A. I. Odobescu (PĂCURARU 1966)

D. Păcurariu, A. I. Odobescu, Editura Tineretului, București, 1966, 120 p.

 

I.Copilăria. Primii pași în studiu și în creație

5 (...) [Ion Odobescu] De tânăr a intrat în oștire, participând, la început ca pandur, apoi ca ofițer înrolat în armata rusă, la războiul Rusiei cu turcii. (...) În timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1829 avea gradul de polcovnic (colonel) și făcea parte din armata de ocupație. (...)

6 (...) Bunicul mamei lui Odobescu, doctorul Dumitru Caracaș, cu studii făcute la Berlin, a scris în limba greacă o Poemata medicala. (...)

7 (...) De la Constantin Caracaș [fiul lui D. Caracaș] ne-a rămas în manuscris o Topografie a Țării Românești, în grecește, tradusă ulterior în limba română(1). (...) În casa părintească, Catinca Caracaș a învățat limba greacă și franceză și, având la îndemână biblioteca bogată a tatălui, a putut, până la vârsta de 20 de ani  - vârstă la care s-a căsătorit – să-și formeze o cultură întinsă, impresionantă dacă o raportăm la zestrea intelectuală a cucoanelor vremii. (...)

1 = Ms. 4794, Biblioteca Academiei RSR.

 

II. Debutul publicistic. Poet și traducător

18 (...) [Paris, 1850] Își adâncește cunoștințele de limbă și literatură franceză și, mai ales, de limbă latină și greacă, studiază temeinic istoria artelor și arheologia. (...)

22 (...) Odobescu se mișcă cu o mare ușurință în câmpul vast al artei universale, de la origini până în epoca lui, și face aprecieri competente și pătrunzătoare, de om temeinic inițiat, în legătură cu marii artiști ai lumii: Rafael, Michelangelo, Leonardo da Vinci, Gros, Gericault, Praxiteles etc. (...) Cât privește arhitectura, Odobescu constată că, după cele două mari școli în Europa – greacă și gotică – corespunzând spiritului unor popoare diferite și unor epoci diferite, a urmat, în epoca mai modernă, o concepție foarte eclectică care dăinuie și azi.

25 (...) Într-o epocă în care scrierea limbii române se află încă sub imperiul arbitrariului, scriitorul, afirmă Odobescu, trebuie să știe să ocolească tendințele latiniste, cele influențate de sintaxa limbii franceze, ca și cele arhaizante cu iz slavon, după limba vechilor traduceri de cărți bisericești. Pledând pentru împrumuturi din alte limbi, Odobescu respinge concepțiile puriste, care preconizau scoaterea din limbă a cuvintelor de origine nelatină. Elemente eterogene există în toate limbile neolatine, dar nimeni nu s-a gândit să le scoată în mod arbitrar, pentru că ele au intrat deja în structura organică a limbilor respective, conferindu-le acestora caracterul original. „Într-un cuvânt – conclude autorul – ideea noastră e că trebuiește să respectăm limba care e în gura poporului nostru, s-o păstrăm în întregimea sa, și cât despre adausele cerute de deosebitele trebuinți, să le facem prin împrumuturi din limba latină sau chiar și din limbile moderne când cuvintele trebuincioase însemnează lucruri locale și moderne; (...)”.

26 (...) În ce privește „frumoasele modeluri”, autorul consideră ca esențiale pentru orice scriitor modern cunoașterea, înainte de toate, a literaturii vechi grecești și a literaturii latine, care „sunt pline de capete d operă care trebuie studiate cu luare-aminte; întrâ-nsele, nu numai întregul scrierii înfățișează o măreață priveliște, dar încă și amănuntele sunt vrednice de a fi cercetate cu curiozitate. Astfel trebuie să fie o compunere literară sau artistică ca să fie desăvârșită: măreață în întregimea sa și plină de grații când o privește cineva de aproape; astfel sunt scrierile de căpetenie ale literaturii grecești și romane. Oricine vrea să fie literat trebuie să cunoască adânc aceste două comori; trebuie să le studieze mai mult decât oricare alte părți, fiindcă ele singure pot forma cu desăvârșire bunul fond și gustul și că ele sunt temeiul multor literaturi moderne”. Antichitatea greco-latină oferă, așadar, scriitorului modern, mai mult decât oricare epocă, exemple de perfecțiune artistică.

27 Romantismul, identificat în mod abuziv cu literaturile nordice luate în ansamblul lor, de la origini până la contemporaneitatea scriitorului, ca și cuperioade mai noi – acestea într-adevăr romantice – ale literaturilor sudice, neolatine, nu poate avea, în concepția lui Odobescu, aceeași valoare exemplară. (...)

28 Fire de epicureu, de o jovialitate nu explozivă, ci ponderată și calmă, intelectual umanist năzuind spre erudiție, cu preocupări temeinice de arheologie, Odobescu vedea, în mod firesc, întruchiparea perfecțiunii artistice în vechea artă greco-latină, expresie, după părerea sa, a echilibrului interior, a armoniei formei și a perfecțiunii, pe care o recomandă ca model artiștilor contemporani. Îndemnul de a studia și prelua experiența literaturii clasice din antichitate avea în vedere nu imitarea în întregime, ducând la pastișarea ilustrelor modele („(....) Nu, multe idei s-au schimbat, unele s-au dezvoltat, altele au pierit cu totul de pe când scriau grecii și romanii. Religia pe care ei se bizuiau s-a desființat cu totul pentru noi; (...); istoria lor, deși ne este cunoscută, dar ne atinge mai puțin decât a noastră sau a popoarelor contimporane cu noi. (...)), ci doar preluarea unor modele de creație: grijă pentru compunerea migăloasă a frazei, pentru perfecțiunea compoziției, a formei; simplitate și echilibru în exprimarea sentimentelor. (...)

29 (...); de asemenea, studiul Satira latină, temeinic informat privind evoluția satirei la greci și la romani și vădind, la autor, o excepțională aplicare ca exeget. (...)

31 (...) În poezia C..., de pildă, imaginea iubitei e înfățișată în genul lui Anacreon:

„Eu cred că scânteie,

Dintr-alt foc nu iese

Decât din lumina

Negrilor tăi ochi.

Pe mai dulce undă

Decât neagra-ți buclă

Nu poate adia.”

Poezia A... cuprinde aproape toate elementele de decor ale poeziei pastorale: cadru festiv de natură în care frunzele șoptesc legănate de zefiri, filomele, echo, care multiplică cântecul de iubire al iubitei. (...)

33 (...) Preferințele i se îndreaptă spre clasicii antichității, ca și spre romanticii contemporaneității sale. Astfel, traduce Cântul I din Iliada și Odiseea lui Homer, de asemenea primul cântec din Georgicele lui Virgiliu, Mimii lui Herondas, câteva ode din Horațiu, precum și fragmente din operele lui Hesiod, Teogonia, poem tratând despre nașterea zeilor, carte de seamă a literaturii vechi grecești și Lucrări și zile, un fel de cod poetic al agriculturii în sensul Georgicelor lui Virgiliu de mai târziu. Traducerile sunt făcute în proză, imitând ritmul cantitativ al vechilor texte clasice. (...)

35 (...) Prin traducerile lui clasice, ca și prin studiul său dedicat satirei latine, scriitorul începe să valorifice o altă latură, umanistă, a formației și a structurii sale, afirmată larg mai târziu, în anii maturității depline, (...).

 

III. „Scenele istorice”

37 (...) În „România literară” publică articolul despre Satira latină, (...). (...)

(...) Romantismul, repudiind orientarea clasicilor, când era vorba de trecut, spre antichitate, manifesta interes pentru istoria evului mediu și contemporană, (...).

38 (...) Tânărul student valah suferă puternic înrâurirea romantică, am văzut, în creația sa lirică, ca și în încercările sale în proză, deși, prin preocuparea sa, de exeget și traducător, pentru literatura greacă și latină, el trădează încă pe de acum un spirit echilibrat, predispus mai curând orientării într-o direcție clasică. (...)

42 Punctul de plecare sunt (...), precum și istorici străini, Fr. Forgas, M. Siegler, D. Fotino, Joseph von Hammer (Istoria imperiului otoman), Du Cange (Istoria Bizanțului), (...).

43 (…) [Mihnea Vodă cel Rău] (…); plănuiește să ademenească pe toți membrii familiei vrăjmașe în capitală, pentru a-i suprima, dar aceștia fug peste Dunăre, de unde vin cu armată și-l gonesc pe tiran, (…). (…) Când află că planul său de a-i suprima pe Craiovești i-a fost dezvăluit și aceștia au fugit peste Dunăre, „(…)”.

45 (…) Ca să-și consolideze poziția politică ea [Doamna Chiajna] pune la cale căsătoria celor două fiice ale sale cu personalități politice influente la Poartă. (…)

47 (…) Eroina a trăit mulți ani, după lupta cu moldovenii, într-o viață plină de peripeții și a sfârșit la Constantinopol. (…)

 

IV. Cercetător al tradițiilor culturii naționale și al folclorului. Câteva ore la Snagov. Dispute folclorice

54 Odobescu, care asigura conducerea redacției, a publicat aici numeroase lucrări: (…); două întinse studii de folclor (Cântecele poporane ale Europei răsăritene și Răsunete ale Pindului în Carpați), caldă pledoarie, pe linia scriitorilor pașoptiști, în favoarea poeziei populare, studii cu totul remarcabile pentru concepția înaintată, prin informația largă și prin faptul că inițiază la noi cercetarea comparată a folclorului. (...) În sfârșit se mai cuvine menționată, între lucrările valoroase ale scriitorului publicate în „Revista română”, originala bucată Câteva ore la Snagov, (...) prefigurând Pseudo-Kyneghetikos, opera literară de căpetenie a scriitorului.

56 (...) Autorul folosește citate, alese cu pricepere și gust din Istoria împăraților otomani..., până la acea dată netipărită, pentru întregirea biografiei lui Ienăchiță [Văcărescu, „Revista română”, 1861] și pentru a învedera talentul de memorialist al acestuia. (...)

58 (...) Autorul constată o puternică influență slavă, într-o epocă îndepărtată, influență care  nu a schimbat caracterul latin al limbii române. Acestei influențe vechi i s-au adăugat altele, tot slave, de către traducătorii secolelor XVI și XVII, care nu găseau în limbajul uzual expresii adecvate pentru a transpune în românește termeni abstracți pentru interpretarea ideilor filosofice și morale, termeni tehnici privind administrația, viața socială și politică și le luau din limba oficială, care, în cancelarii și în biserică, era slavona.

59 Această influență slavonă, venită mai târziu, dispare cu timpul, prin cultivarea cu grijă a limbii. Cealaltă, mai veche, nu poate dispărea pentru că ea a fost asimilată organic și limba nu poate fi concepută fără acest element slav. „Să nu sperăm niciodată – afirmă Odobescu, în sensul lui Eliade (din Prefața Gramaticei), al lui Negruzzi și Russo, cu o logică și argumentație mai savantă însă -  și chiar să nu voim a șterge urmele înrâuririi primitive, căci atunci putem zice că, împreună cu dânsa, va dispare și limba română cu caracterul său propriu și constitutiv, cu originalitatea sa de limbă neolatină formată sub o influență diferită de acelea ce au predominat al formarea limbilor neolatine din occident, surorile ei. Provențalii, italienii, francezii, spaniolii, portughezii au urmat, în dezvoltarea limbii lor, căi cu totul diferite de aceea în care, de la început, a fost aruncată limba latină din Dacia. Alte elemente, alte influențe au determinat modificarea limbii latine la dânșii; altele cu totul au fost la noi. (...)” Săgeata era aruncată latiniștilor (al cărui reprezentant era și Cipariu), împotriva cărora va porni mai târziu în Academie o acerbă campanie. (...)

60 (...) Citând în sprijinul concepției sale păreri la fel de entuziaste ale unor nume celebre, într-o înșiruire capricioasă (Herder, Mickievicz, Platon, Montaigne), el subliniază bogăția de simțire și de limbă oferite de poezia populară, simplitatea și profunzimea ei. (...)

61 Relevând, în încheiere, comunitatea de viață sufletească, reflectată în folclor, a  popoarelor din răsăritul Europei, menită, după părerea sa a forma împreună un stat confederativ (ideea o avusese și Bălcescu și alți pașoptiști, după revoluție; la 1861 însă, în mijlocul entuziasmului național care nu se stinsese încă după înfăptuirea Unirii, ea era depășită), autorul își propunea să studieze folclorul acestor popoare pentru a releva „ce datine au schimbat cu noi aceste națiuni apropiate pe țărmurile Dunării sau pe plaiurile Carpaților și Balcanilor și, repurtând apoi orice lumină ni se va ivi sau chiar ni se va năluci, la țara noastră, ne vom cerca într-astfel să lămurim oareșicum vechile noastre datine”. Articolul [Cântecele poporane ale Europei răsăritene] este urmat de un studiu amplu, Răsunete ale Pindului în Carpați, în care se demonstrează originea elenică a unor motive frecvente în poezia populară românească, stăruindu-se cu deosebire asupra motivului Mioriței, provenit, după opinia autorului, din anticul cântec elinesc al Linului  (tânărul stins în floarea vârstei). Studiul, cu erudite și nu o dată subtile incursiuni în mitologia și literatura Greciei antice, inaugurează, la noi, cercetarea comparată a folclorului. (...)

62 (...) În 1879, scria o prefață la cartea acestuia [Petre Ispirescu], Poveștile unchiașului sfătos, prelucrarea a unor basme mitologice grecești, (...).

67 (...) În fața personalității lui Matei Basarab, asupra căreia se insistă pe larg – (...), pentru actul prin care se elibera mănăstirile din țară de sub tutela mănăstirilor străine, spre care era îndreptat cea mai mare parte a venitului mănăstirilor noastre – (...):

68 „(...) Îmi pare că te văd, diplomat iscusit, râzând înghesuit în barba-ți căruntă, când, cu un cusur subțire, îți bătuși joc de agaoa turcească ce venea spre a te mazili și-l ocoliși, pe dealul Văcăreștilor, cu o guardie de onoare, care, cu fitilul la puște, îl oprea să intre în București”.

69 (...) Și autorul conchide cu maliție: „în sfârșit, bieții părinți arătau în tot chipul câtă jale simt, unde li se răpise antica îmbelșugată trândăvie (...)”. (...) „Plătica de Snagov ar merita o lungă disertațiune științifică în care s-ar spun numele ei pe latinește (...)”.

71 (...) Adoptarea de către adunare a ortografiei elaborată după principiile latiniste ale lui Cipariu și impusă astfel ziarelor, cărților școlare și, în genere, scrisului românesc din Transilvania, îl nemulțumește de asemenea. (...) Articolul referitor la adunarea Astrei din 1862 [Brașov] marchează începutul polemicei autorului cu latiniștii, polemică reluată și dusă, cu larg ecou în epocă, după 1870, în cadrul Academiei. (...)

(...) Cu prilejul dezbaterii problemei secularizării pământurilor mănăstirești, care alcătuiau un sfert din suprafața arabilă a țării, Odobescu exprimă părerea că aceasta să se facă nu în scopul împroprietăririi țăranilor lipsiți de pământ, cum preconizau patrioții luminați ai timpului, ci în folosul instituțiilor de cultură și binefacere, precum și a unei acțiuni mai largi de emancipare culturală a popoarelor creștine din orientul Europei. (...) Neizbutind să-și impună părerile, susținute și într-o broșură tipărită în limba franceză cu acest prilej sub pseudonim (Etudes sur les droits et les obligations des monasteres roumaines dediees aux Saint-Lieux d Orient par l Archimandrite Agathon Otmenedec – Studii asupra drepturilor și obligațiilor mănăstirilor românești închinate Locurilor Sfinte din Orient, de arhimandritul Agathon Otmenedec), demisionează din minister.

74 (...) Ca membru al Academiei (ales la 10 septembrie 1870, la propunerea lui A. Papiu-Ilarian și a lui I. Hodoș), el a dus o luptă susținută împotriva latinismului, contribuind în mare măsură la înfrângerea acestuia. (...)

75 „(...) D-lui crede că nu este în dreptul lexicografilor de a modifica până într-acest punct o limbă, de a introduce într-însa un așa îmbelșugat material propriu și de a lepăda din ea așa multe forme și terminațiuni înrădăcinate în limbă, precum sunt, de exemplu, toate cuvintele, chiar de origine latină, cu terminațiunile în ială, iță, nic etc pe care d-nii Laurian și Massim le-a aruncat în gunoiu Glosariului. (...)” De un mare efect, în combaterea latinismului, stârnind haz în presă și în cercuri largi ale opiniei publice, a fost prânzul dat de el în 1871 membrilor Academiei, prânz la care lista de bucate era întocmită în spiritul jargonului latinist, în care Laurian și Massim redactaseră primul dicționar al limbii române. Gluma lui Odobescu a prins, demonstrând la ce aberații hilariante ducea concepția etimologizantă a adepților latinismului. (...)

 

V.Pseudo-Kyneghetikos

77 (...) „Am luat dar pretențioase hotărâri – concludea autorul [scrisoare către C. Cornescu] – a le deșerta într-un volum osebit, cel voi tipări numai pe seama lor, și care, sub un titlu pedantesc și arhaic, spunând vânătorilor numai lucruri ce sunt cu totul de prisos artei lor, va întocmi un fel de Fals tratat vânătorie, Pseudo-Kyneghetikos, în opozițiune fățișă cu Manualul tău [vânătorului], care, deși mai scurt, este însă fără îndoială cu mult mai folositor celor care vor să învețe ceva cu temei.”

78 (...) Laokoon – sau despre limitele dintre artele plastice și poezie de Lessing este un studiu comparat, urmărind metodic tratarea aceluiași motiv în artele plastice, precum și de către poeți. (...)

80 (...) De aci o lungă digresiune despre grauri, despre confuzia care se face între aceștia și sturzi, despre interesul manifestat față de sturzi la romani, apoi la popoarele moderne, citându-se, în acest sens, părerile lui Martial, Horațiu, Terențiu Varone, Pliniu, Dante, Buffon, C. Facca.

81 După care o aluzie ușor înțepătoare la adresa autorilor dicționarului latinist al Academiei, de curând tipărit, care scoseseră toate cuvintele de origine nelatină, rezervate unui volum special numit glosariu: „Autorii Dicționarului Academic nu înscriu cuvântul cocosariu; - poate că nu va fi de origine latină? Cât despre sturdiu, încă nu au ajuns la litera S”. (...)

(...) Și urmează, citate, celebrele versuri ale lui Lucrețiu din poemul De rerum natura, dedicate Venerei, zeița dragostei și a fecundării, însoțite de un cald comentariu al lor și (...).

82 (...) Amintirea cărții lui Lessing, Lakoon, survenită brusc, printr-o capricioasă asociație, (...). Unei atari scrieri i s-ar potrivi ca emblemă, crede autorul, trei capodopere ale plasticei: sculpturile Diana cu ciuta de la Luvru, (...)

„Însă creațiunea sa, modulată în unde unduioase și pline de nobleță, nu mai are nimic din aspra candoare și din energia virginală a anticei Artemida. Diana lui Goujon e o zeitate lenoasă; ea se odihnește, pe jumătate culcată. (...)”

83 (....) Șirul asociațiilor continuă capricios, urmărind tema vânătoarei în arta antichității, pe medalioanele de pe arcul lui Constantin, de la Roma; (...); în literatură, la un Horațiu, Marțial, (...). (...) Sunt menționate, în acest sens, paginile despre scenele de vânătoare de pe arcul lui Constantin, despre sculptura persană din timpul sasanizilor, pictura din mormântul Nasonilor, (...).

85 (...) „Non omnia possumus omnes”(1)

Sau, când relatează despre modul în care Constantin cel Mare, primul împărat creștin, și-a însușit arcul de triumf al lui Traian, restaurându-l și împodobindu-l cu inscripții care vorbesc despre meritele sale. „Deși-mi vine foarte greu - conchide glumeț Odobescu – să aduc așa necuviincioasă pâră împotriva sfântului împărat și patron al Bucureștilor, dar, am mai spus-o și în alt loc – eu țin întotdeauna cu Traian și nu pot să las ca să i se ia ce este al lui.”

1 = Vergilius, Egloga III, vers 63: „Nu toți putem toate” (n. Odobescu).

86 (...) Și începe descrierea unei călătorii, cu ani în urmă, prin munții Buzăului, conduși de un tânăr țăran din satul Bisoca, „un fel de oacheș Apollon muntenesc”, comoară de grai și înțelepciune populară. Bisocianul dă deslușiri despre oameni și locuri, despre rostul florilor și al buruienilor, ale căror nume pitorești în rostirea neaoșă a țăranului scriitorul le notează încântat, prilej de a ironiza din nou dicționarul latinist al Academiei și principiile aberante ale pedanților săi autori: „(...) De-aș fi stat să le însemnez pe toate, poate îmi da și mie Societatea Academică să lucrez – nu, vai de mine – în Dicționarul cel cu vorbe numai plivite, alese și mai cu seamă croite de pe curata lătinie, ci la păgubașul Glosariu, unde pricopsiții noștri lexicografi și scornitori de grai nou și pocit asvârlă ca borhot, mai bine de jumătate biată frumoasă noastră limbă românească. (...)”.

 

VI. Director al Teatrului Național și al Școlii Normale Superioare. Istoric savant. Alte inițiative.

94 (...) El scrie piesa Radicalele (1881), adaptare după comedia La Grammaire a lui Labiche, în care satirizează pe latiniști, și (...).

95 (...) La sfârșitul anului 1876, într-un articol, Marele bolnav al Orientului, el arăta curajos (țara se află încă sub suveranitatea Turciei) decăderea imperiului otoman, minat de vicii fără egal în vârful administrației sale și devenit, ca nicăieri în Europa, călău pentru popoarele subjugate („bancrută, detronări în harem, ucideri de miniștri și agenți consulari, măceluri și pustiiri prin provinciile creștine cele mai îmbelșugate, lipsă totală de autoritate morală, cruzimi, barbarie și fățărnicie pretutindeni”). Articolul pleda pentru curmarea acestei stări de lucruri, în sensul de a se impune Turciei, de către puterile unite ale Europei civilizate, eliberarea popoarelor din Balcani și organizarea lor în state, „pe baza naționalităților”. „Prelungirea domnirii Turciei în orientul Europei este o rană fără vindecare, în mijlocul căreia va trebui neapărat să se înfigă scalpelul”, concludea radical autorul articolului. La începutul anului următor, într-o suită de articole publicate în ziarul „Românul”, Odobescu polemiza cu broșura lui I. Ghica, O cugetare politică, tipărită atunci, combătând părerile neutraliste ale memorialistului, afirmând patetic ideea intervenției armate a României împotriva Turciei pentru cucerirea independenței.

96 (...) Două săptămâni mai târziu, într-o nouă conferință, Curcanii, ținută tot la Ateneu (tipărită în același an în volum, împreună cu cea despre răscoala iobagilor ardeleni), Odobescu evoca, cu aceeași caldă admirație, vitejia armatei române în luptele cu turcii pentru cucerirea Rahovei. (...)

97 (...) Cu prilejul Expoziției Universale din 1867 de la Paris, Odobescu întocmise în limba franceză și pusese în circulație o Notă privind antichitățile României, menită a atrage atenția străinilor că pe pământul românesc există bogate urme de așezări străvechi. (...) O parte a bogatului material informativ adunat cu această ocazie [Cestionar arheologic, 1871, Ministerul Instrucțiunii], a fost prelucrat de autorul chestionarului în lucrarea Rămășițe antice din județul Dorohoi, în care se indicau, ordonate pe plăși și alfabetic, toate localitățile cu urme istorice.

98 Numeroase alte studii și comunicări sunt publicate în anii următori: (...), Relațiune despre antichitățile județului Romanați (1877) – excelent ghid topografo-arheologic – Antichități scitice (1879), (...), Iconografia lui Traian. Statue și busturi antice (1888). (...) Într-un articol scăpărător, intitulat Fumuri arheologice scornite din lulele preistorice de un om care nu fumează, publicat în ziarul „Columna lui Traian” din 1873, Odobescu ironiza explicațiile diletante ale lui Bolliac dintr-unul din articolele acestuia, Uzul fumatului în timpii preistorici, care atribuia vechilor traci niște obiecte în forma unor pipe, găsite în câmpia Dunării, folosite, chipurile, în timpurile preistorice, pentru fumat. Demonstrând caracterul fantezist al opiniei lui Bolliac, explicabil prin lipsa de informație a autorului cu privire la obiceiurile vechilor popoare dunărene, (...).

99 (...) El [cursul Istoria arheologiei 1877] cuprinde, în 15 lecții, o prezentare a izvoarelor arheologice și a dezvoltării științei arheologice, din antichitate până la mijlocul veacului al XVIII lea, cu descrierea judicioasă a obiectivelor arheologice, stăruind asupra monumentelor arheologice foarte importante și cu deosebire asupra monumentelor de artă. (...) Descrierea plastică a monumentelor de artă (grupul statuar Laokoon, ...), ale operelor literare (Andriana lui Terențiu), schițarea cu mijloace literare a unor biografii și portrete de scriitori, artiști sau oameni de știință (Lucian, Pliniu cel Bătrân, ....) face să sporească interesul cursului. (...)

100 (...): „Cultul naționalității noastre, întru care intră negreșit și oarecare mândrie că suntem din vița lui Traian, nu mă va orbi niciodată în punctul de a lăuda și gâștele din bătătură, sub cuvânt că sunt urmașe ale gâștilor din Capitoliu. Strănepoți curați sau corciți ai romanilor, (...) și să nu căutăm... a ne oțărî într-o deșartă și ridicolă îngâmfare de origine, că adică noi suntem fiii Romei, și nu vrem să știm decât limba Romei, decât istoria Romei, și decât antichitățile Romei”. (...)

102 (...) În 1885, e nevoit să demisioneze din postul deținut la legație, dar rămâne mai departe la Paris, hărțuit mereu de lipsă de bani, continuându-și lucrul la Tezaur și la colecția de documente, pentru care primește slabe subvenții de la Academie și din care tipărește în același an, la București, un prim volum, intitulat Documente privitoare la istoria românilor, având un subtitlu lung: Urmare la colecțiunea lui Eudoxiu de Hurmuzaki – Suplement I – vol. II  - 1781-1814 – cu portretul lui Ioan Gheorghe Caragea voievod – Documente culese din Arhivele Ministerului Afacerilor Străine din Paris – Publicate sub auspiciile Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice și ale Academiei Române. (...)

105 În acest sens, el a convins o serie de profesori de prestigiu de la Universitate să țină lecții și la Școala normală superioară: Ion Bogdan, pentru limba slavă veche, Francudi pentru limba greacă, (...).

107 (...) În octombrie 1895, prezidează la Iași comise de concurs, din care fac parte, între alții slavistul Ion Bogdan și A. Xenopol, pentru ocuparea catedrei de istorie universală de la Universitatea din București, și determină, în ciuda opoziției locale și a unei campanii calomnioase de presă, numirea tânărului Nicolae Iorga, cel mai pregătit și mai talentat dintre cei patru candidați. (...)

 

VII.

108 (...) Îndeosebi studierea îndeaproape și prețuirea literaturii clasice greco-latine îi vor forma și stimula preocuparea pentru stilul îngrijit  (fraza ușor convențională, cu perioade largi, minuțios și savant construită, cu expresia în genere studiată). (...)

Scrieri literare (HASDEU 1989)

Bogdan P. Hasdeu, Scrieri literare, Minerva/Arcade, București, 1989, 360 p.

 

Viersul - „Columna lui Traian”, 11 aprilie 1872

(7) Homer cânta mânia divinului Ahile

Și Dante Tartarul cânta

 

Vornicul Iancu Moțoc - Baladă din secolul XVI / „Columna lui Traian”, 30 aprilie 1870

(20)(...) Vornicul fugi în Polonia, unde, însă, după stăruința Porții Otomane, piere decapitat în capitala Galiției. (...)

 

Ovidiu la gurile Dunării - Tristia, Lib. III, Eleg. 10 / „Columna lui Traian”, 15 august 1872

(22-25)

 

 

Ionașcu-Vodă (1574) - Baladă / „Din Moldova”, nr. 1, 1862

 

(27-8)„Robi să nu se facă! Nu voi să mă-ncurc!

Peară tot ce-i turc!”

Astfeli Ionașcu-Vodă poruncește.

Zbârnâie săgeata și funebru-i cânt

Acordat în vânt,

Șuieră prim carne și-apoi amuțește !

 

„Stați! Destulă treabă!” - țipă un ciocoi,

Stolnicul Moroi,

Aducând cu sine pe-un vizir sau pașă.

„Doamne! - către Voda zice umilit,

Focu-i potolit,

Să deschizi acuma și punga vrăjmașă!

 

Seraskirul ăsta, ca sã nu-1 omori,

O să-ți dea comori:

Gălbenași de aur parcă rupți din soare!...”

Domnul în urgie strigă: „Măi fârtați!

Dracului să-i dați

Turcul și ciocoiul pe-o spânzurătoare!”

 

Pe cand armașii p-amândoi în sus

Cioarelor i-au dus,

Zise Vodă către ceata-i voinicească:

„Cine vrea să scape țara de năcaz,

Fie bun viteaz

Și la banul naibei să nu se gândească!”

 

 

Dumnezeu - „Revista nouă”, decembrie 1894

(51) (...) Nu-i poezie rima. Homer și Anacreonte,

Virgil și Horațiu n-au stat a făuri

Pe „Tisa plânsu-mi-s-a...”, sonoare chițibușuri

Pe-o cârtiță menite s-o schimbe în elegfant. (...)

(52) (...) În mine-i infinitul!... Dar eu și hotentotul,

Un Cezar, un Platone, un Kant ș-un eschimos

Suntem aceeași viță: la cel mai crud sălbatec

S-ascunde-n cugetare ceva nemărginit.

 

[Domnița Voichița]

(62)         (...) Românii ce-s fiii une nații

coborâtoare din bărbații

viteji ai marelui Traian.

(66) Osmanul, ungurul, poleacul,

cu teamă, slava-i [Ștefan cel Mare] recunosc.

(67) În ea [Suceava] muntenii locuiră,

apoi s-au pripășit pe rând

din lumea-ntreagă toți fugarii

de-un slobod drum atrași:

litvanii, ungurii, tătarii,

muscali, bulgari, sârbi, leși și sași

și toți câți vânturați ca pleava

să vie prins-au obicei.

(71)         (...) Dar ce-a fost el pe aceste locuri

ce fapte mari a săvârșit,

cum, înfruntând Sublima Poartă

și-atâți bezmetici venetici,

tot el a Europei soartă

o hotăra, luptând, aici,

sub vânturile vremii toate

de care n-a putut fi zmuls!

 

Postfață - Paul Cornea

(340)În ultimele două strofe, Hasdeu își alegorizează condiția de creator cu superba trufie a unui titan înfrânt: (...).

I. G. Bibicescu sau viața ca operă (ROMAN)

Ileana Roman, I. G. Bibicescu sau viața ca operă, Prier, 1998, 214

 

 

Cum l-am întâlnit pe I. G. Bibicescu

(5) (…) , spre a-l cunoaște mai bine pe acest Mecena al templului nostrum lecturic din Turnu Severin, (…).

(7) (…) rar și uriașa generozitate a unui om care-i cât un oraș (municipium) prin opera de mecenat?

 

La un tablou de familie. Anii de școală

2.Școala de la Cerneți

(21) Între ele se găseau și cărți de știință popularizată: (…), Velizarie, (…).

 

Credința politică a lui I. G. B.

(45) S-a spus și se tot spune că suntem o insula latină înconjurată de slavi și de aici „fatalitatea” noastră.

(…) Măcar dacă am fi făcut un socialism de tip titoist.

 

Publicistul I. G. BiBIcescu

(60) (…): asemeni intrării în Academia lui Platon, când pentru a avea cuvântul trebuia mai întâi să taci și să asculți, (…).

 

O definiție a bibliofiliei: suntem ceea ce iubim

(186) Carada a fondat pe banii săi catedrala din Vârșeț, (…)

 

Societatea culturală Biblioteca I. G. Bibicescu

(189) Dările de seamă ale Bibliotecii populare I. G. Bibicescu. (…). (…) statistici ale activității filialelor, care, în 1929, figurau astfel: (…), 70 în Banat (inclusiv cel sârbesc), (…). După 1930 au fost înființate filiale în Valea Timocului, (…).

(192) În 1926, Biblioteca I. G. Bibicescu trimite 25.000 abecedare în localitățile românești din Serbia și (…). Au fost reeditate (…) scrisorile moralizatoare ale lui Anton Pann, care au fost reeditate cu litere latine și trimise la românii de peste Dunăre.

 

Valoarea Bibliotecii I. G. B.

(193) Col. lui Gr. Manu (achiziționată la sfârșitul secolului trecut) va întări ideea bibliofilului donator, vizând constituirea unui fond național de conținut daco-romanic.

(195) În colecția specială, D. Buciumeanu a depistat 460 volume daco-romanice, din care 146 referitoare la Transilvania.

 

Prin Europa (III) (DRĂGAN 1980)

Iosif Constantin Drăgan, Prin Europa (III), Dacia, Cluj-Napoca, 1980, 515 p.

 

 I.     Prin Italia războită

1.Italia liberată

(9) Divizia italiană din insula Cefalonia (Grecia) nevoind să se supună naziștilor („aliați” în continuare prin fracțiunea Republicii de la Salo) a fost nimicită, prin uciderea în masă săvârșită de batalioanele de pedeapsă ale SS.

2. ..Și încolțită

(16) Teritoriul din jurul Triestului a fost împărțit în două zone, Zona A și Zona B, prima retrocedată Italiei, iar cea din urmă Jugoslaviei, după ce Aliații au administrat-o un deceniu.

3.Winston Churchill pictor la Como

(17) El [W. C.] crezuse, de asemenea în renașterea Imperiului Roman și, până la urmă, coloniile italiene vechi și noi, au fost recunoscute.

5. Mașina blestemată la Veneția

(28) Mai aveam însă în garaj și un alt Topolino de culoare albastră, pe care Octavian Negru din Alibunarul Jugoslav de azi, mă rugase să o iau în păstrare și să o pun în circulație din vreme în vreme, pentru a nu prinde rugină. Mai bine ar fi fost dacă l-aș fi refuzat, deoarece tot ce îi aparținea sau se apropia de dânsul parcă s-ar fi infestat de ciumă și aducea nenorociri.

8.Orezăriile din Lomellina

(54) Casa și curtea interioară aduceau oarecum cu acea domus romana, dar are mai degrabă origini medievale, (...).

9. Napolitanii la lucru

(61-62) (...) într-un oraș care se ocupă de turism încă din antichitate, exploatând frumusețea insulei Capri sau apele tămăduitoare ale Ischieie, priveliștea de la Capo Misseno sau a Vezuviului, lansat în lume de scrierile amiralului Pliniu cel Bătrîn. Refugiat pe o corabie, Pliniu a murit asfixiat de gazele care au invadat golful, devenind victima unei grandioase erupții vulcanice.

10. Pacificarea atomică

(69) Iosif Broz, cunoscut sub numele de mareșalul Tito, a proclamat Republica Jugoslavă la 29 noiembrie, (...).

 

 

II.Refugiații în Italia

13. Aspiranți la Scala din Milano

(88) Marele Caius Julius Caesar accepta cu surâsul pe buze când se făcea aluzii la chelia ori la virtuțile sale virile, când soldații îi avertiza prin strigături pe senatori să-și păzească nevestele, deoarece trece „cuceritorul” Caesar.

(89) Mari figuri muzicale n-au apărut după cum ar fi fost de aștept decât într-o mică măsură, rămânând un apanaj al italienilor, dar și al românilor, poate din pricina limbii, (...), sau poate a cromozomilor traco-latini și a temperamentului cald.

(90-91) Numai cei prea plini de sine (de voce și talent) ajung să fie îngâmfați, intratabili și, până la urmă, demni de a fi desconsiderați. Pentru aceste binecuvântate motive de R. U., marea soprană Maria Sofia Cecilia Calageropoulos, cunoscută sub numele de Maria Callas (pseudonim fabricat de managerul ei, devenit soț, Giovanni Meneghini, care i-a redus sensibil greutatea, transformând-o dintr-o obeză într-o silfidă), cu toate calitățile vocale neobișnuite, n-a reușit să adune simpatii în jurul ei și a fost viu criticată în reviste, deși se bucura de ocrotirea amicului Onasis. Era mereu în conflict cu cei mici și cei mari pentru tot felul de motive futile, iar de mamă-sa, în mizerie, uitase complet. A avut chiar prostul gust, la o inaugurare a stagiunii lirice, când, potrivit tradiției, participă șeful statului, pe atunci Giovanni Gronchi, să întrerupă spectacolul după primul act, sub pretextul că nu se simte în formă, ceea ce ar fi putut să facă de la început, spre a fi înlocuită, dacă ar fi fost adevărat. În felul acesta (..) a creat probleme financiare, deoarece Scala s-a văzut nevoită să restituie costul biletelor. La rândul ei, Scala făcut proces marii artiste, apucată de tuse și de junghi când ți-e lumea mai dragă.

(101) Deși nu venise cu astfel de gânduri la Milano, el [Nicoară Sasu] și-a amintit că, printre credincioasele ce-i ascultau pricesnele (cântul frumos) la biserica româno-greco-albaneză, era și Cornelia Murariu Drăgan, inimă bună și sensibilă la nenorociri.

15. Metamorfoza diplomaților

(124) Singurul rămas a fost căpitanul E. Timoc. Era ardelean, deși numele îl arăta de altă origine, timoceană, vlasă, așa cum sârbii îi numesc pe românii de pe valea Timocului, în parte olteni poposiți în sud, în vremuri de bejenie, peste românii localnici, urmași ai triburilor trace romanizate, Tribali și Mesi. Timocenii mai sînt denumiți și Crainici.

16. Atașații de presă

(127-128) Coborât din șa, regele s-a întors la mamă-sa, buna regină Elena, stabilită, cu mult timp înainte, în Italia, lângă Florența, unde poseda o proprietate agrară și o vilă numită Sparta, în cinstea originii grecești, afișate cu multă emfază chiar atunci când, vremelnic,  purta titlul de „regina-mamă” a minorului său fiu și „regina-mamă-mare” a României.

17. Scriitori de vază

(130) Romanul Dumnezeu s-a născut în exil înfățișează Dacia în timpul lui Ovidiu și, pentru înaltele-i calități de stil, dar mai cu seamă pentru viziunea originală, a fost distins cu Premiul Goncourt.

(131) În scrierile sale, Vintilă Horia a abordat și alte teme antice cu tentă de actualitate, ca aceea a lui Platon în Sicilia, căzut în dizgrația tiranului din părțile locului și vândut ca sclav. Marele filosof al antichității devenit marfă,  obiect de schimb, mână de lucru ieftină pe viață, avea să fie salvat de unii negustori, care l-au răscumpărat și  i-au redat libertatea, săvârșind un act de cultură și aducând un serviciu umanității.

18. Nașterea Republicii Italiene

(136) Acest popor nu mai era dispus să tolereze prezența omului mic de stat [Victor Emanuel III], sub limita militară, căsătorit cu o principesă din Montenegro (Jugoslavia), foarte înaltă, aleasă tocmai pentru restabilirea taliei urmașilor și voia să încheie cu fermitate un capitol din istoria sa.

28. Petroliști și petrol

(232) De altfel, Libia îndeplinise în vremea Imperiului roman rolul de grânar al Italiei. Era slab locuită de popoare migratoare, fixate pe țărmul Mediteranei, în câteva orașe și alte localități mici, după decăderea cetăților antice, între care și faimoasa Leptis Magna, de unde se trăgea împăratul Septimiu Sever, precum și filosofii Origene și Sf. Augustin. (…) Va mai trece multă vreme până când Mediterana, cunoscută în antichitate ca Medium Terrarum, adică Mijlocul Pământului, iar sub Imperiul roman ca Mare Nostrum, să reunească iarăși țările celor două continente sub semnul aceluiași ideal generos al înfrățirii și cooperării.

 

 

IV. Relații politice și umane

32. O căsnicie liniștită

(251) Din antichitate s-a perpetuat obișnuința ca sacerdoții (la greci numiți selli) să aibă părul lung și moțat, barbă bogată și sprâncene stufoase.

(252) Alegerea nu era greu de făcut și, ca atare, se ducea numai la biserica grecească sau la cea rusească.

(253) În felul acesta, slujba creștină  devenea o „liturghie orgiacă”, amintind de vremurile lui Dionisos și Saturn, cu bacanele și saturnale.

(255) Dacă și-ar fi luat de model femeile războinicei cetăți Sparta ori și-ar fi însușit numele acesteia printr-un nou botez, ar fi obținut poate și renumele de mamă bună, măritată sau nu, făcătoare de viteji, mergând la lovitură sigură.

 33.Botez cu peripeții

(258) După ce pruncul a ieșit la lumina zilei, problema cea mare a fost câștigarea unui nou creștin pentru sfânta biserică ortodoxă, prin botezul cu aghiazmă, ce nu putea fi sfințită decât din mâini pravoslavnice ortodoxe, grecești ori rusești, singurii ortodocși din Milano pe vremea aceea cu o brumă de organizare bisericească.

(259) Căci orice curent religios nou, dacă nu intră în tiparele unei organizații valabile, nu ajunge să se afirme. Altoiul noilor idei elaborate de filosofia tracă și grecească pe organizația religioasă a Imperiului roman, în frunte cu Pontifex Maximus, și apoi împrumutând sistemul administrativ statal, s-a făcut fără îndoială la Roma. El nu putea să se facă în altă parte în acea perioadă, deoarece Imperiul roman și Roma, caput mundi, se confunda cu lumea antică.

(260) Nici de nume grecești nu ducea lipsă, dar nu le putea da preferință, deoarece prietenia sa cu grecii din Milano era relativ recentă.

(264) Cred că de atunci, șeful familiei Pălămidaru s-a lecuit și și-a lecuit și nevoia de biserică și popă rus, gândindu-se că papașii greci au moț și barbă tot atât de mândre, fiind poate mai băgători de seamă față de credincioși, grație talentului comercial.

(266) Cu această ocazie, am cunoscut o seamă de comeseni de toate națiile, ca ruși, greci, armeni, ucraineni, persani, uniți printr-un numitor comun al dreptei credințe ortodoxe.

 

V. În spațiul românesc

35. Mama se repatriază

(282) Era nevoie să ia viza de tranzit de la sârbi, iar sârbii or zis că până în două săptămâni poate să primesc, mai degrabă nici vorbă.

(285) La Baggio era o școală cu 5 etaje. Erau strânși înăuntru toți cei care se duceau prin Ungaria, Muntenegru, Germania.

(286-8) La Zagreb  ne-o pus într-un internat de fete și acolo am dormit noaptea. Ne-or așteptat – deși trecuse de miezul nopții – cu cafea caldă și cu pâine cu marmeladă. Aveam de la americani un sac de lucruri: nimic nu mi-o lipsit de acolo, deși era legat la gură cu sfoară și oricine putea să umble. A doua zi dimineața ne-au dat să mâncăm: fasole bătută cu chiftele. Deloc am cerut și ceapă: A, rumânski?! Rumânski! au zis ei și mi-au dat ceapă. Pe urmă ne-am suit în tren spre Belgrad, iar a o parte din drum l-am făcut cu autobuzele. Ne-o dus în niște barăci de lemn. (...) Eu m-am dezbrăcat de pardesiu, am scos peria de haine și m-am periat cu de-amănuntul, am dat cu apă și am lepădat păduchii. (...) O trecut și Crucea Roșie și nu știu ce-o făcut. (...) Când am ajuns la Belgrad, ne o spus cineva să ne ducem la consulat cu pașapoartele. (...) Am pus mână de la mână și le-am făcut bani de drum. Când am ajuns la graniță, văd militari mulți. Îi băga pe rând într-o cancelarie și ieșeau de acolo fierți. Era securitatea. L-o luat înăuntru pe băiatul generalului, Grigore. Când iese afară, îl întreb: „Ce s-o întâmplat?” „Doamnă, ăștia bagă spaima în oameni! Cine știe ce-or face cu noi!” Atunci, eu mă gândesc la scrisorile lui Constantin. Până o fost mecanicul înăuntru, toate hârtiile le-am rupt și le-am lepădat în closet. (...) Toți ieșeau speriați. (...) I-am spus băiatului: „(...) Dacă dv. spuneți că nu putem trece  fiindcă nu s-a iscălit consulul, care e la nuntă, atunci eu trimit băiatul la Belgrad să ia semnătura”. O venit altul și-mi spune – dar vorbea stricat românește - că putem trece. Mă întreabă: „Cum te-ai dus, de ce n-ai rămas la băiat, de ce vii în România, ce-ai făcut acolo, ce-ai lucrat cu băiatul?” În sfârșit, mi-o scos sufletul. Pe urmă ne-or dat niște pâine și zamă. Cumpărasem sfetere duble, unul cu mânecă lungă, altul cu mânecă scurtă. Și i–am spus mecanicului să le vândă. Am făcut bani, fiindcă nu știam cât o să mai stăm la graniță. (...) Acolo nu era voie să ieși afară, era securitatea de graniță mult mai severă. (...) Dar nu era voie să te duci nicăieri, nici să cumperi pâine, decât cu militarul după tine. Când o aflat situația, Țenchea al bătrânu o  telefonat la graniță, la securitate, o spus să mă cheme. (...) „D-na Drăgan, du-te la avocatul ăsta, în strada asta, să-ți dea bani cât ai nevoie. Soldatul o auzit, ne-a lăsat să mergem singuri la cumpărături, iar noaptea m-o chemat să dorm în birou. După ce am ajuns la Stamora Moravița, (...).

37. Frații mei puși la încercare

(305) L-a însoțit mama până la Stamora Moravița și și-a continuat drumul singur spre Belgrad. Aici, schimbând gara și trenul – ceea ce creează inconveniente românilor lipsiți de valută pentru transportul bagajelor - a apucat-o spre Zagreb, Liubliana până la Trieste.

(308) I-am dat lui Zeno niște ștergare, să le dea pe mâncare în Serbia, dacă ar fi fost nevoie.

41. Spre Turcia

(335) (...) Rămasă în afara competiției belice, Turcia își desfășura comerțul cu țările occidentale nestingherită, iar după război avea interes să deschidă noi piețe, în primul în țările rămase izolate de blocada Aliaților. Potențialul Italiei de a absorbi materii prime era imens și produsele industriale obținute erau în parte destinate pentru export, ceea ce facilita schimburile.

Marele port mediteraneean Genova întreținea tradiționale legături cu Orientul de pe vremea străvechilor liguri. (...) Este cel mai mare port al Mediteranei, după care urmează Marsilia, Barcelona, Trieste, așa cum pentru Peninsula Haemusului sunt Pireul, Salonicul și Constantinopolul. La Genova era o afluență de cereri și oferte de mărfuri, între care multe proveneau din Anatolia. Un italian, trăit ani printre levantinii de la Constantinopol și Smirna, vorbind la perfecție turcește și grecește, cu multe relații cu firmele din zonă, venea din vreme în vreme la Milano. Nu știu cum ajuns în contact cu mine, căci mi-a făcut o vizită la biroul din Via Adua Larga, vorbindu-mi de afaceri posibile cu Turcia. (...)

(336) Nu pregeta să adauge și povești picante din viața sa, făcându-mă să ajung la cunoașterea unui mod de viață levantin, cu obiceiuri ciudate. (...) Dar mai mult decât acest obiceiuri bizare, ce comportau virtuți și rafinamente antice, m-au interesat lubrifiantele vegetale și animale, iar între acestea, uleiul  de delfin pe care turcii îl ofereau cu insistență la export în butoaie de lemn, alteori în butoaie metalice recuperate după ce au fost folosite la produse petroliere.

Fără să știe, genovezul levantin, al cărui nume nu mi-l mai amintesc și al cărui suflet se află în mâinile imamului, m-a pus în legătură cu o firmă de prestigiu și dever, Marmara Ticaret Evi de la Istanbul, cum oficial se numește Constantinopolul. Dacă din greșeală cineva scrie pe adresă Constantinopol, scrisoarea nu ajunge la destinatar, fiind returnată spre învățătură de minte sau distrusă, ca lumea să se deprindă cu folosirea toponimiei oficiale turcomane.

Titularul firmei era Melih Gunel, fost atașat comercial pe lângă Ambasada Turciei la Paris și Bruxelles, retras de tânăr din activitate de pregătire a schimburilor comerciale. A preferat să treacă la schimburi efective și îndeosebi la exportul de produse turcești. (...) Dedicându-se exportului, Melih săvârșea un act de patriotism, căci produsele turcești, în afara materiilor prime, ca mineralele, nu au standard ridicat, ca toate mărfurile din țările în curs de dezvoltare. Uleiul de delfin nu cerea multe condiționări. (...)

(338) (...) Delfinii erau prinși în plase, în Marea Neagră, pe litoralul nordic al Turciei și uciși cu lovituri de măciucă. (...) Odată prinși, erau fierți ca să li se scoată uleiul, iar carnea era transformată în făină de pește. Făina de pește era folosit la creșterea puilor și găinilor în baterie. (...)

(341) De-aș fi știu mai înainte asemeni lucruri despre delfini și aș fi asistat la vreo scenă ca aceea de mai sus, aș fi renunțat bucuros la afaceri cu Marmara Ticaret Evi. Am import ulei de delfin și l-am vândut fabricantului de margarină de la Seregno. După război, acest produs a avut mare trecere din pricina lipsei de grăsimi.

(342) Am avut însă și un mare neajuns. Bunul Gunel, doctor în economie, valoros atașat comercial și făuritor de tratate, nu era la înălțime în ipostaza de comerciant. Aici intervin riscuri care trebuiau evaluate ținând seama de modificările pieței. Aprovizionările se fac când există contracte de vânzare, deoarece cumpărarea fără acoperire se face pe contul exportatorului. Ne împrietenisem, căci Melih avea calități umane, după cum și el îmi admira poziția la Milano, pe o piață mai importantă decât cea de la Istanbul. Văzând că piața ține, s-a grăbit să cumpere alte partide ulei de delfin, fără acoperire din partea mea cu contracte sau deschideri de credit și fără să țină seama că prețurile în Italia începuseră scadă, iar cele din Turcia, după afirmațiile sale, să crească. N-am mai putut să cumpăr ultima partidă, pe care, cu atât avânt, dar cu imprudență comercială, și-o procurase. (...)

Melih Gunel avea aspect unui domn ieșit dintr-o bună familie cu guvernantă și valet. Însăși silueta sa, înaltă, elansată, îi conferea o distanță diplomatică, iar părul cu nuanțe gri al omului trecut de 40 de ani, îi sporea farmecul și-l făcea repede remarcat de femei. La femei nu se uita, cel mult le acorda un surâs diplomatic. Glumele lui, departe de a semăna cu cele ale levantinului din Genova,  proveneau din reperele carierei diplomatice. Vorbea franceza la perfecție, probabil de mic copil, și puteam să jonglăm cu jocuri de cuvinte și calambururi, la care această limbă se pretează de minune. Venise în Italia de mai multe ori și-mi făcea mare plăcere comp. sa. (...) Singura lui lipsă diplomatică a fost reproșul adresat chelnerului, care servise vinul roșu la ambianța camerei (chambree), deși eram în grădină, și noi neștiutori, i-am cerut, oarecum supărați, gheață, socotind-o obligatorie la început de vară. Dacă eu nu prinsesem încă rafinamentul în materie de vinuri, dar el, ca diplomat, cum de n-o știa? Nici faptul că era musulman, botezat cu aghiazma imamului, nu era o scuză. Melih trăise în Occident, consumase șuncă de Parma și vinuri de toate calitățile, în timp ce acasă, Kemal Ataturk - adică părintele turcilor, ata însemnînd tată – realizase un stat laic, primul și singurul dintre toate statele musulmane și limitase regimul Coranului, lăsându-l în paza imamului, iar cei ce mai purtau fes erau pedepsiți cu amendă, dacă nu cu închisoare. Deși interesul poartă fesul, cei habotnici începuseră să poarte șepci cu cozoroc și când se apropiau de moschee întorceau cozorocul spre grumaz, protejându-l de sabia lui Ataturk. Lui Allah îi arătau fruntea acoperită cu un fes deghizat, iar lui Ataturk un cozoroc cu două poziții, împăcând și capra și varza. (...)

(344) (...) Drumul până la Genova mi s-a părut extrem de lung și când zburam deasupra mării adresam rugi creștinești lui Dumnezeu, iar pe Melih îl incitam să–l invoce pe Allah întru apărarea păcătoșilor de noi. Atunci am învățat și invocația In shah Allah!, ceea ce însemnează poate – dat fiind cuvântul shah la mijloc – un fel de „zeu al zeilor” și am acceptat și alte expresii turcești, ca Allah e cel mai mare etc. Se prea poate ca Dumnezeul meu și Allah al lui Gunel să fi colaborat cu acel prilej, lucru posibil, dacă ne gândim că religia musulmană îl recunoaște pe Cristos și a fost în fond, prima mare schismă de adaptare a creștinismului la viața și nevoile arabilor din deșert. De-a lungul secolelor, din lipsă de ecumenism, sacerdoții acestor confesiuni nu s-au înțeles și s-a ajuns la războaie între adepții lui Allah și „infidelii creștini”, numiți pe turcește ghiauri sau pe evreiește goimi.

(345) (...) Când la distanță de 15 ani, mergând în Turcia pentru a întemeia o mare organizație de distribuirea a gazului butan în scopuri domestice, împreună cu alți turci (mai exact armeni turcizați), bine introduși în guvernul Menderes, împreună cu o societate americană, primul lucru dorit a fost să-l revăd pe fostul prietene Melih. Creasem în mai multe țări societăți de distribuire a gazului, dar turcul meu rămăsese pe poziție cu delfinii și, după reciproca bucurie a revederii, a rostit cu voce gravă, de grand seignuer: „Mon cher ami, j`ai perdu de l`argent avec dernier huile que vous n`aveu plus achete. Vous allez honorer cette perte!”

(...) Să-l învăț la bătrânețe comerțul și regulile sale? Am socotit că un prieten, deși pierdut de 15 ani, valorează totuși mai mult decât 5.000 $, pe care am dat ordin băncii din Elveția să-i transfere imediat. Nu mai știu cât a durat firma sa, dar a închis-o, căci afacerile noi cereau sprinteneală de gândire și reacții prompte, care la Melih întotdeauna au fost mai lente, ca la mulți alți compatrioți.

(346) Atunci am înțeles de ce sunt atât de detestați grecii, armeniii și evreii la Constantinopol. Ei dețin tot comerțul și, din acest motiv, sunt periodic căsăpiți, jefuiți, iar prăvăliile lor distruse, adăugându-se și distrugerea unor biserici ortodoxe (50), cum s-a întâmplat la ultima răbufnire din 1956. Mai târziu am auzit că Melih a murit înainte de vreme și dorința mea este ca, la o proximă trecere pe la Constantinopol-Istanbul, să depun o floare pe mormântul său musulman, în timpul zilei. Spre înserat e nevoie să fii tare de înger, căci deasupra mormintelor apar lumini fosforescente; se pare că din pricina îngrop. la o adâncime de numai 50 cm, spre a le fi țărâna ușoară. Din descompunerea corpului, după eliminarea celor 75% apă, reziduurile solide emană compuși fosforescenți. (...)

Denumirea Istanbul s-a impus în lume, deoarece guvernanții, cu multă abilitate, nu s-au mulțumit să atribuie sancțiuni, ci au comandat în America un cântec ajuns la modă în anii de după război, cu un ritm potrivit pentru dans și melodie plăcută, dar al cărui text este o reclamă și lecție pentru întreaga lume: cum să numească metropola, deși ea nu mai este capitala Imperiului otoman. Deși Angora (devenită Ankare, antica Ancyra fundată de faimosul rege Midas al tracilor-frigieni, prin secolul VII anterior, devenită capitala celților tectosagi și a regatului Galatei), este capitala Republicii Turcești, Constantinopol-Istanbul a rămas cel mai mare oraș al țării. Textul șlagărului încep astfel: „Istanbul, not Constantinopoli, / Istanbul, not Constantinopoli...”. Repetat de milioane de ori, a intrat mai lesne în limbajul mondial al diplomației, turismului și comerțului. Fapt curios, Turcia se consideră a face parte din Europa printr-un singur județ, păstrat cu nenumărate jertfe, în procesul retragerii în Asia, dar și nebăgarea de seamă a pacificatorilor primului război mondială, combinată cu necunoașterea americană a geografiei lumii. În realitate, Anatolia a fost locuită de multe triburi trace: tinii, bitinii, dardanii fondatori ai Troiei-Ilion, mysii, lydienii frigieni, carii, precum și de greci, achei, dorieni, devenind supuși Romei, cetățeni romani formați în spiritul culturii greco-romane. După căderii Romei, Imperiul roman de răsărit a continuat încă 1.000 de ani. Peste numeroasa populație originară au năvălit triburile otomanilor, care au impus statul și apoi imperiul lor. Populația de bază a rămas tot cea băștinașă, căreia s–a impus o limbă, o religie nedorite. În acest amalgam, ce sunt și ce reprezintă turcii de astăzi?

 

VI.

46. Spre Ungaria și CSR

(394) Austria era o punte de trecere spre alte țări, cu halte de ajustare, dacă nu cu popasuri îndelungate. Țările interesate erau Cehoslovacia, Ungaria, România și, la nevoie, Jugoslavia.

45. Spre USA

(387) O cale potrivită ar fi aceea de a suspenda masa din mijlocul zilei, deși ea are rădăcini străvechi, romane, când prandium-ul se făcea cu o deosebită ceremonie, în jilțuri caracteristice.

 

VII. Așezarea multinațională

50. Marketingul juridic

(442) Viena oferea condiții mai favorabile pe plan petrolier decât Italia. Așezată pe Dunăre, fluviul o lega de țările producătoare și consumatoare de petrol ca România, Jugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Austria și Germania.