raportul Hrușciov, Congresul XX, 1956] evoca rolul lui Stalin în (...), în conflictul cu Tito, (...).

V. De la Congresul al XX lea la eliminarea grupului „antipartinic” (februarie 1956 – iunie 1957)

27 (...) După ce ordonase înaintarea tancurilor sovietice spre Varșovia, Hrușciov a hotărât in extremis să ajungă la o înțelegere cu noua echipă poloneză. (...)

28 (...) Susținuți de toate țările din lagărul socialist (inclusiv Iugoslavia și China), sovieticii au reocupat Budapesta, începând de la 4 noiembrie, cu prețul unor lupte înverșunate (20.000 de morți din partea răsculaților). Nagy, refugiat mai întâi la ambasada iugoslavă, a fost răpit la 21 noiembrie și transferat în România; ulterior un tribunal militar l-a condamnat la moarte*.(...)

*Șederea în România a lu Nagy și a persoanelor refugiate cu el la ambasada iugoslavă din Budapeste a constituit obiectul unui amplu studiu al istoricului rus A: S. Stâkalin („Revista istorică”, 1999, nr. 3-4). (...)

 

 

Capitolul II Limitele și derapajele proiectului hrușciovist (1958-1964)

V. O politică externă voluntaristă

52 (...) Pentru guvernul sovietic, dezvoltarea unui modus vivendi cu Occidentul trecea, mai întâi, prin recunoașterea definitivă  de către acesta a consecințelor celui de-al doilea război mondial și a cuceririlor „lagărului socialist”. (...)

56 (...) [„Ziarul poporului”, Beijing, aprilie 1960] Sub justificarea unui atac împotriva „revizionismului” iugoslav, era denunțată întreaga politică externă a URSS ca îndepărtându-se de marxism-leninism, de internaționalismul proletar și de revoluție. (...)

57 Conflictul [România-URSS, 1963-1964] a avut drept cauză imediată proiectele sovietice urmărind coordonarea economiilor țărilor din Europa de Est în cadrul CAER. (...) Hrușciov a hotărât, în iulie 1964, convocarea, la 15 decembrie, a unei conferințe internaționale a tuturor partidelor comuniste, în a cărei ordine de zi urma să figureze condamnarea devierilor chineză, albaneză și română. Conferința nu s-a mai reunit pentru că, între timp (14 octombrie 1964), Hrușciov a fost demis din toate funcțiile. (...)

 

 

Capitolul VI URSS și lumea

I.URSS și lagărul socialist

109 (...) Ei [Polonia și RDG] au sporit, așadar, presiunile și amenințările abia voalate la conferințele partidelor comuniste din țările est-europene ținute la Dresda (martie 1968), apoi la Varșovia (iulie 1968, în absența PC Cehoslovac, care, violent pus sub acuzație la Dresda, a refuzat să mai vină la această reuniune). (...)

110 (...) În noaptea de 20-21 august 1968, trupele a cinci membri ai Pactului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia. (...)

111 (...) În sfârșit, dezvoltarea relațiilor privilegiate între Iugoslavia, România și Cehoslovacia (Tito, apoi Ceaușescu fuseseră primiți triumfal la Praga, puțin înainte de intervenția din august 1968) putea să nască la Moscova temeri în privința reapariției, într-o formă nouă, a „Micii Înțelegeri”, care legase aceste țări înainte de război. (...)

II. „Destinderea” și limitele ei

116 (...) Climatul de „destindere”, ajuns la apogeu în anii 1972-1975, a fost consacrat prin ratificarea la 1 aprilie 1975, de către toate țările europene, cărora li s-au alăturat SUA și Canada, a Actului final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE).

117 Această ratificare reprezenta realizarea unui obiectiv urmărit de mult timp de URSS: recunoașterea solemnă a ordinii teritoriale și a politicii din Europa de Est. (...)

 

 

Postfață – Florin Constantiniu

133 (...) Prima lucrare (dăruită de istoricul italian Lauro Grassi) a fost scrisoarea lui Christian Rakovski adresată lui Nikolai Valentinov, la 6 august 1928, și publicată în Italia sub titlul I pericoli professsionali del potere. Perche la degenerazione burocratica? (Roma, Ed. Samona e Sarelli, 1965, 55 p.). Înainte de Milovan Djilas și Mihail Voslenski, Rakovski punea în lumină apariția clasei de aparatcici, de birocrați de partid care erau purtătorii degenerării birocratice a sistemului. (...)

(...) „Nu mă îndoiesc – scria Andrei Amalrik – că marele imperiu al slavilor de răsărit, creat de germani (autorul îi are în vedere pe normanzi – n. n.), bizantini și mongoli, a intrat în ultimele sale decenii de existență. Așa cum adoptarea creștinismului a amânat căderea Imperiului roman fără a-l salva de un sfârșit inevitabil, tot astfel doctrina marxistă a întârziat dezmembrarea Imperiului rus – a treia Romă -, dar ea nu are puterea de a o împiedica.” (L Union Sovietique survivra-t-elle en 1984?, Paris, Pluriel/Le livre de poche, 1977, p. 136-137) (...)