Nicolae Iorga (ȘEICARU 1957)

Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, Clio, București, 1990 (Madrid, 1957), 143 p.

Început de drum

5 (...) Nici un istoric nu ar accepta integral contribuția de informații asupra Frondei sau portretul pe care îl face lui Mazarin neastâmpăratul cardinal de Retz și nici nu s-ar încumeta să ia ca bază certă pe Salustiu, în fixarea personalității lui Catilina.

6 (...); a creat un climat spiritual, a provocat mereu reacții, afirmând patetic sau negând cu vehemență, contrazicându-se, și așa cum Cronos își mânca copiii, marele agitator de idei și frământător de pasiuni distrugea, cu aceeași vehemență cu care le determinase, consecințele propriilor lui idei. (...)

Primele lui lucrări le găsim în „Archiva societății științifice și literare” din Iași în anii 1889-90; o serie de studii: Pesimismul la artist, Critica literară și anticii, Începuturile romantismului.  

7 (...) Astfel, în 1892 a publicat în, (...),  în „Revue de l Orient latin”: Un projet relatif la a la conquete de Jerusalim. (...) Erau mărturia seriozității cu care își prepara teza pe care a trecut-o la Ecole de Haute Etudes, cu subiectul Philipe de Mezieres (1327-1405) et la Croisade au XIV siecle, Paris, 1896.

(...)

În 1896, a publicat: (...); 1898: (...), Două documente raguzane relative la un sol trimis la Veneția de Basarab Neagoe; (...).

 

N. Iorga și Titu Maiorescu

9 (...) Unul impunea prin armonia liniilor, printru-un echilibru impecabil al argumentelor, celălalt cucerea prin neprevăzutul dialecticii, prin pitorescul expresiei; eternul contrast între spiritul apolinic și cel dionisiac, între un clasic și un romantic, Titu Maiorescu – întrebuințând o formulă sumară – descindea direct din Lessing; toată estetica lui o vom găsi enunțată în Lacoon; (...).

10 (...) Era elocvența clasică, cu dicția studiată, cu gestul care prelungea material sensul cuvântului. Titu Maiorescu sculpta cuvântul prin felul de a-l contura prin gest. În antichitate, oratorii romani se duceau să studieze elocvența la faimoșii profesori de retorică din centrele de cultură ale Greciei.

11Aceștia erau renumiți prin grija pe care o arătau elevilor în studierea frazării elegante, ca și în jocul mâinilor. Cicero, și după el Cezar, s-au dus tocmai în Rhodos, unde ținea cursuri de elocvență faimosul Melou. Nu știu ce profesor de retorică a avut Maiorescu, și mă îndoiesc să fi avut vreunul, elocvența lui era, desigur, un dar, temperamentul lui era stăpânit, măsurat, aflase în chip natural stilul elocvenței clasice.

12 (...) Vorbind despre Cicero în Histoire romaine, Jerome Carcopino îl definește: schimbăcios, impresionabil și de o energie aproape numai verbală. Vanitatea lui, care era imensă, îi infecta cele mai alese calități și, adesea, îi întuneca subtila inteligență. Ca definiție, se potrivește admirabil lui N. Iorga.

13 (...) Asemenea impresiei pe care o ai când contempli prima dată o catedrală gotică, atunci când ochiul îți este deprins cu claritatea de linii a stilului roman.

14 (...) Originalitatea stilului lui N. Iorga este în Eul lui: avea cultura și chiar gustul ideilor generale formate din contactul frecvent cu clasicii, dar temperamentul lui era romantic, excesiv de personal și iremediabil impresionist, desenul fiind, în felul lui de a se exprima, subordonat culorii.

15 (...); [Hasdeu] nu avea mijloace, dar nici gustul forului iar aplauzele mulțimii nu-l ispiteau.

 

N. Iorga și „Sămănătorul”

26 (..).[Sandu Aldea, Două neamuri] Simpatie față de țărani, exploatați fără milă, dar exploatatorul este arendașul grec, pe când boierul român este prezentat cu o evidentă bunăvoință.

 

N. Iorga și 13 martie 1906

32 (...) Doamnele din comitetul societății „Obolul” au decis să reprezinte, în afară de piesele în limba franceză, și o comedie în limba română Pe malul gârlei de Olănescu-Ascanio (traducătorul lui Horațiu).

33 (...) Discursul rostit de N. Iorga 13 martie 1906, sala „Amiciția”, București – conform impresiilor unui martor, poetul D. Anghel – a fost o adevărată catilinară împotriva clasei conducătoare.

 

Criticismul junimist și tradiționalismul lui N. Iorga

36 (...) Criticismul junimist a fost lapidar formulat încă din 1868 de Titu Maiorescu într-un articol „În contra direcției de azi” (Critice, vol. I), în care denunța drumul greșit luat, sub îmbrâncirea revoluției liberale: „calea neadevărului înlăuntru și a pretenției în afară”, adică a formei fără fond, a improvizațiilor care corespundeau nici evoluției poporului român încremenit de secole într-o barbarie semiorientală, nici realelor necesități.    

39 (...) Găsim în articolele lui Eminescu atacuri de o violență specifică marelui poet, contra proletariatului condeiului; atacuri demne de Aristofan, la I. L. Caragiale, care a văzut răul, dar l-a zeflemisit creând tipul lui Rică Venturiano.  

40 (...) Gândirea lui [Eminescu] politică era în linia concepției vechilor atenieni, care căutau să se apere de străinii (metek) locuind în Atena, alcătuind o bună parte a republicii și îndeletnicindu-se cu comerțul. Ei plăteau un impozit mai mare și nu aveau dreptul de  ajunge proprietari. Maurice Croisset pune în evidență atitudinea acestei democrații rurale – ceea ce de fapt era democrația ateniană – care se apăra încercând să împiedice pe meteki să ajungă proprietari (Aristophane et les partis a Athens, de M. Croisset). Chiar atunci când un metek aducea servicii reale republicii ateniene era asimilat cu cetățenii numai în ce privește impozitul, era făcut isotel, dar aproape niciodată nu devenea cetățean.

 

Țărănismul conservator al lui N. Iorga

43 (...) În 1902, N. Iorga a publicat Despre Cantacuzini, Genealogia Cantacuzinilor, Documentele Cantacuzinilor, lucrare care a fost admirată de Cantacuzino-Nababul. (...) În Moldova, marea majoritate a arendașilor erau evrei, iar în Muntenia și Oltenia erau greci.

 

N. Iorga în anii războiului

61 (...) În fața înfrângerilor, în fața durerii pe care o încerca tot neamul românesc, asistând la rostogolirea de pe crestele Carpaților a regimentelor noastre, opunând o zadarnică rezistență ofensivei impetuoase a armatelor coalizate germano-austro-bulgaro-turcă, N. Iorga a rostit un adevărat imn de credință în victoria finală.  

64 La Iași, continua să publice în „Neamul Românesc” (...), articolul lui cotidian și, alături de gazetarul N. Iorga, istoricul își ducea mai departe activitatea lui prodigioasă: (...), Relations latines de al famille royale roumaine, (...), Droits nationaux et politiques des Roumains en Dobrogea, (...), Sur l ecole et l eglise roumaines en Dobrogea avant l annexion roumaine, La politique de Michel le Brave, ses origines et son importance actuelle, (...).

N. Iorga președintele primei Camere a României Mari

69 În ceea ce privea pe socialiști, Racovski, care păstra un mare ascendent asupra conducătorilor partidului, încerca prin agenții lui să-i convingă a se ralia la Internaționala III.

 

N. Iorga și C. Stere

83 (...) [alegeri 1920] Șuiera, în fiecare frază, ceva de năpârcă iritată, demonstrația „vinovăției” lui Stere alterna cu ironia, cu pateticul; N. Iorga dădea valoarea acestui atac în care se simțea respirația urii, primei catilinare rostite de Cicero.

 

Scriitorul N. Iorga

89 (...) Să luăm un exemplu de construcție a unei fraze tip Iorga: „Trebuie să spunem că numai cu excepția unui om politic român, Mihail Kogălniceanu, având o preparație cu totul extraordinară și un talent care se apropia de geniul politic, a inițiat în tot trecutul țării lui, cu cunoștințe enciclopedice și în același timp unul dintre marii oratori ai țării, având un spirit critic care nu se pierdea cu ușurință în visările metafizice care chinuiau până la sfârșit spiritul unui Rosetti sau în combinațiile, adesea victorioase, dar câteodată meschine, în care se încurca acțiunea celui mai tânăr dintre Brătieni, Ion, care a jucat un mare rol în formarea țării -, deci cu excepția lui Mihai Kogălniceanu în România, cei care au condus viața politică în sud-estul Europei au fost, din ce în ce mai mult, personalități destul de mediocre”.

90 (...) De altfel, parcă un destin vrăjmaș urmărea această lucrare [N. Iorga, Cărți reprezentative în viața omenirii, 5 volume: 1916, 1928, 1929, 1931, 1935]. Se spune habent sua fata libelli;

92 (...) Sau această evocare a gorjenilor: „(...); fruntea dreaptă, dar nu largă, ochii mici cu liniile ascuțite, nasul puțin coroiat, gura și bărbia frumos croite tivesc în profil obrazul mare, întins, nu bosumflat, nici osos ca al bulgarilor, cu urechea fin desenată;

 

N. Iorga istoric

94 (...) În 1908, [editura F. A. Perthes, Gotha] i-a publicat Geschichte des Osmanischen Reichs, în cinci volume (2.659 pagini), lucrare care are și astăzi autoritate printre specialiști.

95 (...) În 1919, a publicat în colecția Weltgeschichte – Leipzig: (...), Geschichte der Bulgaren, Geschichte der Albanesen, (...).

În 1907, a publicat la Londra The Byzantine Empire. (...) Aceeași inegalabilă erudiție i-a servit și în cele trei volume din / (1.176 pagini), (...).

96 (...) Fără îndoială că, în unele lucrări, de exemplu Idees et formes litterarires francaises dans le Sud-Est de l Europe (1924), abundența însăși a documentării a îngreunat expunerea.  

 

Pitorescul lui N. Iorga

110 (...) În această lucrare [Histoire des relations russo-roumaine, 1917], defilează rând pe rând înaintea ochilor noștri succesiunile de iluzii naive și de amare dezamăgiri ale românilor, crezând că vor putea scutura jugul turcesc cu ajutorul pravoslavnicei Rusii.

111 (...) Atât cartea lui N. Iorga Histoire des relations russo-roumaine, cât și cartea lui Casso Rusia la Dunăre [1912] sunt documente indispensabile oricărui român care vrea să descifreze  permanențele de direcție ale Rusiei de totdeauna.

113 (...) - Aveți vreo decorație?, întrebă prefectul.

-Am „Trecerea Dunării”, răspunse sfios ministrul.

- Ne facem de râs. Vreți să vă fotografieze gazetarii cu „Trecerea Dunării”? Și desprinâznd una din decorațiile lui străine, i-o prinse de fracul lui Cihodariu. (...)

114 (...) O muncă de Hercule după urma căreia se crease cea mai mare zăpăceală în serviciile ministerului, paralizându-le activitatea.

 

Necunoscutul N. Iorga

118 (...) Din tot ce a spus atunci [despre moarte într-o plimbare cu mașina în Oltenia], cu multe reticențe, ca și când nu îndrăznea să-și dezvăluie în întregime gândurile, reieșea că în sensibilitatea lui se tălăzuia, ca un lait-motiv de o infinită tristețe, sentimentul neantului; părea că-i rămăsese sufletul impregnat de De natura rerum a lui Lucrețiu.

120 (...) Ernest Renan făcea această mărturisire care i se potrivește și lui N. Iorga: „Mărturisesc că mi-ar fi cu neputință să locuiesc sau să călătoresc într-o țară unde n-ar fi nici arhive, nici antichități”. (...)  Am avut ocazia să văd cu ce viteză lucra: intrând în biserică s-a dus direct la altar și cotrobăind a descoperit o veche Evanghelie, pe care a răsfoit-o repede. A descoperit o veche însemnare a preotului de pe vremea unei raite turcești prin țară. 

121 De acest drum – pentru N. Iorga era un pelerinaj – pomenește într-o carte România cum era până la 1918 (două volume, 1939 și 1940): „Trecând prin regiunile de supt munte, (...), revăd Tismana, care-mi rezervă descoperiri: (...), vechiul privaz de piatră a lui Nicodim ctitorul... (...)” (vol. I, pag. 44-45)

 

N. Iorga exemplar unic al culturii românești

138 (...) Ideea l-a entuziasmat: găsea că spiritul pamfletar al românilor își afla originea în ascendența latină. Mi-a vorbit despre pamfletele care abundau la romani și a schițat aproape prefața care urma să fie un adevărat studiu introductiv la pamflet [antologia lui P. Ș., 1939].

141 Pe sub galeriile pieții San MArco Nietzsche comunica prietenului său Peter Gast impresiile lui, sentimentul că se găsea sub porticurile cetății Efes, unde Heraclit cel Obscur dialoga cu discipolii lui, uitând agitația grecilor și apăsătoarea neliniște adusă de amenințările Asiei.

F. Nietzsche căuta la Veneția climatul prielnic pentru a retrăi meditațiile filozofilor greci. (...)

Născut în 5 iunie 1871, la Botoșani, era în 1933 doctor în filozofie la Leipzig, (...) membru al Academiilor (...), sârbă, (...).

142 (...) Ernest Renan, scriind despre Marc Aureliu, făcea această observație: „Ceea ce i-a lipsit a fost sărutarea unei zâne la naștere, un lucru foarte filozofic în felul lui, vreau să spun arta de a ceda în fața naturii, veselia care învață că abstine et sustine nu este totul și că viața se poate rezuma și în a surâde și a te bucura”.