A. I. Odobescu (PĂCURARU 1966)

D. Păcurariu, A. I. Odobescu, Editura Tineretului, București, 1966, 120 p.

 

I.Copilăria. Primii pași în studiu și în creație

5 (...) [Ion Odobescu] De tânăr a intrat în oștire, participând, la început ca pandur, apoi ca ofițer înrolat în armata rusă, la războiul Rusiei cu turcii. (...) În timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829 avea gradul de polcovnic (colonel) și făcea parte din armata de ocupație. (...)

6 (...) Bunicul mamei lui Odobescu, doctorul Dumitru Caracaș, cu studii făcute la Berlin, a scris în limba greacă o Poemata medicala. (...)

7 (...) De la Constantin Caracaș [fiul lui D. Caracaș] ne-a rămas în manuscris o Topografie a Țării Românești, în grecește, tradusă ulterior în limba română(1). (...) În casa părintească, Catinca Caracaș a învățat limba greacă și franceză și, având la îndemână biblioteca bogată a tatălui, a putut, până la vârsta de 20 de ani  - vârstă la care s-a căsătorit – să-și formeze o cultură întinsă, impresionantă dacă o raportăm la zestrea intelectuală a cucoanelor vremii. (...)

1 = Ms. 4794, Biblioteca Academiei RSR.

 

II. Debutul publicistic. Poet și traducător

18 (...) [Paris, 1850] Își adâncește cunoștințele de limbă și literatură franceză și, mai ales, de limbă latină și greacă, studiază temeinic istoria artelor și arheologia. (...)

22 (...) Odobescu se mișcă cu o mare ușurință în câmpul vast al artei universale, de la origini până în epoca lui, și face aprecieri competente și pătrunzătoare, de om temeinic inițiat, în legătură cu marii artiști ai lumii: Rafael, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Gros, Gericault, Praxiteles etc. (...) Cât privește arhitectura, Odobescu constată că, după cele două mari școli în Europa – greacă și gotică – corespunzând spiritului unor popoare diferite și unor epoci diferite, a urmat, în epoca mai modernă, o concepție foarte eclectică care dăinuie și azi.

25 (...) Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrariului, scriitorul, afirmă Odobescu, trebuie să știe să ocolească tendințele latiniste, cele influențate de sintaxa limbii franceze, ca și cele arhaizante cu iz slavon, după limba vechilor traduceri de cărți bisericești. Pledând pentru împrumuturi din alte limbi, Odobescu respinge concepțiile puriste, care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. Elemente eterogene există în toate limbile neolatine, dar nimeni nu s-a gândit să le scoată în mod arbitrar, pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective, conferindu-le acestora caracterul original. „Într-un cuvânt – conclude autorul – ideea noastră e că trebuiește să respectăm limba care e în gura poporului nostru, s-o păstrăm în întregimea sa, și cât despre adausele cerute de deosebitele trebuinți, să le facem prin împrumuturi din limba latină sau chiar și din limbile moderne când cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale și moderne; (...)”.

26 (...) În ce privește „frumoasele modeluri”, autorul consideră ca esențiale pentru orice scriitor modern cunoașterea, înainte de toate, a literaturii vechi grecești și a literaturii latine, care „sunt pline de capete d operă care trebuie studiate cu luare-aminte; întrâ-nsele, nu numai întregul scrierii înfățișează o măreață priveliște, dar încă și amănuntele sunt vrednice de a fi cercetate cu curiozitate. Astfel trebuie să fie o compunere literară sau artistică ca să fie desăvârșită: măreață în întregimea sa și plină de grații când o privește cineva de aproape; astfel sunt scrierile de căpetenie ale literaturii grecești și romane. Oricine vrea să fie literat trebuie să cunoască adânc aceste două comori; trebuie să le studieze mai mult decât oricare alte părți, fiindcă ele singure pot forma cu desăvârșire bunul fond și gustul și că ele sunt temeiul multor literaturi moderne”. Antichitatea greco-latină oferă, așadar, scriitorului modern, mai mult decât oricare epocă, exemple de perfecțiune artistică.

27 Romantismul, identificat în mod abuziv cu literaturile nordice luate în ansamblul lor, de la origini până la contemporaneitatea scriitorului, ca și cuperioade mai noi – acestea într-adevăr romantice – ale literaturilor sudice, neolatine, nu poate avea, în concepția lui Odobescu, aceeași valoare exemplară. (...)

28 Fire de epicureu, de o jovialitate nu explozivă, ci ponderată și calmă, intelectual umanist năzuind spre erudiție, cu preocupări temeinice de arheologie, Odobescu vedea, în mod firesc, întruchiparea perfecțiunii artistice în vechea artă greco-latină, expresie, după părerea sa, a echilibrului interior, a armoniei formei și a perfecțiunii, pe care o recomandă ca model artiștilor contemporani. Îndemnul de a studia și prelua experiența literaturii clasice din antichitate avea în vedere nu imitarea în întregime, ducând la pastișarea ilustrelor modele („(....) Nu, multe idei s-au schimbat, unele s-au dezvoltat, altele au pierit cu totul de pe când scriau grecii și romanii. Religia pe care ei se bizuiau s-a desființat cu totul pentru noi; (...); istoria lor, deși ne este cunoscută, dar ne atinge mai puțin decât a noastră sau a popoarelor contimporane cu noi. (...)), ci doar preluarea unor modele de creație: grijă pentru compunerea migăloasă a frazei, pentru perfecțiunea compoziției, a formei; simplitate și echilibru în exprimarea sentimentelor. (...)

29 (...); de asemenea, studiul Satira latină, temeinic informat privind evoluția satirei la greci și la romani și vădind, la autor, o excepțională aplicare ca exeget. (...)

31 (...) În poezia C..., de pildă, imaginea iubitei e înfățișată în genul lui Anacreon:

„Eu cred că scânteie,

Dintr-alt foc nu iese

Decât din lumina

Negrilor tăi ochi.

Pe mai dulce undă

Decât neagra-ți buclă

Nu poate adia.”

Poezia A... cuprinde aproape toate elementele de decor ale poeziei pastorale: cadru festiv de natură în care frunzele șoptesc legănate de zefiri, filomele, echo, care multiplică cântecul de iubire al iubitei. (...)

33 (...) Preferințele i se îndreaptă spre clasicii antichității, ca și spre romanticii contemporaneității sale. Astfel, traduce Cântul I din Iliada și Odiseea lui Homer, de asemenea primul cântec din Georgicele lui Virgiliu, Mimii lui Herondas, câteva ode din Horațiu, precum și fragmente din operele lui Hesiod, Teogonia, poem tratând despre nașterea zeilor, carte de seamă a literaturii vechi grecești și Lucrări și zile, un fel de cod poetic al agriculturii în sensul Georgicelor lui Virgiliu de mai târziu. Traducerile sunt făcute în proză, imitând ritmul cantitativ al vechilor texte clasice. (...)

35 (...) Prin traducerile lui clasice, ca și prin studiul său dedicat satirei latine, scriitorul începe să valorifice o altă latură, umanistă, a formației și a structurii sale, afirmată larg mai târziu, în anii maturității depline, (...).

 

III. „Scenele istorice”

37 (...) În „România literară” publică articolul despre Satira latină, (...). (...)

(...) Romantismul, repudiind orientarea clasicilor, când era vorba de trecut, spre antichitate, manifesta interes pentru istoria evului mediu și contemporană, (...).

38 (...) Tânărul student valah suferă puternic înrâurirea romantică, am văzut, în creația sa lirică, ca și în încercările sale în proză, deși, prin preocuparea sa, de exeget și traducător, pentru literatura greacă și latină, el trădează încă pe de acum un spirit echilibrat, predispus mai curând orientării într-o direcție clasică. (...)

42 Punctul de plecare sunt (...), precum și istorici străini, Fr. Forgas, M. Siegler, D. Fotino, Joseph von Hammer (Istoria imperiului otoman), Du Cange (Istoria Bizanțului), (...).

43 (…) [Mihnea Vodă cel Rău] (…); plănuiește să ademenească pe toți membrii familiei vrăjmașe în capitală, pentru a-i suprima, dar aceștia fug peste Dunăre, de unde vin cu armată și-l gonesc pe tiran, (…). (…) Când află că planul său de a-i suprima pe Craiovești i-a fost dezvăluit și aceștia au fugit peste Dunăre, „(…)”.

45 (…) Ca să-și consolideze poziția politică ea [Doamna Chiajna] pune la cale căsătoria celor două fiice ale sale cu personalități politice influente la Poartă. (…)

47 (…) Eroina a trăit mulți ani, după lupta cu moldovenii, într-o viață plină de peripeții și a sfârșit la Constantinopol. (…)

 

IV. Cercetător al tradițiilor culturii naționale și al folclorului. Câteva ore la Snagov. Dispute folclorice

54 Odobescu, care asigura conducerea redacției, a publicat aici numeroase lucrări: (…); două întinse studii de folclor (Cântecele poporane ale Europei răsăritene și Răsunete ale Pindului în Carpați), caldă pledoarie, pe linia scriitorilor pașoptiști, în favoarea poeziei populare, studii cu totul remarcabile pentru concepția înaintată, prin informația largă și prin faptul că inițiază la noi cercetarea comparată a folclorului. (...) În sfârșit se mai cuvine menționată, între lucrările valoroase ale scriitorului publicate în „Revista română”, originala bucată Câteva ore la Snagov, (...) prefigurând Pseudo-Kyneghetikos, opera literară de căpetenie a scriitorului.

56 (...) Autorul folosește citate, alese cu pricepere și gust din Istoria împăraților otomani..., până la acea dată netipărită, pentru întregirea biografiei lui Ienăchiță [Văcărescu, „Revista română”, 1861] și pentru a învedera talentul de memorialist al acestuia. (...)

58 (...) Autorul constată o puternică influență slavă, într-o epocă îndepărtată, influență care  nu a schimbat caracterul latin al limbii române. Acestei influențe vechi i s-au adăugat altele, tot slave, de către traducătorii secolelor XVI și XVII, care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în românește termeni abstracți pentru interpretarea ideilor filosofice și morale, termeni tehnici privind administrația, viața socială și politică și le luau din limba oficială, care, în cancelarii și în biserică, era slavona.

59 Această influență slavonă, venită mai târziu, dispare cu timpul, prin cultivarea cu grijă a limbii. Cealaltă, mai veche, nu poate dispărea pentru că ea a fost asimilată organic și limba nu poate fi concepută fără acest element slav. „Să nu sperăm niciodată – afirmă Odobescu, în sensul lui Eliade (din Prefața Gramaticei), al lui Negruzzi și Russo, cu o logică și argumentație mai savantă însă -  și chiar să nu voim a șterge urmele înrâuririi primitive, căci atunci putem zice că, împreună cu dânsa, va dispare și limba română cu caracterul său propriu și constitutiv, cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influență diferită de acelea ce au predominat al formarea limbilor neolatine din occident, surorile ei. Provențalii, italienii, francezii, spaniolii, portughezii au urmat, în dezvoltarea limbii lor, căi cu totul diferite de aceea în care, de la început, a fost aruncată limba latină din Dacia. Alte elemente, alte influențe au determinat modificarea limbii latine la dânșii; altele cu totul au fost la noi. (...)” Săgeata era aruncată latiniștilor (al cărui reprezentant era și Cipariu), împotriva cărora va porni mai târziu în Academie o acerbă campanie. (...)

60 (...) Citând în sprijinul concepției sale păreri la fel de entuziaste ale unor nume celebre, într-o înșiruire capricioasă (Herder, Mickievicz, Platon, Montaigne), el subliniază bogăția de simțire și de limbă oferite de poezia populară, simplitatea și profunzimea ei. (...)

61 Relevând, în încheiere, comunitatea de viață sufletească, reflectată în folclor, a  popoarelor din răsăritul Europei, menită, după părerea sa a forma împreună un stat confederativ (ideea o avusese și Bălcescu și alți pașoptiști, după revoluție; la 1861 însă, în mijlocul entuziasmului național care nu se stinsese încă după înfăptuirea Unirii, ea era depășită), autorul își propunea să studieze folclorul acestor popoare pentru a releva „ce datine au schimbat cu noi aceste națiuni apropiate pe țărmurile Dunării sau pe plaiurile Carpaților și Balcanilor și, repurtând apoi orice lumină ni se va ivi sau chiar ni se va năluci, la țara noastră, ne vom cerca într-astfel să lămurim oareșicum vechile noastre datine”. Articolul [Cântecele poporane ale Europei răsăritene] este urmat de un studiu amplu, Răsunete ale Pindului în Carpați, în care se demonstrează originea elenică a unor motive frecvente în poezia populară românească, stăruindu-se cu deosebire asupra motivului Mioriței, provenit, după opinia autorului, din anticul cântec elinesc al Linului  (tânărul stins în floarea vârstei). Studiul, cu erudite și nu o dată subtile incursiuni în mitologia și literatura Greciei antice, inaugurează, la noi, cercetarea comparată a folclorului. (...)

62 (...) În 1879, scria o prefață la cartea acestuia [Petre Ispirescu], Poveștile unchiașului sfătos, prelucrarea a unor basme mitologice grecești, (...).

67 (...) În fața personalității lui Matei Basarab, asupra căreia se insistă pe larg – (...), pentru actul prin care se elibera mănăstirile din țară de sub tutela mănăstirilor străine, spre care era îndreptat cea mai mare parte a venitului mănăstirilor noastre – (...):

68 „(...) Îmi pare că te văd, diplomat iscusit, râzând înghesuit în barba-ți căruntă, când, cu un cusur subțire, îți bătuși joc de agaoa turcească ce venea spre a te mazili și-l ocoliși, pe dealul Văcăreștilor, cu o guardie de onoare, care, cu fitilul la puște, îl oprea să intre în București”.

69 (...) Și autorul conchide cu maliție: „în sfârșit, bieții părinți arătau în tot chipul câtă jale simt, unde li se răpise antica îmbelșugată trândăvie (...)”. (...) „Plătica de Snagov ar merita o lungă disertațiune științifică în care s-ar spun numele ei pe latinește (...)”.

71 (...) Adoptarea de către adunare a ortografiei elaborată după principiile latiniste ale lui Cipariu și impusă astfel ziarelor, cărților școlare și, în genere, scrisului românesc din Transilvania, îl nemulțumește de asemenea. (...) Articolul referitor la adunarea Astrei din 1862 [Brașov] marchează începutul polemicei autorului cu latiniștii, polemică reluată și dusă, cu larg ecou în epocă, după 1870, în cadrul Academiei. (...)

(...) Cu prilejul dezbaterii problemei secularizării pământurilor mănăstirești, care alcătuiau un sfert din suprafața arabilă a țării, Odobescu exprimă părerea că aceasta să se facă nu în scopul împroprietăririi țăranilor lipsiți de pământ, cum preconizau patrioții luminați ai timpului, ci în folosul instituțiilor de cultură și binefacere, precum și a unei acțiuni mai largi de emancipare culturală a popoarelor creștine din orientul Europei. (...) Neizbutind să-și impună părerile, susținute și într-o broșură tipărită în limba franceză cu acest prilej sub pseudonim (Etudes sur les droits et les obligations des monasteres roumaines dediees aux Saint-Lieux d Orient par l Archimandrite Agathon Otmenedec – Studii asupra drepturilor și obligațiilor mănăstirilor românești închinate Locurilor Sfinte din Orient, de arhimandritul Agathon Otmenedec), demisionează din minister.

74 (...) Ca membru al Academiei (ales la 10 septembrie 1870, la propunerea lui A. Papiu-Ilarian și a lui I. Hodoș), el a dus o luptă susținută împotriva latinismului, contribuind în mare măsură la înfrângerea acestuia. (...)

75 „(...) D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica până într-acest punct o limbă, de a introduce într-însa un așa îmbelșugat material propriu și de a lepăda din ea așa multe forme și terminațiuni înrădăcinate în limbă, precum sunt, de exemplu, toate cuvintele, chiar de origine latină, cu terminațiunile în ială, iță, nic etc pe care d-nii Laurian și Massim le-a aruncat în gunoiu Glosariului. (...)” De un mare efect, în combaterea latinismului, stârnind haz în presă și în cercuri largi ale opiniei publice, a fost prânzul dat de el în 1871 membrilor Academiei, prânz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist, în care Laurian și Massim redactaseră primul dicționar al limbii române. Gluma lui Odobescu a prins, demonstrând la ce aberații hilariante ducea concepția etimologizantă a adepților latinismului. (...)

 

V.Pseudo-Kyneghetikos

77 (...) „Am luat dar pretențioase hotărâri – concludea autorul [scrisoare către C. Cornescu] – a le deșerta într-un volum osebit, cel voi tipări numai pe seama lor, și care, sub un titlu pedantesc și arhaic, spunând vânătorilor numai lucruri ce sunt cu totul de prisos artei lor, va întocmi un fel de Fals tratat vânătorie, Pseudo-Kyneghetikos, în opozițiune fățișă cu Manualul tău [vânătorului], care, deși mai scurt, este însă fără îndoială cu mult mai folositor celor care vor să învețe ceva cu temei.”

78 (...) Laokoon – sau despre limitele dintre artele plastice și poezie de Lessing este un studiu comparat, urmărind metodic tratarea aceluiași motiv în artele plastice, precum și de către poeți. (...)

80 (...) De aci o lungă digresiune despre grauri, despre confuzia care se face între aceștia și sturzi, despre interesul manifestat față de sturzi la romani, apoi la popoarele moderne, citându-se, în acest sens, părerile lui Martial, Horațiu, Terențiu Varone, Pliniu, Dante, Buffon, C. Facca.

81 După care o aluzie ușor înțepătoare la adresa autorilor dicționarului latinist al Academiei, de curând tipărit, care scoseseră toate cuvintele de origine nelatină, rezervate unui volum special numit glosariu: „Autorii Dicționarului Academic nu înscriu cuvântul cocosariu; - poate că nu va fi de origine latină? Cât despre sturdiu, încă nu au ajuns la litera S”. (...)

(...) Și urmează, citate, celebrele versuri ale lui Lucrețiu din poemul De rerum natura, dedicate Venerei, zeița dragostei și a fecundării, însoțite de un cald comentariu al lor și (...).

82 (...) Amintirea cărții lui Lessing, Lakoon, survenită brusc, printr-o capricioasă asociație, (...). Unei atari scrieri i s-ar potrivi ca emblemă, crede autorul, trei capodopere ale plasticei: sculpturile Diana cu ciuta de la Luvru, (...)

„Însă creațiunea sa, modulată în unde unduioase și pline de nobleță, nu mai are nimic din aspra candoare și din energia virginală a anticei Artemida. Diana lui Goujon e o zeitate lenoasă; ea se odihnește, pe jumătate culcată. (...)”

83 (....) Șirul asociațiilor continuă capricios, urmărind tema vânătoarei în arta antichității, pe medalioanele de pe arcul lui Constantin, de la Roma; (...); în literatură, la un Horațiu, Marțial, (...). (...) Sunt menționate, în acest sens, paginile despre scenele de vânătoare de pe arcul lui Constantin, despre sculptura persană din timpul sasanizilor, pictura din mormântul Nasonilor, (...).

85 (...) „Non omnia possumus omnes”(1)

Sau, când relatează despre modul în care Constantin cel Mare, primul împărat creștin, și-a însușit arcul de triumf al lui Traian, restaurându-l și împodobindu-l cu inscripții care vorbesc despre meritele sale. „Deși-mi vine foarte greu - conchide glumeț Odobescu – să aduc așa necuviincioasă pâră împotriva sfântului împărat și patron al Bucureștilor, dar, am mai spus-o și în alt loc – eu țin întotdeauna cu Traian și nu pot să las ca să i se ia ce este al lui.”

1 = Vergilius, Egloga III, vers 63: „Nu toți putem toate” (n. Odobescu).

86 (...) Și începe descrierea unei călătorii, cu ani în urmă, prin munții Buzăului, conduși de un tânăr țăran din satul Bisoca, „un fel de oacheș Apollon muntenesc”, comoară de grai și înțelepciune populară. Bisocianul dă deslușiri despre oameni și locuri, despre rostul florilor și al buruienilor, ale căror nume pitorești în rostirea neaoșă a țăranului scriitorul le notează încântat, prilej de a ironiza din nou dicționarul latinist al Academiei și principiile aberante ale pedanților săi autori: „(...) De-aș fi stat să le însemnez pe toate, poate îmi da și mie Societatea Academică să lucrez – nu, vai de mine – în Dicționarul cel cu vorbe numai plivite, alese și mai cu seamă croite de pe curata lătinie, ci la păgubașul Glosariu, unde pricopsiții noștri lexicografi și scornitori de grai nou și pocit asvârlă ca borhot, mai bine de jumătate biată frumoasă noastră limbă românească. (...)”.

 

VI. Director al Teatrului Național și al Școlii Normale Superioare. Istoric savant. Alte inițiative.

94 (...) El scrie piesa Radicalele (1881), adaptare după comedia La Grammaire a lui Labiche, în care satirizează pe latiniști, și (...).

95 (...) La sfârșitul anului 1876, într-un articol, Marele bolnav al Orientului, el arăta curajos (țara se află încă sub suveranitatea Turciei) decăderea imperiului otoman, minat de vicii fără egal în vârful administrației sale și devenit, ca nicăieri în Europa, călău pentru popoarele subjugate („bancrută, detronări în harem, ucideri de miniștri și agenți consulari, măceluri și pustiiri prin provinciile creștine cele mai îmbelșugate, lipsă totală de autoritate morală, cruzimi, barbarie și fățărnicie pretutindeni”). Articolul pleda pentru curmarea acestei stări de lucruri, în sensul de a se impune Turciei, de către puterile unite ale Europei civilizate, eliberarea popoarelor din Balcani și organizarea lor în state, „pe baza naționalităților”. „Prelungirea domnirii Turciei în orientul Europei este o rană fără vindecare, în mijlocul căreia va trebui neapărat să se înfigă scalpelul”, concludea radical autorul articolului. La începutul anului următor, într-o suită de articole publicate în ziarul „Românul”, Odobescu polemiza cu broșura lui I. Ghica, O cugetare politică, tipărită atunci, combătând părerile neutraliste ale memorialistului, afirmând patetic ideea intervenției armate a României împotriva Turciei pentru cucerirea independenței.

96 (...) Două săptămâni mai târziu, într-o nouă conferință, Curcanii, ținută tot la Ateneu (tipărită în același an în volum, împreună cu cea despre răscoala iobagilor ardeleni), Odobescu evoca, cu aceeași caldă admirație, vitejia armatei române în luptele cu turcii pentru cucerirea Rahovei. (...)

97 (...) Cu prilejul Expoziției Universale din 1867 de la Paris, Odobescu întocmise în limba franceză și pusese în circulație o Notă privind antichitățile României, menită a atrage atenția străinilor că pe pământul românesc există bogate urme de așezări străvechi. (...) O parte a bogatului material informativ adunat cu această ocazie [Cestionar arheologic, 1871, Ministerul Instrucțiunii], a fost prelucrat de autorul chestionarului în lucrarea Rămășițe antice din județul Dorohoi, în care se indicau, ordonate pe plăși și alfabetic, toate localitățile cu urme istorice.

98 Numeroase alte studii și comunicări sunt publicate în anii următori: (...), Relațiune despre antichitățile județului Romanați (1877) – excelent ghid topografo-arheologic – Antichități scitice (1879), (...), Iconografia lui Traian. Statue și busturi antice (1888). (...) Într-un articol scăpărător, intitulat Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează, publicat în ziarul „Columna lui Traian” din 1873, Odobescu ironiza explicațiile diletante ale lui Bolliac dintr-unul din articolele acestuia, Uzul fumatului în timpii preistorici, care atribuia vechilor traci niște obiecte în forma unor pipe, găsite în câmpia Dunării, folosite, chipurile, în timpurile preistorice, pentru fumat. Demonstrând caracterul fantezist al opiniei lui Bolliac, explicabil prin lipsa de informație a autorului cu privire la obiceiurile vechilor popoare dunărene, (...).

99 (...) El [cursul Istoria arheologiei 1877] cuprinde, în 15 lecții, o prezentare a izvoarelor arheologice și a dezvoltării științei arheologice, din antichitate până la mijlocul veacului al XVIII lea, cu descrierea judicioasă a obiectivelor arheologice, stăruind asupra monumentelor arheologice foarte importante și cu deosebire asupra monumentelor de artă. (...) Descrierea plastică a monumentelor de artă (grupul statuar Laokoon, ...), ale operelor literare (Andriana lui Terențiu), schițarea cu mijloace literare a unor biografii și portrete de scriitori, artiști sau oameni de știință (Lucian, Pliniu cel Bătrân, ....) face să sporească interesul cursului. (...)

100 (...): „Cultul naționalității noastre, întru care intră negreșit și oarecare mândrie că suntem din vița lui Traian, nu mă va orbi niciodată în punctul de a lăuda și gâștele din bătătură, sub cuvânt că sunt urmașe ale gâștilor din Capitoliu. Strănepoți curați sau corciți ai romanilor, (...) și să nu căutăm... a ne oțărî într-o deșartă și ridicolă îngâmfare de origine, că adică noi suntem fiii Romei, și nu vrem să știm decât limba Romei, decât istoria Romei, și decât antichitățile Romei”. (...)

102 (...) În 1885, e nevoit să demisioneze din postul deținut la legație, dar rămâne mai departe la Paris, hărțuit mereu de lipsă de bani, continuându-și lucrul la Tezaur și la colecția de documente, pentru care primește slabe subvenții de la Academie și din care tipărește în același an, la București, un prim volum, intitulat Documente privitoare la istoria românilor, având un subtitlu lung: Urmare la colecțiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki – Suplement I – vol. II  - 1781-1814 – cu portretul lui Ioan Gheorghe Caragea voievod – Documente culese din Arhivele Ministerului Afacerilor Străine din Paris – Publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice și ale Academiei Române. (...)

105 În acest sens, el a convins o serie de profesori de prestigiu de la Universitate să țină lecții și la Școala normală superioară: Ion Bogdan, pentru limba slavă veche, Francudi pentru limba greacă, (...).

107 (...) În octombrie 1895, prezidează la Iași comise de concurs, din care fac parte, între alții slavistul Ion Bogdan și A. Xenopol, pentru ocuparea catedrei de istorie universală de la Universitatea din București, și determină, în ciuda opoziției locale și a unei campanii calomnioase de presă, numirea tânărului Nicolae Iorga, cel mai pregătit și mai talentat dintre cei patru candidați. (...)

 

VII.

108 (...) Îndeosebi studierea îndeaproape și prețuirea literaturii clasice greco-latine îi vor forma și stimula preocuparea pentru stilul îngrijit  (fraza ușor convențională, cu perioade largi, minuțios și savant construită, cu expresia în genere studiată). (...)

Scrieri literare (HASDEU 1989)

Bogdan P. Hasdeu, Scrieri literare, Minerva/Arcade, București, 1989, 360 p.

 

Viersul - „Columna lui Traian”, 11 aprilie 1872

(7) Homer cânta mânia divinului Ahile

Și Dante Tartarul cânta

 

Vornicul Iancu Moțoc - Baladă din secolul XVI / „Columna lui Traian”, 30 aprilie 1870

(20)(...) Vornicul fugi în Polonia, unde, însă, după stăruința Porții Otomane, piere decapitat în capitala Galiției. (...)

 

Ovidiu la gurile Dunării - Tristia, Lib. III, Eleg. 10 / „Columna lui Traian”, 15 august 1872

(22-25)

 

 

Ionașcu-Vodă (1574) - Baladă / „Din Moldova”, nr. 1, 1862

 

(27-8)„Robi să nu se facă! Nu voi să mă-ncurc!

Peară tot ce-i turc!”

Astfeli Ionașcu-Vodă poruncește.

Zbârnâie săgeata și funebru-i cânt

Acordat în vânt,

Șuieră prim carne și-apoi amuțește !

 

„Stați! Destulă treabă!” - țipă un ciocoi,

Stolnicul Moroi,

Aducând cu sine pe-un vizir sau pașă.

„Doamne! - către Voda zice umilit,

Focu-i potolit,

Să deschizi acuma și punga vrăjmașă!

 

Seraskirul ăsta, ca sã nu-1 omori,

O să-ți dea comori:

Gălbenași de aur parcă rupți din soare!...”

Domnul în urgie strigă: „Măi fârtați!

Dracului să-i dați

Turcul și ciocoiul pe-o spânzurătoare!”

 

Pe cand armașii p-amândoi în sus

Cioarelor i-au dus,

Zise Vodă către ceata-i voinicească:

„Cine vrea să scape țara de năcaz,

Fie bun viteaz

Și la banul naibei să nu se gândească!”

 

 

Dumnezeu - „Revista nouă”, decembrie 1894

(51) (...) Nu-i poezie rima. Homer și Anacreonte,

Virgil și Horațiu n-au stat a făuri

Pe „Tisa plânsu-mi-s-a...”, sonoare chițibușuri

Pe-o cârtiță menite s-o schimbe în elegfant. (...)

(52) (...) În mine-i infinitul!... Dar eu și hotentotul,

Un Cezar, un Platone, un Kant ș-un eschimos

Suntem aceeași viță: la cel mai crud sălbatec

S-ascunde-n cugetare ceva nemărginit.

 

[Domnița Voichița]

(62)         (...) Românii ce-s fiii une nații

coborâtoare din bărbații

viteji ai marelui Traian.

(66) Osmanul, ungurul, poleacul,

cu teamă, slava-i [Ștefan cel Mare] recunosc.

(67) În ea [Suceava] muntenii locuiră,

apoi s-au pripășit pe rând

din lumea-ntreagă toți fugarii

de-un slobod drum atrași:

litvanii, ungurii, tătarii,

muscali, bulgari, sârbi, leși și sași

și toți câți vânturați ca pleava

să vie prins-au obicei.

(71)         (...) Dar ce-a fost el pe aceste locuri

ce fapte mari a săvârșit,

cum, înfruntând Sublima Poartă

și-atâți bezmetici venetici,

tot el a Europei soartă

o hotăra, luptând, aici,

sub vânturile vremii toate

de care n-a putut fi zmuls!

 

Postfață - Paul Cornea

(340)În ultimele două strofe, Hasdeu își alegorizează condiția de creator cu superba trufie a unui titan înfrânt: (...).

Poezii. Proză (ALEXANDRESCU 1980)

Grigore Alexandrescu, Poezii. Proză, I. Creangă (C. Mohanu)/Biblioteca școlarului 104, București, 1980

 

 

Constantin Mohanu, Prefață

(5) După o copilărie fericită, după ce învață împreună cu V. Cârlova, greaca nouă și elina în Târgoviște, în școlile dascălilor greci  Rafail și Mitileneu, de știa „din scoarță în scoarță” pe Anacreon și recita scene întregi din Sofocle și Euripide, G. Alexandrescu rămâne orfan de ambii părinți la 15 ani.

(6) În podul mitropoliei aflându-se peste 1.000 de volume, tânărul are prilejul să-și îmbogățească lecturile, citind cu sârg clasicii greci, pe Xenofon, Tucidide, Plutarh.

(21) Dar în timp ce poetul francez evoca ruinele orientului antic, Alexandrescu făcea din Târgoviște – ca și Cârlova – „o Palmiră, o Romă locală”.

(26) Desigur, motivele și subiectele din fabule sunt de largă circulație și sînt prezente în fabula din literatura universală de la Esop – marele fabulist al Greciei antice – până la La Fontaine și Krâlov.

 

Câteva cuvinte în loc de prefață

(41) De aceea poezia e cea mai antică artă a spiritului omenesc; de aceea legile popoarelor antice erau scrise în versuri; (...).

(42) (...); căci arta este așa de întinsă și de variată, frumosul are atîtea nuanțe delicate și fugitive, lucrarea imaginației atîta trebuință de ale rațiunii ca să poată ajunge la ținta lor, după cum zice Platon (3), (...).

3 = Nu este vorba de o citare reală a lui Platon, ci o vagă reminiscență literară. În Republica lui Platon se compară ideea binelui cu strălucirea soarelui

 

Mormintele. La Drăgășani (1)

(55) Eu mă oprii pe valea largă plină de morminte

Unde atâți războinici ai Greciei slăvite

Strigarea libertății întâi au înălțat.

n. 1 = La Drăgășani, în 7/19 iunie 1821, armata otomană nimicește „batalionul sacru” al Eteriei.

(56) Și mă gândeam la cei ce umbra-i învelește

La Grecia modernă ce ei au sprijinit

Căci jertfa pentru nații la cer se primește

Căci sângele de martiri e planta ce rodește

Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit.

(56) Labarum (1) vechi al luptei, simbol al biruinței

Prin care a învins barbarii creștinul Constantin.

n. 1 = Steag imperial pe care Constantin cel Mare așezase semnul crucii.

(...) Precum cei dintîi preoți ce crucea o purtară

Din peșteri din pustiuri, săraci, disprețuiți,

În circ, amfiteatruri, puterea înfruntară

Pe purpura romană credința așezară

Și-nvinseră pe idoli în Capitol slăviți

(57) Parnasul și Olimpul cu fală se priviră

Când flotele barbare (1) zdrobite le zăriră

Și flacăra din ele suindu-se la nori.

Sunt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase,

Sunt mari cum fu robia subt limpedele-i cer,

Și lupta și izbânda a Greciei frumoase,

Iar Boțari, Miauli (2), colosuri fioroase,

Se par ca demizeii (3) eroi ai lui Omer.

(...)

O nouă epopee, poemă strălucită

Creștină Iliadă pământu-ar fi-ncîntat. (...)

n. 1 = Aluzie la lupta navală de la Tenedos, unde flota turcă a fost incendiată de răsculații greci (1822).

n. 2 = Marcos Botzaris (1788–1823) și Andreas Vokos Miaulis (1768-1835), comandanți ai luptei pentru independența Greciei.

n. 3 = Demizei – eroi din mitologia greacă, născuți dintr-un zeu și o ființă muritoare.

(58) Pământul țării noastre e azi adăpostire

L-a grecilor țărână; iar agonia lor

Cu jale a văzut-o a Oltului oștire (1)

Și semne de frăție

Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor.

(...) Cât vor număra grecii între vestite zile

Ziua când Leonida căzu la Termopile

Și cât va purta Oltul diadema-i de munți.

Voi veți trăi; căci vouă Grecia e datoare,

Căci voi ați dat semnalul la libertatea sa

Și-n vremi de suferință, în vremi de apăsare,

Nădejde și credință, virtuți mântuitoare,

A voastră pomenire ades va deștepta.

n.1 = Este vorba de pandurii lui Ion Oarcă. Aceștia au împiedicat pe turci să urmărească resturile armatei grecești.

 

Miezul nopței

(76) Cum luna în tăcere s-arată să inspire

Gânduri religioase l-ai lui Apolon fii (1).

1 = Ai lui Apolon fii – poeții (Apolo era protectorul poeților)

 

Așteptarea

(79) Ce fără încetare m-adapă cu uitare

Ca undele vestite fântânei de mirare

Prin care morții uită că în lume au trăit (2).

2 = Râul Lethe, în mitologia greacă râu al infernului, din care sufletul morților beau uitarea existenței lor pământene.

 

Adio. La Tîrgoviște

(84) Așa orce mărire nemicnicită piere!

A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut

 

Unirea Principatelor

(88) Fii ai Romei cei eterne, acești populi au fost frați

(89) În tăcutele morminte, Bogdan, Mircea se întâlniră (2)

n. 2 = „Cei dintâi domni cari încheiară tractate cu Înalta Poartă, unul pentru Moldova și altul pentru Țara Românească” (Nota lui Alexandrescu în „Concordia”). Printre revendicările care apar constant în presa politică a timpului se află și aceea a respingerii de către Poartă a autonomiei interne a Principatelor, prevăzută de tratatele pomenite de Alexandrescu.

 

O profesiune de credință

(94) Și religia vom pierde și vom uita românește

Ca în Grecia modernă, unde azi vorbesc nemțește (1).

n. 1 = În 1832, doi ani după recunoașterea independenței Greciei, este adus pe tron principele Otto de Bavaria.

 

Răspunsul cometei

(98) Odată cunoșteam

Subt nume de roman

Un prea puternic neam

Al lumei crud tiran

Neam ce-l credeam pierit

Căci nu l-am mai zărit;

 

Epistolă către Voltaire

(101) Din ziua când am citit scrisoarea către Horace (1)

n. 1= Numele francez al poetului latin Horațiu.

n. 2 = Începutul epistolei lui Voltaire către Horațiu face aluzie la Epistola lui Boileau către Voltaire scrisă de J. Clement, un adversar al lui Voltaire, ca răspuns al epistolei acestuia către Boileau. (…).

(104) Aș vrea să înviezi, o zi numai să trăiești,

Parnasul (1) nostru să-l vezi, apoi să ne vorbești.

1 = Parnasul simbolizează pe poeți și producția lor.

 

Epistolă domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean

(108) Șuțul (2) zice într-o carte că în Grecia, de vrei,

Poi să scrii orice vrei, fără vorbe și idei;

n. 2 = Probabil Al. Soutsos, om politic și scriitor grec (1802-1863).

 

Epistolă D. V. II

(116) Tu știi că am pățit-o când am cercat a spune

Că versuri schilogite nu crez să fie bune

Și că deocamdată noi nu știm latinește (2).

n. 2 = A. atacase curentul latinist și poeții vremii în Epistolă către Voltaire.

(117) Ele [Dobitoacele] ne strică gustul, și trista lor manie

Parnasul îl preface în proastă băcănie.

 

Epistolă D. I. C.

(119) „(...) Și cunosc că ai dreptate, dar arată–n scris,

Și-n versuri, iar nu-n proză, căci orcîți sînteți poeți

Voie a vă plânge-n proză de l-Apolon nu aveți”.

(121) Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vulture,

Care nici nu mai visează de al Tibrului murmur

 

Satiră. Duhului meu

(124) n. 1 = Aluzie probabil la agitația în jurul problemei revizuirii Regulamentului Organic și la conflictul dintre Ion Câmpineanu și Al. Ghica. Firmanul imperial din 8/20 mai 1838 se referă direct la acțiunea lui Câmpineanu; în noiembrie 1838 acesta este exilat, iar în februarie 1841, arestat

(125) Nu mai ești tu acela care-n copilărie

Știai pe dinafară vestit-Alixăndrie

 

Toporul și pădurea

(130) Și caii lui Ahil care proorocea (1)

n. 1 = În Iliada lui Homer, calul lui Ahile îi prevestește acestuia moartea

 

Memorial de călătorie

(178) Această vedere dintr-un loc ce portă un nume faimos [Talpa], scris cu numele a două nații puternice (1), întoarse gândul meu spre timpii trecuți; îmi închipuiam că sunt în lagărul viteazului împărat care a spălat rușinea armelor romanești (2) și așteptam să văz acvila taberei fluturând înaintea triumfătorului (3).

n. 1 = Lupta dintre romani și daci de la Tapae din anul 101 (nu 100 cum notează mai jos Alexandrescu). Situarea la Talpa a bătăliei e greșită.

n. 2 = Romane. O armată romană condusă de Cornelius Fuscus fusese nimicită de daci pe vremea împăratului Domițian (86-87); o a doua armată condusă de împărat a fost înfrântă în 89.

n. 3 = Traian la 100 d. H.. Cronicarii diferă asupra locului luptei. (n. a.)

(180) n. 1 = Moise, domn fidel turcilor (1529-1530), intervine la porunca sultanului, în luptele interne din Transilvania. (…) Este ucis de o armată turcească adusă de boieri cu noul domn,

(181) (…) Drăgășanii, loc cunoscut de (…), iar de amici omenirii nefericite pentru moartea atâtor atleți ai libertății grecilor.

(182) (...): nici o urmă nu arăta că aici au fost începutul luptei pentru libertate; plugul a trecut peste oasele grecilor și sângele lor nutrește semăn.; o singură cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arăt locuitorii carii au fost martorii întâmplărilor de atunci. Simbol al păcii, ce unește subt umbra sa pe turci și pe creștini, care se odihnesc împreună în liniștea morții, marele împăciuitor al patimilor și sfârșitul al luptelor omenești.

(182) Am auzit pe mulți condamnând entuziasmul unui istoric care pune pe aceeași linie batalionul tebanilor (2), spartiații de la Termopile și garda împărătească de la Waterloo.

2 = Din orașul Teba, în Grecia centrală. În lupta de la Cheroneea (338 î. H.), în care Filip al Macedoniei a înfrânt o coaliție de orașe grecești, batalionul sacru al tebanilor a fost nimicit.

(183) (...) acele faimoase batalioane care, n-au făcut alta decât a muri până la unul, ca și cei de la Drăgășani. Grecia le este datoare onoarea întreprinderii; cele din urmă strigări ale lor au mișcat munții Epirului și inima lui Boțari și au făcut să nască soldați din fiecare stâncă.

 

Vlad Înecatul.

(186) Între micii funcționari era (…) banul Nicolaie, și că mândria lui nu este neîntemeiată căci este sau a fost aproape să fie ban mare; el avea amiciție cu un beilicciu turc (1); protejatul acestui turc deveni vizir și protejatul mare hasnatan (2); Nicolaie,  mergînd cu unt și miere la Constantinopol, rugă pe amicul său să facă ceva pentru dânsul și acesta îl recomandă bucuros marelui vizir. Nicolaie se învrednici a săruta poala înaltului funcționar, care, în considerația favoitului său, îl întrebă ce post este mai mare în țară. „Domn”, răspunse Nicolaie „Știu, dar domn nu poci să te fac, că cel de acum este sprijinit de mai multe puteri; spune-mi, după domn cine este mai mare la voi?”. „Mitropolitul”.„Mitropolit să fii, bre!”. „Să mă ierți înălțimea ta, dar acesta este un rang bisericesc și trebuie să fie cineva călugăr și să treacă prin toate treptele, apoi să fie consacrat de patriarh”. „Nu strică nimic: trimit eu la patriarh să le facă toate acestea într-o zi”. „Dar aceasta ar fi împotriva religiei noastre”. „Spune-mi dar rangul mirenesc cel mai înalt”. „Acest rang este ban”. „Ei bine, ban să fii”. Atunci porunci de aduseră un caftan de postav roșu cu care îmbrăcă pe Nicolaie; apoi îi dădu o scrisoare de recomandare către prințul Caragea. (…) După citirea scrisorii prin dragoman, îi propuse să-l facă serdar și vătaf de plai, dar răspunse că nu poate primi nimic mai jos de bănie. În zadar i-au dat să înțeleagă că este împotriva legilor țării. Nicolaie nu se îndupleca. Domnul, supărându-se, ordonă să-l așeze într-o căruță de poștă și îl porni la o mănăstire; iar vizirului îi răspunse că recomandatul său este un hain (4) și nemulțumitor către Înalta Poartă, pentru care s-a și pedepsit (5).

n. 1 = Funcționar turc însărcinat cu strângerea dijmei de oi în Țările Române.

n. 2 = Vistier otoman.

n. 4 = Trădător.

n. 5 = Întâmplare povestită și de I. Ghica în Prefață la Scrisorile către V. Alecsandri, dar o situează la Cloșani (MH).

 

Cozia

(192) (...) și spre dovadă [Părintele Ipolit, economul]  ne încredință că unii dintr-înșii au murit săraci ca Aristide cel drept.

(193) După ce mergi câtva pe marginea râului, te sui pe o galerie tăiată în piatră, care negreșit face parte din drumul romanilor. (…) La spatele terasei, pe culmea muntelui, se văd rămășițele unei zidiri ce se numește Turnul lui Traian, locaș de observație demn de acei oameni în care toate erau mari, virtuți ca și crime.

 Ca să vorbim cu călugărul care ne însoțea, îl întrebăm ce mână puternică a făcut acel drum? „Traian”. „Și în ce timp?”. „În timpul când se bătea cu Mircea”. „Dar Mircea a trăit cu o mie de ani în urmă”. „Aceasta nu face nimic, Dumnezeu a putut să învieze pe Traian”.

 

 

Călugărița

(197) n. 1 = În noiembrie 1689 armatele imperiale pătrund în Muntenia pentru a-l sili pe Brâncoveanu să plătească întreținerea unor trupe și o contribuție bănească; acesta acceptă, dar cere ajutor turcilor. Lupta a avut loc în Ardeal, între Zărnești și Tohan, la 11/21 aug. 1690, și s-a soldat cu victoria trupelor muntene și turcești.

(199) Războiul se declarase între Rusia și Poarta Otomană din pricina unui rege odată puternic (1), care dispozând mai înainte de mai multe coroane, ajunsese acum să o aștepte pe a sa de la mărinimia unei puteri străine (…).

n. 1 = După bătălia de la Poltova, Carol XII se refugiază la Tighina și îndeamnă pe sultan să pornească războiul împotriva Rusiei. Războiul izbucnește în 1711.

 

Bistrița

(208-10) Dar siliți de cruzimea lui Mihnea cel Rău, ei fugiră în Turcia și abia o [biserică] putură isprăvi după întoarcere, când cu oștirea adunată de peste Olt goniră pe tiran (2). Banul Barbu, vrăjmaș neîmpăcat al tutulor prinților ce se alegea fără voia lui, goni asemenea și pe Vlad VIII, care se orânduise domn de Înalta Poartă (1); dar fu și el ucis de un capiciu-bassa (2) turc ce venise în țară sub cuvânt ca să-l așeze domn. La 1524, luând domnia Radu VII, care se afla proprit la Constantinopol (3), făcu ban al Craiovii pe vornicul Pârvu, fratele Barbului (…) și banul Pârvu dimpreună cu Moise căzură în bătălia care acesta avu cu Vlad IX, orânduitul din partea Porții (1).

n. 2 = (…) conflictul izbucnește în 1509 și Craioveștii și alți boieri fug peste Dunăre. Pribegii se întorc cu sprijin turcesc și înving pe Mircea, fiul și asociatul voievodului, la Cotmeana (1510).

n. 1 = Cu ajutorul turcilor și al Craioveștilor, tronul este ocupat de Vlad V cel Tânăr. Dar și acesta intră în conflict cu Craioveștii (1511), care trec Dunărea și se întorc cu oaste turcească. Lupta are loc lângă București și Vlad este făcut prizonier și decapitat. (…)

n. 2 = Capugi-bașa – mare șambelan al Porții Otomane; era trimis în Țările Române pentru a duce la îndeplinire mazilirea domnilor.

n. 3 = Alexandrescu este din nou greșit informat. În timpul luptelor care au urmat după moartea lui Neagoe Basarab, domnia este ocupată de unul dintre Craiovești, Bădica. Turcii trimit 300 de oameni sub pretextul că îi aduc confirmarea. Bădica îi întâmpină și este decapitat cu boierii din suită. După lupte între Vladislav, susținut de Craiovești, și Radu de la Afumați, acesta din urmă, câștigându-și sprijinul Craioveștilor și al Porții (se dusese la Constantinopol), izbutește să–și consolideze domnia (1525).

n. 1 = Alte informații incorecte la Alexandrescu. După asasinarea lui Radu (1529), turcii îl numesc domn pe Moise, fiul lui Vladislav. (…) Boierii potrivnici Craioveștilor se răscoală și, cu sprijin turcesc, aduc pe Vlad, fiul lui Vlad cel Tânăr. După mai multe lupte, Moise este înfrânt și omorât împreună cu Barbu Craiovescu, în bătălia de la Viișoara (aug. 1530).