Insula Paștelui (MORRISSON 1935)

Al Morrisson, Insula Paștelui, Prietenii cărții/Civilizații dispărute,  București, 1997 (1946 eng.)

 

Cuvânt înainte

(...) Statuile şi alte ruine ale insulei nefiind din domeniul mitic, ci din cel al realităţii, problemele pe care le pun cereau un studiu la faţa locului şi după metode ştiinţifice. Lucrările expediţiei engleze conduse de doamna Routledge au ajutat la îndepărtarea mai multor legende şi erori. (...)

(...) Dacă, singurii din Polinezia, locuitorii acestei „Ultima Thule” au cunoscut arta de a scrie şi dacă tot ei au fost singurii care au ştiut să cioplească şi să ridice statui atât de mari – atunci au tot dreptul de a se proclama reprezentanţii unui trecut grandios şi fiii unei rase privilegiate. (...)

 

Insula Paştelui şi Continentul Pierdut

(...) S-a sfârşit prin a colora în albastru locul din hărţi unde erau însemnate, altădată, contururile acelei Terra australis incognita (Ţara australă necunoscută). (...)

(...) Este puţin probabil că acest monument să mai domine faleza pe care se ridica, în 1934, când l-am vizitat, o crăpătură larg deschisă detaşase deja aripa dreaptă şi câteva ploi violente ar fi fost de ajuns pentru a prăvăli mausoleul în mare, de la o înălţime de 200 de metri. (...)

 

Istoria tragică a Insulei Paștelui

(...) Toţi ceilalţi polinezieni se adaptaseră la viaţa modernă şi între ei şi cuceritorii lor se stabilise un fel de status quo. (...)

 

Statuile uriașe

(...) Indiferent de felul lor de a gândi, de cultura sau sensibilitatea lor, toţi cei care au descris Insula Paştelui au fost cuprinşi de o emoţie sinceră şi adâncă. Din suma impresiilor lor s-a născut legenda Insulei Paştelui, vestigiu al Atlantidei. (...)

 

Poezie, muzică și dans

(...) Tot de la strămoşii lor, pascuanii au păstrat dragostea pentru muzică şi sonoritatea cuvintelor, în această privinţă, civilizaţia polineziană se apropie de aceea a Greciei antice. (...)

(...) Dansul săltat este unul din dansurile specifice ale insulei, în anul 1838, când vasul Venus comandat de amiralul Du Petit-Thouars s-a oprit aici, câţiva indigeni au urcat la bord şi au dansat un fel de menuet, sărind într-un picior şi mimând obscenităţi. (...)

 

Misterul tabletelor

Au avut oare vechii pascuani o scriere hieroglifă a cărei descifrare ne-ar putea lămuri multe mistere? (...)

(...) Altele erau panegirice adresate şefilor. (...)

(...) La Mangareva tanga-ta-rongo-rongo erau un fel de orchestre sau de coruri care asigurau elementul „muzical” al tuturor serbărilor sacre sau profane. (...)

 

O societate canibală

(...) Puterea regelui este celebrată în termeni lirici într-un imn cules în anul 1886. (...) Cu ajutorul indigenilor şi experţilor în limbi polineziene am reuşit să stabilim, parţial, versiunea originală.

„Care sunt lucrurile pe care regele le înmulţeşte în această ţară?

Atunci când Marte apare pe cer (?) regele face să crească tijele cartofilor dulci, albi. (...)”

 

Religie și magie

(...) Se pare că încă înainte de evanghelizarea insulei, cântecele sacre, legendele divine atât de venerate în Polinezia centrală îşi pierduseră prestigiul şi temele majore ale vechii cosmogonii abia mai erau cunoscute. (...)

 

Ce este cultura? Omul este o ființă care vorbește (GĂLBENUȘ 1999)

Cristina Gălbenuș, Ce este cultura? Omul este o ființă care vorbește, „Comunicările Hyperion / Ziaristică”, 3 (V. Vișinescu), Hyperion XXI, București, 1999

(166) Mitul, mytohos, este după etimologia greacă, cuvântul însuși.

(166-167) Cuvântul „informație” are două sensuri tradiționale. Unul – sensul aristotelic – vrea să spună comunicarea unei forme, a unei structuri specifice , a unei organizări calificate care vine să „informeze” o materie inițial omogenă: sculptorul „informează” un bloc de marmură omogen, îi dă, de exemplu, forma de statuie lui Hermes.

(168) Comunicarea pentru Platon și Seneca reprezintă „prietenie”, adică relația interpersonală cea mai pură.

(169) Termenul „estetică” vine din grecescul aisthesis, „sentiment”, și apare în secolul XVIII.

(170) Noțiunea de cultură păstrează un sens normativ și este sinonimă cu umanismul (mișcare a Renașterii – Erasm, Montaigne, Budet – care a reabilitat literatura antichității greco-latine, cât și reflecția personală; …).

Situațiile limită în politică la Karl Jaspers (SPĂTARU 2018)

Cătălin Spătaru, Situațiile limită în politică la Karl Jaspers, Institutul European/Academica 303/Seria Filosofie, Iași, 2018

 

I.     Situații și situații-limită

I.2.Raportări la structura antinomică

(21) Există imagini autentice ale lumii ca imagini antinomice: antitetica cosmică la Heraclit și Bohme, (...).

I.8.Moartea

(34) Individul poate simți moartea ca prăbușirea a unei culturi, precum grecii la căderea Constantinopolului în 1453, (...).

 

III.Situația politică a lumii postbelice și situațiile-limită

 

III.3.Situația politică după al Doilea Război Mondial și lupta împotriva totalitarismului

III.3.1.Renunțarea la colonii și înfruntarea totalitarismului

(96) În ce privește libertatea politică, ca formă de guvernare cu origine europeană, fundamentată, în modul de a gândi, în realitățile greacă și romană, precum și în gândirea camaradească germanică, nu poate fi transmisă la fel de ușor, nu poate fi preluată precum tehnica sau știința.

 

III.3.2.Lupta spirituală și relațiile politice dintre state

(103) Rusia este și occidentală și asiatică, impregnată de creștinismul bizantin, ea a căzut pradă totalitarismului, pe bazele unui structuri despotice de a conduce, moștenită de-a lungul a secolelor, deși totalitarismul nu trebuie confundat cu despotismul.

(104) La fel ca și în cazul Ungariei, ce lupta împotriva totalitarismului, ea a fost lăsată pradă acestuia, deși ungurii, ca și toate popoarele estice de la bulgari la polonezi, sunt popoare occidentale.

 

III.4.Omul în fața dublei amenințări a totalitarismului și a bombei atomice

III.4.2.Libertatea politică, existențială și rațiunea ca gândire care transcede

(119) Sub diferite forme plăsmuite de diferiți gânditori de la Tucidide la Weber, libertatea apare ca o realitate conceptibilă.

III.4.3.Rațiunea ca putere suprapolitică și comunitatea oamenilor raționali

(130) Cenzura pe care Platon voia să o introducă în cetatea sa, în statul său ideal, este exigența unei folosiri responsabile a libertății, o responsabilitate pentru ceea ce se afirmă, se creează, se afirmă sau se neagă, cenzura fiind o condiție pentru acțiunea veridică și plină de efecte benefice a spiritului.

III.4.5.Omul de stat rațional

(140) Omul de stat poate fi demagog în sens bun precum Solon, ce îi educa pe ceilalți sau în sens rău folosindu-se de popor pentru a distruge, stimulând aroganța celorlalți și folosind-o în scop propriu.

(141) Gândirea cu posibilitățile ei trebuie păstrată, așa cum a fost transmisă de greci în tensiune și în luptă spirituală, pentru a găsi o ordine și o unitate întru veridicitate, nu întru dogmatismul unor conținuturi fixate obligatoriu.

 

III.5.Evitarea căutării salvării omului prin rațiune, antiraționalul și utopia rațiunii

III.5.2.Rațiune și antirațiune, utopia rațiunii și posibilitatea transformării

(155-6) Cifrul mitic  al lui Prometeu, al înzestrării tehnice a omului, lasă totuși speranța că omul poate trăi conform rațiunii, se poate salva.

 

IV.Lupta pentru democrație, libertate și pace

IV.4.Educația politică

(182) Gândirea politică are nevoie de cunoaștere, iar educarea politică are nevoie de studiul cărților, a cunoașterii dobândite în istorie despre politică, de la Platon la Tocqueville și Max Weber.

 

 

Pasul și drumul (LEMNIJ 1992)

 Ihor Lemnij, Pasul și drumul. Eseu despre randamentul uman, Humanitas / Economie – Repere – 4, București, 1992, 294 p.

 

Materialele

68 (...) Nava este un sistem tehnic elementar al cărei principiu de bază, principiul lui Arhimede, este permanent. (...)

 

Cărămida

78 (...) Este, fără îndoială, prin analogie, un corespondent al atomului grecilor antici. (...)

79 (...) Miticul labirint este un exemplu de complexitate nerațională realizabilă cu ajutorul acestor obiecte simple. (...)

 

Distrugerea

236 (...) În limba latină simetria este perfectă din punct de vedere formal: construere – a clădi; destruere – a dărâma. Perechea de verbe latine este derivată din verbul struere și, ca atare, parcurge aceleași forme de conjugare. (...)

 

Construcția și diviziunea muncii

260 (...) Iugoslavia produce componente pentru o firmă franceză de automobile. (...)

 

Diviziunea muncii: unele aspecte particulare

267 (...) Coordonatorul pare să fi apărut foarte timpuriu, deoarece din antichitatea greco-romană cunoaștem nume și opere de arhitecți. (...)

268 (...) Nici măcar un împărat roman nu-și putea permite refacerea repetată a unui palat, în timp ce arhitectul poate oferi beneficiarului său un număr oarecare de desene, spre alegere. (...)

 

 

Bibliografie

(...)

Childe Gordon, The dawn of European civilization, London, Routledge and Kegan, 1957.

(...)

Către o industrie competitivă (CRIȘAN 1991)

 Ion Crișan, Către o industrie competitivă, Humanitas / Economie – Repere – 3, București, 1991, 222 p.

 

1.O industrie la răscruce

Câteva date privind industria românească

13 (...) În 1980 peste 58% din venitul național era realizat în industrie, iar dinamica producției globale industriale a anului 1980 față de 1970 se ridica la 289%, cu un ritm mediu de creștere anuală de 11%, de 1,5-2 ori mai mare decât cel realizat de orice țară din lume, inclusiv Japonia (4,3%), Spania (5,6%), URSS (6,2%), Bulgaria (7,9%) ș. a.

14 (...) Tabelul 3 Rate de creștere a producției (1987/1980) %

Industrie - România – Bulgaria - Filipine – Venezuela – Coreea de Sud

Total – 137 - 134 – 196 - .... – 236

Mașini – 138 – 207 – 251 – 376 – 545

Mașini electrice – 140 – 202 – 435 – 213 – 540

Echipament transport – 162* - 133 – 728 – 226 - 431

*Inclusiv produse de metal

Sursa: Industrial Statistics Yearbook, United Nations, 1987

 

 

2. Progresul tehnic – o cursă de urmărire

Contactul cu lumea

51 (...) În aceeași perioadă, Bulgaria, specializată în CAER în fabricația de electrocare pentru transporturi uzinale, a dezvoltat un potențial propriu de C+D de specialitate, a achiziționat licențe și a organizat colaborări bilaterale cu mai multe organizații similare din străinătate. E foarte probabil ca industria bulgară de profil să fie printre primele care să-și găsească un loc pe piața europeană.

 

4. Strategii de dezvoltare

Tranziția spre competitivitate

121 (...) Analize bazate pe cunoașterea aprofundată a fenomenelor economice ale ultimelor două-trei decenii, din toate colțurile lumii, inclusiv din țările din estul Europei, arată destul de clar că o astfel de tranziție nu se poate realiza prin corecții ale sistemului actual, ci numai prin reconstruirea lui, pe baza unui program global de reforme financiare, juridice, instituționale(9).

9 = L. Stoleru, Tranziția plan-piață, „România liberă”, februarie 1990.

O strategie de tip ofensiv

128 (...) Menționăm astfel experiența Bulgariei de extindere a profilului, de la fabricația de electrocare (cărucioare electrice acționate prin acumulatoare electrice) la categoria mai largă de „echipament de transport și depozitare uzinală”. De fapt, la origine, specializarea bulgarilor în fabricația de electrocare a pornit de la faptul că, pe baza unor resurse proprii de plumb, își construiseră o fabrică de acumulatoare. (...)

Cooperarea internațională

136 (...) Unele țări vecine (Bulgaria, Ungaria) au extins producția specializată de componente auto pentru fabricile de autovehicule din URSS, cumpărând în schimb autoturisme. (...) Conjunctura pentru astfel de contracte de lungă durată ar putea fi foarte favorabilă, deoarece există desigur și în țările producătoare de automobile din estul Europei  tendința – devenită de mult o regulă în industria mondială de specialitate – de a-și asigura alimentarea fluentă cu componente, recurgând pentru fiecare dintre ele la 2-3 subfurnizori.

139 (...) Ținând seama de investițiile importante realizate sub vechiul regim pentru fabricația de avioane, preluarea repartiției unor anumite tipuri de avioane și turboreactoare pentru întreaga zonă sud-est europeană ar putea fi o ipoteză interesantă.

 

Mica întreprindere de mare tehnicitate

140 (...) Chiar dacă pare absurd să recurgi la autoritatea lui Aristotel într-o astfel de problemă, este poate util să reflectăm imaginea lui despre stat, care „ca organizație socială nu poate să fie infinit, adică compus dintr-un număr nelimitat de indivizi. Aristotel cere statul tip, mărginit, echilibrat și rotunjit, ca o statuie a lui Praxitele, vom zice noi. Locuitorii unui stat nu pot trece peste un număr de câteva mii, așa ca un orator la tribună să fie auzit de toți cetățenii. Vă amintiți desigur de unul din punctele canonului artistic al clasicității antice: un grup sculptural trebuie să fie astfel compus ca să fie văzut în întregime din orice loc apropiat fără a fi ocolit. Analogia e evidentă”(11). Evident, dimensiunea absolută a cetății ideale indicată de Aristotel trebuie corectată, prin prisma progreselor făcute în domeniul comunicării și prelucrării informațiilor, dar ideea unei „limite” merită să fie reținută(12).

11 = Lucian Blaga, Stiluri fundamentale, în „Încercări filosofice”, Facla, Timișoara, 1977, p. 117.

12 = Ion Crișan, Tehnologia ca sistem, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980.

 

 

5. Flexibilitate și transparență

Două probleme critice

154 (...) În societatea romană, de exemplu, „specializarea proces” se adâncise foarte mult: constructorii (fabri) erau divizați în zidari (structores), boltitori (arcuari) și constructori de ziduri interioare (parietari), iar dintre brutari (pistores), unii erau specializați în pâine albă (vandidarii), iar alții în pâine inferioară (clibanarii).

 

 

6. Inițiativă. Competiție. Risc

Ne trebuie o nouă stare de spirit

190 (...) Să ne întoarcem cu unul sau două milenii înainte de Christos, în două zone pe atunci foarte depărtate una de alta, Mesopotamia și Grecia antică. În ambele zone, nivelul tehnic al civilizației era destul de apropiat, cu un apreciabil avantaj al civilizației sumeriene și asiro-babiloniene în domeniul culturii pământului, creșterii vitelor, astronomiei, contabilității ș. a.  (...)

191 (...) În același timp, în Grecia antică s-au pus bazele unei civilizații care a creat conceptul actual despre progres. Ideile sale despre tehnologie, total diferite de cele pe care le-am menționat mai sus [Mesopotamia], se reflectă în mitul prometeic. Gândirea statică, teocratică, a omului din Sumer este înlocuită cu gândirea dinamică a celor care caută, prin forțe proprii, soluții la problemele cu care sunt confruntați. Mitul prometeic, mitul de origine al gândirii europene despre tehnologie, așa cum ne-a fost transmis de Hesiod și Eschil, cuprinde trei motive principale. Primul este acela al cuceririi focului, al admirației față de știința meșterului fierar, stăpân al focului, cinstit și temut totodată.

192 Al doilea motiv este acela al revoltei. Prometeu al lui Eschil se împotrivește voinței zeului, apărând pe „sărmanii muritori” și acceptă riscul pedepsei divine. Al treilea motiv aste acela al inteligenței, al victoriei științei asupra forței; al învingerii celor „cu brațe tari” de către „cei cu cap isteț”. Înțelesul întreg și original al acestui mit constă tocmai în asocierea accesului la tehnică cu revolta și inteligența. Tehnologia în sine, furată sau cumpărată, nu poate face mare lucru. Ea devine într-adevăr creatoare numai atunci când e asociată cu atitudinea de critică a neajunsurilor și cu acțiunile pentru îndreptarea lor. Și asociată, totodată cu inteligența, cu acumularea de cunoștințe, cu tendința permanentă de înaintare intelectuală a omului și a societății. (...)

Povestea Facerii Lumii în ceremonialul nunții din Ținutul Pădurenilor (IȘFĂNONI 2014)

Rusalin Ișfănoni, Povestea Facerii Lumii în ceremonialul nunții din Ținutul Pădurenilor,

în

Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014, p. 117-134

 

125 (...) Conform teoriei lui Dähnhardt, citat de Nicolae Cartojan3, motivul oceanic al creaţiei, produs al culturii indiene, ar fi emigrat în Iran, unde s-a întreţesut cu motivul dualist. Mitul a fost apoi împrumutat, în forma respectivă, de sectele eretice ale  creştinismului, care furnicau pe pământul Asiei Mici în primele veacuri ale creştinismului (gnostici, mandei, manihei). Aceste secte au preluat legenda indo-iranică, dându-i forma creştină şi au transmis-o mai departe bogomililor.

126 Tot Dähnhardt spune că astfel de legende dualiste despre creaţia lumii, ca şi altele referitoare la crearea animalelor, plantelor şi chiar a uneltelor casnice, se găsesc răspândite nu numai la bulgari, unde secta a activat între sec. X-XV, ci şi la toate popoarele slave din Răsărit şi până la popoarele mongole din Siberia. (...)
E de presupus că, după căderea Constantinopolului, în 1453, cucerirea turcească din sudul Dunării a silit unele elemente din pătura conducătoare a popoarelor slave de aici – boierime şi cler – să se refugieze în nordul Dunării, în state ortodoxe, adică în Principatele Române care îşi mai păstrau în bună parte independenţa.

Călugării slavi (bulgari, sârbi) au adus cu ei în mănăstirile noastre, pe lângă unele tradiţii de artă slavă, pe lângă evanghelii şi texte religioase de cuprins canonic, şi anumite legende religioase apocrifex sau vechi povestiri populare care au fost copiate şi trecute din mănăstire în mănăstire şi de la preot la preot, răspândindu-se pretutindeni.4
Un focar de răspândire a unor manuscrise cu texte religioase canonice şi apocrife în literatura noastră ortodoxă l-a constituit Muntele Athos, centru cultural bizantin foarte important care era considerat un fel de „Bibliotecă a lumii ortodoxe“. Călugării greci trimişi de Protosul Athosului în mănăstirile noastre, închinate, pentru a administra averea lăsată de ctitori şi donatori, aduceau, în primul rând pentru nevoile lor sufleteşti, şi còpii de pe manuscrisele cu legende apocrife de la Sfântul Munte.5
Influenţa grecească asupra culturii noastre se accentuează după ce cultura slavă de la noi, venită din sudul Dunării, îşi diminuează prezenţa. În afară de biserică, cultura greceacă se propagă atât prin şcoală cât şi prin contactele directe între demnitari, negustori etc.
În a doua jumătate a sec. al XV-lea, mai mulţi călugări, cunoscători de carte slavonească din Maramureş, sub influenţa curentului de reformă husită, au transpus în limba română Cuvântul Domnului într-o limbă rotocizată: Sfintele Scripturi.
x Prin termenul „apocrif“, de etimologie grecească, se înţelege literatura cu subiecte religioase nerecunoscută de canoanele bisericii.

127 Tot preoţii din Maramureş au tradus, după textele slave, care circulau la noi, şi legendele biblice apocrife, precum şi legendele apocaliptice care dezvăluiau tainele vieţii de dincolo de moarte. (...)
Un alt preot, care ne interesează pe noi mai mult, este Ion Românul din Sânpetru (Hunedoara, probabil) care se semna Ion Vlahul. Acesta copia, în anul 1620, într-un volumaş cunoscut sub numele de Codex Neagoeanus, mai multe texte: romanul fantastic despre Alexandru cel Mare, Alexandria, (...).
(...) O astfel de literatură care cuprinde şi legende religioase apocrife, traduse din limba slavonă şi greacă, se răspândeşte în tot cursul sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, în còpii şi manuscrise, (...).

128 (...) Dacă ţinem cont de relatarea lui Nicolae Cartojan, care citează pe Iordan Ivanov9, un erudit al bogomilismului, am putea presupune că legenda respectivă este influenţată de o variantă bogomilică care susţine că Adam a fost creat de Satanail şi că Dumnezeu i-a dat numai sufletul, ca şi în varianta pădurenească, cu menţiunea că, în aceasta din urmă, în sufletul (duhul) lui Adam a mai rămas ceva şi din duhul lui Socea (Satana): „Şi de atunci oamenii care-s beţivi şi răi se socoteşte că o mai rămas duh de-al lui Satana în ei“. 

Mircea Eliade afirmă însă că problema bogomilismului este considerabilă, dar  totuşi ipoteza originii bogomilică a mitului întâmpină greutăţi. Mai întâi, că nu se găseşte acest mit în nici un text bogomilic. Mitul nu este atestat nici în Serbia, nici în Bosnia, nici în Herţegovina, mai ales că Bosnia a rămas până în sec. al XV-lea un centru important al sectei.10

130 (...) În concluzie, dacă dorim să facem o apreciere asupra vechimii poveştii Facerii lumii, culeasă din satul pădurenesc Lelese, revenim iarăşi la un citat din Mircea Eliade: „Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de «contemporaneitatea » folclorului: de multe ori, credinţe şi obiceiuri, încă vii în anumite regiuni eminamente conservatoare din Europa (printre care trebuie întotdeauna numite Balcanii şi România), revelează stratul de cultură mai arhaic decât cele prezentate, de exemplu, în mitologiile clasice, greacă şi romană. Cercetări sistematce în domeniul paleontologiei româneşti sau balcanice sunt de făcut; a fost totuşi dovedit că un anumit număr de elemente culturale pre-indo-europene şi paleo-indo-europene s-au conservat aici mai bine decât oriunde în Europa (excepţie fac poate Pirineii şi Irlanda)”.23
Iar dacă ne referim la valoarea culturală a mitului respectiv, cităm din acelaşi istoric al religiilor: „Dar să ne grăbim să adăugăm că interesul mitului scufundării cosmogonice nu stă în «istoria» sa, de altfel atât de greu de reconstruit. Importanţa sa, mi se pare, rezidă în faptul că el reprezintă singura cosmogonie «populară» din Europa de sud-est“.24

4. Nicolae Cartojan, idem, vol. I, p.6.

5. Nicolae Cartojan, ibidem, vol. II, p. 23-24.

9. Nicolae Cartojan, ibidem, vol. I, p. 107. 131

10. Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Gengis-Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.,

1980, p. 90.

23. Mircea Eliade, De la Zamolxis la Gengis Han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.191.

24. Idem, p.192

Interviu cu Dumitru R. Popescu (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

 

Interviu cu Dumitru R. Popescu

D. R. P. - Când nu ai un răspuns al tău te ascunzi după clasici și te explici cu ajutorul lor. Se poate învăța istorie de la Homer? Unii zic că este cel mai mare istoric al grecilor, pentru că le-a inventat acestora o lume, le-a pus o piatră la temelia istoriei lor, și numai a lor. Se poate învăța istorie de la Eschil, Euripide, Sofocle? Istoria adevărată au scris-o Herodot, Plutarh, Tucidide. Shakespeare, care a preluat din Plutarh și alții date pentru unele din piesele sale, a scris o altă istorie decît cea adevărată.

D. R. P. - Am și scris o piesă, Cezar, măscăriciul piraților, care e o meditație asupra puterii.

D. R. P. - Unii comentatori au remarcat repede apropierea care se poate face între Duios Anastasia trecea și Antigona.

 

D. R. P: (...) S-a interpretat de atâtea ori mitul lui Sisif, dar nu cred că Tinerețe fără bătrânețe... este un basm cu mai puține înțelesuri decât mitul antic.

 

D. R. P: - Miturile ne pot deveni contemporane dacă le vezi într-o lumină de azi.

D. R. P.- Mitul are multiple fațete și fiecare poate descoperi ceva cercetându-le. (...) Cel care interpretează mituri nu e un creator de mituri, ci un om care încearcă stabilească un dialog cu ele. Superba carte a lui Octavian Paler Mitologii subiective este un exemplu în acest sens.

 

Viața lui C. Stere (ORNEA 1989)

 Z. Ornea, Viața lui C. Stere, vol. I, Cartea Românească, București, 1989, 590 p.

 

I. Tragedia începuturilor
2.
37 (...) Citea cărți de istorie (inclusiv cartea de popularizare a lui Grote despre istoria Greciei antice).

  

II. Despărțirea apelor
5.
251 Rolul României este, socotea, acela de avangardă a Europei spre Orient.

 

III. Amăgirile victoriosului

1.
301 (...) Să facem ce a făcut Ulise când a trecut cu corabia pe lângă insula farmecelor... Să  nu ne clintim de pe tărâmul sănătos pe care ne aflăm”(2).
2 = Dezbaterile Adunării Deputaților din 2 decembrie 1901, nr. 12, p. 79.

2.
337 (...) [Iași 1905] Doar câteva clădiri monumentale: (...), băile turco-romane și o baie populară zidite în locul feredeului turcesc.
346 (...) (Inclusiv la noi, unde, după peregrinări tragice, crucișătorul [Potemkin] a ancorat, marinarii rămânând în țară sau emigrând aiurea; grija lor au avut-o socialiștii români în frunte cu Gherea și Rakovschi)

 

IV. Accidentata consolidare

1.
435 (...) [1905] Iar noua mișcare era constituită nu numai din muncitori, ci și din intelectuali proeminenți (Racovski, D. Voinov, dr. I. Cantacuzino, Paul Bujor, N. Leon, C. Graur, I. Sion) care participau (precum primii trei citați) la mitinguri și manifestări publice.
441 (...) [Stere] Și-a dat seama, imediat ce intrase în secretele Olimpului politic, că, fără insistență, reformele riscau să se atenueze până la a deveni de nerecunoscut.
446 (...) Primul studiu [Țară de latifundii, „Viața românească”, 10/1906] se încheia cu diagnosticul roman „Latifundia perdidere Romaniam”.
447 „(...); pentru a nu se atinge această homeopatie națională, regatul României, în loc să ajungă centru de atracțiune pentru milioanele de frați de peste hotare,a ajuns să le inspire groaza prin mulțimea oropsită de iloți, scufundată în întuneric și mizerie”(1).
1 = Apud C. Stere, Scrieri, p. 386.
469 (...) Și tocmai pe acest considerent conta Brătianu, atunci când depunea stăruințe pentru menținerea lui Stere în agitația agorei.
475 (...) [Stere, 13 decembrie 1908] „Deși multă vreme am fost învăluiți de Răsăritul întunecat , întotdeauna ne-am considerat ca o avangardă a Apusului la gurile Dunării”(1).
1 = Dezbaterile Adunării Deputaților, 1908-1909, p. 138-141.
502 (...) Aș adăuga că sacrificiul coborârii în agora vieții politice presupunea astfel de joase campanii compromițătoare.
514 (...) A contribuit la aceasta redeschiderea afacerii Racovski. Acesta, fruntaș al mișcării socialiste reconstituite, era expulzat în 1907, când, plecat ca delegat al socialiștilor români la congresul de la Stuttgart al Internaționalei Socialiste, i se interzisese întoarcerea în țară, considerându-se că nu era cetățean român (deși era). În octombrie, Racovski a luat trenul și s-a îndreptat spre țară. Dar a fost oprit la graniță și silit să se înapoieze. Socialiștii au protestat vehement organizând întruniri, iar takiștii, din interese electorale, îi sprijineau cerând anularea deciziei de expulzare a lui Racovski. Stere - se spunea - nu era de acord cu decizia oficialității liberale, considerând că lui Racovski trebuie să i se îngăduie posibilitatea înfățișării înaintea justiției pentru a-și apăra controversata cetățenie, în deliberare la Curtea de Casație.
524 (...) Dar el [G. Ibrăileanu], ca și Stere mai înainte, proceda prin ignoratio elenchi.
529 (…) La 20 august 1910, Brătescu-Voinești îi scria de la Târgoviște lui Ibrăileanu că vizitase Iașul: „Știam că dumneata și Stere sunteți la mănăstirea Neamț și nu vă puteam cere nici unuia, nici celuilalt sacrificiul de a-misluji de Cicerone”(2).
2 = Scrisori către Ibrăileanu, vol. II, ed. cit., p. 88.

3.
550 (...) Dar în volumul al șaselea al romanului În preajma revoluției (1935) acest episod se poate regăsi, firește transfigurat; eroii (Vania Răutu și Yvonne Vasilescu, dintre care bărbatul e „liber”, iar doamna e căsătorită având și doi copii) trăiesc fericirea comuniunii depline și se despart - după câteva zile - din voința destinului. „Răutu numai acum înțelese mitul platonician. Omul se zbate în goana năprasnică după plenitudinea vieții.  Dar aceasta nu poate fi găsită decât în fuziunea desăvârșită a două suflete, în armonioasa contopire într-o singură ființă a soților predestinați la veșnicie.”
579 (...) Nu putea rămâne indiferent nici față de războiul balcanic, în care România trebuia să aibă un cuvânt greu de spus. (...) Va apărea în numărul pe septembrie al „Vieții românești”. Se intitula Războiul balcanic și atitudinea României (și va fiu reprodus în foileton în ziarul „Mișcarea”). Considera, cu dreptate, că această conflagrație nu trebuia considerată un război local. De fapt - argumenta - războiul este o consecință a disputei dintre cele două imperii (habsburgic și țarist), care dominau sau voiau să-și extindă zona de influență asupra Europei de est. (...) Evoluția spre progres și modernizare în Balcani nu s-a putut soluționa până acum pentru că a fost înglobată într-un conflict mondial. Se întreba care dintre cele două imperii ar fi mai interesat în a tutela țările balcanice. Și răspundea că, dacă acesta ar fi imperiul țarist, care agita panslavismul și se arăta protectorul luptei pentru eliberarea acestor popoare, țările balcanice n-ar avea nimic bun de așteptat.
580 (...) Triumful politicii externe țariste, care țintea spre controlul zonelor orientale europene până departe la Dardanele, ar fi lovit în forțele  progresiste ale poporului rus și n-ar fi asigurat decât o fațadă de independență popoarelor balcanice, ce n-ar fi schimbat o tutelă cu alta. Dar nici ideea că imperiul habsburgic e interesat în progresul, modernizarea și independența popoarelor balcanice mu era mai validă. (...) În acest conflict, România nu trebuia să stea în calea aspirațiilor pentru independență a popoarelor balcanice, pentru că și noi avem „revendicări naționale la cari nu putem renunța...” Și mai încolo: „Avem dreptul să pretindem rectificarea acestei granițe și după cum cere dreptatea și după cum considerații strategice elementare ne povățuiesc.” De aceea, „suntem gata a ne spune cuvântul și de a-l susține, la nevoie, prin puterea armelor”. În aceste condiții, „noi trebuie să stăm cu arma la picior pentru ca nici o hotărâre să nu poată fi luată de nimeni, fără de noi și împotriva noastră”.
581 (...) [21 octombrie 1912] București În cuvântul său, Stere începu prin a se referi la războiul balcanic, repetând opiniile din articolul publicat în septembrie. Declara că PNL se solidarizează cu opinia regelui, făcându-și datoria și din opoziție. Nu se putea obține să aprecieze că victoria obținută de Serbia și Bulgaria se datorează faptul că acestea sunt state de țărani, unde latifundiile nu există.
582 (...) Ba chiar, la 18 iunie 1913, când izbucnirea celui de-al doilea război balcanic devenise iminentă, Brătianu a comunicat că acceptă constituirea uni guvern național, sub președinția lui I. Kalinderu.
585 (...) În februarie 1913, în plină dispută între politicienii de frunte din cele trei partide în chestiunea balcanică (la începutul lui februarie, Brătianu comunicase regelui că, dată fiind indecizia guvernului, e gata să ia el puterea(2)), Stere se afla la Iași în centrul de interes al universitarilor.
2 = Al.Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 149.
586-7 (...) Lumea politică (și nu numai ea!) participă cu fervoare la disputele complicațiilor războiului balcanic. După cum evoluaseră lucrurile, marile puteri ( și cele implicate în noul conflict dintre țările - Serbia și Bulgaria - foste aliate) ajung la încheierea că arbitrul situației nu poate fi decât România. (...) La 20 iunie, guvernul român decretează mobilizarea, în ciuda interesatelor demersuri pacificatoare ale Austro-Ungariei, iar la 26 iunie se hotărăște intrarea României în război. La 3 iulie, parlamentul, convocat în sesiune extraordinară, ascultă Mesajul regal citit grav de primul ministru Titu Maiorescu, în care sunt prezentate motivele intrării României în război. Se votează declararea stării de asediu până la demobilizarea armatei. România intră în război pentru a aduce pace în zona balcanică, unde imperiul austriac incitase Bulgaria să atace Serbia. Zadarnic a sperat diplomația austriacă alăturarea țării noastre unei alianțe austro-bulgare împotriva Serbiei și Greciei. Armata română trece granița de sud și înaintează până la 15 km de Sofia. Bulgaria anunță România, la 8/21 iulie, că acceptă tratative de armistițiu cu toți beligeranții, propunând să aibă loc la București conferința de pace. România primește oficial cererea Bulgariei, invitând țările implicate în conflict să-și trimită reprezentanții la București. La 14/27 iulie 1913, aceștia încep să sosească și la 17/30 iulie se deschide Conferința de pace de la București, primul ministru al României fiind ales președinte. Conferința se încheie, cu bine, la 28 iulie, când are loc solemnitatea semnării tratatului. România obține o rectificare a graniței de sud, pe linia, cerută dinainte, Turtucaia-Balcic. De peste veneau elogii și mulțumiri pentru rolul pacificator al României. Numai Austro-Ungaria nu a vrut să recunoască tratatul de pace de la București, declarând că numai un război general va aduce, în această zonă, o soluție convenabilă (firește, pentru imperiul habsburgic). (...)
În timpul războiului balcanic, Ionel Brătianu, în calitate de maior de artilerie, se înrolează. La Cartierul general de la Orhanie creează un alt mic stat major, al liberalilor. (...) Marghiloman notase în jurnal la 12 iulie 1913: „Am raportat lui Maiorescu spusele lui Ionescu venit de la Orhanie, că la statul major, Crăiniceanu, Brătianu și Duca - acesta ca secretar al generalului - sunt factorii cei mari”(1)
588 Pe drum, pe o ploaie cumplită, [Stere] l-a întâlnit pe Topârceanu, mobilizat, și-a azvârlit, din goana automobilului, bani. Apoi a relatat amicilor de redacție, cu lux de amănunte, de parcă stătuse în Bulgaria zile în șir, această rapidă călătorie.
1 = Al. Marghiloman, Note politice, vol. I, p. 178.
589 1 = C. S., Învățămintele războiului balcanic, „Viața românească”, VIII, 1913, nr. 1, p. 106-107.

„Bulgăre de aur în piele de taur” (NICULESCU 1975)

Radu Niculescu (ed.), Bulgăre de aur în piele de taur. Ghicitori, Minerva, București, 1975

 

Ghicitoarea. Spirit și poezie (Prefață)

V „Oamenii se-nșală cât privește cunoașterea, precum Homer, cel care a fost totuși dintre eleni cel mai cuminte. Niște prunci ce se curățau de păduchi [chiar] și pe el l-au amăgit zicându-i: < Ce vedem și apucăm, lăsăm; ce nu vedem, nici apucăm, ducem>”.
Heraclit, Fragm. 56 (Hyppolitos - ed. Diels-Kranz)

VII (...) Și dacă cert colecționarea de ghicitori este în plan european o activitate cu un adânc trecut (între diversele categorii posibile de preocupări folcloristice, ea se numără printre cele mai timpurii, cu mult anterioară fiind secolului XIX și romantismului), studierea amplă și sistematică a genului devine posibilă - în ciuda unor precedente ce urcă până în antichitatea greacă și romană - abia din momentul izbucnirii pasiunii năvalnice pentru folclor, în preziua și sub durata veacului romantic.

IX (...) Aceste cunoștințe se referă și la datele a ceea ce am numi „istoria abstractă” a genului enigmatic - socotit dintre cele mai vechi ale tradiției orale - istorie a cărei reconstituire (origini, itinerarii de difuzare, faze ale varierii în timp) a fost schițată cu pornire de la repere vechi - texte egiptene, Biblia (Samson, Solomon, regina din Saba), texte vedice, texte grecești consemnând mitul lui Oedip (ghicitoarea Sfinxului), Edda, Koranul, 1001 de nopți.

XVI (...) „Ceea ce voiam să observăm în chip general - scria Moses Gaster - este că nu se poate tăgădui o asemănare foarte mare și adeseori o identitate între ghicitorile românilor și acelea ale popoarelor din peninsula balcanică; se vede că era un curent literar și o dispoziție comună la toate aceste popoare”.
(...) Astfel, indiferent dacă locale sau de largă circulație interetnică, dacă întrutotul zămislite în popor sau preluate și prelucrate din izvoare cărturărești - Bertoldo sau Esopia, să zicem - ghicitorile, circulând, devin inevitabil purtătoare de specific prin detaliul expresiei, nivel intrinsec legat de grai, limba și stilistica verbală a locului.

XXII (...); într-o ghicitoare a bisericii culeasă în 1874 din Vărești-Obedeni, Ilfov, „Gulie vânătă / Gugumană cumătră” (AIED Ms. 21 g M / 7, p. 10), se dă cu tifla, global, și arhitecturii bizantine cu turle și „deschiderii” familiare a instituției către enoriași.

XXV (...) La rându-le, și  folclorul vechi și nou și proiecția lui rablaisiană acum patru veacuri își găsesc împreună rezonanțe de sens și temei de verificare în spiritul și practica saturnaliilor celebrate de cei vechi în culturile mediteraneene antice. E vorba de actul eliberării rituale episodice din constrângeri, suspendarea pentru moment a compresiunii conveniențelor, răsturnarea și inversarea ierarhiilor statornicite.

XXX (...) În ghicitoarea - „Un pui de drac / Cu doi dinți / O greblă-n cap ” („B-folc.”, III, 1935, nr. 1, p. 6, Banat?) - regăsim tradiția închipuirii, cu întreagă poezie a antichității ei, a diavolului, sub trăsăturile caprine, răstălmăcite, ale zeului Pan.

XXXIII (...) În cu totul altă tonalitate, ghicitoarea ariciului, cu ironie fină, se zugrăvește un marțial alai împărătesc pe ulițe de Țarigrad: „Trece / Sultanul pe uliți / Cu o mie de suliți” (Pascu, p. 3, Moldova). (...)
O regească țeapă, cu somptuoasă și ciudată cunună, stă înfiptă: „Într-un vârf de pai / Șade-un cap de crai” („Rev. Cr. Lit.”, XV, 1896, p. 302, Botânești, Constanța). Supliciu oriental?

XXXVIII (...) Ghicitorile acului se concentrează pe o figură situațională unică, situație tratată cu efuziuni lirice: (...), „Puișor de grec / Trage la edec” (BCS, Cr. VI/49, p. 10, Grebănu, Buzău) etc.

XLIV (...) Încifrată - pe temeiul contemplării intense a lucrurilor și conceptelor - pentru joc doar, ghicitoarea, ca o piatră de încercare a nedomolitei vocații umane către plăsmuire spirituală înaltă, devine poezie în sine a lucrurilor și o conceptelor, tot așa cu victoria cutărui potentat îi era lui Pindar doar prilej de poezie sublimă despre om, polis, mit, la o parte de conjunctură și conveniențe.
(...) „Două / Merg / Două / Stau / Două / Dușmănie-și au”, spune ghicitoarea soarelui și lunii, cerului și pământului, focului și apei (v. infra, nr. 771). Empedocle nu ar fi zis mai bine.