Nicolae Milescu Spătarul (PANAITESCU 1925)

Petre P. Panaitescu, Nicolae Milescu Spătarul, trad. S. Panaitescu (orig. fr. 1925), st. introd. și note Ș. Gorovei, Junimea, Iași, 1987, 107 p.

 

 

Nicolae Milescu Spătarul (1636-1708)

(4) A fost intermediarul principilor Moldovei pe lângă Curtea rusă; aceștia i se adresau ca unui prieten și protector, rugându-l pentru a obține intervenția rusească împotriva suzeranilor turci și (...).

 

I.Nicolae Milescu – boier roman

(8) În această calitate, el comanda în august 1659 un corp de 1.000 de oameni, trimis în Transilvania de voievodul Moldovei spre a-l combate pe principele Gh. Rakoczy, rebel față de Poarta Otomană.

(9) Vodă Ghica fiind transferat de turci în Țara Românească (1659-1660), Milescu l-a urmat și a intrat în nobilimea valahă cu rangul de spătar, dar în septembrie 1660 princiarul său patron a fost mazilit de Poartă; (...).

(9-10) Grigore Ghica îl numi „capuchehaia”, adică reprezentant diplomatic pe lângă Poartă (27), post de încredere pe care spătarul l-a obținut tot grație cunoașterii limbilor străine, lucru prețios pentru o funcție diplomatică. Probabil că a păstrat slujba până la sfârșitul domniei lui Grigore vodă, iar șederea la Constantinopol i-a îngăduit să-și completeze cunoștințele și să facă noi legătură în societatea cărturarilor greci.

n. 27 = Melchisedec, Cronica Romanului, II, p. 87; Arnauld Pomponne, Scrisoarea către Domnii de la Port-Royal, 1704.

(11) În 1655 s-a dus la vechea mănăstire a Neamțului și a scris o lucrare istorică despre icoana făcătoare de minuni a Fecioarei care se găsea acolo, lucrare bazată, zice-se, pe scrisorile grecești ale împăraților bizantini, pe care le- ar fi descoperit în mănăstire. Această scriere s-a păstrat într-o copie a mitropolitului Moldovei Gheorghe, făcută în 1723. (…)

În 1401 domnea Alexandru vodă (1400-32), care trimisese la conciliul de la Florența pe mitropolitul Iosif și teologul Gheorghe Țamblac. Ioan, fiul lui Manuel Paleologul, împăratul Bizanțului, a trecut prin Moldova și a fost întovărășit de domnitor și sfatul său și clerul. Fiul împăratului a admirat și a adus laude lui Dumnezeu văzînd o astfel de țară și un popor cuminte și credincios, un cler împordobit cu virtuți creștinești ale Bisericii Orientului. (…) Alexandru i-a declarant cu mîndrie că nu este supus nici unui suzeran, imperiu sau regat, ci este stăpân absolut al țării, pe care o apără împotriva oricărui dușman. La întoarcerea în Constantinopol, Ioan, urcîndu-se pe tron, a trimis lui Alexandru o coroană imperială, icoane făcătoare de minuni și un privilegiu prin care se recunoștea independența Bisericii moldovenești (30) [12].

[12] = În jurul poveștii s-a deschis o discuție: negîndu-i autenticitatea, Al. Elian (Moldova și Bizanțul în secolul al XV lea – „Cultura moldovenească în timpul lui Ștefan cel Mare”, București, 1964) a negat și orice rol al spătarului în cercetarea documentelor bizantine de la mănăstirea Neamțului. Am arătat într-un studiu că argumentele demonstrației negative a profesorului Al. Elian nu pot fi reținute și că există suficente indicii pentru a admite rolul viitorului spătar în cercetarea documentelor bizantine în 1655, la scurt timp după ce se întorsese de la studii.; cf. Șt. Gorovei, Un episod din „recuperarea” Bizanțului: prima „opera” a spătarului Nicolae „Milescu”, „AIIAI”, XXII/2, Iași, 1985, p. 441-460.

 

II.Călătoria în Occident

(15) Încă din 1665, acest principe [Gheorghe Ștefan] scrisese o scrisoare din Stettin lui Ludovic XIV, vorbindu-i despre o cruciadă împotriva turcilor. Nu mai era nevoie deci de intervenția ambasadorului francez la Constantinopol  spre a se obține de la Poartă readucere pe tronul Moldovei. (...) Acesta [Ludovic XIV] a răspuns lui Gh. Ștefan că a primit scrisoarea trimisă prin „baronul Spatarius, fostul general al domniei voastre” și a promis că va interveni la Poartă. A scris în aceeași zi ambasadorului la Haga cerându-i să susțină la Constantinopol readucerea pe tron a prințului exilat. Această intervenție nu avut succes și ambasadorul a încunoștiințat pe rege nu era nici o nădejde de reușită.

(16) Era unul din cei ai cultivați boieri, având experiența problemelor politice și diplomatice și, în plus, legături la Constantinopol, printre altele, cu influența mare dragoman al Porții, Panaioti Nikussios (10). (...)

Spătarul a început intrigi împotriva domnului [Iliaș Alexandru/Moldova], a convins Poarta că vasalul îi trăda în favoarea Poloniei, cu care turcii se aflau în război, și a reușit să-i aducă mazilirea.

(…), voievodul [Iliaș Alexandru/Moldova] a pus mîna pe spătar și a ordonat să i se taie cartilagiul care separă cele două nări. Era o pedeapsă infamantă, ce se practica după tradiția Imperiului bizantin, rezervată celor ce uzurpau coroane și făcîndu-i astfel inapți pentru domnie.

(17) n. 12 = El [Constantin vodă/1661] n-a putut fi răsturnat decât cu intervenția turcilor și tătarilor (Miron Costin, Chronicon, p. 207). (...) Reușise să-l scoată din domnie, denunțând Porții alianța sa cu regele Poloniei. Se știe însă că Ștefan vodă nu a fost scos din scaun: el a murit „în funcție”. În vremea sa, turcii erau aliați cu regele Poloniei împotriva prințului Rakoczy al Transilvaniei. Și, dimpotrivă, în 1668, când Iliaș a fost detronat, Poarta era tocmai atunci, în război cu Polonia.

(18) Spătarul a plecat imediat, oprindu-se la Adrianopol, unde se afla marele dragoman al Porții, Panaioti Nikussios. Ei se cunoșteau, probabil, de multă vreme, căci acesta l-a însărcinat pe Milescu cu o misiune politică secretă pe lângă regele Poloniei și țarul Rusiei. E lesne de ghicit că se raporta la evenimentele din Ucraina, unde Doroșenko, hatmanul cazacilor, se supusese Porții, ceea ce provocase un război turco-polonez și tensiuni între Poartă și Rusia. Este probabil că Nikussios a încercat un aranjament între cel două puteri slave. I-a mai dat o scrisoare de recomandare pentru una din cunoștințele sale din Moscova, grecul Manuel.

Milescu a trecut repede prin Belgrad, evitând principatele române; (...).

(19) Acolo [Varșovia] primea vești politice din Orient, adresate din Adrianopol prin „rudele sale” (...). (...) la 23 ale aceleiași luni [mai], voievodul comandant. rus al cetății Smolensk anunța că „grecul Nicolae Spatarius, nobil din Moldova”, trecuse frontiera Rusiei (...).

n. 15 = [baronul de Mayerberg/Imperiul German] Fusese trimis în 1660-1662 ca ambasador la Moscova spre a cere o alianță împotriva turcilor.

 

V. A doua parte a șederii lui Nicolae Milescu în Rusia (1678-1708). Relațiile sale cu mișcările și curentele de cultură intelectuală

Nicolae Milescu și Dosithei al Ierusalimului

(69) În decembrie 1673, în urma victoriei asupra turcilor la Hotin, polonezii cuceriseră Moldova și așezaseră ca domn pe Șt. Petriceicu. Criza interregnului îi siliră să reducă contingentul din Moldova, în vreme ce turcii și tătarii înaintau cu o mare armată. Ștefan-vodă se adresă Rusiei, trimițând pe egumenul grec de la Muntele Athos, Teodor. Acesta sosi la Moscova în februarie 1674. (…) „Păgânii” vor să distrugă Principatele Române; ei au fost învinși la Hotrin, dar nu vor întârzia să revină. „Cădem la picioarele marelui țar, rugându-l să ne elibereze din mâinile necredincioșilor”. (…); Bugeacul, rău păzit în acest moment, este plin de provizii; turcii nu și-au concentrat încă trupele. Muntenii sunt și ei gata să se ridice împotriva turcilor, iar domnul detronat, Constantin Șerban, se află în Moldova, așteptând să-și reia tronul.

 

Philippe Avril

(83) Însuși marele vizir cerea, în 1682, ambasadorului rus la Constantinopol, Voznițin, informații despre China și Siberia și acesta i-a povestit „ceea ce știa din călătoria lui Nicolae spătarul”.

 

Note la Bibliografie

(103) Din vremea șederii la Istanbul în 1668-1671 datează un mic codice cuprinzând alfabetul utilizat de români cu slove chirilice și câteva rugăciuni în română (unele cu echivalent în greacă și slavă); aceste pagini au fost scrise în decembrie1669 pentru prietenul Thomas Smith, teolog anglican aflat la ambasada britanică din cap. Imperiului Otoman.

 

Note

(97) [40] = Unul din documentele publicate de E. D. Tappe în 1953 arată că spătarul s-a căsătorit în 1662 la Constantinopol, unde se afla pentru a duce daruri contelui Winchelsea, ambasadorul britanic la Poartă, din partea lui Grigore Ghica vodă. Cf. E. Tappe, An English Contribution to the Biography of Nicolae Milescu, „Revue des Etudes Roumaines”, I, 1953, 152-160. (…)

 

Addenda

(107) c) Savantul rus Sobolevski a descoperit un nou manuscris. al Hrosmologhion-ului lui Milescu. (...) Manuscrisul poartă epilogul: „(...) Îl rugăm să înalțe pe țarul nostru autocrat și ales de Dumnezeu, Petru Alexeevici, cum a înălțat altădat pe voievozii de neînvins, Iisus Navin și Iuda Macabeul, ca să poată, cu mâna sa puternică, să distrugă și să învingă infama nație a lui Mahomed, să curețe casa lui Dumnezeu și să ridice semnul dreptei credințe asemenea lui Constantin cel Mare între țari. (...)”.

 

Herodot, Istorii,

18 = Teza că „Milescu” ar fi tradus Istoriile lui Herodot a fost revitalizată de Liviu Onu – București, 1984.  Conform unei identificări anterioare, traducătorul ar fi fost tot Dosoftei (N. A. Ursu, Dosftei necunoscut, loc. cit.: Doru Mihăescu, Une version roumaine d Herodote au XVII e siècle, „RESEE”, XVI, 1978, nr. 3, p. 529-551 și nr. 4, p. 745-770). Controversa este în desfășurare: Ursu și-a reafirmat punctul de vedere (Din nou despre paternitatea primei traduceri românești a Istoriilor lui Herodot și despre revizia Vechiului Testament tradus de Nicolae Milescu , „Limba română”, XXXIV, 1985, 1, 30-45; O nouă ediție a primei traduceri a Istoriilor lui Herodot, „Cronica”, XX, 8, 22.II.1985, 5), în timp ce Onu apără patern (Și totuși spătarul Nicolae Milescu… O problemă controversată de paternitate literară, „Revista de istorie și teorie literară”, XXXIII, 1985, 4, 108-114; XXXIV, 1986, 1, 77-79; 2-3, 291-295; Concordanțe lingvistice în traducerile spătarului Nicolae Milescu, „Studii și cercetări lingvistice”, XXXVII, 1986, 3, 240-244; Spătarul Milescu sau Dosoftei? O problem controversdată de paternitate literară, „Limba română”, XXXV, 1986, 3, 185-197; 5, 439-448). Precizări interesante a adus Nicolae Georgescu (Marginalii la Irodotul de la Coșula, „Limba română”, XXXV, 1986, 5, 449-455). Vezi și recenzia din „AIIAI”, XXII/2, 1985, 830-833 și observații în Nicolae (Milescu) Spătarul, Fapte controversate (II), „Luceafărul”, XXX, 3, 17.I.1987, 7.