Pearl Harbour, Yalta și trădarea Europei (FISH 1991)

Hamilton Fish, Pearl Harbour, Yalta și trădarea Europei, Venus/Negru pe alb, București, 1993 (1991 USA)

 

X. Preludiu la alt război mondial

(78) [Anglia] A fost bucuroasă și nerăbdătoare să-l îmbrățișeze pe tovarășul Stalin ca pe un frate cu numai 6 săptămâni în urmă și încearcă acum să-l cumpere, la fel cum încearcă să-i cumpere pe Mussolini, Franco și turci.

 

XI. Cele patru libertăți fundamentale și Carta Atlanticului.

(81-82) (...) în remarcile pe care le-am făcut în aceeași zi [28 martie 1944] în Camera Reprezentanților să trag concluzia că „ori Carta a murit și este îngropată ori ascunsă pe undeva”  și să atrag atenția asupra tragicelor efecte ale acestei înmormântări.: „(...) Pe baza Cartei, Polonia, statele baltice și regiunea Balcanilor  puteau fi apărate și ajutate să-și păstreze suveranitatea și independența împotriva agresiunilor. Acum constatăm că aceste națiuni mici, independente și suverane, vor fi sacrificate.” (...)

Am replicat: „(...) De atunci, guvernul sovietic a ratificat această declarație [Carta], dar cu toate acestea Uniunea Sovietică pretinde o parte din Polonia și se pare că va încorpora națiunile baltice, precum și o parte din Balcani.”

 

XIX. Trădare la Yalta

(135) Pentru a evita un astfel de deznodământ,  Churchill a cerut americanilor să susțină o debarcare în Balcani, dar Roosevelt a refuzat, deoarece Stalin s-a opus acestei idei.

(137-138) Așa cum preciza congresmanul Dewey Short – un republican din Missouri, fost pastor metodist – într-o notă adresată Camerei la 13 iulie 1946: „Comuniștii se află în război cu întreaga lume. (...) Dacă aveți vreo îndoială, priviți Bulgaria, România, Grecia, (...), Coreea – pentru a menționa doar câteva din țările în care s-au infiltrat.”

  

XXI. Susținând cauza evreilor

(150) Cei mai mulți dintre evreii americani sunt hotărâți să facă orice sacrificii – în limitele onestității și loialității față de SUA – pentru a-i ajuta pe frații lor persecutați în Europa Centrală și de Sud-Est să-și găsească refugiu și o patrie în Palestina.

(152) La 9 decembrie 1941 am luat cuvântul în ședința Camerei și (...) am rugat să se obțină bani din fondul Lend-Lease pentru înzestrarea unei armate israeliene: „(...) Să le dăm bani, așa cum am dat Poloniei, Cehoslovaciei, Franței, Greciei.”

(157) Este posibil să ne asigurăm sprijinul unor țări neutre, cum ar fi Suedia, Spania sau Turcia?

 

Investigarea comparată a politicii comuniste (IONESCU 1972)

Ghiță Ionescu, Investigarea comparată a politicii comuniste, trad. R. Paraschivescu (Londra, 1972), Humanitas / Politologie – Repere – 2, București, 1992, 125 p.

 

 

Pseudo-prefață

 

7 (...) Prima este legată de o analogie, desigur nu în plan artistic, cu Pseudocynegeticos de Odobescu. Pseudocynegeticos s-a născut, se știe, în mod accidental, în urma încercării de a scrie o prefață. Apoi ea devenit una din valorile certe ale literaturii române. (...)

 

Statul constituțional-pluralist și societatea revoluției informaționale

10 (...) Ambele adjective folosite în această din urmă expresie au cusururile lor, căci, din punct de vedere etimologic, „democrație” indica, în filozofia politică greacă, o formă de degenerare a politeiei, politeia fiind forma perfectă de organizare, în care nici una din păturile sociale, nici chiar cea mai numeroasă, demos-ul, nu își impune concepția. În cazul demos-ului este vorba de concepția egalitară, tema rolului egalității în democrație constituind, de la Tocqueville și cartea sa De la democratie en Amerique, un lait-motiv constant în teoria politică modernă. (...)

14 (...) Din punct de vedere geopolitic, trăsătura principală a revoluției informaționale o constituie globalizarea interdependențelor apărute între „toate statele”, de la marile „puteri”, ca Statele Unite, la state mici ca Luxemburg, Albania sau Nicaragua. (...)

18 (...) Este adevărat, totuși, că, între timp, știința, îndeosebi noua fizică și biologia, deși conducea cunoașterea spre noi culmi tehnice, prometeice, își recunoștea neputința ultimă de a explica misterul nașterii și morții omului. (...)

 

Statul marxist-leninist-stalinist și revoluția informațională

20 (...) Principalele contradicții erau:

(...)

- contradicția dintre conceptul de partid (ca parte, cum ne-o dovedește etimologia acestui cuvânt: partid vine de la pars) și un partid unic, cu adevărat monolitic. (...)

35 (...) Țările post-comuniste au nevoie de noi și neprihăniți judecători (cu justiția începe societatea liberă), de administratori noi și corecți (căci „conducătorii” erau maeștri în corupție), de noi și corecți reprezentanți politici, în egală măsură în consiliile comunale, cât și în „parlamentele” improvizate în grabă (este de remarcat că în Polonia, Ungaria și Bulgaria abia alegerile parlamentare primenesc spectrul politic).

 

 

1.O recapitulare

 

39 (...) De curmat, însă, „sofismele comparației”, „extinderile abuzive ale comparațiilor” și „formarea eronată a conceptelor” nu pot fi curmate decât aplicând strict regulile logicii. (...)

 

Metoda noncomparativă

42 (...) Universitarii care au studiat numai URSS-ul (Philip Mosely și Merle Fainsod în SUA, Leonard Schapiro în Anglia, Boris Meissner și Klaus Mehnert în Germania) au fost urmați de cercetători interesați de Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Germania răsăriteană și, nu în ultimul rând, de China.

43 (...) Lenin însuși a fost cel care a impus comuniștilor un fel de noli me tangere al purității ideologice. (...)

 

Modelul totalitar

47 (...) Varietatea atributelor utilizate în această abordare pentru statele netotalitare reflectă măsura prin care au fost definite prin comparație ex adverso, fiind toate contrapuse modelului totalitar unic.

50 (...) Firește că metoda [modelul totalitar stalinist] devenit inutilă, ba chiar contraproductivă, în momentul în care în Iugoslavia, Polonia și China au fost avansate noi abordări ideologice și întemeietorii lor le-au simțit ca fiind distincte față de cele din URSS și opuse lor.

(...) Ea nu corespundea sistemului modern şi elaborat al tiraniilor contemporane şi, prin urmare, era greu de deosebit de toate formele de tiranie cunoscute în istorie (ba chiar s-au dezvoltat și școli de gândire care au legat între ele toate formele de despotism oriental). (...)

52 (...) Iugoslavia lui Tito și Portugalia lui Salazar n puteau fi identificate cu Rusia lui Stalin sau cu Germania lui Hitler.

 

Îndemnurile

55 (...) Apoi, va fi la fel de indicat să aplicăm subdisciplinei politicii comuniste comparate „scara abstracțiilor” a lui Sartori, care, probabil, este cea mai clară și mai dreaptă modalitate de însumare a posibilităților logice ale exercițiilor comparative:

Niveluri ale abstractizării – Aria și scopul principal al cercetărilor comparative – Proprietățile logice și empirice ale conceptelor

(...)

Categorii de nivel mediu / Conceptualizări și taxonomii generale

– Comparații intrazonale între contexte relativ omogene (teoria de nivel mediu de generalizare) – Echilibru între denotație și conotație / Definiții cu ajutorul analizei, adică per genum et differentiam

(...)

 

A.Abordările empirice

 

Uzurile și abuzurile cuantificării

56 (...) Institute de cercetări sociale, fie și numai pentru investigarea opiniei publice, au fost înființate în Iugoslavia, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia(22), iar institutele de statistică din majoritatea statelor comuniste ai efectuat recensăminte presupuse a fi complete, amănunțite și demne de încredere. (...)

22 = Paul Shoup & David E. Powell, The Emergence of Political Science in Communist Countries, „American Political Science Review”, nr. 2 (iunie 1970).

62 (...) De asemenea, a existat ab initio o discrepanță totală între insuficiența și imperfecțiunea „datelor” empirice ce urmau a fi analizate și „ipotezele” cărora se spera că analiza le va găsi răspuns.

 

B.Reconceptualizarea

 

Birocrația

81 (...) Ce s-a câștigat în generalizările universaliste s-a pierdut în posibilitatea favorizării studiilor comparative referitoare la diferitele tipuri de organizări statale comuniste, începând cu China, continuând cu URSS și Iugoslavia, Cehoslovacia și Ungaria. (...)

44 = Hugh Seaton-Watson, The East European Revolution, London, Methuen, 1970.

 

 

 

2. Studiul comparativ al statului socialist

 

A.Comparabilitatea statelor socialiste

 

a)Interzonală

 

Suveranitatea

89 (...) De atunci [Rusia Sovietică 1918/URSS 1922], toate celelalte state socialiste (republici socialiste sau democrații populare) proclamate între timp – Mongolia Exterioară (1940), Iugoslavia (1945), Bulgaria (1946), Albania (1946), Ungaria (1946), România (1946), Polonia (1947), Cehoslovacia (1948), China (1949), Republica Democrată Germană (1949), Coreea de Nord (1948), Vietnamul de Nord (1960), Cuba (1961) – sunt definite în constituțiile lor tot ca state suverane.

91 Doctrinei sovietice [Brejnev] i se opune doctrina suveranității majorității celorlalte state socialiste, dat mai cu seamă a Iugoslaviei, Albaniei, Chinei și României. (...)

 

Guvernul reprezentativ

91 La fel ca majoritatea statelor nesocialiste moderne, statele socialiste își întemeiază legitimitatea pe reprezentativitatea instituțiilor lor(49).

49 = (...) Și chiar în Constituția mai modernă și sofisticată a Iugoslaviei din 1963, în Articolul 47 se scrie: „Funcțiile puterii și administrarea problemelor sociale vor fi exercitate de organe reprezentative”. (...)

 

b) Intrazonal

 

Apariția în urma războiului

96 (...) (2) Republica Populară Federativă Iugoslavia, Republica Populară Albania și Republica Populară Chineză au înlocuit statele iugoslav, albanez și chinez anterioare, în timpul și după un război de eliberare a teritoriilor lor de sub ocupația invadatorilor străini. Partidul comunist a reușit, atât prin acțiuni militare directe împotriva ocupanților, cât și printr-un război civil dus împotriva altor organizații naționale, să preia conducerea acestui război de eliberare. Acesta a avut drept consecință directă faptul că ideologia partidelor comuniste respective a fost transformată din pacifismul internaționalist inițial în comunism național. O altă consecință a acestui fapt a fost că, pentru o lingă perioadă de timp, partidele comuniste respective au fuzionat cu și au fost eclipsate de Armata de Eliberare. (...) În cele din urmă, era firesc ca aceste trei state să fie cele mai nerăbdătoare să-și apere suveranitatea împotriva oricăror puteri, inclusiv și mai cu seamă împotriva URSS (iar în cazul Albaniei, inclusiv și mai cu seamă împotriva Iugoslaviei).

(3) Republica Populară Polonă, România, Bulgaria, Ungaria, Republica Democrată Germană și, într-o oarecare măsură, chiar și Cehoslovacia au înlocuit statele anterioare parțial sau pe suprafața întregului teritoriu din cauza trecerii trupelor sovietice prin aceste teritorii și a poziției dominante obținute din acest motiv și din altele de URSS asupra acestei zone a Europei.

97 Utilizându-și dominația directă și indirectă în acea parte a Europei , guvernul sovietic a instalat și a menținut la putere guvernele „prietene” ale partidelor comuniste care au transformat statele respective în state socialiste (noțiune care cuprinde în mod egal „republicile populare” și republicile socialiste – România și Cehoslovacia). (...) De asemenea, ea a influențat în mod direct relațiile dintre aceste state [Europa de Est] și URSS și dintre aceste state între ele, ținându-se seamă dacă propriul lor comunism național era mai bine adaptat internaționalismului sub patronaj sovietic, ca în cazul statului socialist polonez, bulgar și german, sau apărării directe a suveranității lor împotriva tuturor, ca în cazul statului român, maghiar sau cehoslovac. (...)

 

Abolirea proprietății private a mijloacelor de producție

98 (...) În Iugoslavia și Polonia pământul aparține încă fermierilor. (...)

99 (...) În Iugoslavia avem de-a face cu noțiunea de „proprietate socială”, al cărei corolar este exprimat după cum urmează: „Din moment ce nimeni nu are dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producție ce constituie o posesiune de tip social, comunitatea social-politică, organizația muncitorească sau omul muncii nu își pot însuși sub nici o formă de proprietate produsul muncii social organizate, nu pot conduce și dispune de muncă sau de mijloace de producție aflate în proprietate socială și nu pot determina arbitrar termenii distribuției”(51). Această definiție oarecum negativă este, totuși, cheia sistemului iugoslav de autoconducere, care, la rândul său, prezintă o mare importanță pentru sistemul politic socialist iugoslav.

51 = În Principiile de bază ale Constituției din 1963.

100 (...) Însă atât comuniștii chinezi, cât și cei iugoslavi, contestă viziunea sovietică asupra controlului și proprietății mijloacelor de producție, indiferent dacă sunt sau nu proprietatea statului. În opinia lor și în acea a opoziției comuniste contra doctrinei (și mai ales practicii) sovietice staliniste și poststaliniste, o nouă birocrație sau, în termenii folosiți de Gilas, „o nouă clasă” a monopolizat conducerea societății, lipsind astfel pretinsa „proprietate a poporului” de orice înțeles veritabil.

 

State teleologice

101 (...) Aceasta înseamnă că: a) ele [statele socialiste] servesc un scop direct – transformarea societății, precum și a indivizilor care o alcătuiesc, prin mijloace revoluționare; b) se autocaracterizează ca fiind de tranziție și destinate în mod intenționat propriei lor anihilări; c) văd, de asemenea, acest scop cuprins în ideologia (marxist-leninistă), care, prin interrelația dintre teoria și practica sa, este de fapt motorul transformării spre scopul final (teleos) al societății lipsite de clase și de aparat.

102 (...) Faptul că acest deux et machina al înlăturării proprietății mijloacelor de producție nu a reușit să producă instantaneu o schimbare totală a relațiilor sociale, a determinat noi probleme legate de organizare, ordine și ierarhie. (...) În sensuri diferite și prin mijloace diferite, cele trei principale școli de gândire ale ideologiei marxist-leniniste – sovietică, chineză și iugoslavă – sunt de acord cu privire la întâietatea educației „culturale”, „politice” și „sociale” a maselor. (...)

103 (...) În vreme ce al XXII lea Congres al PCUS a proclamat că trecerea de la „dictatura proletariatului” la „statul întregului popor” a fost efectuată în URSS, iugoslavii își descriau propria lor formă de societate ca fiind deja „o comunitate federală socialistă a oamenilor muncii... bazată pe relațiile dintre oameni care acționează ca producători și creatori liberi și egali”. (...)

 

State fără opoziție

104 (...) Candidaților din afara partidului, în URSS, la fel ca și un anumit procentaj de candidați suplimentari, în Iugoslavia și Ungaria, li se permite să se prezinte în alegeri. (...)

 

 

B. Studiul comparativ al statului socialist ca formă de tranziție și ca anomalie ideologică

 

105 Al doilea motiv pentru care analiza statului socialist este recomandabil să fie un reper al studierii comparative a sistemelor comuniste este că, din punct de vedere logic, existența continuă a statului după revoluție este o contradicție in adjecto. (...) Pentru cel care analizează comparativ politica partidelor comuniste nu există unghi mai potrivit din care să observe: (...); c) profundele diferențe ideologice dintre școlile de gândire care intră în conflict în mișcările din lumea comunistă, mai cu seamă dintre cele rusă, chineză și iugoslavă.

106 (...) Acum ea [diferențierea] caracterizează nu numai lupta ideologică actuală dintre Noua Stângă (anarho-sindicalistă, troțkistă sau anarhistă) și partidele comuniste consacrate, ci și – la un nivel mult mai profund și cu implicații mult mai directe asupra structurilor politice concrete ale polemicii în trei – pe cea dintre cele trei principale școli de gândire politică marxist-leninistă. (...)

108 (...) Doctrina comunistă iugoslavă diferă și de cea sovietică și de cea chineză. Teoria politică a comuniștilor iugoslavi se poate dispensa deja de structurile controlului central de stat și a intrat în etapa superioară a autoconducerii și descentralizării, singura care, în ochii ei, poate fi considerată socialistă.

109 Doctrina comunistă iugoslavă denunță „dictatura proletariatului” ca pe un paravan pentru formele staliniste de birocrație, care duc, funcțional și inevitabil, la aberațiile monstruoase ale totalitarismului. În doctrina comuniștilor iugoslavi, statul și birocrația centrală au început să se deterioreze, iar puterea a fost deja răspândită în întreaga societate sau comunitate. Partidul însuși se crede că abdică de la dreptul de control și îndrumare directă și că este absorbit în organe deliberative din ce în ce mai largi până când, în cele din urmă, se integrează societății care se autoadministrează.

Este de înțeles că, din punct de vedere comparativ, studierea teoriei și practicii acestor trei interpretări marxist-leniniste ale problemei organizării politice, precum și a tuturor nuanțelor din spectrul acestei probleme, reprezentate de teoriile celorlalte partide marxist-leniniste, oferă câștigurile cele mai însemnate. (...)

 

C. Studiul comparativ al statului socialist în era industrial-tehnologică

 

a)Intrazonal

111 (...) Statele socialiste pot fi împărțite, la începutul anilor 70, din punct de vedere al dezvoltării economice în: puternic industrializate – URSS, RDG și Cehoslovacia; industrializate – Ungaria, Iugoslavia și Polonia; în curs de industrializare intensivă – România, China și Bulgaria; aflat încă la faza de început a industrializării – Albania, Cuba, Vietnamul de Nord, Coreea de Nord și Mongolia Exterioară. (...)

113 (...) Ei [factori ai evoluției de la mobilizare la participare] sunt, printre alții: (...); gradul de participare obținut în fiecare stat socialist în parte din alte motive decât cele social-economice (ca, de exemplu, sprijinul popular obținut din pricini naționaliste de divers partide comuniste atunci când rezistă anumitor presiuni exterioare, venind fie din partea unor state nesocialiste, fie chiar din partea unor state comuniste: URSS în majoritatea cazurilor, dar și Iugoslavia în cazul Albaniei, Bulgaria în cazul Iugoslaviei etc)/, precum și mulți alți factori.

În general, însă, trecerea de la procesele politice ale mobilizării excesiv centralizate la procesele politice ale participării treptat descentralizate poate fi vizualizată în puncte de vedere de genul celor care urmează: (...); rolul modificat al partidului (atitudini ale întregului evantai al spectrului, de la URSS la China și Iugoslavia și, de pildă, de la partidele ce se pun pe ele pe primul plan din România, Bulgaria și RDG la partidul mai discret din Ungaria); rolul schimbat al magistraturii (gradul de autonomie garantat magistraturii, de la noua „legalitate socialistă” în URSS la introducerea Curții Constituționale în Iugoslavia); relațiile în curs de schimbare dintre legislatură și puterile executive (evantaiul de diferențe ce pot fi observate în legile electorale și procedurile parlamentare din Uniunea Sovietică și România sau din Iugoslavia, Polonia și Ungaria – și în perioade diferite în fiecare din aceste state); (...).

 

b)Interzonal

117 (...) În ambele grupuri de societăți socialist/nesocialist deosebirile dintre generații se accentuează din ce în ce mai mult, întrucât schimbările tehnologice rapide transformă nu numai acele mores specifice individului uman, ci și psihologia și chiar firea omenească. (...)

118 (...) Acest fapt [internaționalizarea economiei și comunicațiilor versus centralizarea reclamată de tehnologie] duce direct la problema suveranității pe ambele fețe ale acestui Ianus. (...)

Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov (1953-1985) (WERTH 1995)

 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov (1953-1985), trad. , note și postfață F. Constantiniu (Paris, 1995), Corint/Istorie universală – Microsinteze- 12, București, 2000, 136 p.

 

 

Partea Întâi Anii lui Hrușciov (1953-1964)

 

Capitolul I Luptele pentru succesiune și apariția proiectului hrușciovist (1953-1957)

II. Dezbaterile economice și sociale: apariția proiectului hrușciovist

18 (...) În ceea ce-l privește pe inamovibilul ministru de externe al lui Stalin, Viaceslav Molotov, el a fost constrâns să recunoască public „poziția sa greșită” în domeniul relațiilor internaționale (ostilitatea față de reconcilierea sovieto-iugoslavă), (...).

III. Schimbări în politica externă

18 (...) În cursul anilor 1953-1956, politica externă sovietică s-a orientat spre instaurarea progresivă de relații privilegiate cu China, reconcilierea cu Iugoslavia, (...).

19 (...) Față de Iugoslavia, ruptura cu moștenirea stalinistă a fost brutală. În decembrie 1953, printre acuzațiile formulate oficial împotriva lui Beria mai figura și „încercarea de a stabili contacte cu clica titoistă”. Din vara lui 1954, însă, Hrușciov a început – cu toată opoziția lui Molotov să pregătească apropierea de Tito. Aceasta s-a concretizat prin venirea la Belgrad, între 26 mai și 3 iunie 1955, a lui Hrușciov, Bulganin și Mikoian. La capătul unei săptămâni de negocieri strânse, Tito a obținut satisfacție deplină. Declarația comună, publicată la 2 iunie 1955, proclamă că „problemele interne de organizare, sistemele sociale și diferitele forme de dezvoltare socialistă privesc exclusiv popoarele diverselor țări”.

20 Reconcilierea sovieto-iugoslavă a introdus un pluralism de fapt în blocul estic. Pentru statele din Europa de Est, cărora li se impusese modelul sovietic drept singura cale socialistă posibilă, recunoașterea, chiar și circumspectă, a legitimității căii iugoslave de către URSS deschidea calea unor profunde reevaluări.

(...) Ca răspuns la această inițiativă occidentală Comunitatea Europeană de Apărare, URSS a convocat la Varșovia, o conferință a țărilor din Europa de Est pentru a proceda la crearea Pactului de la Varșovia.

IV. Congresul al XX lea: începuturile unei destalinizări controlate

23 (...) El [Raportul Hrușciov, Congresul XX, 1956] evoca rolul lui Stalin în (...), în conflictul cu Tito, (...).

V. De la Congresul al XX lea la eliminarea grupului „antipartinic” (februarie 1956 – iunie 1957)

27 (...) După ce ordonase înaintarea tancurilor sovietice spre Varșovia, Hrușciov a hotărât in extremis să ajungă la o înțelegere cu noua echipă poloneză. (...)

28 (...) Susținuți de toate țările din lagărul socialist (inclusiv Iugoslavia și China), sovieticii au reocupat Budapesta, începând de la 4 noiembrie, cu prețul unor lupte înverșunate (20.000 de morți din partea răsculaților). Nagy, refugiat mai întâi la ambasada iugoslavă, a fost răpit la 21 noiembrie și transferat în România; ulterior un tribunal militar l-a condamnat la moarte*.(...)

*Șederea în România a lu Nagy și a persoanelor refugiate cu el la ambasada iugoslavă din Budapeste a constituit obiectul unui amplu studiu al istoricului rus A: S. Stâkalin („Revista istorică”, 1999, nr. 3-4). (...)

 

 

Capitolul II Limitele și derapajele proiectului hrușciovist (1958-1964)

V. O politică externă voluntaristă

52 (...) Pentru guvernul sovietic, dezvoltarea unui modus vivendi cu Occidentul trecea, mai întâi, prin recunoașterea definitivă  de către acesta a consecințelor celui de-al doilea război mondial și a cuceririlor „lagărului socialist”. (...)

56 (...) [„Ziarul poporului”, Beijing, aprilie 1960] Sub justificarea unui atac împotriva „revizionismului” iugoslav, era denunțată întreaga politică externă a URSS ca îndepărtându-se de marxism-leninism, de internaționalismul proletar și de revoluție. (...)

57 Conflictul [România-URSS, 1963-1964] a avut drept cauză imediată proiectele sovietice urmărind coordonarea economiilor țărilor din Europa de Est în cadrul CAER. (...) Hrușciov a hotărât, în iulie 1964, convocarea, la 15 decembrie, a unei conferințe internaționale a tuturor partidelor comuniste, în a cărei ordine de zi urma să figureze condamnarea devierilor chineză, albaneză și română. Conferința nu s-a mai reunit pentru că, între timp (14 octombrie 1964), Hrușciov a fost demis din toate funcțiile. (...)

 

 

Capitolul VI URSS și lumea

I.URSS și lagărul socialist

109 (...) Ei [Polonia și RDG] au sporit, așadar, presiunile și amenințările abia voalate la conferințele partidelor comuniste din țările est-europene ținute la Dresda (martie 1968), apoi la Varșovia (iulie 1968, în absența PC Cehoslovac, care, violent pus sub acuzație la Dresda, a refuzat să mai vină la această reuniune). (...)

110 (...) În noaptea de 20-21 august 1968, trupele a cinci membri ai Pactului de la Varșovia au invadat Cehoslovacia. (...)

111 (...) În sfârșit, dezvoltarea relațiilor privilegiate între Iugoslavia, România și Cehoslovacia (Tito, apoi Ceaușescu fuseseră primiți triumfal la Praga, puțin înainte de intervenția din august 1968) putea să nască la Moscova temeri în privința reapariției, într-o formă nouă, a „Micii Înțelegeri”, care legase aceste țări înainte de război. (...)

II. „Destinderea” și limitele ei

116 (...) Climatul de „destindere”, ajuns la apogeu în anii 1972-1975, a fost consacrat prin ratificarea la 1 aprilie 1975, de către toate țările europene, cărora li s-au alăturat SUA și Canada, a Actului final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE).

117 Această ratificare reprezenta realizarea unui obiectiv urmărit de mult timp de URSS: recunoașterea solemnă a ordinii teritoriale și a politicii din Europa de Est. (...)

 

 

Postfață – Florin Constantiniu

133 (...) Prima lucrare (dăruită de istoricul italian Lauro Grassi) a fost scrisoarea lui Christian Rakovski adresată lui Nikolai Valentinov, la 6 august 1928, și publicată în Italia sub titlul I pericoli professsionali del potere. Perche la degenerazione burocratica? (Roma, Ed. Samona e Sarelli, 1965, 55 p.). Înainte de Milovan Djilas și Mihail Voslenski, Rakovski punea în lumină apariția clasei de aparatcici, de birocrați de partid care erau purtătorii degenerării birocratice a sistemului. (...)

(...) „Nu mă îndoiesc – scria Andrei Amalrik – că marele imperiu al slavilor de răsărit, creat de germani (autorul îi are în vedere pe normanzi – n. n.), bizantini și mongoli, a intrat în ultimele sale decenii de existență. Așa cum adoptarea creștinismului a amânat căderea Imperiului roman fără a-l salva de un sfârșit inevitabil, tot astfel doctrina marxistă a întârziat dezmembrarea Imperiului rus – a treia Romă -, dar ea nu are puterea de a o împiedica.” (L Union Sovietique survivra-t-elle en 1984?, Paris, Pluriel/Le livre de poche, 1977, p. 136-137) (...)

Anul zero - 1945. O istorie (BURUMA 2013)

Ian Buruma, Anul zero - 1945. O istorie, trad. A. Bărbulescu (eng. 2013) Humanitas, București, 2015

 

I.Complexul de eliberare

 

3. Răzbunarea

(118) Referindu-se la Franța din timpul războiului, Tony Judt a scris că, în cazul colaboratorilor şi al membrilor activi ai mişcărilor de rezistenţă, „duşmanii lor, cel mai adesea, erau conaţionalii din tabăra adversă: nemţii erau aproape absenţi"*40. Acelaşi lucru se putea spune despre multe ţări aflate sub ocupaţie străină: Iugoslavia, Grecia, Belgia, China, Vietnam, Indonezia. (…). În Italia şi Grecia, fasciştii şi alte grupuri de dreapta au colaborat cu germanii pentru propriile lor scopuri, dar şi pentru a ţine la respect stânga.

(119) Războiul civil din China, ca şi cel din Grecia, începuse cu mult înainte de invazia armatelor străine.

(123) În schimbul extinderii imperiului său în Europa Centrală, Stalin a acceptat să lase Mediterana Aliaţilor occidentali. (…)

Şi totuşi, avântul stângii a fost înăbuşit, ca şi în sudul Coreei, în Franţa, în sudul Vietnamului, în Japonia şi în Grecia, unde Wilson a ajuns în vara lui 1945. El a stat la Atena, la hotelul Grande Bretagne din Piaţa Constituţiei. Personalul hotelului era morocănos până la ostilitate, iar Wilson a observat găuri de gloanţe în pereţii camerei. Comportamentul ursuz avea motivele lui, fiindcă şi peste Atena plutea o duhoare - duhoarea unei alte trădări.

Ar fi cazul să explicăm găurile de gloanţe. În lima decembrie a anului anterior avusese loc o demonstraţie de proporţii a susţinătorilor Frontului Naţional Eliberare, EAM, organizaţia partizană controlată de comunişti. Oficial, armata engleză trebuia să se ocupe de Grecia eliberată. La Atena fusese instaurat un Guvern de Uniune Naţională provizoriu, compus din conservatori şi regalişti, dar şi cu câţiva stângişti. O mare parte din restul ţării se afla încă în mâinile organizaţiei EAM şi ale forţei sale armate, ELAS. După ce luptaseră împotriva germanilor, EAM/ELAS se aşteptaseră să preia conducerea şi să impună revoluţia în Grecia. Conservatorii, susţinuţi de englezi, voiau să împiedice acest lucru cu orice preţ, ceea ce a dus la demonstraţia din 3 decembrie 1944, ziua în care, cum a spus Harold Macmillan, „a început războiul civil".45

De fapt, după cum Macmillan ştia fără îndoială, războiul civil începuse cu mult timp înainte. Grecia fusese despărţită dureros în două în timpul Primului Război Mondial, când prim-ministrul Eleftherios Venizelos a dorit să-i susţină pe Aliaţi, în timp ce regele Constantin I şi comandantul său militar, Ioannis Metaxas, s-au opus. Au urmat ani de dezacord îndârjit între regalişti şi „venizelişti". în 1936, Metaxas a devenit un dictator cu faţă de bancher şi brutalitate de caudillo fascist. Admirator al celui de-al Treilea Reich al lui Hitler, el a „unificat" Grecia, ca Părinte al Naţiunii, scoţând în afara legii toate partidele politice şi aruncându-i în închisoare pe comunişti şi pe alţi oponenţi ai regimului său. Spre uşurarea majorităţii poporului grec, Metaxas a murit în 1941.

A urmat invazia germană. Susţinătorii fostului regim Metaxas au colaborat, în mare parte, cu naziştii, iar rezistenţa a fost condusă de comuniştii ieşiţi din închisorile lui Metaxas. Batalioanele fasciste greceşti, aţâţate de germani, se luptau cu gherilele de stânga ajutate iniţial de Aliaţi. S-au comis multe brutalităţi de ambele părţi. Multe victime au fost oameni nevinovaţi prinşi în schimbul de focuri.

Dar Macmillan a avut dreptate: în ceea ce-i priveşte pe englezi, adevăratele evenimente au început de-abia în 1944, când soldaţii englezi, susţinuţi de trupe suplimentare din Italia, au luptat împotriva partizanilor de stânga care se bătuseră cu germanii cu doar câteva luni mai devreme. Dezaprobarea cu care privea Edmund Wilson situaţia era împărtăşită de mulţi, mai ales în SUA, unde a fost considerată încă o intervenţie imperialistă tipic engleză. Dar au fost de aceeaşi părere şi mulţi englezi; Churchill, deşi venerat pentru aptitudinile de conducător în timpul războiului, era privit cu neîncredere din cauza agresiunilor împotriva partizanilor comunişti.

Harold Macmillan a observat că în Grecia, ca şi în alte ţări, „propaganda noastră prezentase mişcările de rezistenţă drept nişte grupări de idealişti romantici care luptau cu un devotament demn de Byron pentru libertatea ţării lor“46. Eroul care amintea cel mai mult de Byron era un bărbat pe nume Aris Velouchiotis. Aris călărea prin munţi cu banda lui de partizani imbrăcaţi în negru - berete negre, cămăşi negre, bărbi negre. Eroul romantic, care se dezisese de comunişti în 1945, mai era şi criminal. Ulterior, în zona în care opera au fost descoperite gropi comune pline de oasele inamicilor lui politici.

Adevărata problemă de după eliberare, ca şi în Italia (sau în China şi în multe alte locuri), a fost monopolizarea folosirii forţei. Frontul Naţional de Eliberare (EAM/ELAS) din Grecia acceptase, după negocieri susţinute, să depună armele, atâta timp cât făceau acelaşi lucru şi grupările militare înarmate de dreapta, ca vestitele Batalioane de Securitate înfiinţate în timpul ocupaţiei naziste. Scopul guvernului era să formeze o armată naţională din cele mai bune elemente din ambele tabere. După EAM/ELAS, guvernul nu s-a ţinut de promisiune; deşi stânga a fost demobilizată (într-o oarecare măsură), dreptei i s-a permis să-şi păstreze puterea de foc. Cei mai mulţi foşti luptători din ELAS au privit situaţia, după cum e uşor de înţeles, ca pe o trădare crasă. Un partizan îşi amintea că prinsese un grup de colaboraţionişti în 1944. Dar, în loc să-i omoare, i-a predat poliţiei. O mişcare neinspirată: poliţia le-a dat arme şi i-a lăsat să plece. Pentru partizani, înfrânţi în 1945, morala a fost clară: „Cei care spuseseră «ucideţi-i» aveau ocazia să remarce că al doilea val de violenţe, războiul civil, n-ar fi avut loc dacă i-am fi omorât pe toţi fasciştii."47

Aşa arăta deci atmosfera încărcată din Atena, ale cărei ecouri le-a observat Edmund Wilson în camera lui de hotel în 1945. Pe 3 decembrie 1944, mulţimea adunată în Piaţa Constituţiei, cu femeile şi copiii în frunte, s-a apropiat de hotelul Grande Bretagne, unde se ascunsese guvernul provizoriu. S-a spus că se pregăteau să ia cu asalt clădirea. Perspectiva pe care a auzit-o Wilson de la simpatizanţii de stânga, pe care o împărtăşeau pe atunci majoritatea grecilor, este că majoritatea paşnică a protestatarilor au mers înainte, în timp ce poliţia regalistă a deschis focul şi a ucis şi rănit aproximativ o sută de oameni. A doua zi, când protestatarii au trecut din nou în marş prin faţa hotelului, de data aceasta într-o procesiune funerară, regaliştii au ucis până la două sute de cetăţeni neînarmaţi, trăgând de la ferestrele hotelului.

Macmillan, după cum era de aşteptat, a avut o versiune întru câtva diferită. „Aşa-numita mulţime civilă", şi-a amintit el, „includea mulţi luptători de gherilă din ELAS, înarmaţi până-n dinţi", iar focurile de armă fatale fuseseră trase, probabil, de un agitator comunist.48

Deşi adevărul în privinţa tragicului eveniment rămâne neştiut, două lucruri sunt greu de contestat. Partizanii conduşi de comunişti erau indivizi cu totul lipsiţi de scrupule, care uci- seseră un număr mare de colaboraţionişti reali sau presupuşi şi de „duşmani de clasă" chiar înainte ca Grecia să fie scoasă din mâinile germanilor în octombrie 1944, şi care au continuat să epureze şi să ucidă şi după aceea. Al doilea adevăr este că stânga din Grecia avea toate motivele să se simtă trădată.

Comuniştii şi stângiştii au fost coloana vertebrală a rezistenţei antinaziste şi antifasciste în multe ţări. în Grecia, ei au monopolizat rezistenţa, epurându-i violent pe toţi ceilalţi. în zonele rurale, EAM/ELAS înfiinţase un fel de stat de gherilă în care toţi duşmanii revoluţiei erau daţi pe mâna tribunalelor populare. Un ofiţer englez încartiruit în Grecia în septembrie 1944 a scris despre „domnia terorii" comuniste din Atica şi Beoţia: „în ultimele câteva săptămâni au fost executaţi peste 500 de oameni. Din cauza mirosului cadavrelor în putrefacţie, e imposibil să treci pe lângă un loc anume din unitatea mea. Pe pământ stau neîngropate cadavre dezbrăcate, cu capetele tăiate. [ELAS al acţionat în zona noastră din cauza unor elemente reacţionare puternice din rândul populaţiei."49

Aşadar, teama de consecinţele unei revoluţii în Grecia era cum nu se poate mai întemeiată. Readucerea pe tron a regelui George II, un proiect drag lui Churchill, ale cărui predici monarhiste îi iritau chiar şi pe unii conservatori greci, nu era chiar cea mai bună idee. Scurta lui domnie de la sfârşitul ani-lor ’30 coincisese cu dictatura brutală de dreapta a lui Ioannis Metaxas, pentru care poporul nu simţea nici o nostalgie.

Dar, având în vedere teama de comunism, englezii erau de părere că nu puteau să nu susţină guvernul de la Atena în lupta împotriva partizanilor de stânga. Luptele au durat cinci săptămâni, la începutul lui 1945. ELAS a deportat până la 20.000 de „duşmani de clasă", dintre care mulţi au fost ucişi după marşuri forţate prin munţi. Pe de altă parte, mulţi presupuşi partizani de stânga au fost deportaţi de englezi în lagărele din Africa. Violenţele au fost atât de sângeroase de ambele părţi, încât pacea negociată în februarie a fost întâmpinată de populaţie cu o mare uşurare. Churchill şi-a făcut apariţia la balconul hotelului Grande Bretagne, împreună cu arhiepiscopul Bisericii Ortodoxe, şi a spus, în faţa unei mulţimi enorme care aclama: „Grecia pentru totdeauna! Grecia pentru toţi!“5°

Nu a fost decât o acalmie temporară. Războiul civil din Grecia avea să reînceapă în anul următor şi să dureze încă trei ani. Dar chiar şi înainte de reizbucnirea lui, aproape imediat după ce îşi terminase Churchill discursul mişcător, a început o altă formă de răzbunare, o contrarăzbunare, de data aceasta împotriva stângii. S-au dezlănţuit forţele paramilitare de dreapta şi jandarmii. Comuniştii sau cei suspectaţi de vederi de stânga au fost arestaţi fără mandat, bătuţi şi omorâţi sau închişi în număr mare. Frontul Naţional de Eliberare a emis im apel care atrăgea atenţia lumii asupra „unui regim al terorii, mai hidos chiar şi decât cel al dictaturii Metaxas"51. Până la sfârşitul lui 1945, fuseseră aruncaţi în închisoare aproape 6.000 de susţinători ai organizaţiei EAM. Printre ei erau femei şi copii, ba chiar atât de mulţi, încât au trebuit construite lagăre speciale pentru femei. Aceşti oameni au fost acuzaţi, de-a valma, de crime comise în timpul ocupaţiei. Dar crimele comise de foştii colaboraţionişti nazişti sau de batalioanele de securitate ale dreptei au rămas în mare parte nepedepsite.

Harold Macmillan şi Edmund Wilson au privit Grecia din perspective foarte diferite - unul ca ministru englez în funcţie, celălalt ca jurnalist literar american -, dar asupra unui lucru au fost de aceeaşi părere. Ar fi trebuit făcute eforturi mai mari pentru separarea stângii democrate de revoluţionarii comunişti. Macmillan era de părere că „o politică moderată, rezonabilă, progresistă" ar fi cernut „elementul radical, vag, de nucleul de comunişti îndârjiţi"52. In opinia lui Wilson, Anglia ar fi trebuit „să-i ajute pe liderii EAM să se desprindă din laţul sovieticilor şi să ţină sub control elementele mai turbulente, pe a căror înverşunare englezii se bazaseră bucuroşi pe vremea Rezistenţei"53. Din păcate, astfel de eforturi, chiar dacă ar fi existat intenţia să fie făcute, au fost înecate repede de setea de răzbunare încurajată de forţele politice care încercau s-o aţâţe pentru a trage foloase.

(130) Organizaţia sa militară era Armata Populară Antijaponeză Malaieziană (APAJM), care, în august 1045 avea aproximativ 10.000 de membri înarmaţi, care controlau o mare parte din zonele rurale, formând un fel de stat în stat, cu propriile sale reguli şi legi şi cu obiceiul de a-i epura în masă pe oficialii opozanţi, în mod asemănător gherilelor comuniste din Grecia.

 

45. Macmillan, The Blast of War, 193.

46. Ibid., 501.

47. Allan Scarfe şi Wendy Scarfe, ed,,All That Grief: Migrant Recollections of Greek Resistance to Fascism, 1941-1949 (Sydney, Australia: Hale and Iremonger, 1994), 95.

48. Macmillan, The Blast of War, 499.

49. Mark Mazower, ed., After the War Was Over: Reconstructing the Family, Nation, and State in Greece, 1943-1960 (Princeton, New Jersey: Princeton University Press, 2000), 27.

50. Macmillan, The Blast of War, 547.

51. The Times (Londra), 13 iulie 1945.

52. Macmillan, The Blast of War, 547.

53. Wilson, Europe Without Baedeker,

 

II. Înlăturarea dărâmăturilor

4. Întoarcerea acasă

(174) Dar Churchill se ghida după un alt precedent: Tratatul de la Lausanne din 1923, când se stabilise mutarea musulmanilor de pe teritoriul Greciei în Turcia şi a cetăţenilor turci de religie creştin-ortodoxă în Grecia. De fapt, o mare parte din schimb se şi petrecuse înainte de 1923, spontan, cum s-ar spune, ca urmare a războiului greco-turc. Schimbul oficial s-a desfăşurat fără prea mare vărsare de sânge

5. Drenarea otrăvii

(213) Când personalităţile simbolice ale regimurilor antebelice îşi pierd credibilitatea, iar legitimitatea începe să le fie pusă la îndoială, apare riscul unui război civil, ca acela care a izbucnit cu furie în Grecia sau ca acela care (…) avea să înceapă în China.

6. Statul de drept

(227) Legea şi dreptatea, a spus el [scriitorul Sandor Marai], „nu existau nicăieri, dar tribunalele populare funcţionau deja [Budapesta 1945], iar execuţiile politice asigurau distracţia zilnică a unei gloate fără ocupaţie, ca în Roma de pe vremea lui Caligula"2.

(229) În Grecia, la sfârşitul lui 1945, se aflau în închisoare 48.956 de oameni. Dar toţi erau de stânga.

Grecia este cel mai grăitor exemplu de ţară în care atât comuniştii, cât şi anticomuniştii au făcut abuz de procesele legale în scopuri politice, uneori chiar în acelaşi timp. În 1943 existau deja în ţară tribunale populare, în zonele eliberate de Armata de Eliberare Populară, de stânga, braţul militar al Frontului Eliberării Naţionale controlat de comunişti. Tribunalele făceau parte din efortul de înfiinţare a unui stat socialist în Grecia ocupată. Tribunalele populare, compuse din luptători ELAS şi alţi „tovarăşi" (ţărani, şoferi de camion şi alţii asemenea) judecau infractori, criminali de război şi colaboraţionişti.» Sentinţele erau, în general, aspre. Multe persoane au fost executate după un proces grăbit, sau uneori chiar fără proces, de luptătorii de gherilă.

Cea mai frecventă infracţiune din Grecia rurală pare să fi fost furtul de vite. Numai că în satul Deskati, din centrul ţării, gherilele aveau prea multe pe cap ca să se ocupe de hoţii de vite. Sătenilor li s-a spus pur şi simplu că trebuia să se termine cu furtul de vaci, fiindcă „nu avem închisori şi nici metode de a-i trimite în exil pe hoţi

(230) Dacă cineva e prins furând, să ne spună direct ce preferă să-i tăiem, capul sau picioarele de la glezne. Hotărârea vă aparţine"10. Se pare că metoda a funcţionat. Furturile s-au oprit, cel puţin în Deskati. Tribunalul popular a judecat însă cazul bizar al unui tânăr care i-a făcut o declaraţie de dragoste unei fete, dar apoi a cerut-o în căsătorie pe alta. Judecătorii l-au pus în faţa unei alegeri sumbre: să se însoare cu prima fată sau să fie executat. Tânărul a ezitat până în ultima clipă înainte să decidă că prefera să rămână în viaţă.

Tribunalele poporului erau neîndurătoare cu colaboraţioniştii. Termenul îi cuprindea pe poliţiştii şi jandarmii care lucraseră pentru germani, pe promotorii fascismului, pe vorbitorii de limbi slave din Macedonia care cooperaseră cu bulgarii în eforturile lor de-a se face stăpâni pe o felie din Grecia, sau pe duşmanii de clasă care se împotriviseră revoluţiei. În primăvara lui 1944, după ce a fost eliberată de sub ocupaţia germană, Grecia a fost condusă pentru scurtă vreme de un Guvern de Uniune Naţională, dar, chiar şi după ce organul respectiv a înfiinţat tribunale oficiale pentru judecarea colaboraţioniştilor, tribunalele populare tot şi-au continuat activitatea în unele zone până pe la jumătatea lui 1945. Faptul că Grecia avea două sisteme judiciare diferite, unul oficial, cu autoritate limitată, celălalt neoficial, dar controlând un teritoriu mai mare, arată cât de împărţite erau părerile cu privire la legitimitatea politică. Grecia nu avea un general de Gaulle care să peticească relaţiile dintre comunişti şi conservatori, dintre regalişti şi liberali. Cicatricile războiului erau prea sensibile, iar prăpăstiile dintre tabere prea adânci.

Tribunalele oficiale au depus unele eforturi pentru a-i condamna pe cei mai de seamă colaboraţionişti din timpul războiului, printre care prim-miniştrii greci din timpul dominaţiei germane, dar procesele erau lente şi de multe ori stângace. Prim-miniştrii trădători declarau, ca orice trădător că motivul pentru care nu renunţaseră la funcţii fusese patriotismul. Mai mult, spuneau ei, aducând şi unele dovezi, chiar guvernul grec din exil le spusese să rămână în funcţie pentru a repara ce se mai putea repara în acea situaţie foarte gravă. Liderul guvernului exilat nu era altul decât cel dintâi prim-ministru de după eliberare, Georgios Papandreou; fiul şi nepotul său aveau să fie şi ei prim-miniştri.

(231) Colaboraţioniştii mai violenţi, de pildă sângeroasele Batalioane de Securitate, au fost rareori puşi sub acuzare. De fapt, după semnarea în februarie 1945 a aşa-numitului Tratat de la Varkiza, în baza căruia stânga trebuia să depună armele în aşteptarea unui referendum naţional cu privire la noul guvern, în Grecia s-a produs o răsturnare totală. Foştii colaboraţionişti de dreapta, care refuzau dezarmarea, terorizau orice persoană suspectată de simpatii de stânga. Cetăţenii erau arestaţi şi uneori împuşcaţi pur şi simplu fiindcă făcuseră parte dintr-un tribunal popular. De data aceasta, statul în stat era condus de miliţii de dreapta pe care guvernul nu le putea controla. Cum poliţia susţinea în mare parte tabăra de dreapta, tribunalele nu se puteau baza pe ea pentru arestarea foştilor colaboraţionişti. În loc să ajungă la judecată, foştii partizani şi susţinătorii lor erau bătuţi, torturaţi şi aruncaţi în închisoare de oameni înarmaţi care lucraseră pentru germani. Pentru fiecare fost colaboraţionist aflat în închisoare în 1945 existau zece susţinători ai ELAS.

Un fost partizan pe nume Panagiotis a depus armele în februarie 1945. Câteva săptămâni mai târziu, a fost luat pe sus de foştii membri ai unui batalion de securitate, dus la o şcoală din apropiere, atârnat cu picioarele în sus şi bătut cu paturile puştilor. Apoi a fost biciuit la tălpi până când picioarele i-au ajuns carne vie, aşa că a trebuit să se întoarcă acasă târâş. Dar mai târziu, stabilit în Australia, el s-a considerat norocos „că am căzut victimă doar primului val de răzbunare fascistă", fiindcă „am scăpat de al doilea val, în care fasciştii au condamnat mii de oameni la moarte în tribunalele lor"11. Aşadar în Grecia eliberarea nu a însemnat sfârşitul violenţelor civile şi al ciclului aparent infinit al răzbunărilor, ci începutul unor vremuri mult mai rele.

 

III. Să nu se repete

7. Dimineți pline de speranță

(267) Regaliştii din Grecia au fost zguduiţi [de victoria în alegeri.a lui Attlee], dar stânga aflată la ananghie s-a bucurat, sperând zadarnic să i se schimbe norocul.

 9. O singură lume

(339) Maximilien de Bethune, duce de Sully (1560-1641), de pildă, s-a gândit la o republică europeană creştină căreia turcii nu i s-ar fi putut alătura decât dacă se converteau la creştinism.

(345) Pentru punerea eficientă în practică a unei asemenea autorităţi, marile puteri trebuiau să aibă relaţii amiabile, de unde şi conferinţele de la Moscova, Teheran şi Ialta, unde Churchill, Roosevelt şi Stalin au dezbătut vehement ordinea postbelică, scriind uneori pe dosul câte unui plic, făcându-şi mişcările de parcă lumea ar fi fost o tablă de şah enormă, în care polonezii, grecii şi alte popoare erau împinse de colo-colo ca nişte pioni.

(357) Miniştrii afacerilor externe ai Celor Cinci Mari (SUA, Marea Britanie, URSS, Franţa şi China) se adunaseră să discute diverse tratate de pace, în special cele cu Italia, Finlanda şi ţările balcanice [septembrie 1945].

 

 

Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin (WERTH 1998)

Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin, trad. & cuvânt înainte & note F. Constantiniu (ed. II, Paris, 1998), Corint/Istorie universală – Microsinteze – 3, București, 2000, 143 p.

 

                                    

Capitolul I Anii de supraviețuire și de formare (1918-1921)

II. De la Brest-Litovsk la războiul civil

1.Brest-Litovsk: Iluzia unei păci.

15 (...) După refuzul Aliaților de a lua în considerație propunerile lui Lenin pentru o „pace fără anexiuni și despăgubiri”, guvernul sovietic a angajat negocieri de armistițiu cu delegațiile Puterilor Centrale. (...) Armata Roșie trebuia să (...) și să cedeze Turciei Kars, Batum și Ardahan.

2. Desfășurarea războiului civil

21 (...) * (...) Prins între Rusia sovietică și Turcia și supus unor puternice presiuni, Partidul Dașnak [Armenia] nu s-a putut menține la putere, astfel că bolșevicii au instaurat puterea sovietică (29 noiembrie 1920). (N. t.)

** (...) În condițiile intervenției străine în Caucaz (turcă, apoi britanică), Partidul Musavat [Azerbaidjan] a creat, în mai 1918, un guvern ostil bolșevicilor, cu sediul la Tiflis, mutat apoi la Gandju. În urma retragerii trupelor britanice, acest guvern a fost răsturnat de către bolșevici (mai 1920). (N. t.)

  

Capitolul II: Anii NEP-ului (1921-1928)

III. Luptele politice pentru putere

5. „Opoziția unificată” și înfrângerea politică a lui Troțki (1926-1927)

52 (...) Două săptămâni mai târziu, Troțki a pregătit public, prin partizani, o acțiune de anvergură, cu prilejul celei de a 10 a aniversări a Revoluției, manifestații, în frunte cu Zinoviev și Radek la Leningrad, Rakovski la Harkov, Troțki și Preobrajenski la Moscova, au desfășurat în mijlocul mulțimii, pancarte cu lozincile lor. La 14 noiembrie, Troțki și Zinoviev au fost excluși din partid, iar Kamenev și Rakovski din Comitetul Central; (...)

IV. Sfârșitul NEP-ului (sfârșitul lui 1927 – sfârșitul lui 1929)

2. Înfrângerea „opoziției de dreapta”

56 (...) La 21 ianuarie 1929, ziua expulzării lui Troțki în Turcia și a celei de a 5 a comemorări a morții Lenin, Buharin a reamintit solemn concepțiile sale într-una articol din „Pravda” (Testamentul lui Lenin). (...)

3. Fuga înainte (1929)

58 Desfășurată manu militari de aproape 150.000 de muncitori, studenți, activiști și agenți ai GPU, campania de recoltări din toamna lui 1929 a permis să se adune, în ciuda unei recolte mediocre, o cantitate de cereale cu 60% mai mare față de aceea din anul precedent. (...)

 

Capitolul III Anii 1930, un deceniu hotărâtor

I.„Marea cotitură” (1929-1933)

2. Primul plan cincinal: industrializarea, revoluția culturală și socială

66 (...) Fără măsură, „bahică” (după expresia lui N. Jasny), supusă tot timpul improvizațiilor, industrializarea accelerată a aruncat țara într-o permanentă stare de mobilizare generală, de tensiuni, de haos economic și de dezordine socială.

 

 

Capitolul IV URSS în relațiile internaționale (1921-1941)

85 (...) Personalul Comisariatului Poporului pentru Afacerile Străine a fost schimbat în mare măsură, prin înlocuirea lui Cicerin cu Litvinov și plecarea – sau trimiterea într-o ambasadă îndepărtată – a unui mare număr de diplomați apropiați de Troțki (A. Ioffe, L. Karahan, Krestinski, Sokolnikov, Rakovski).

3. Degradarea relațiilor germano-sovietice

99 (...) În ciuda invaziei germane în Iugoslavia, apoi în Grecia(1), și a transferurilor de trupe la frontiera germano-sovietică, guvernul sovietic a refuzat să creadă în iminența unui atac german, (...).

1 = Aceste operații au avut drept rezultat amânarea, până la 22 iunie 1941, a aplicării planului Barbarossa, prevăzut inițial pentru 15 mai. (N. a.)

 

 

Capitolul V URSS în război (1941-1945)

IV. Spre victorie (vara 1943-mai 1945)

2. Ofensiva sovietică în anul 1944

115 În toamna lui 1944, Înaltul Comandament Sovietic a îndreptat o parte importantă a trupelor sale spre Balcani, Ungaria și Austria, pentru a o lua înaintea anglo-americanilor în această parte a Europei. (...) După vizita lui Tito la Moscova (începutul lui septembrie 1944), trupele sovietice au intrat în Iugoslavia. (...) El [Churchill, Moscova, octombrie 1944] a recunoscut preponderența sovietică în România, Bulgaria și Ungaria. Stalin, în schimb, a abandonat orice pretenție asupra Greciei și, în consecință, nu a mai acordat nici un sprijin comuniștilor din ELAS**. În privința regimului din Iugoslavia, soarta acestuia a rămas în suspensie.

** Armata populară de eliberare a Greciei, aflată sub controlul Partidului Comunist din Grecia. (N. t.)

 

 

Capitolul VI Stalinismul desăvârșit (1945-1953)

I. Revenirea la modelul antebelic și întărirea controalelor

 1.Revenirea la modelul antebelic

119 Câteva luni mai târziu, aceste promisiuni nefondate au fost amânate sine die din cauza unei „întârzieri în campania de colectare”. (...)

II. URSS în relațiile internaționale postbelice

1.Noul climat din Europa: de la Potsdam la conferința de la Paris (iulie 1945-iulie 1947)

124 La conferința de la Potsdam (17 iulie - 2 august 1945), occidentalii, (...), au fost surprinși să-i vadă pe sovietici formulând noi revendicări: revizuirea  convenției de la Montreux privind Strâmtorile, recuperarea de către URSS a provinciilor turce Kars și Ardahan, obținerea unei baze navale în Marea Egee.

(...) Conferințele de la Londra (septembrie 1945) și Moscova (decembrie 1945), cu participarea miniștrilor de externe ai celor trei „Mari”, au dezvăluit noi subiecte de dezacord: contestarea de către occidentali a rezultatelor alegerilor din România și Bulgaria; (...).

125 (...) În momentul când criza iraniană a atins punctul culminant (începutul lui martie 1946), Churchill a rostit la Fulton (Missouri), în prezența președintelui Truman, celebrul său discurs despre „cortina de fier”, discurs care marchează o etapă importantă în conștientizarea de către occidentali a realității primejdiei reprezentate de expansionismul sovietic.

(...) După eșecul Conferinței de Pace, relațiile dintre occidentali și sovietici s-au degradat ți mai mult, ca urmare a ajutorului acordat de Iugoslavia, Bulgaria și Albania gherilelor comuniste din Grecia și a presiunii sovietice asupra Turciei. Crizele greacă și turcă s-au aflat la originea „doctrinei Truman”, care a constituit o nouă etapă în angajarea americană în Europa. (...)

126 (...) Sub presiunea sovietică, polonezii, apoi cehii, care își anunțaseră sosirea [conferința Planul Marshall Washington], s-au decomandat (10 iulie); au fost urmați, de a doua zi, de români, unguri, finlandezi, albanezi. (...)

2.Bipolarizarea și Războiul Rece

126 (...) Procesul de constituire a „blocurilor” a făcut un nou pas în septembrie 1947, odată cu crearea Kominformului, „biroul informativ” al partidelor comuniste europene*.

*Kominformul cuprindea partidele comuniste (muncitorești) din URSS, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Ungaria, Franța și Italia. (N. t.)

 3. Ruptura sovieto-iugoslavă și consecințele ei

127 Într-o lume care părea să evolueze spre constituirea de „blocuri”, neașteptata ruptură sovieto-iugoslavă, făcută publică în primăvara lui 1948, demonstra existența unor puternice tensiune și interese divergente în interiorul „lagărului socialist”.

128 (...) Foarte strânsă la sfârșitul războiului, înțelegerea sovieto-iugoslavă s-a degradat la sfârșitului lui 1947. Spiritul de independență al lui Tito, ambiția lui de a deveni – prin intermediul unei federații balcanice, incluzând, inițial, Iugoslavia și Bulgaria – liderul politic al Europei Balcanice, nu puteau să nu deranjeze obiectivele hegemonice ale URSS. La 28 iunie 1948, Kominformul, reunit la București, a aruncat anatema asupra „clicii lui Tito”, acuzat că ar fi „alunecat pe panta revizionismului, antisovietismului și deviaționismului”. Blocada economică impusă Iugoslaviei de Moscova și de țările satelit, ruperea relațiilor diplomatice dintre URSS și Iugoslavia nu au slăbit hotărârea lui Tito și unitatea PCI.

„Schema titoistă” a jucat însă o altă funcție: ea a servit drept pretext pentru „epurarea” conducerilor comuniste din Europa de Est. (...) Au fost astfel eliminați: (...); în Bulgaria, Kostov (executat); (...). (...)

129 (...) (...), după mai multe runde de negocieri (Conferința de la Praga a miniștrilor Afacerilor Externe ai țărilor est-europene, octombrie 1950, ....), (...).

 

III. Stalinismul desăvârșit

1.Trăsăturile specifice ale structurilor de putere

130 (...) În fața acestui concert de laude și de declarații servile de fidelitate, dictatorul, potrivit rarelor mărturii ale celor din preajma lui – precum Hrușciov sau M. Djilas – s-a ferecat într-o izolare bănuitoare, evitând ceremoniile și recepțiile, cunoscând viața țării doar din imaginile înfrumusețate ale rapoartelor oficiale. (...)

2. Conflicte și alternative politice

133 (...) „Afacerea de la Leningrad” a costat, de asemenea, viața a sute de cadre de partid, acuzate de a fi „complotat cu titoiștii în scopul răsturnării puterii sovietice”. (...)