Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani! (DUMITRU 2015)

 Modest omagiu pentru omul, scriitorul, eseistul, jurnalistul și editorul Hans Bergel la 90 de ani!

(*26 iulie 1925 în Rosenau/Râșnov, România)

(…)

 

         O primă cunoștință, fugară, cu Hans Bergel, am avut-o la o întrunire a Asociației Presei Libere, la München, în anturajul gazetarilor Vasile C. Dumitrescu (Münchn) și Pamfil Șeicaru, sosit de la Madrid și apoi, în 1979(?) la sesiune științifică, pe teme filozofice, organizată de Universitatea din München, și avându-l ca invitat pe Constantin Noica, care și-a prezentat atunci traducerile și exegeza sa asupra operei lui Platon.

         La 25 octombrie 1979, în cadrul reuniunii româno-germane din München,(25-27 octombrie 1979), organizată în cadrul Zilelor Culturale Româno-Germane, la Haus der Deutschen Ostens de Societatea Academică Română și de Südostdeutsche Kulturwerk, pe temele „Imaginea germanilor la români“ și „Imaginea românilor la germani“, Hans Bergel a prezentat conferința Das Bild der Rumänen in meinen literarischen Arbeiten/Portretul românilor în lucrürile mele literare, urmărită cu căldură și interes de către noi.

          După 1990, i s-au publicat succesiv, în Germania și în țară: (…); Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus; acht Essays), Mariana V. Lăzărescu, Braşov/Kronstadt 1995; Reîntălnirea cu o poezie. Radu Gyr şi melancolia Europei sudestice (Wiederbegegnung mit einem Gedicht. Radu Gyr und die heroische Melancholie Südosteuropas; Essay und Gedichte), Andrea Bujar, în: Gazeta Transilvaniei, 11/12 septembrie 1995, Braşov/Kronstadt 1995; (…); Recurs la romanitatea în opera unui neamţ (Gedanken über die Rumänität in den Texten eines Deutschen; Essay), George Guţu, in: Transilvania, Sibiu/Hermannstadt 2004.- Auch in: Hans Bergel - Minderheitendasein, Schriftstellerexistenz und politische Systeme. Von Elisabeth Martschini, Bucureşti/ Bukarest 2005; (…); Întoarcerea lui Ulise (Die Rückkehr des Odysseus, Erzählung), Mariana Săsărman, in: Apoziţia 2007, München 2007;

    (…)  Dar, mai înainte de a încheia, rețin, între altele, câteva sublinieri din discursul susținut la 16 aprilie 2000, în Sala Senatului, cu prilejul decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București, în care revine asupra temei „Întâlnirea mea cu spiritualitatea română“. Citez:

         „...; modelându-se în ochii Fecioarei Maria din icoanele creștine răsăritene; în fine, o muzică, în ale cărei creații importante se combină arhaismul melopeelor sud-estice cu gestul avangardei occidentale — toate acestea constituindu-se în caracteristici exclusive ale culturii românești.

         Universul acestei culturi naționale pendulează în vederea mea pe de o parte, între liniștea implacabilă a locuitorilor rurali, marcați de credința bizantină, introvertită, și, pe de altă parte, rafinamentul extrovertit dus până la cinismul extrem al vitalelor sale componente intelectuale.

         Cât de imensă este varietatea spiritualității europene, mi s-a relevat mie, saxonului transilvănean, pentru prima oară cunoscând interpertarea fenomenului „cultură“ a românilor latini. Cu alta cuvinte: Faptul că limbajul spiritual al continentului nostru este enorm de felurit, de la Grecia antică până astăzi, l-am intuit pentru prima dată în viață în momentul, în care eu, germanul, mi-am dat seama, cunoscându-i pe români, că există și alte ipostaze europene ale lui homo ludens. (…)

         Am cunoscut ca eminente expresii ale culturii europene poeziile lui Bacovia, Pillat sau Blaga, romanele lui Rebreanu sau nuvelele lui Slavici, portretele de femei ale lui Grigorescu sau viziunile cromatice ale lui Țuculescu, acordurile „Oratoriului Bizantin“ al lui Paul Constantinescu, misterul timbrului Mariei Tănase, doinele și dansurile păstorești ale poporului român, „Miorița“ și „Meșterul Manole“.

                  Așadar nu m-a fascinat numai arta și literatura română cu chemarea ei spre o gândire ageră și cu eleganta ei formă latină. (…) Ele reprezintă părți integrante ale peisajelor europene, despre care germanul fascinat de lumea latină Ferdinand Gregorovius afirma odată că există peisaje care posedă magnetism istoric. În România, țara dintre Orient și Occident, se interferează influențele și curentele acestor două părți ale lumii noastre —o moștenire istorică străveche. România trebuie să-și dovedească în continuare capacitatea sa de sinteză, aceasta este formula ei de supraviețuire. (…)“/.../

(Hans Bergel, Întâlnirea mea cu spiritualitatea română. Discurs cu ocazia decernării titlului de doctor honoris causa al Universității din București. (Publicat sub titlul „Personalitatea mea este și va rămâne marcată, până la sfârșitul vieții mele, de cultura acestor plaiuri“. În: George Guțu, Doina Sandu (Hrsg.): „Zur Geschichte der Germanistik in Rumänien (II). Der Bukarester Germanistiklehrstuhl“. Editura Universității din București, Bukarest 2005, p. 281-284).

 

(…)

 

         ANI MULȚI ȘI FERICIȚI, SĂNĂTATE ȘI PUTERE DE MUNCĂ

CU TOATĂ BUCURIA IMPLINIRILOR DE PÂNĂ ACUM ȘI A CELOR VIITOARE!

                                                                                                                                                                                                             Ion Dumitru, München

 https://vasilegogea.wordpress.com/2015/07/26/hans-bergel-90-o-laudatio-semnata-de-ion-dumitru-munchen/ 

Între specificitatea națională și vocație europeistă (DELUREANU 1994)

Ștefan Delureanu, Între specificitatea națională și vocație europeistă, „Tomis”, Constanța, mai 1994, p. 1.3

 

(...)

Autentic creuzet, Umanismul propune și salută compenetrația lor, adică „a gândirii, a instituțiilor și a cuceririlor tuturor culturilor trecute și contemporane”, așa cum ea s-a manifestat prin „concordanțele remarcate în civilizațiile Egiptului, Orientului, Ebraismului, Creștinismului, Islamului și în toate experiențele umane cunoscute”.

(...)

Activitatea Institutului pe anul 1993-1994 se ramifică pe serii de seminarii și reuniuni de studii asupra gândirii antice și medievale, a gândirii lui Giambattista Vico și Hegel, de filosofia științei, economie, istorie modernă și contemporană, întrunind participarea unor iluștri universitari ai lumii, reprezentativi pentru respectivele discipline.

(...) În calea de străbătut spre regenerare, Italia a trecut astfel, pentru ea, de la postura de pământ al țărânei sacre la aceea de școală de înaltă simțire; de la rolul de maestru și călăuză în cultură și civilizație la acela de purtător de stindard în bătălia popoarelor pentru principiul naționalității și pentru o nouă Europă, în final, după căderea Franței în 1870, de stea polară a latinității.  

Programul național și liberal-democratic român, program al unei insule latine aflate în ajunul propriei resurecții, s-a format în aceeași perioadă cu cel italian, invitația de a institui paralela cea mai evidentă era implicită în cei ce priveau cu un ochi atât de aparte la Italia. (...) Asemenea italienilor față de adversarii independenței și unității lor, românii înșiși trăiau o experiență similară în relația cu trei imperii reacționare, unul dintre care - Austria - oprima elemente aparținând ambelor popoare. Ca și pentru Italia, Europa cancelariilor și opinia continentală aveau de luat de existența încă a unei naționalități cu marcată individualitate ramurile ei din antica Dacie romană. Ceea ce era neasemuit în mișcare națională italiană, pentru a li se propune românilor în mod exemplar, ea și nu cea (...) elenică sau slavă meridională, cu toate manifestările de solidaritate, era impactul mitizant al romanității - element fundamental în redeșteptarea lor - a cărei conștiință s-a revigorat într-atât prin memorabilele acte ale poporului fratern încât să le catalizeze acțiunea politică paralelă.    

Nici o altă experiență nelatină sau latină n-ar fi putut să le vorbească la fel ca aceea civilă și virilă a italienilor timpului, campioni recunoscuți ai unei bătălii eroice în lupta pe care cu identice finalități ei o dădeau.      

Istorică etapă, cu trăsături precise, ale cărei rațiuni și particularități rezidau în esență în națiunea italiană, Risorgimentul adresa lumii, prezente și viitoare, și un mesaj internațional. Românii au receptat acea comunicare fecundă, pentru ei de o semnificație unică.

(...) Definită sub numele de Risorgimento, perioada istorică relativă, de la primele insurecții contemporane revoluției conduse de Tudor Vladimirescu ls unirea Romei cu Italia în 1870, a fost obiectul următoarelor teme: (...), Crezul lui Mazzini și difuziunea sa în aria central-europeană și balcanică; (...). Ele au fost articulate în expuneri echilibrate, în măsură să ofere imagini de ansamblu cuprinzătoare și limpezi, fondate pe documente de arhivă și bibliografie de specialitate la zi, iar în cazul mai ales al ultimei teme, aproape în totalitate pe surse inedite, referitoare la planurile conspirative și tentativele de acțiune revoluționară danubiano-balcanice, în special maghiare, poloneze și elenice, inspirate prevalent de Mazzini și de mitul lui Garibaldi și având ca principală bază de operațiuni, în primele două ipostaze, România. (...)       

 

Apel pentru cercetare umanistă

Suntem convinși, precum Epimenide, că istoria e profesia trecutului. Și mai suntem convinși că istoriografia a pus în evidență fără ezitări faptul că niciodată nu s-a făcut atâta lumină asupra persoanei umane, în natura și în raporturile ei, ca în cultura umanistă.

(...)

 

Apel pentru filosofie

(...)

În acel creuzet de civilizații care a fost lumea clasică, s-a născut un aliment vital și etern: reflecția filosofică, o știință care a caracterizat istoria noastră și căreia ți datorăm trăsăturile distinctive ale  civilizației noastre. (...)

De aceea adresăm un apel tuturor parlamentelor și guvernelor lumii pentru a fi confirmat și consolidat sau introdus cu titlu deplin în toate școlile studiul filosofiei în evoluția ei istorică și în legăturile ei cu istoria cercetărilor științifice - de la gândirea greacă și a marilor civilizații orientale până azi - ca premisă indispensabilă pentru o autentică întâlnire între popoare și culturi și pentru crearea de noi categorii care să depășească actualele contradicții și să îndrepte omenirea pe drumul spre bine.

(...)

Românii și Europa (IANCU 2014)

Ovidiu Iancu, Românii și Europa

în

Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014

 

Centrul și periferia
81-82 (...) Europa s-a redefinit permanent, geografic şi simbolic, din momentul în care
Herodot foloseşte termenul, în Antichitatea greacă şi până la începutul mileniului III. (...) Orientul, atât de prezent în cultura română, a generat, e adevărat, pe fondul unor importante influenţe politice, alergii culturale care au condus, firesc, alături de mulţi alţi factori, spre orientarea către Europa. Orientul, privit ca alteritate absolută (a se vedea dispreţul profund cu care unii intelectuali români rostesc de fiecare dată clişeul „suntem balcanici”), ţine mai degrabă de mitologie decât de o realitate istorică. Lucian Boia sesiza că „pe scara de valori a epocii moderne, Vestul ar fi mai bine situat decât Estul, iar Nordul domină Sudul. În Antichitate, era exact pe dos”3.
3 Lucian Boia, Occidentul: o interpretare istorică. Traducere din franceză de Emanoil Marcu, 2007, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 29.
82 (...) Ea [Europa] a mângâiat desigur proiectul de translatio imperii al continuităţii în avataruri, a celei mai vaste entităţi politice din istoria ei, Imperiul roman: imperiul lui Carol cel Mare, das Heilige Romische Reich Teutscher Nation4, cea de «a treia Romă» ţaristă, Biserica Catolică, moştenitoare spirituală a Romei aeterna”5.
4 Imperiul Roman Sfânt al Naţiunii Germane.
5 Remo Bodei, Memorie istorică şi suveranitate de stat, în „Secolul 20”, nr. 10-12/1999 şi 1-3/2000, p. 312.
83 (...) Europa de astăzi împărtăşeşte multe dintre valorile Antichităţii greco-romane (valori culturale sau chiar politice), dar polii de putere, nucleele-dure ale Europei s-au deplasat simţitor. (...) Nucleul identitar greco-roman, însă, acela care a definit Europa, aşezând-o solid în istorie, se regăseşte şi astăzi la temelia Uniunii Europene.
84 (...) Căci, deşi Grecia reprezintă kilometrul 0 al culturii europene, ţara este astăzi, în percepţia comună, responsabilul de serviciu pentru declanşarea crizei economice europene. (...) Din 1999, moneda comună euro e reprezentată grafic de litera epsilon, a alfabetului grec, în semn de asumare a civilizaţiei greceşti (în felul acesta, Uniunea Europeană se legitimează axiologic), dar şi ca simbol al primei litere care compune cuvântul Europa.
(...) Modelul unei asemenea construcţii nu este departe de ceea ce îşi propunea, spre exemplu, Imperiul Roman, evident, într-un alt context şi cu alte mijloace: administraţie comună şi liber-schimb.

De ce Europa?
85-86 Ceea ce ni se pare demn de reţinut este că, ab initio, opţiunea pentru Europa în dauna Orientului nu s-a făcut în cultura română pe parcursul unor generaţii întregi care să îşi fi asumat desprinderea de lumea orientală. Opţiunea occidentală românească a fost aproape o decizie de moment, o opţiune bruscă. În felul acesta, valorile occidentale nu au putut fi asimilate şi integrate unui sistem naţional, ci au fost preluate de-a valma, coexistând frapant cu lumea orientală. Ceea ce trebuia să fie tensiune între culturi s-a transformat în mixt paradoxal, într-o convieţuire à la légère. „Elita românească se îmbrăca după moda turcească, vorbea greceşte şi scria cu caractere chirilice. În două trei decenii, transformarea era completă: românii şi (mai ales) româncele se îmbrăcau după ultima modă pariziană, vorbeau franceza curent şi scriau cu caractere latine […]. Legile, instituţiile, învăţământul, genurile literare şi artistice s-au aliniat la profilul occidental”15.
15 Lucian Boia, Occidentul: o interpretare istorică, traducere din franceză de Emanoil Marcu, 2007, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007 pp. 177 – 178.
87 Europa a fost pentru intelectualii români (şi poate mai rămâne şi astăzi) o alternativă la Orient. (...)
Aici, clişeele sunt omniprezente. „În reprezentarea mitică a istoriei româneşti, ţara noastră continuă să fie un ostrov din Atlantida romanităţii orientale, scufundată sub potopul nimicitor al invaziilor slave”20.
20 Dan Mateescu, Marea Britanie şi România, două insule de euroscepticism în Europa, în „Secolul 20”, nr. 10-12/1999 şi 1-3/2000, p. 326.
88-89 (...) Cioran este unul dintre scriitorii reprezentativi pentru acest mod de a percepe destinul românesc (în măsura în care, preluându-i tipul de discurs, putem vorbi despre un destin românesc): „Orgoliul nostru naţional este superficial, lipsit de sevă şi de profetism. Ne mulţumim a crede că bulgarii au fost tot timpul grădinari, iar noi numai eroi, fără să ne întrebăm de ce suntem atât de mizerabili după atâta risipă de eroism”.24 Vestul a rămas întotdeauna o expresie a paradisului pierdut, în vreme ce, în relaţiile cu vecinii, percepţiile au oscilat permanent. Ajungem, astfel, la o altă mare obsesie identitară românească, apărută în acelaşi timp cu aspiraţiile noastre europene: raportarea la bulgari.
21 Andrei Pleşu, Trahanache şi interesul naţional, în Comédii la porţile Orientului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 227.
89 Textele româneşti (în special publicistice) abundă în comparaţii cu vecinii de la sud. Competiţia directă pentru integrarea în Uniunea Europeană, deşi inutilă (pentru că era clar că cele două state se vor integra sau vor rămâne în afara Europei la pachet), a redeşteptat câteva clişee identitare vehiculate, deopotrivă, de euroscepticii şi eurooptimiştii români. Turismul şi corupţia au fost discutate, adesea, în termeni comparativi. La nivel de percepţie publică, orice victorie asupra bulgarilor a fost savurată cu un entuziasm demn de cauze mai bune. Acelaşi fenomen s-a petrecut şi în ţara vecină. Arsenalul mitologic a fost divers. Au fost repuse în circulaţie imagini diverse, de la Ţaratul româno (vlaho) - bulgar din secolul XII la castravetele bulgăresc. În „Observatorul cultural”, Matei Ferhat scrie ironic: „Nu cumva crearea unui democratic şi constituţional Ţarat Român-Bulgar, cu capitala la Bucureşti, ar putea fi o soluţie de stingere a conflictelor intestine din sânul societăţii româneşti? Singura chestiune cu potenţial litigios ar fi aceea legată de muncă: cine preia atribuţiile din domeniu? Dar ştiind bunele rezultate istorice ale zarzavagiilor de ieri şi ale întreprinzătorilor din turismul de azi, opţiunea ar veni de la sine: «ei» să muncească bine şi eficient, că de restul ne ocupăm noi”.25 (...)
Gena orientală îşi cere, deci, tributul în plină eră a europenizării. Tradiţia se revoltă; nu este vorba însă de o revoltă încrâncenată, organizată, ci mai mult de o cârteală fără un scop precis.
5 Matei Ferhat, O şansă pentru viitorul UE: Ţaratul româno-bulgar, în „Observator cultural”, nr. 454-455, din 18.12.2008.

Ovidiu IVANCU – Dr., Visiting Lecturer la Delhi University, New Delhi, India