Idee și mesaj în emisiunile radiofonice naționale și alternativa dezinformării prin subcultură (NASTAC 1999)

Costin Nastac, Idee și mesaj în emisiunile radiofonice naționale și alternativa dezinformării prin subcultură, „Comunicările Hyperion / Ziaristică”, 3 (V. Vișinescu), Hyperion XXI, București, 1999

 

(131) „Cultura greacă se reduce la 70-80 de cărți, spune Noica. Începi cu Homer, treci la Theogonia lui Hesiod, fragmentele orfice, la pitagoreici, o antologie de lirică greacă; răsfoiești câțiva istorici, tragicii, romanele, Aristofan, Lucian; te pierzi 2 săptămâni în cele 20 și ceva de dialoguri ale lui Platon, străbați alert o ediție integrală de Aristotel, citești ce găsești din stoici, din Plutarh, Teofrast și închei cu Sextus Empiricus și Plotin”. (Toate aceste emisiuni, la sugestia lui Noica, au fost făcute de subsemnatul.)

(133) Nu aș vrea să reiau demonstrația  ceea ce a fi substanța dictonului lui Seneca, Nusquam est qui ubique est, adică „niciunde nu este cel ce e oriunde”. Altfel spus, un ziarist nu poate trăi și rezista în teritoriu pretutindeni decât în câmp limitat teritorial (cultural) și doar în regimul de apostolat căreia trebuie să-i fii dăruit.

(138-9) Ar putea cineva să contrazică ideea că un „trecut prin școală”, care nu știe să pună pe harta timpului Troia și Războiul Troiei, deci pe Homer, apoi triadele Socrate-Platon-Aristotel sau Eschil-Sofocle-Euripide, e un repetent și nu are ce căuta în gazetărie? Că Herodot cu Istoriile, Sallustius cu Războiul lui Iugurtha, Cicero cu De oratore, Tacitus cu Analele, (...), e un repetent pe viață nu doar la istorie, ci un absent din rangul elementar al culturii? Ori, toate acestea se învață în clasa V. Iar pe posturile de radio și tv ,dar și în presa scrisă nu doar că Iliada este confundată cu Odiseea, (...).

 

 

Biologie și literatură (BUSUIOC 2008)

Nicolae Busuioc, Biologie și literatură, Princeps Edit, Iași, 2008, 233 p.

 

Daniel Corbu - O carte despre omul biologic și despre metamorfozele spiritului
(6) De altfel, definiția transdisciplinarității pe care o acceptă Nicolae Busuioc (și care ni se pare și nouă cea mai clară) este cea a lui Basarab Nicolescu: Așa cum indică prefixul latin din nume, trans înseamnă ce este între, ceea ce străbate diversele discipline și ceea ce este dincolo de orice disciplină.
8 (...) O carte despre metamorfozele spiritului.

 

Introducere
11 (...) Din primordium și până la contemporaneitatea noastră, omul încearcă să-și ofere sieși deschiderea spre zona luminoasă a existenței.

  

NATURA DINCOLO DE NATURĂ

 

Metafizica resorturilor naturii
13 (...) Până a fi considerată o „cercetare a esenței” sau, după Aristotel, o „știință a ființei ca ființă”, metafizica a fost definită în fel și chip, de la sensul peiorativ sau critic până la a însemna cunoașterea realităților materiale prin intermediul rațiunii.
15 (...) Pentru a a da o formă concretă gândului său, el [Bergson] dă exemplul  cu daimonul lui Socrate. În plan speculativ, i se părea că intuiția se comportă asemeni daimonului socratic: „(...)”.

Secvențe din „saloanele naturii”
21 (...) Bobul în pământ dă viață, el reprezintă o epifanie a creației, o creație cosmogonică, semnificația devenirii își are începutul aici.  
29 (...) Palimpsestul acesta e ca o metaforă cu însușirile ei evidente, de aici și starea de ambiguitate, dar și de frumusețe a faptului, nu atât observat, cât insinuat.

 

De la limbajul nearticulat la fundamentele gândirii
Fundamentele neurofiziologice ale gândirii
39 (...) Nu mai este de mirare nici faptul că într-o bună parte a istoriei omenirii, poeții și miturile au stat la baza cunoașterii uneori mult mai profunde decât observarea atentă.  

 

 

DE LA BIOLOGIE LA FILOZOFIE

 

Biologia – învățătură asupra vieții
44 (...) Cunoașterea generală a naturii corporale provine din distincția dintre natură și mit. Leucip(5) afirma că „universul este vid și umplut de corpuri în același timp”. La rândul lui, Hipocrat(6) a evidenția rolul naturii în vindecarea bolilor. Cel mai de seamă reprezentant al medicinei grecești era interesat de aspectele psihologice ale bolilor corpului. (...)
5 = Leucip, filozof grec. A întemeiat, împreună cu Democrit, atomismul, doctrină potrivit căreia materia este compusă din atomi și vid.
6 = Hipocrat din Kos, nedic grec, supranumit „părintele medicinei”.
45 (...) După Platon, viața echilibrată ține de înțelepciune și „nu există decât o cale de salvare: să nu exersez sufletul fără corp și nici corpul fără suflet”. 
(...) Nu trebuie să se uite nici o clipă că noul discurs filozofic, care a luat locul celui mitic, și-a fixat cadrul în care formarea lumi devenea obiectul principal de meditație, într-o strânsă legătură cu raționalitatea, ca un criteriu de aflare a adevărului.

 

 

FIINȚA UMANĂ - INTELECTUL ȘI PROCESUL DE CREAȚIE  

 

52 (...) Platon visa la depășirea cunoașterii aparențelor pentru a ajunge la esențele absolute și imuabile ale lucrurilor. Cum însă nu există cunoașterea absolută, omul nu mai speră să identifice adevărurile prime pentru a înțelege „totalitatea a ceea ce este”.

 

Locul lui Gerard din Cenad
55 (...) Notațiile lui Gerard din Cenad ies din negurile evului de mijloc și abia acum ne dăm seama de bogata lui zestre teologică, antică și culturală, în ciuda unui pronunțat eclectism pe care, la urma urme, nu-l putem condamna, dar ne impresionează prin gândirea temerară și prin temeinicia reflecțiilor sale.
57 (...) Nu puține sunt textele în care își mărturisește opiniile asupra unității dintre lumea materială și spirituală, inspirat desigur de sistemul neoplatonic al lui Eriugena, un gânditor important din Europa apuseană până la apariția scolasticii. Pentru omul cunoscător din anul 1000, conceptul de concordie se trăgea din vechile mitologii orientale, or interpretarea dată de Gerard în „Cântecul sferelor” deriva din reprezentările platonismului.
59 (...) Un fel de Cicero de prin ținutul Cenadului, un Cicero care, printre altele, a tălmăcit Timeu al lui Platon ca să afle cât mai multe despre armonia lumii și despre mersul stelelor.

 

Buffon și istoria naturală
62 (...) Obiectivitatea și sinceritatea sunt dezarmante dacă ne gândim că el se întoarce la antici și le recunoaște superioritatea în multe privințe față de contemporanii săi. „Li se aduce anticilor învinuirea de a nu fi elaborat metode și moderni se consideră cu mult deasupra lor pentru că au făcut un număr mare de orânduiri metodice și de dicționare de felul celor despre care am vorbit mai înainte; sunt convinși că aceasta este dovada că anticii nu aveau atâtea cunoștințe de istorie naturală câte avem noi.
63 Totuși, adevărul este cu totul altul, în cele ce urmează vom avea nenumărate ocazii să dovedim că anticii erau mult mai înaintați în cunoștințe de istorie naturală și mai instruiți decât suntem noi, nu în fizică, ci în istoria naturală a animalelor și mineralelor...”. De altfel, el considera că Aristotel, Teofrast și Pliniu au fost primii naturaliști și în multe direcții erau și cei mai mari.
64 (...) Interesantă pentru noi, vecinii Mării Negre, este opinia potrivit căreia năvala apelor Oceanului n-a cuprins și Marea Neagră, se pare nici Marea Caspică, pentru că apa pe care o primește din Dunăre, Nipru, Don și din alte fluvii este suficientă ca să o formeze și că, de altfel, ea curge cu o mare viteză prin Bosfor în Marea Mediterană.

 

Lucian Blaga – știință și creație
74 (...) Sensibilitatea lui pentru spiritul creator al omului a devenit un „dragoman stilistic”(4) orientat spre marile culturi cu profunzime revelatoare. (...) În paralel cu interesul unei noi filozofii a naturii și a ontologiei umanului, metafizica lui a deschis un larg orizont al cunoașterii, punctul „arhimedic” al gândiri sale aflându-se tocmai în concepția privitoare la structurarea inconștientului și la teoria matricii stilistice cel două mari punți de legătură între cunoaștere, cultură, valoare, cheia întregii lui filozofii a creației.
4 = În Lucian Blaga, energie românească de Vasile Băncilă.

 

 

PRINCIPII ȘI TEORII BIOLOGICE ÎN CORELAȚIE CU EVOLUȚIA CULTURII ȘI LITERATURII

75 (...) De pildă, Platon, în Republica, atunci când urmărește mișcarea către ce este prim în mod absolut, pune existența binelui ca principiu prim și neipotetic. În sensul larg al termenului, principiul e ceea ce este prim în ordinea existenței și cunoașterii. Aristotel, în Metafizica, definește înțelepciunea  ca fiind „o știință a cauzelor și principiilor prime”.

 

Gândirea lui Goethe despre natură și om
77 (...) Vom insista mai târziu asupra importanței convingerilor lui J. W. Goethe în privința evoluționismului, amintind de Metamorfoza plantelor și de principiul corelării funcționale a organelor.
80 De la omul rațional, printr-o susținută viață culturală și printr-un complicat proces de creație, s-a ajuns la omul symbolicum (după Ernst Cassier), pentru că toate formele vieții sunt forme simbolice.  
82 (...) Vorbind de olimpianul Goethe, vorbim de elasticitatea spiritului, de uluitoarea deschidere spre curiozitate și cunoaștere.
83 (...) Metamorfoza plantelor(4) a fost considerată un model de tratare științifică, după cum Teoria culorilor îndreaptă o eroare în care cercetarea de atunci persista.
4 = Prima ediție din Metamorfoza plantelor a apărut în 1790 la C. W. Ettinger, Gotha.

 

Ce ascunde Muntele vrăjit al lui Thomas Mann?
94 (...) În parabola „muntelui vrăjit” sunt sintetizate toate ipostazele aceleiași stări de spirit, ale „unui catarsis declanșat de cunoașterea, înțelegerea, resimțirea veșniciei,, ipostaza ale înălțării, ca și timpul, corpul uman, dragostea, boala, genialitatea, muzica” (Ion Ianoși în prefața Muntelui vrăjit). (...) Muntele își relevă pe rând ipostazele proteice după chipul celui care se oglindește în prăpăstiile de la poalele lui, cu presimțiri funeste ale sfârșitului.
95 (...) Textele antice indiene încorporează primele elemente de panteism, ca apoi ele să apară la stoici și la neoplatonicieni, continuând cu filozofia lui Spinoza, Schelling și Hegel.
96 (...) Claudia l-a însoțit [pe Castorp] prin „împărăția suferinței și a morții” ca altădată Vergiliu pe Dante, ajutându-l apoi să iasă la lumină.
98 (...) Pe / în munte pacienții discută ca într-un demers-scenariu literar, aproape inițiatic, domenii umanist-iluministe, de filozofia culturii și a stilului, religioase, politice, poetice, artistice (adesea e invocat Banchetul lui Platon, se fac trimiteri la Plotin).
100 Ca o concluzie, după derularea acestui capitol ce se dorește a fi și un eseu despre ființa umană, se poate spune că protagoniștii amintiți, figuri ilustre ale științei și culturii mondiale, nu s-au rezumat doar la impunerea cercetărilor lor în prim planul disciplinelor respective, ci au căutat acea „armonie ascunsă”, care, după Heraclit, „este mai bună decât cea care este evidentă”.

  

DE LA ANTICI LA CIVILIZAȚIA LUMII CONTEMPORANE

102 (...) Când spunem de la antici la civilizația lumii de azi, ne gândim în primul rând la drumul inimaginabil de lung parcurs de om, însoțit de evoluția în timp al unui ansamblu de fenomene caracteristice societății omenești, începând cu ele de ordin religios, moral, științific și tehnic și continuând cu cele ce țin de estetică, artă, cultură și literatură. Ne gândim la cei 40.000 de ani de istorie a civilizației, trecând de la picturile rupestre la hieroglifele egiptene, de la alfabetul fenician la teatrul din Grecia antică, de la uluitoarele rețele de drumuri ale Romei, la bibliotecile Imperiului islamic, la mănăstirile medievale, tiparnița lui Gutenberg, Renașterea și Capela sixtină, la telegraf și presa tipărită din ultimele secole, la coloana brâncușiană a infinitului, mijloacele audiovizuale moderne, sateliții de comunicare și la alte sofisticate invenții, o trecere fabuloasă în revistă a ceea ce omul, cu mintea lui pătrunzătoare, a produs pe Terra. E ca și cum ne-am propune să vedem, de exemplu, ce s-a mai întâmplat între Antigona lui Sofocle, reprezentarea esențială pentru greci a legii naturale înfruntând legea civilă și, să zicem, cucerirea spațiului interplanetar din zilele noastre.
103 (...) Desigur, drumul acesta, dacă îl mai scurtăm, poate fi fixat și între războiul din Troia și cel de-al doilea război mondial, dar nu ne dorim să-l punem sub semnul faptelor belicoase, am putea găsi repere mult mai înțelepte.
104 (...) Pentru a se ajunge la „har”, „înclinație”, „talent”, interpretările asupra termenului s-au desfășurat între pozițiile exprimate de un ilustru reprezentant al lumii antice, filozoful Platon, și cele ale unor exponenți ai lumii moderne, gândindu-ne aici la Kant, Descartes sau Nietzsche. Dacă avem în vedere, de pildă, opera de artă, Platon susține că geniul artiștilor vine de la zei, o explicație potrivită timpului său, pe când autorul Criticii puterii de judecare, Kant, spune: „Geniul este dispoziția înnăscută a spiritului prin care natura (subl. n.) dă artei regulile sale”, încât caracterul exemplar al operei de artă este rațiunea pentru care arta trebuie deosebită de natură și de știință.

 

Cetatea antică
106 De ce cultura și civilizația antică? „Multe minuni sunt pe lume, dar nici una nu este atât de minunată ca omul!” (din Antigona lui Sofocle), înțelegând că umanismul a fost un punct  de plecare lăsat ca moștenire de Grecia clasică, la care generațiile următoare se întorc mereu ca la autentice valori, idei, fenomene culturale. O Grecie cu uimitoare ei mitologie și cu varietatea de legende, cu locuri ale cultelor legate de istoria Cetății și ale sărbătorilor religioase (între care vestita Agora din Atena), cu marile școli filozofice fără de care nu ne putem imagina gândirea elenistică, cu edificiile, templele și sanctuarele arhitectonice fără egal, împodobite cu sculpturi și statui la care Renașterea însăși s-a întors ca la modele de artă ideală, o astfel de țară nu putea decât să fascineze și să uimească continuu lumea întreagă.
107 O istorie de 5.000 de ani a Greciei, cu perioadele aheeană, arhaică, clasică și elenistică, rămâne o atracție și un mister la care se poate raporta orice alt tip de cultură și civilizație. Apare Grecia și odată cu ea mitul, legenda și filozofia, apare Fidias și se naște sculptura măiastră, apare poetul și simbolul capătă imagini strălucitoare, se naște Heraclit și odată cu el eterna curgere a lucrurilor. Într-o asemenea înlănțuire, spiritul omenesc este într-un permanent și splendid efort de a întâlni armonia și morala din el.  
Un tablou al omului grec și al evoluției sale interioare, în care gândirea, inteligența și ingeniozitatea se împletesc echilibrat, poate constitui o paradigmă pentru omul modern. Un Ulise iscusit, curajos, abil și prudent rămâne prototipul cu valoare de simbol, un model din antichitatea greacă, care, paradoxal, nu se știe cât interes mai prezintă pentru lumea de azi, în ciuda faptului că se mai întâlnește îndemnul „întoarcerii la greci”. După opinia specialiștilor, cel puțin din perspectiva unei psihologii istorice, această „întoarcere” ar avea suficiente motive. „Operele pe care le-a creat Grecia antică sunt destul de diferite de cele care constituie propriul univers spiritual pentru a ne înstrăina de noi înșine, pentru a ne da, odată cu sentimentul distanței istorice, conștiința unei transformări a omului”, remarcă J. P. Vernant(1).
1 = Jean Pierre Vernant, teoretician francez, specialist în studii de psihologie istorică, autorul lucrării Mit și gândire în Grecia antică, ediție în limba română, Ed. Meridiane, 1995, traducere de Zoe Petre și Andrei Niculescu.
108 Într-o tradiție culturală de care noi, românii, n-am încetat să fim legați, nașterea Cetății și a Filozofiei  răspunde curiozității umane în cel mai înalt grad, nimeni nu poate face abstracție de corpul de discipline pozitive lăsate moștenire de gândirea greacă. Același J. P. Vernant sintetizează: „De la homo religiosus al culturilor arhaice la omul politic și rațional pe care-l au în vedere definițiile aristotelice, mutația afectează marile cadre ale gândirii și întreg tabloul funcțiilor psihologice: modurile de expresie simbolică și mânuirea semnelor – timp, spațiu, cauzalitate, memorie, imaginație, organizarea actelor, voința, persoana – toate aceste categorii mentale sunt transformate în structura lor internă și în echilibrul general”. Dar din „miracolul” grec extragem acum ceea ce ne interesează în mod direct. În cetățile grecești a apărut o nouă stare de reflectare asupra naturii, pe deplin pozitivă, încât apariția filozofiei a însemnat începutul gândirii științifice. Se știe, în Școala din Milet, logos-ul a părăsit mitul, fenomenul acesta, într-o exprimare plastică, ar lua înfățișarea formulei: orbul a căpătat vederea.
109 Cu alte cuvinte, a avut loc revelația descoperirii spiritului, dar numai ca urmare a schimbării de atitudine la nivel de mutație mentală. Prin noua atitudine intelectuală a omului grec, logos-ul devine o realitate. Această superioritate a gândirii elenistice avea să influențeze gândirea occidentală. Să nu ne imaginăm că eliberarea de care se vorbește s-a produs peste noapte, în spatele noii gândiri au stat mult chipurile vechilor zei: Zeus cu cerul, Hades cu întunericul și Poseidon cu marea și toți trei cu pământul oamenilor.
Filozofia a încetat de a mai fi mit spre a deveni cu adevărat filozofie? Răspunsul lui Cornford spune că da. După el, mitul era o narațiune, între timp s-a „raționalizat”. Până la urmă, Cetatea grecească a triumfat, noile forme politice iau locul celor vechi, ordinea naturală, cu fenomenele ei atmosferice – furtuni, vânturi, ploi, trăsnete – se lipește de limbajul mitic. Încă din timpul lui Hesiod(2), apar disocieri clare între magia funcției regale și ordinea cosmică, potrivit căreia geneza lumii este un proces natural, legăturile cu ritualul dispar, schimbările în gândirea elenistică devin de-a dreptul revoluționare, ca să folosim o expresie mai din zilele noastre. Ne întrebăm acum, ființa cum este privită, care este natura ei?
2 = Hesiod, poet grec, cu poeme privitoare la geneza Universului și la genealogia zeilor.
110 Gândirea încă oscilează, nu este sigură, ceea ce surprinde dincolo de natură încă îi apare supranaturalul mitic, i se pare că realitatea este de alt ordin. De exemplu, Parmenide(3) vede ființa „imuabilă și identică”. Dar spiritul pozitiv se impune din ce în ce mai mult, transformările mentale devin evidente. Între fenomenele fizice și factorii de tip zeitate apar mari diferențe, Cornford explicându-le limpede: „O gândire abstractă, ce privează realitatea de acea capacitate de schimbare pe care i-o atribuia mitul, renunță la vechea imagine a unirii contrariilor în favoarea unei formulări categorice a principiului identității”. Gândirea rațională plasează acum omul într-o altă lumină, , într-o altă concepție, deși nouă ne plac încă și azi povestirile lui Homer. Sub formă de incantație, imn sau oracol, poezia revelă un adevăr esențial cu un dublu caracter: al doctrinei de înțelepciune și al misterului religios. Tocmai această ambiguitate lasă cititorului impresia fascinantă de amestec între realitate, imaginație și magie, frumusețea descrierii „aventurilor” atrage și subjugă.
Între secolele VIII și VII apare și se organizează Cetatea, cea care realizează în planul formelor mentale manifestarea gândirii raționale.
3 = Parmenide din Eleea, filozof grec, reprezentant al Școlii eleate și al doctrinei despre „Existent”.
111 Acum instituția Cetății devine umană, ordinea socială umanizează, egalitatea în fața legii devine una pentru toți cetățenii, filosofia însăși transformă mitul în rațiune. Cetatea nu se mai identifică cu personaje privilegiate, schimbările mentale nu se mai produc numai în structurile politice, ele simt și domeniile dreptului, artei și economiei. Însăși Ființa capătă forma vizibilă a unei pluralități a lucrurilor, „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Apar întrebări de genul: „Ce este imuabil în natură? Care este principiul realității?”. Doctrina lui Parmenide proclamă contradicția dintre devenirea lumii sensibile și exigențele logice ale gândirii. Cu toții am auzit de gândirea matematică care a căpătat valoare de model, prin ea s-a ajuns la analiza raporturilor unicului cu multiplul, ale identicului cu varietatea. Tot după Parmenide, filosofiei grecești îi revine obligația de a restabili legătura dintre universul rațional și lumea sensibilă a naturii, în fapt aflarea armoniei care trebuie să existe între cele două fundamentale entități.
Asupra antichității romane ne vom opri foarte puțin, amintind mai întâi contrastul dintre cele două stadii de desfășurare la greci și romani. Prin ceea ce se numea „virtutea romană” nu ar trebui să se înțeleagă decât vechea morală a cetății antice și că Roma nu a abandonat niciodată idealul colectiv în avantajul individului, ca evoluție morală și socială.
112 În timp ce grecul era civilizat și emancipat de vechiul ideal totalitar, romanul reprezenta tipul omului robust, aspru și, în multe privința, chiar barbar. Roma continua să se opună Greciei chiar ș atunci când cultura latină era absorbită de cea elenistică, chiar și atunci când educația romană încerca să rămână destul de diferită de cea clasică greacă. Dar trebuie să reținem esențialul educației tânărului roman, care consta în a-i inculca un sistem rigid de valori morale şi un anume stil de viaţă. Şi aici se poate face o paralelă. Dacă în Grecia funcţiona idealul homeric al faptei eroice, individuale, la Roma, iubirea de glorie şi vitejia erau subordonate binelui şi salvării publice. Deşi sistemele de educaţie din cele două zone antice erau atât de diferențiate, aveau totuși un element comun, anume acela al alimentării, și într-un caz și în celălalt, cu puterea exemplului ilustrat cu modele luate din istoria națională, fie din epopeea eroică. Numai că determinările în acțiunea eroilor la Ahile erau unele (de pildă, răzbunarea morții unui prieten), la Agrippa sau la Octavianus Augustus priveau ideea de salvare a patriei aflate în pericol. Ne mai oprim doar la a aminti un citat din caracterizarea Romei, făcută de istoricul francez Henri Marrou, exprimând în câteva cuvinte o întreagă filosofie a ceea ce a însemnat civilizația Romei imperiale:
113 „Rolul istoric al Romei nu a fost acela de a crea o civilizație nouă, ci de a implanta și înrădăcina solid în lumea mediteraneeană civilizația hellenistică pe care o cucerise ea însăși. Politic vorbind, opera Romei a fost aceea de a face din lumea întreagă o patrie unică, de a reuni învingători și învinși într-una și aceeași comunitate. Dra o comunitate se judecă după valorile din care se împărtășesc membrii ei. Idealul Romei imperiale nu s-a limitat la valorile politice propriu-zise: justiția, ordinea și pacea nu constituie în ochii săi un scop; ele nu sunt decât mijloace care să permită oamenilor să trăiască în siguranță și fericire, acea fericire care, în ochii gânditorilor hellenistici, reprezenta valoarea supremă, telas-ul, rațiunea de a trăi a umanității. Atingem aici esența conceptului de humanitas: a organiza lumea, pentru a face să înflorească în ea valorile civilizației hellenistice – civilizația fericirii”.
Ceea ce se impune a fi reținut din activitatea Cetății antice sunt următoarele: în explicarea diversității fenomenelor nu-și găsesc locul miraculosul și supranaturalul; delimitarea planurilor realității și, nu în ultimul rând, respectarea riguroasă a identității. Și, ce este cel mai important, ca un fel de rezultantă a schimbării de gândire în sensul celor amintite este natura ființei.
114 În rezolvarea acestui misterios fenomen, gândirea greacă, după opiniile teoreticienilor și analiștilor în materie, nu a știut să folosească elemente din observarea manifestărilor naturale, abia rațiunea experimentală a științei contemporane a pătruns în intimitatea unor conexiuni pentru a afla ce se petrece dincolo de natura lucrurilor. Însă aprecierile și noile viziuni asupra omului, ca organizare perfectă a materiei inteligente, prin mijlocirea rațiunii elenistice, vor rămâne pentru totdeauna ca naturale „fiice ale Cetății”.

 

Epoca Renașterii
115 (...) Cum nu există creație ex nihilo, nici Renașterea nu putea să apară din nimic. (...) Apariția și explicarea fenomenului renascentist a fost subiectul studiului multor umaniști și istoriografi, printre alții presupunându-se că Petrarca ar fi fost unul din primii scriitori care au făcut distincție între epoca antică, anterioară nașterii creștinismului și cea modernă. El credea în renașterea unei virtus romana după descompunerea marelui imperiu și a consumării timpurilor obscure.
116 După o degenerare continuă a imperiului roman, artiștii din quattrocento fac o adevărată pasiune pentru izvoarele resurecției artistice la care asistau. Destinul literaturii latine începe să se schimbe, poezia, arta, elocința ies din decadență și se îndreaptă spre vârfuri care fuseseră atinse doar în antichitatea hellenistică. (...) După veacuri de-a rândul, studiul limbilor vechi – elina, latina, ebraica – redevine necesar, contactul cu natura redeșteaptă întreaga artă, distrugerea invaziilor barbare și furia iconoclastă creștină iau sfârșit. (...) Renașterea, această prodigioasă epocă din istoria și cultura europeană, s-a instalat fericit și omul se regăsește, ca într-o oglindă ideală, în omul de altădată, în cel antichității. De ce în omul antichității? (...) Antichitatea a fost doar unul dintre pilonii de susținere a acestei credințe [noi].
117 (...) Acum se construiește Palatul Dogilor din Veneția, se descoperă opera istorică a lui Tacitus, iar Leonardo Bruni scrie Istoria poporului florentin. (...) Pico della Mirandola, gânditorul, scrie cele 900 de teze, introduse în discursul Despre demnitatea omului, pictorii Botticelli și Giorgione își desăvârșesc opera, editorul Aldo Manuzio editează 27 clasici greci, se publică traducerea integrală în latinește a operelor lui Platon.
118 (...) Apar Durer, Cranach, Morus, Luther, Columb, Rabelais, da Gama, Holbein, Erasmus, apoi Copernic, Ronsard, Montaigne, Calvin, El Greco, Kepler, Grotius. (...) Așa se explică și un alt aspect care ne interesează în mod deosebit: în sculptură reapare „corpul clasic” și în același timp pasiunea pentru anatomie.
120 (...) Ne putem imagina cu câtă plăcere erau studiate în acele vremuri colecțiile de scrisori ale lui Cicero sau ale lui Plinius. (...) Se spune că Orfeu era văzut adesea cântând din liră și înconjurat de păsări care-l acompaniau cu trilurile lor.  
1 = Jacob Burckhardt, scriitor și istoric elvețian de limbă germană, cu lucrări de istoria artei și a civilizațiilor, autor, între altele, al Civilizației Renașterii în Italia și al Istoriei civilizației grecești.
121 Cântecele melodioase fermecau ascultătorii, atmosfera părea de paradis. Curajul de a coborî în Infern pentru a o salva pe Euridice îl transformă în erou legendar. Un Orfeu pierdut în mistere și între păsările măiastre.
122 (...) Dorința omului de acum a fost să înfăptuiască lucruri mai mari decât cele ale Antichității, în mare parte el a și căpătat conștiința de a fi izbutit în multe privințe.

 

Civilizația lumii moderne
126 (...) Nimeni n-a pus cu mai multă căldură problema echivalenței culturilor (echivalență între cultura europeanului, a slavului, a negrului sau a chinezului), pornind de la factorii stilistici care influențează plăsmuirile „teoretice” ale științei, cât și a asupra altor strructuri intime ale acesteia.
128 (...) Ca să păstrăm o cronologie în termeni de comparație, civilizația antică, mai ales cea greacă, avea în vedere umanismul în care omul era punct de plecare și nu un scop în sine, el era apreciat direct cu opera lui.
129 (...) Aproape totul este asimilat economicului, aproape toate modelele sunt reduse la homo aeconomicus, până și valorile culturale sunt puse în umbra celor materiale, „capitalul” devine unitatea de măsură a tuturor lucrurilor.

 

INCURSIUNE ÎN LUMEA CĂRȚII, A LITERATURII

135 (...) Cine n-a descoperit încă acest „viciu” este condamnat la o viață cenușie și atât de mohorâtă încât întoarcerea la înțelepciunea tragică a lui Dionysos este imposibilă.

 

Acumularea unui ocean de scrieri
137 (...) Termenul hieroglifă (din grecește: hieros-sfânt și gliphein-a grava) ne duce cu gândul la folosirea rituală pe care preoții o destinau acestor semne.
(...) Trecem peste cele fonetice, aici identificându-se în mod deosebit inscripțiile de la Byblos, scrierile feniciene, paleoebraice, alfabetele arameice, pentru a ne opri la fascinanta scriere arabă, care, după cea latină, era cea mai răspândită în lume.
138  O inscripție trilingvă – greacă, siriană, arabă – descoperită lângă Alep, atestă scrierea arabă autentică. (...) Scrierea arabă a servit și încă o face la notarea limbilor din afara grupului semitic, adică persana, turca, afgana, malgașa și unele limbi indiene. Intrăm însă și în universul grec și latin, unde inventarea scrisului este atribuită lui Kadmos, legendarul fondator al Tebei. Colonizarea zonelor din jurul Mării Negre, înălțarea de cetăți, instaurarea unei noi ordini sociale au determinat apariția scrierii folosită deopotrivă în numeroase variante locale, dar și în texte ce figurează pe vasele stilului geometric. Însăși marea Iliadă a lui Homer, perpetuează existența scrierii grecești. Evoluția continuă, scrierile elenistice și bizantine parcă urmează victoriilor lui Alexandru cel Mare, papirusurile se înmulțesc, totul înflorește. Acum apar diferitele tipuri de scriere: unciala greacă (scrierea copiștilor), cursiva (folosită în lumea afacerilor), scrierea de cancelarie (în administrația Ptolemeilor și a romanilor din Egipt), minuscula (creație bizantină). Alfabetul latin, cu cele 23 de litere, se va definitiva abia în secolul I. Imperiul roman va fi bilingv și contribuția grecească de la Atena la Alexandria va fi decisivă în planul scrierii, cu alte cuvinte civilizația romană este o civilizație elenică.

 

De la manuscrise la incunabule
138 (...) Manuscrisul sub formă de sul cedează locul cărții cu file, numită codex, iar odată cu perfecționarea acestor file din tăblițe de lemn, a apărut legătoria de cărți. Copiștii (mai ales călugării din mănăstiri) învățau limba latină, gramatica, ortografia, caligrafia și practicau această meserie-artă în scriptorium, un spațiu special aflat într-o totală liniște și izolare.
139 Horațiu spunea: „Grecia învinsă a învins pe sălbaticul ei învingător”. Scrierea latină și-urmat imperturbabil destinul cucerind întreg Occidentul.

 

De la manuscrise la incunabule
140 (...) Dar care sunt cele mai vechi manuscrise cunoscute și ajunse până la noi? (...), apoi Papirusul Iliadei și Odiseei, (..:), primul catalog al scriitorilor clasici făcut de Callimach din Cyrene Pinakes, apoi De agricultura de Cato și Retorica lui Heremium, Poemele lui Martial și Athenaion Politeia (Constituția Atenei) de Aristotel, (...). Manuscrisele cel mai vechi din România sunt Evanghelia lui Nicodim (1405), Pomelnicul Mănăstirii de la Bistrița (1407), Manuscrisul lui Gavriil de la Neamț (1439) și Mineiul lui Paisie comandat de Ștefan cel Mare (1504), apoi Codicele Vorenețean și Evangheliarul ferecat de Marcea (1519), toate scrise în slavonă, limbă folosită în slujbele bisericești și în cancelariile domnești.
143 (...) Să ne amintim de scrisoarea lui Gargantua către Pantagruel în care se face nu altceva decât un binemeritat elogiu tiparului: „Acum s-a făcut rânduială întru toate și în privința limbilor: greaca, fără de care nici un om cu obraz nu se poate socoti învățat, apoi caldeiana, ebraica și latina. (...) Lumea e plină de cărturari și de dascăli învățați, te întâmpină pretutindeni dughenele cu cărți de tot felul, încât sunt înclinat să cred că nici pe vremea lui Platon, Cicero sau Papinian învățătura nu era mai la îndemână decât astăzi...”
144 (...) Orice cercetător care se respectă, fie în domeniul umanistic, fie în cel al științei și tehnicii, nu poate face abstracție de disciplinele bibliologice (biblioteconomie, bibliografie, ex-libris, informatica documentară.).
145 (...) Vom încerca emoții deosebite dacă vom privi cu atenție paginile primelor tipărituri ale lui Gutenberg, între care singura foaie care s-a mai păstrat din Judecata de apoi sau Gramatica latină a lui Donatus sau Biblia cu 42 de rânduri. (...) Se știe că tot ce s-a tipărit între anii 1455-1500 poartă denumirea de incunabule (de la latinescul incunabulum - leagăn). (...) La Iași, doar Bibliotecile „M. Eminescu” și „Gh. Asachi” sunt deținătoarele fericite ale câtorva incunabule sub semnăturile iluștrilor Thomas d Aquino, Sf. Augustin, Piccolomini, Plutarch, Pollux, Pacioli, Aristoteles.    

 

Uneori viața imită literatura?
155 Istoria cărții semnalează apariția succesivă a acelor tipărituri care au determinat și influențat evoluția însăși a rafinamentului din lumea aleasă: (...), Astreea lui H. d Urfe, Iubirile lui Polidor sau Cleopatra (1640) a lui La Calprenede sunt doar câteva dintre mult căutatele scrieri pentru desăvârșirea educației în epocă. (...) La un moment dat Mincinosul lui Corneille face ravagii, îl urmează Racine cu celebrele Andromaca, Berenice, Britannicus, Alexandru cel Mare, Fedra și Ipolit.
156 (...) Într-o exprimare mai largă, ex-libris-ul este un fel de formulă care identifică proprietarul unei cărți, termenul tradus însemnând din cărțile mele, din biblioteca mea. Inutil să mai amintim că ex-libris-ul este unul din elementele care asigură cărții valoare bibliofilică.
157 (...) De obicei, ex-libris-ul redă numele, inițialele sau simbolul heraldic al posesorului. Exemplare din biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino și din cea a domnitorului bibliofil Nicolae Mavrocordat poartă asemenea ex-libris-uri, o etichetă pe care s-a gravat o compoziție alegorică urmată de numele respectiv. (..) Cel mai vechi ex-libris românesc este datat 1692 și a aparținut lui Calliarchi, medicul lui Constantin Brâncoveanu.

 

De la destinul cărții la simbolul lor
158 (...) Ne vom opri asupra primelor, plecând de la bine cunoscutul dicton latin habent sua fata libelli, pentru că acesta ilustrează cel mai bine unele spectaculoase oscilații ale „valorizării cărții”, expresia din urmă aparținându-i lui Șerban Cioculescu.
159 (...) Vorba profesorului cărturar Constantin Ciopraga: „Ai cioplit coloane și frize, ai sculptat cariatide și figuri votive, însă acestea nu sunt încă temple. Ele, piesele astfel pregătite, așteaptă momentul convergenței, prinderea în încheieturi, clipa când, strânse într-un asemenea ansamblu, vor spune privitorilor mai mult decât niște lucruri disparate”.
161 (...) Dihotomia clasică viață-carte apare azi ca vetustă, nu se mai pornește dinspre biografie spre operă, ci invers, dar acest lucru nu exclude legitimitatea „vieților”. Și aici ne gândim la Plutarch, autorul biografiilor de acum două mii de ani și la mult mai apropiatul de noi Andre Maurois.

 

Surprinderea realității în iluzoriul ei
166 (...) Aristotel spunea  că în vis omul judecă „precum un vegetal”, misterul visului „brodează emfatic” realitatea. 
169 (...) O, tempora, o, mores! Vremuri și moravuri de pe timpul lui Cicero, expresie de indignare, azi mai mult cu nuanță de obsesie, obsesia timpului neiertător.

 

 

SCRIITORII ȘI SENTIMENTUL NATURII

173 (...) Să ne amintim de interesul naturii umane sau de rezonabila cercetare a omului, ca parte a naturii – homo pars naturae.

Substratul natural al literaturii
176 (...) „(...) Era tot o manifestare a poetului artifex, dar, de data aceasta, Arta nu mai voia să imite Natura, ci s-o depășească, să-i opun o suprarealitate mai bogată în esențe, tocmai pentru că nu mai era doar ecoul unor date concrete, ci o construcție independentă în spirit”(1)
1 = „Câteva mituri ale poeziei moderne pe care poetul Șt. Augustin Doinaș le surprinde drept impulsuri ale „creației lumii prin verb”(Eseuri, p. 83).

Determinism și literatură
182 (...) Într-o formulare reducționistă, doctrina determinismului presupune că „toate evenimentele sunt hotărâre înaintea petrecerii lor”. Pe această temă, filozofia este într-o continuă dispută. Democrit a afirmat că materia este formată din atomi ale căror mișcări se supun unor legi fixe. Epicur pretinde că ființele umane pot declanșa singure acțiuni, alegând între ce este bine și rău. (...)
183 (...) E ca și cum ai spune că universul, prin particulele lui elementare, conține încă din imemorial opera lui Homer, filozofia lui Platon, catrenele lui Omar Khayyam sau ideile Sf. Augustin. (...) Trecerea timpului determină apariția elementelor noi, așa cum s-a întâmplat în lumea vie, când printr-un proces complex (unii îl acceptă ca misterios, alții ca științific) a dat naștere unei enorme diversități de organisme, între care și homo sapiens.

Mihail Sadoveanu în fața naturii
185 (...) „Tipul de erudiție agreat de Sadoveanu e legat în realitate de funcții practice, ca scriitor el absorbind puncte de vedere, fapte, experiențe (...)”, ne spune Constantin Ciopraga într-un capitol extrem de interesant din Propileele sale.
186 (...) Opera sa în ansamblu realizează o polifonie excepțională, George Călinescu comparând-o cu „o țiteră uriașă, cu mii de strune, toate acordate cu grijă, timp de o viață de om”.
190 (...) Paleologu Alexandru:
„(...) Natura e pentru el o „epifanie” a misterului cosmic. (...) În solitudinile rupestre evocate de Sadoveanu nu sunt numai baci cititori în stele, ci și cărturari și magi, ca cei de la Izvorul Alb sau Decheneu al XXXII lea și urmașul acestuia, Kesarion Breb, cel inițiat în „Eghipet” și trăit în sferele înalte la curtea imperială a rafinatului Bizanț. Regresiunea aceasta însemna nostalgia originarului, e trimiterea la arhe, la începuturi, la instaurarea primă a spiritului, adică a legii în lume. Nostalgia arhetipurilor este în fond anamnesis platonician și presupune mitul eternei reîntoarceri. (...)”
192 Dacă druizii celtici atribuiau crengii de vâsc calități curative și regeneratoare, Sadoveanu transformă aceeași creangă într-una de aur, dând titlul uneia dintre cele mai fascinante scrieri ale lui. (...) Iubirea transfigurată a lui Kesarion Breb pentru Cenușăreasa Bizanțului rămâne ca un ram-arc celest în eternitate să amintească despre cel mai pur simțământ uman.

  

OMUL ÎMPOTRIVA NATURII

Conflictul dintre lume și nelume
203 (...) Îi [omului modern] va veni greu, cu atât mai greu cu cât o prețuiește și o simte cu totul diferit decât o simte cu totul diferit decât o făceau Orfeu și Virgiliu, Buffon și Humboldt, Goethe și Eminescu, Racoviță și Antipa, Sadoveanu și Rebreanu...

Omul și literatura
213 (...) Nume de glorie precum Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Cervantes, Tolstoi, Eminescu, Rilke, Hugo, Whitman ne subjugă magnific, inițiindu-ne în marea literatură a lumii.

Omul și transdisciplinaritatea
230 (...) Dar tot „natura este cel mai bun medic și numai prin faptul că ajutăm eforturile ei mai obținem oarecare succese. În corp există un agent necunoscut care acționează pentru tot și pentru părți. Nu-i doar un scop și un efort, e o simpatie totală” (Hipocrate).

  

CÂTEVA CONCLUZII
223 (...) Este aproape imposibil ca în zilele noastre, în prezența unei cantități uriașe de informații, să mai fie un Platon, Michelangelo, Galileo Galilei sau un Newton.

 

Bibliografie
229 (...) Ciopraga Constantin, Propilee, Junimea, Iași, 1984
230 (...) Coulanges Fustel de, Cetatea antică, Meridiane, București, 1984
Delumeau Jean, Civilizația Renașterii, Meridiane, București, 1995
(...)
Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Valori și echivalențe umanistice, Eminescu, București, 1973.
(...)
Eliade Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. E. Ș. E., București, 1988.
(...)
231 Leveque Pierre, Aventura greacă, Meridiane, București, 1987.
(...)
Vernant Jean-Pierre, Mit și gândire în Grecia antică, Meridiane, București, 1995.

Istorie și utopie (CIORAN 1960)

Emil Cioran, Istorie și utopie, trad. E. Marcu (1960, Paris), Humanitas, București, 1992

 

I.Despre două tipuri de societate. Scrisoare către un prieten de departe
10 (...) La ce bun să te ştie lumea intreagă, dacă nu te va fi ştiut cutare înţelept sau nebun, un Marc Aureliu sau Nero? (...)
Prin ce frământări şi cum am izbutit să mă eliberez de-atitea patimi n-am să-ţi spun, căci ar
dura prea mult; ar fi nevoie de una din acele interminabile discuţii in care balcanicii sint —
sau mai curind erau — specialişti.
20-21 (...) Dacă Occidentul nu e iremediabil bolnav, va trebui să-şi regindească ideile care i-au fost furate şi aplicate — in mod denaturat — prin alte părţi: este, adică, datoria lui, dacă mai vrea să se afirme printr-o revenire sau printr-un rest de onoare, să-şi regăsească utopiile pe care, de dragul confortului, le-a cedat altora, trădându-şi astfel geniul şi misiunea. Deşi era de datoria lui să pună comunismul in practică, să-1 adapteze la tradiţiile sale, să-1 umanizeze, să-1 liberalizeze şi apoi să-1 propună omenirii, el a cedat Orientului avantajul de a realiza irealizabilul, de a stoarce putere şi prestigiu din cea mai generoasă iluzie modernă.
26 (...) Surd la chemările limpezimii şi la seducţia latină, simt Asia pulsindu-mi in vine: sint oare descendentul unui neam de ruşine, sau prin mine vorbeşte o rasă cindva năvalnică iar astăzi amuţită?
(...)

27 (...) Paris, 1957

 

II. Rusia şi virusul libertăţii
28-29 (..) Deopotrivă de complex in nebunia ca şi in politica lui [Ivan cel Groaznic], făcind din domnia şi, pină la un punct, din ţara sa un model de coşmar, prototipul unui delir tumultuos şi inepuizabil, amestec de Mongolie şi Bizanţ, intrunind calităţi şi defecte de han şi de bazileu, monstru incercat de furii infernale şi de melancolii sordide, sfişiat intre gustul singelui şi al căinţei, de-o veselie sporită şi incununată de rinjet — omul acesta avea pasiunea crimei; dar toţi o avem, fără excepţie: atentat contra celor din jur sau contra noastră inşine.
29 (...) Dacă ţarii sau impăraţii romani mă obsedează, e pentru că aceste slăbiciuni, ascunse la noi, apar in cazul lor la vedere. Ei ne dezvăluie pe noi nouă inşine, ne intrupează taina şi ne-o limpezesc. Mă gindesc la aceia din ei care, sortiţi unei apoteotice degenerări, ii oropseau pe cei din preajma lor şi, temindu-se să nu li se răspundă cu iubire, ii trimiteau la cazne. Erau puternici şi totuşi nefericiţi, căci nu se saturau vreodată de spaima celorlalţi. Nu par ei intruchiparea geniului celui rău care ne bintuie şi care ne şopteşte că ideal ar fi să facem gol in jurul nostru? Cu astfel de ginduri şi de instincte se făuresc imperiile: este aportul acelei tainiţe a conştiinţei unde ne ascundem tarele cele mai preţioase.
30 (...) La fel, Grecia a cunoscut izbinda in domeniul spiritului doar cind a incetat să fie o putere şi chiar o naţiune; i-au fost furate filozofia şi artele, s-a consacrat un cult creaţiilor ei, dar nu i sau putut asimila talentele; (...).
(...) După căderea Bizanţului, Moscova a devenit, pentru conştiinţa ortodoxă, cea de a treia Romă, moştenitoarea „adevăratului" creştinism, a adevăratei credinţe.
31 (...) Cind Mahomed al Il-lea a inceput asediul Constantinopolului, creştinătatea, dezbinată ca de obicei şi in plus fericită de a-şi fi şters din memorie amintirea cruciadelor, s-a abţinut să intervină. Asediaţii au reacţionat mai intii cu minie, care in faţa certitudinii dezastrului s-a preschimbat in stupoare. Oscilind intre panică şi satisfacţie secretă, Papa promise ajutoare, dar le trimise prea tirziu: la ce bun să se grăbească pentru nişte „schismatici" ? Of, „schisma" avea să prindă şi mai bine in altă parte. Să fi preferat Roma, in locul Bizanţului, Moscova? Intre duşmanul din coastă şi cel de departe il preferăm intotdeauna pe-al doilea.
33 (...) Nu chestiunea ridicolă a lui filioque a dezbinat Bisericile: Bizanţul vroia autonomia totală; Moscova— cu atit mai mult. Schisme şi erezii nu sint decit naţionalisme deghizate.
38 (...) Accept că există o ierarhie calitativă a imperiilor: mongolii şi romanii nu subjugau popoarele din aceleaşi motive, iar cuceririle lor nu au avut acelaşi rezultat. Dar nu e mai puţin adevărat că şi unii şi alţii au fost la fel de experţi in a-şi ucide adversarul reducihdu-1 la imaginea lor.
40 (...) Deocamdată, o [Europa] soarbe din ochi, la fel cum mongolii priviseră China şi turcii Bizanţul, cu diferenţa, totuşi, că a asimilat deja numeroase valori occidentale, in timp ce hoardele tătare sau otomane nu aveau asupra viitoarelor victime decit o superioritate pur materială.
41 Nimic din transparenţa şi gratuitatea mediteraneană la aceşti hiperboreeni, al căror trecut, ca şi prezent, pare să aparţină unui timp diferit de al nostru. in faţa fragilităţii şi faimei Occidentului incearcă o anume stinghereală, consecinţă a deşteptării tirzii şi a forţei nefolosite: complexul de inferioritate al celui puternic.
42 Dacă, neluihd m seamă arbitrariul incercării, ne-am amuza să stabilim in Europa zone de
vitalitate, am constata că inaintand către est instinctul devine viu şi că slăbeşte pe măsură ce mergem spre vesi Ruşii sint departe de a deţine monopolul, măcar că popoarele care-1 posedă aparţin şi ele, in grade diferite, sferei de influenţă sovietice. Aceste popoare nu şi-au spus incă ultimul cuvint, nici pe departe; unele, precum Polonia şi Ungaria, au jucat in istorie un rol apreciabil; altele, ca Iugoslavia, Bulgaria şi Romania, trăind in umbră, n-au cunoscut decit tresăriri efemere. Dar oricare le-ar fi fost trecutul şi independent de nivelul lor de civilizaţie, ele incă dispun de un fond biologic pe care zadarnic l-am căuta in Occident. Lovite, dezmoştenite, supuse unui martiriu anonim, sfişiate intre abandon şi revoltă, vor cunoaşte poate, in viitor, o compensaţie pentru atitea suferinţe, umilinţe, ba chiar pentru atitea laşităţi.
43 (...) Să ne imaginăm acum continentul nostru incorporat imperiului rus, să ne inchipuim apoi acest imperiu, prea vast, şubrezindu-se şi năruindu-se. Drept corolar — emanciparea popoarelor. Care din ele se vor ridica, aducind Europei surplusul de nerăbdare şi forţă fără de care o pindeşte o amorţire fără leac? N-am nici o indoială: sint cele menţionate mai sus. Avind in vedere reputaţia lor, afirmaţia mea o să pară rizibilă. Treacă-meargă pentru Europa centrală, mi se va spune. Dar Balcanii? — Nu vreau să-i apăr, dar nici să le trec sub tăcere meritele;
Vocaţia pustiirii, a harababurii lăuntrice, atracţia pentru un univers asemenea unui ospiciu in
flăcări, sarcasmul cu care privesc dezastrele consumate sau iminente, acreala, trindăvia de
insomniac ori de asasin — oare o atit de bogată şi grea ereditate, moştenirea celor ce vin de
acolo, să fie chiar nimic? „Sufletul" care-i apasă ca un blestem e chiar dovada că mai
păstrează resturi de sălbăticie. Orgolioşi şi pustiiţi, ar vrea să-i fulgere gloria, setea de glorie
fiind inseparabilă de voinţa afirmării şi prăbuşirii, de chemarea unui crepuscul rapid. Vorbele
lor sint aspre şi violente, cu tonuri crude şi uneori abjecte: o mie de motive ii silesc să strige
mai tare decit toţi aceşti civilizaţi pe buzele cărora strigătul s-a sleit. Sint ultimii „primitivi" ai Europei, şi poate că-i vor da un nou impuls; va fi, in ochii ei, o ultimă umilire. Şi totuşi, dacă Sud-estul e atit de cumplit, de ce, părăsindu-1 pentru partea aceasta a lumii, ai sentimentul unei căderi — e drept, voluptuoase — in gol?
44 Barbari predestinaţi, [germanii] au distrus Imperiul roman pentru ca Europa să se poată naşte; (...).
45 (...) Imperiul roman a fost creaţia unui oraş; (...

(...)

1957

 

III. La școala tiranilor
51 (...) Judecată după tiranii pe care i-a produs, epoca noastră va fi fost oricum — dar in nici un caz mediocră. Pentru a da peste unii de acelaşi calibru ar trebui să coborim in timp pină la
Imperiul roman ori la invaziile mongole.
52 (...) Iată de ce tiranii trăiesc, şi ei, sub teroare. Aceea pe care-o va cunoaşte viitorul
nostru stăpin va fi desigur amplificată de-o fericire sinistră, cum nu i-a fost dat nimănui să
cunoască, pe măsura singurătăţii lui absolute; infruntind omenirea intreagă, asemeni unui zeu
tronind in teroare, intr-o panică atotputernică, fără inceput şi sfirşit, cumulind arţagul unui
Prometeu şi aroganţa unui Iehova, el va şoca inchipuirea şi raţiunea, va sfida deopotrivă
mitologia şi teologia.
57 (...) Marea greşeală a lui Cezar a fost că nu i-a suspectat pe-ai săi, pe cei care, cunoscindu-1 de-aproape, nu-i puteau admite pretenţia că s-ar trage din zei; aşa că au refuzat să-1 divinizeze; mulţimea a consimţit, dar mulţimea consimte la orice. Dacă s-ar fi descotorosit de prieteni, in locul unei morţi fără glorie ar fi cunoscut o apoteoză prelungită, o destrămare superbă, pe măsura unui zeu adevărat in ciuda perspicacităţii sale, nu era lipsit de naivităţi, nu ştia că acei ce ne sint mai apropiaţi suit şi cei mai indirjiţi duşmani ai statuii noastre.
59 (...) Cezarismul spiritual este mai rafinat şi mai bogat in convulsii decit cezarismul propriu-zis; dacă vrei să rămină in urmă-ţi un nume, leagă-1 mai curind de o Biserică decit de un Imperiu.
62 (...) Tocmai această mediocritate o detestam pe vremea cind ii iubeam fără rezerve pe tirani, care, contrar caricaturii lor (orice democrat e un tiran de operetă), posedă un destin, ba chiar prea mult destin.
63 (...) De regulă, pentru a duce de ripă un stat sint necesare o anume pregătire, inclinaţii speciale şi chiar talent. Se poate insă intimpla ca imprejurările să fie prielnice;
64 sarcina e atunci uşoară, dovadă ţările in declin, lipsite de foc lăuntric, eşuate intr-o fundătură, sfişiate intre păreri şi tendinţe contradictorii. A fost şi cazul Greciei antice. Pentru că vorbeam de eşec, al ei a fost desăvirşit: s-ar spune că s-a străduit să-1 ofere drept model, descurajind posteritatea să facă noi incercări. incepind cu secolul al III-lea inaintea lui Cristos, Elada işi risipise substanţa, idolii ei se clătinau, viaţa politică era sfişiată intre partida macedoneană şi cea romană; ca să-şi rezolve crizele, ca să se apere de blestemul libertăţilor sale, fu nevoită să recurgă la dominaţia străină, să accepte jugul Romei timp de peste cinci veacuri: era silită s-o facă de chiar nivelul de rafinament şi corupţie la care ajunsese. Odată politeismul redus la o sumă de basme, ea avea, să-şi piardă geniul religios şi, o dată cu el, pe cel politic, două realităţi indisolubil legate: să-ţi pui la indoială zeii inseamnă să te indoieşti de cetatea pe care ei o veghează. Elada n-a putut — ca şi Roma, de altfel — să supravieţuiască zeilor săi. Ca să te convingi că şi-a pierdut, o dată cu instinctul religios, şi pe cel politic, e suficient să-i urmăreşti reacţiile in timpul războaielor civile: mereu de partea invinsului, aliată cu Pompei impotriva lui Cezar, cu Brutus impotriva lui Octavian şi Antoniu, cu Antoniu contra lui Octavian, s-a insoţit mereu cu neşansa, ca şi cum in statornicia eşecului şi-ar fi aflat o chezăşie a stabilităţii, mingiierea şi tihna ireparabilului. Popoarele sătule de zeii lor sau de care ei, zeii, s-au săturat, cu cit vor fi mai rafinate, cu atit vor pieri mai ușor.
65 Cetăţeanul se rafinează in detrimentul instituţiilor; incetind să mai creadă in ele, nu
poate nici să le mai apere. Cind romanii, in urma contactului cu grecii, au sfârşit prin a se
şlefui — adică" a slăbi —, zilele republicii erau numărate. Atunci s-au resemnat cu dictatura,
poate că-n taină chiar au chemat-o: nu există Rubicon fără complicitatea unei oboseli
colective.
Principiul de moarte, inerent oricărui regim, este mai perceptibil in republici decit in dictaturi: primele il afirmă şi-1 scot la vedere; celelalte il camuflează şi-1 neagă. E drept că ultimele, prin metodele lor, reuşesc să-şi asigure o existenţă mai lungă şi indeosebi mai bogată: ele cheamă, cultivă evenimentul, de care democraţiile mai curind se lipsesc, libertatea fiind o stare de absenţă, absenţă susceptibilă de a... degenera atunci cind cetăţenii, istoviţi de corvoada de-a fi ei inşişi, nu mai aspiră decit să se umilească şi să abdice, să-şi implinească dorul de robie. Nimic mai intristător decit vlăguirea şi falimentul unei republici: ar trebui, vorbind despre ele, să adoptăm tonul elegiei sau al epigramei sau, şi mai bine, pe acela din Spiritul legilor : „Cind Sylla vru să-i redea libertatea, Roma nu mai putu s-o primească; nu mai avea decit o brumă de virtute; şi, cum avu din ce in ce mai puţină, in loc să se trezească după Cezar, Tiberiu, Caius, Claudius, Nero, Domiţian, ea se pierdu tot mai mult in sclavie: toate atacurile i-au ţintit pe tirani, nici unul nu a ţintit tirania."
66 Dar tocmai asta e — că tiraniei poţi să-i dai de gust, căci omul preferă adesea să dospească in frica lui decit să-nfrunte spaima de a fi el insuşi. Cind fenomenul se generalizează, cezarii işi fac apariţia; cum am putea să le facem vreo vină, cind ei răspund cerinţelor nimicniciei
apelurilor laşităţii noastre? Merită chiar să-i admirăm: aleargă către clipa cind vor fi asasinaţi,
o au in minte zi şi noapte, ii acceptă spaima şi umilinţa, se gindesc la ea intr-atât, că uită de
sinucidere şi de exil, soluţii mai puţin spectaculoase, dar mai blinde şi mai plăcute. Optind
pentru tot ce-i mai greu, ei nu pot prospera decit in vremuri tulburi, ca să menţină haosul ori
ca să-i pună capăt. Epoca prielnică infloririi lor coincide cu sfirşitul unui ciclu de civilizaţie. E un lucru cert pentru lumea antică, şi tot aşa va fi pentru lumea modernă, care se-ndreaptă către o tiranie cu mult mai redutabilă decit cele ce bintuiau in primele veacuri ale erei noastre. Cea mai elementară analiză a procesului istoric ce sfirşeşte cu noi dezvăluie că libertăţile noastre vor fi sacrificate pe altarul cezarismului. Continentele vor fi sudate, unificate — dacă va fi să fie — prin forţă, şi nu prin convingere; la fel ca Imperiul roman, imperiul viitorului va fi făurit prin spadă şi se va ctitori cu participarea noastră, a tuturora, căci inseşi spaimele noastre o cer. 

(...) Primii creştini aşteptau sfirşitul lumii de la o clipă la alta; s-au inşelat doar cu citeva milenii....

 

IV. Odiseea ranchiunei
69 (...) De altfel trebuie să ne refacem forţele ca să putem reincepe lucrarea in
noaptea următoare, luind de la capăt o corvoadă ce l-ar descuraja şi pe un Hercule casap.
72 (...) Se ştie că Furiile erau considerate mai vechi decit zeii, decit Jupiter insuşi. Răzbunarea precedind Divinitatea! — Intuiţie majoră a mitologiei antice.
75 (...) Incompatibilitatea dintre făptuire şi cunoaşterea de sine pare să-i fi scăpat lui Socrate; altfel, in calitatea lui de pedagog, de complice al omului, cum ar fi cutezat s-adopte deviza oracolului, cu tot noianul de renunţări pe care le presupune şi la care indeamnă?
(...) Dacă-i adevărat că „respirăm in Unul" (Plotin), pe cine să ne răzbunăm acolo unde x>hce diferenţă se şterge, unde ne topim in identic şi ne pierdem conturul?
78 (...) La orice nivel, spiritele sint in război, iubesc şi savurează provocarea: pină şi sfinţii se pizmuiesc şi se vinează, ca şi zeii de altfel — dovadă acele veşnice incăierări, flagel al oricărui Olimp.

 

V. Mecanismul utopiei
97 (...) De la bun inceput se distinge in ea rolul (fertil sau funest, cum preferaţi) pe care-1 joacă in geneza evenimentelor nu fericirea, ci ideea de fericire, idee care explică de ce, virsta de fier fiind coextensivă istoriei, toate epocile se-ntrec să bată cimpii despre virsta de aur. (...)
„În curind va veni sfirşitul a toate cele; şi va fi un nou cer şi un nou pămint", citim in
Apocalipsă.
99 (...) Dar utopie, să ne aducem aminte, inseamnă niciunde.
100 (...) Dar cine-i deschis acestei idei şi o apreciază va citi, in Scripturi, cu perverse delicii, figuri şi clişee ce vor face carieră la Patmos: „...şi soarele se va intuneca, iar luna se va face roşie ca singele... şi stelele cerului vor cădea in ţărină... şi toate seminţiile pămintului se vor tingui..., şi toate se vor intimpla mai inainte ca această generaţie să piară."
101 (...) „...iar din gura lui ieşi o sabie ascuţită, ca să lovească noroadele. " — Clişee ale groazei, procedee literare, desigur. in ele avea să lunece şi Sfintul Ioan atunci cind a optat pentru acea superbă vorbire in dodii, etalare de prăbuşiri, preferabilă, in definitiv, descrierilor de cetăţi şi insule in care o fericire impersonală te sufocă, in care „armonia universală" te incorsetează şi te zdrobeşte. (...) Se poate judeca după următoarea mostră din Călătorie in
Icaria*:„(...)”
*Voyage en Icarie (1842) de Etienne Cabet. (N. t.)
102 (...) Recomand descrierea Falansterului ca pe cel mai eficient vomitiv.
105 (...) Pentru cei din stirpea lui Tacit nu există Romă ideală.
Izgonind iraţionalul şi ireparabilul, utopia se opune de asemeni Tragediei, paroxism şi
chintesenţă a istoriei. (...)
Închise timp de peste cinci mii de ani, porţile raiului au fost redeschise, ne spune Sfintul Ioan Gură de Aur, in clipa când Cristos işi da suflarea din urmă; (...).
106 (...) Boala ce-1 chinuie — efect al unei rupturi produse la inceputuri — il impiedică să proiecteze virsta de aur ui viitor; in schimb, o concepe spontan pe-aceea din vechime, primordială; la aceea rivneşte, şi nu atit pentru a huzuri, cit pentru a se pierde-n ea,
pentru a-şi lepăda aici povara conştiinţei. Se reintoarce la obirşia timpului pentru a regăsi
acolo raiul cel adevărat, cel pe care-1 regretă.
107 (...) Chiar şi ideea unei cetăţi ideale este un chin pentru raţiune, o incercare ce onorează inima dar descalifică intelectul. (Cum s-a putut cobori un Platon pină-ntr-acolo? El este, era să uit, strămoşul tuturor acestor rătăciri, reluate şi agravate de Thomas Morus)
109 Cind Cristos afirma că „impărăţia lui Dumnezeu" nu este nici „aici", nici „dincolo", ci
inlăuntrul nostru, el condamna cu anticipaţie construcţiile utopice, pentru care orice
„impărăţie" este inevitabil exterioară, fără nici un raport cu eul profund ori cu mintuirea
noastră individuală^ (...) Incapabili să găsească „impărăţia Domnului" inlăuntrul lor sau mai curind prea vicleni ca să vrea s-o caute-n ei, creştinii au situat-o in viitor: au pervertit invăţătura lui Isus cu scopul de a-i asigura reuşita. De altfel chiar Isus intreţine echivocul; pe de-o parte, răspunzind insinuărilor fariseilor, propovăduieşte o impărăţie interioară, atemporală, iar pe de alta le dă de inţeles discipolilor că mmtuirea fiind apropiată vor fi martori, ei şi „generaţia lor", la sfirşitul lumii acesteia. inţelegind că oamenii ar acepta martiriul pentru o himeră, dar nu pentru un adevăr, a trebuit să ţină seama de slăbiciunea lor. Dacă ar fi acţionat altfel, şi-ar fi compromis lucrarea. Dar ceea ce era la el concesie sau tactică, la utopişti va fi postulat sau pasiune.
112 Gindiţi-vă la efectele creştinismului la inceputurile sale: a dat o lovitură fatală  societăţii antice, a paralizat-o şi a lichidat-o; in schimb, a fost o bine-cuvintare pentru barbari, cărora le-a exacerbat instinctele. Nici vorbă să regenereze o lume decrepită: nu i-a regenerat decit pe cei deja regeneraţi.

 

VI. Vârsta de aur
118 (...) „Zeii, ce-au casa-n Olimp, mai intii făvrit-au pe lume Neamu-unor oameni de aur, cu duh cumpătat şi cuminte, Care au fost intr-o vreme, cind domn peste cer era Cronos. Netulburaţi de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii, Nu cunoşteau suferinţa ori truda, şi nici bătrineţea Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene miini şi picioare Se veseleau in petreceri, feriţi de orice amaruri. Moartea uşoară ca somnu-i primea şi averile toate Ei stăpineau, căci pămintul cel rodnic din propria-i vrere Fructe dădea din belşug, paşnici trăiau şi in tihnă..."
(Hesiod, Munci şi zile *)
Acest tablou al virstei de aur seamănă bine cu acela al Edenului biblic. Şi unul, şi celălalt sint cit se poate de convenţionale: irealitatea nu ar putea să fie dramatică. Qricum, au meritul de a fixa imaginea unei lumi statice, in care identitatea se oglindeşte neincetat in sine, unde domneşte prezentul veşnic, timp comun tuturor viziunilor paradisiace, timp conceput in opoziţie cu insăşi ideea de timp. (...)
* Traducere de Dumitru T. Burtea. (N. t)
119 (...) Dulceaţa virstei mitologice ne ispiteşte atunci dureros sau, dac-am fost cititori statornici ai Genezei, reverii nostalgice ne poartă in toropeala preafericită a grădinii dintii, in timp ce spiritul nostru invocă ingerii şi-ncearcă să le pătrundă misterul.
120 (...) „Izvoarele vieţii", pe care zeii, după spusa aceluiaşi Hesiod, ni le-au ascuns, Prometeu şi-a propus să ni le dezvăluie. Vinovat pentru toate nenorocirile noastre, nu era conştient de ce face, deşi se fălea cu luciditatea lui. Cuvintele pe care i le atribuie Eschil sint exact contrariul celor citite adineauri in Munci şi zile: „Altădată oamenii vedeau, dar nu vedeau cum trebuie; ascultau, dar nu inţelegeau... Făptuiau, dar fără judecată." Tonul e uşor de sesizat; de prisos să cităm mai departe. Ceea ce li se reproşa era, intr-un cuvint, că se cufundă in idila primordială şi işi urmează legile firii, nealterate de conştiinţă. Trezindu-i pe oameni la spirit, despărţindu-i de aceste „izvoare" de care inainte se bucurau fără a căuta să le sondeze adincimile sau sensul, Prometeu nu le-a adus fericirea, ci blestemul şi chinurile titanismului. Conştiinţa? Se lipseau foarte bine de ea; dar Prometeu le-a impus-o, le-a virit-o pe git, iar ea a declanşat in ei o dramă care se prelungeşte in fiecare din noi şi care nu se va sfirşi decit o dată cu specia.
121 (...) Dacă cineva a inţeles, acela a fost vulturul, care, ghicindu-ne viitorul, a vrut să ne cruţe de chinurile ce ne aşteptau. Dar primul impuls fusese dat: oamenii prinseseră gust pentru manevrele seducătorului care, modelindu-i după chipul şi infăţişarea sa, i-a invăţat şi pe ei să scotocească in dedesubturile vieţii, in ciuda interdicţiei zeilor. Indiscreţiile şi crimele cunoaşterii, curiozitatea ucigaşă ce ne impiedică să ne armonizăm cu lumea, toate pornesc de la el: idealizind cunoaşterea şi actul, n-a ruinat el oare totodată fiinţa, iar o dată cu fiinţa şansa virstei de aur?
122 (...) Nimeni nu poate tulbura nepedepsit inconştienţa originară; cei care, urmindu-i exemplul, au atentat la ea, i-au impărtăşit inexorabil destinul: sint devoraţi şi ei, au parte, la rindu-le, de stânca şi de vulturul lor.
124 Restul, cvasitotalitatea oamenilor, deşi se recunosc incapabili de asemenea sacrificiu, tot nu renunţă la căutarea unui alt timp; din contră, o fac cu indirjire, insă cu gindul să-1 plaseze in lumea aceasta, conform recomandărilor utopiei, care incearcă să impace prezentul veşnic cu istoria, dulceaţa virstei de aur cu ambiţiile prometeice — sau, ca să recurgem la terminologia biblică, incearcă să refacă Edenul cu mijloacele păcatului originar, redindu-i astfel noului Adam privilegiile celui din vechime.
125 (...) Altfel stau lucrurile cu cei chinuiţi de demonul aminării. „Ceea ce se poate amina cu folos se poate, cu şi mai mult folos, abandona", repetă ei impreună cu Epictet, deşi pasiunea lor pentru aminare nu provine, ca la filozoful stoic, dintr-un considerent moral, ci dintr-o spaimă aproape metodică şi dintr-o silă prea inveterată ca să nu capete aspectul unei autodiscipline sau al unui viciu.
126 (...) Incapabili să-1 desluşească in străfundul naturii lor şi prea grăbiţi ca să-1 poată extrage din ea, modernii aveau să-1 proiecteze in viitor; iluziile lor sint rezumate in epigraful jurnalului saint-simonian, Producătorul: „Virsta de aur, pe care o tradiţie oarbă a situat-o in trecut, se găseşte in faţa noastră."
127 (...) Prometeu a vrut să-1 intreacă pe Zeus; (...).
128 Se ştie că Pelagius (un celt, un naiv), negind efectele păcatului originar, tăgăduia greşelii lui Adam orice putere de-a inriuri posteritatea. (...) Nu vreau să spun că autorii de utopii s-au inspirat din ea in mod direct; dar nu se poate contesta că in gindirea modernă există, opus augustinismului şi jansenismului, un intreg curent pelagian — incununat de cultul progresului şi de ideologiile revoluţionare — după care oamenii ar forma o masă de aleşi virtuali, eliberaţi de păcatul originar, ce pot fi modelaţi după dorinţă, predestinaţi binelui, susceptibili de toate perfecţiunile. (...) Pelagius, ca şi discipolii săi indepărtaţi, pleacă de la o viziune inverşunat optimistă asupra naturii umane.
129 (...) Vreţi să construiţi o societate in care oamenii să nu-şi mai facă rău unii altora? Nu-i lăsaţi să intre in ea decit pe abulici. În concluzie, nu avem de ales decit intre o voinţă bolnavă şi o voinţă rea; una generoasă, pentru că e rănită, imobilizată, ineficientă; cealaltă distructivă, aşadar activă, animată de un principiu dinamic: e chiar aceea ce intreţine febra devenirii şi naşte evenimentele. Lipsiţi-1 pe om de ea, dacă mizaţi pe virsta de aur!
130 (...) Ne indreptăm spre infern in măsura in care ne depărtăm de viaţa vegetativă, a cărei pasivitate ar trebui să fie soluţia universală, răspunsul suprem la toate intrebările noastre; groaza pe care ne-o inspiră ne-a transformat in această hoardă de civilizaţi, monştri atotştiutori ce ignoră esenţialul. (...) Eliberaţi de griji şi de orice oprelişti, am fi abandonaţi nouă inşine: beţia ce ne-ar cuprinde atunci ne-ar face de mii de ori mai răi decit ne face servitutea. E un aspect al decăderii noastre ce le-a scăpat anarhiştilor, ultimii din şirul pelagienilor; totuşi, faţă de predecesorii lor, aceştia au avut meritul de a respinge — prin cultul
inchinat libertăţii — toate cetăţile, incepind cu cele „ideale", şi de a le inlocui cu un nou soi de
himere, mai strălucite şi mai improbabile decit cele vechi.
132 (...) Suferinţa, la inceputurile ei, speră in venirea virstei de aur aici, pe pămint, işi caută in ea un reazem, intr-un fel se fixează in ea; dar pe măsură ce se adinceşte, suferinţa ii intoarce spatele, preocupindu-se numai de sine insăşi. Din complice a sistemelor utopice, iat-o că devine adversara lor, desluşind in ele un pericol de moarte pentru dăinuirea propriilor chinuri, al căror farmec tocmai 1-a descoperit. La fel ca personajul Subteranei *, ea va pleda pentru
haos, se va ridica impotriva raţiunii, impotriva lui „doi ori doi fac patru", impotriva „palatului
de cristal", replică a Falansterului.
Cel care-a cunoscut infernul, nenorocirea planificată, ii va regăsi cumplita imagine simetrică
in cetatea ideală, fericire universală pe care o respinge oricine a suferit enorm: ostilitatea lui
Dostoievski faţă de ea a mers pină la intoleranţă.
133 (...) „Voi nu mai aveţi obsesii, doar noi mai avem", par să le spună ruşii occidentalilor prin intermediul lui Dostoievski, obsedatul prin excelenţă, robit, ca toate personajele sale, unui singur vis: acela al virstei de aur; fără de care, ne asigură el, „popoarele nu vor să trăiască şi nici măcar nu pot muri".
134 Dostoievski va face din el subiectul unui vis pe care-1 va atribui succesiv lui Stavroghin, lui Versilov şi „omului ridicol". „În muzeul din Dresda există un tablou al lui Claude Lorrain care in catalog figurează sub titlul Acis şi Galateea... Acesta era tabloul pe care l-am văzut in vis, dar totuşi nu ca un tablou, ci ca o realitate. Se făcea că există, la fel ca in tablou, un colţ din arhipelagul grecesc, şi eu, pare-se, mă intorsesem cu trei mii de ani in urmă. Valuri albastre şi mihgiietoare, insule şi stinci, ţărmuri infloritoare; in depărtare o privelişte incintătoare, chemarea soarelui care apune... Aici era leagănul omenirii... Oamenii se trezeau şi adormeau fericiţi şi nevinovaţi; pădurile răsunau de cintecele lor vesele; prisosul forţelor lor abundente se revărsa in dragoste, in bucurie naivă. Şi eu il simţeam, in timp ce discerneam viitorul nemărginit care ii aştepta şi pe care nici nu-1 bănuiau, şi inima mea se infiora la aceste ginduri." (Demonii *) (...) În Adolescentul, constatăm, acest tablou se intunecă intru citva; se va intuneca de-a binelea in Visul unui om ridicol. Virsta de aur şi clişeele ei sint prezentate aici cu mai multă precizie şi pasiune decit in cele două vise precedente: o viziune de Claude Lorrain comentată de un Hesiod sarmat.
* Traducere de Marin Preda şi N. Gane. (N. t) .
136 (...) (Jurnalul unui scriitor *) Dar urma să fie şi mai rău: aveau să descopere că mai presus de viaţă stă conştiinţa vieţii, iar cunoaşterea „legilor fericirii" e mai presus de fericire. Din clipa aceea au fost pierduţi; despărţindu-i de ei inşişi prin lucrarea diavolească a ştiinţei, aruncindu-i din prezentul veşnic in istorie, nu reeditase „omul ridicol", pe socoteala lor, erorile şi nebuniile lui Prometeu?
138 De vreme ce o voce atit de autorizată ne-a desluşit inconsistenţa vechii virste de aur şi
nulitatea celei viitoare, va trebui să tragem cuvenitele invăţăminte şi să nu ne mai lăsăm amăgiţi de basmele lui Hesiod sau Prometeu şi cu atit mai puţin de sinteza pe care-au incercat-o utopiile.
140 (...) Se va spune cumva că inlocuim o fantomă cu alta, că prezentul veşnic la care visăm nu-i mai de soi decit basmele virstei de aur şi că eul originar, temei al speranţelor noastre, ne duce cu gindul la vid şi de fapt nici nu-i altceva?

 

Addenda: Constantin Noica, Răspuns al unui prieten îndepărtat
143 (...) Par undeva ne intrebăm dacă nu ai ales să fii — un simplu „poet celt de limbă latină".
146 (...) Dar nu vei rămihe aşa, un simplu poet celt de limbă latină: dacă nu vei putea sparge matca acestei limbi admirabile, iţi vei lua apele şi te vei muta cu ele cu tot — aşa cum spunea despre Olt poetul acela din satul tău ardelean — intr-altă ţară, intr-altă limbă, in cine ştie ce limbă a profeţilor de ieri sau de miine, in care să-ţi poţi exprima din nou dezgustul tău de om faţă de om. in tine ştim bine că e ceva din suprema neconsolare a fiinţei umane.
148 (...) Idealurile libertare ale celor de culoare sint simple resturi ale pathos-ului european al libertăţii, umanismul oriental se iveşte doar ca o replică la problematica apuseană a omului, inginerismul şi materialismul lor sint simple plante de imprumut, iar pină şi comunismul acesta, fie speculativ, fie aplicat, ce caracter rezidual nu ar putea avea şi el in ochii cuiva, faţă de banchetul lui Hegel şi al culturii occidentale — in măsura in care nu ar şti să arate că e capătul lor de drum! Iar dacă toate acestea sint resturi, miezul lor unde este?
149 (...) Atunci, problema omului european ar fi — ţi-o mai spuneam — să impace pe Pascal cu Aristotel sau pe Pascal cu el insuşi.
150 N-ai vroit să vezi niciodată şansele spiritului de geometrie de a se rafina pină la a da socoteală de rostul subtil al lumii şi omului, n-ai sperat niciodată nimic de la logică şi logos pur.
151 (...) Poate că Joseph de Maistre avea pentru o dată dreptate: geniul Răsăritului — nu atit ortodoxia, cum spunea el — nu rezistă la civilizaţie.
153 (...); că, fiind astfel o luptă contra femeii şi o suplantare a ei pe toată intinderea
registrului feminin, socialismul işi insuşeşte ceva din ethosul feminin şi este ca şi o revoluţie de amazoane, o afirmare a elementului slab, care, tocmai pentru că e slab, are nevoie să paralizeze tot ce este masculin, aşa cum amazoanele trebuiau să taie cite o mină şi un picior fiecărui exemplar mascul; că e o punere in minorat a tuturor, de către cei cu conştiinţa minoratului, dar şi cu idealismul celui slab, şi că, in acest sens, este incărcat de un sincer
idealism, ba poate că trăsătura cea mai izbitoare, in practică, a acestui materialism ştiinţific este de a fi un idealism in sens comun, o zvicnire, sinceră la unii, provocată la alţii, către idealuri vagi, către miine, către altceva, către „des lendemains qui chantent", către „noi", către toţi şi nimeni, către zei, poate mai ales către zei.
155 (...) Ca Islamul? Ca turcii aceia, despre a căror sterilitate in istorie tu ai scris acum mulţi ani pagini atât de adevărate, incit, dacă aş fi fost turc, te-aş fi sugrumat?
(...)
1957*
*N. ed.— La 16 februarie 1974, Noica scria (v. Jurnal de idei. Bucureşti, Humanitas, 1990, p. 227): „Am găsit in chip miraculos scrisoarea din '57 către C, o scrisoare de care aproape că şi uitasem. imi amintesc ca o trimisesem lui C. atunci ca s-o publice in NRF ca răspuns la a sa — sperind că o va traduce el, cu extraordinara sa franceză —, dar mi-a scris că n-o publică spre a nu-mi face rău. incheia scrisoarea spunind: je te dis une chose: tu es quelqu 'un. Imi amintesc că mi-a făcut plăcere; dar in 1972, cind l-am revăzut, am uitat să-1 intreb dacă mai are scrisoarea. O recitesc acum, imi amintesc de tot ce investisem sufleteşte in ea, de tot ce s-a intimplat din cauza ei, de tot ce a urmat — şi-mi spun: du-te dracului de viaţă, că frumoasă mai eşti!