Investigarea comparată a politicii comuniste (IONESCU 1972)

Ghiță Ionescu, Investigarea comparată a politicii comuniste, trad. R. Paraschivescu (Londra, 1972), Humanitas / Politologie – Repere – 2, București, 1992, 125 p.

 

 

Pseudo-prefață

 

7 (...) Prima este legată de o analogie, desigur nu în plan artistic, cu Pseudocynegeticos de Odobescu. Pseudocynegeticos s-a născut, se știe, în mod accidental, în urma încercării de a scrie o prefață. Apoi ea devenit una din valorile certe ale literaturii române. (...)

 

Statul constituțional-pluralist și societatea revoluției informaționale

10 (...) Ambele adjective folosite în această din urmă expresie au cusururile lor, căci, din punct de vedere etimologic, „democrație” indica, în filozofia politică greacă, o formă de degenerare a politeiei, politeia fiind forma perfectă de organizare, în care nici una din păturile sociale, nici chiar cea mai numeroasă, demos-ul, nu își impune concepția. În cazul demos-ului este vorba de concepția egalitară, tema rolului egalității în democrație constituind, de la Tocqueville și cartea sa De la democratie en Amerique, un lait-motiv constant în teoria politică modernă. (...)

14 (...) Din punct de vedere geopolitic, trăsătura principală a revoluției informaționale o constituie globalizarea interdependențelor apărute între „toate statele”, de la marile „puteri”, ca Statele Unite, la state mici ca Luxemburg, Albania sau Nicaragua. (...)

18 (...) Este adevărat, totuși, că, între timp, știința, îndeosebi noua fizică și biologia, deși conducea cunoașterea spre noi culmi tehnice, prometeice, își recunoștea neputința ultimă de a explica misterul nașterii și morții omului. (...)

 

Statul marxist-leninist-stalinist și revoluția informațională

20 (...) Principalele contradicții erau:

(...)

- contradicția dintre conceptul de partid (ca parte, cum ne-o dovedește etimologia acestui cuvânt: partid vine de la pars) și un partid unic, cu adevărat monolitic. (...)

35 (...) Țările post-comuniste au nevoie de noi și neprihăniți judecători (cu justiția începe societatea liberă), de administratori noi și corecți (căci „conducătorii” erau maeștri în corupție), de noi și corecți reprezentanți politici, în egală măsură în consiliile comunale, cât și în „parlamentele” improvizate în grabă (este de remarcat că în Polonia, Ungaria și Bulgaria abia alegerile parlamentare primenesc spectrul politic).

 

 

1.O recapitulare

 

39 (...) De curmat, însă, „sofismele comparației”, „extinderile abuzive ale comparațiilor” și „formarea eronată a conceptelor” nu pot fi curmate decât aplicând strict regulile logicii. (...)

 

Metoda noncomparativă

42 (...) Universitarii care au studiat numai URSS-ul (Philip Mosely și Merle Fainsod în SUA, Leonard Schapiro în Anglia, Boris Meissner și Klaus Mehnert în Germania) au fost urmați de cercetători interesați de Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria, Germania răsăriteană și, nu în ultimul rând, de China.

43 (...) Lenin însuși a fost cel care a impus comuniștilor un fel de noli me tangere al purității ideologice. (...)

 

Modelul totalitar

47 (...) Varietatea atributelor utilizate în această abordare pentru statele netotalitare reflectă măsura prin care au fost definite prin comparație ex adverso, fiind toate contrapuse modelului totalitar unic.

50 (...) Firește că metoda [modelul totalitar stalinist] devenit inutilă, ba chiar contraproductivă, în momentul în care în Iugoslavia, Polonia și China au fost avansate noi abordări ideologice și întemeietorii lor le-au simțit ca fiind distincte față de cele din URSS și opuse lor.

(...) Ea nu corespundea sistemului modern şi elaborat al tiraniilor contemporane şi, prin urmare, era greu de deosebit de toate formele de tiranie cunoscute în istorie (ba chiar s-au dezvoltat și școli de gândire care au legat între ele toate formele de despotism oriental). (...)

52 (...) Iugoslavia lui Tito și Portugalia lui Salazar n puteau fi identificate cu Rusia lui Stalin sau cu Germania lui Hitler.

 

Îndemnurile

55 (...) Apoi, va fi la fel de indicat să aplicăm subdisciplinei politicii comuniste comparate „scara abstracțiilor” a lui Sartori, care, probabil, este cea mai clară și mai dreaptă modalitate de însumare a posibilităților logice ale exercițiilor comparative:

Niveluri ale abstractizării – Aria și scopul principal al cercetărilor comparative – Proprietățile logice și empirice ale conceptelor

(...)

Categorii de nivel mediu / Conceptualizări și taxonomii generale

– Comparații intrazonale între contexte relativ omogene (teoria de nivel mediu de generalizare) – Echilibru între denotație și conotație / Definiții cu ajutorul analizei, adică per genum et differentiam

(...)

 

A.Abordările empirice

 

Uzurile și abuzurile cuantificării

56 (...) Institute de cercetări sociale, fie și numai pentru investigarea opiniei publice, au fost înființate în Iugoslavia, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia(22), iar institutele de statistică din majoritatea statelor comuniste ai efectuat recensăminte presupuse a fi complete, amănunțite și demne de încredere. (...)

22 = Paul Shoup & David E. Powell, The Emergence of Political Science in Communist Countries, „American Political Science Review”, nr. 2 (iunie 1970).

62 (...) De asemenea, a existat ab initio o discrepanță totală între insuficiența și imperfecțiunea „datelor” empirice ce urmau a fi analizate și „ipotezele” cărora se spera că analiza le va găsi răspuns.

 

B.Reconceptualizarea

 

Birocrația

81 (...) Ce s-a câștigat în generalizările universaliste s-a pierdut în posibilitatea favorizării studiilor comparative referitoare la diferitele tipuri de organizări statale comuniste, începând cu China, continuând cu URSS și Iugoslavia, Cehoslovacia și Ungaria. (...)

44 = Hugh Seaton-Watson, The East European Revolution, London, Methuen, 1970.

 

 

 

2. Studiul comparativ al statului socialist

 

A.Comparabilitatea statelor socialiste

 

a)Interzonală

 

Suveranitatea

89 (...) De atunci [Rusia Sovietică 1918/URSS 1922], toate celelalte state socialiste (republici socialiste sau democrații populare) proclamate între timp – Mongolia Exterioară (1940), Iugoslavia (1945), Bulgaria (1946), Albania (1946), Ungaria (1946), România (1946), Polonia (1947), Cehoslovacia (1948), China (1949), Republica Democrată Germană (1949), Coreea de Nord (1948), Vietnamul de Nord (1960), Cuba (1961) – sunt definite în constituțiile lor tot ca state suverane.

91 Doctrinei sovietice [Brejnev] i se opune doctrina suveranității majorității celorlalte state socialiste, dat mai cu seamă a Iugoslaviei, Albaniei, Chinei și României. (...)

 

Guvernul reprezentativ

91 La fel ca majoritatea statelor nesocialiste moderne, statele socialiste își întemeiază legitimitatea pe reprezentativitatea instituțiilor lor(49).

49 = (...) Și chiar în Constituția mai modernă și sofisticată a Iugoslaviei din 1963, în Articolul 47 se scrie: „Funcțiile puterii și administrarea problemelor sociale vor fi exercitate de organe reprezentative”. (...)

 

b) Intrazonal

 

Apariția în urma războiului

96 (...) (2) Republica Populară Federativă Iugoslavia, Republica Populară Albania și Republica Populară Chineză au înlocuit statele iugoslav, albanez și chinez anterioare, în timpul și după un război de eliberare a teritoriilor lor de sub ocupația invadatorilor străini. Partidul comunist a reușit, atât prin acțiuni militare directe împotriva ocupanților, cât și printr-un război civil dus împotriva altor organizații naționale, să preia conducerea acestui război de eliberare. Acesta a avut drept consecință directă faptul că ideologia partidelor comuniste respective a fost transformată din pacifismul internaționalist inițial în comunism național. O altă consecință a acestui fapt a fost că, pentru o lingă perioadă de timp, partidele comuniste respective au fuzionat cu și au fost eclipsate de Armata de Eliberare. (...) În cele din urmă, era firesc ca aceste trei state să fie cele mai nerăbdătoare să-și apere suveranitatea împotriva oricăror puteri, inclusiv și mai cu seamă împotriva URSS (iar în cazul Albaniei, inclusiv și mai cu seamă împotriva Iugoslaviei).

(3) Republica Populară Polonă, România, Bulgaria, Ungaria, Republica Democrată Germană și, într-o oarecare măsură, chiar și Cehoslovacia au înlocuit statele anterioare parțial sau pe suprafața întregului teritoriu din cauza trecerii trupelor sovietice prin aceste teritorii și a poziției dominante obținute din acest motiv și din altele de URSS asupra acestei zone a Europei.

97 Utilizându-și dominația directă și indirectă în acea parte a Europei , guvernul sovietic a instalat și a menținut la putere guvernele „prietene” ale partidelor comuniste care au transformat statele respective în state socialiste (noțiune care cuprinde în mod egal „republicile populare” și republicile socialiste – România și Cehoslovacia). (...) De asemenea, ea a influențat în mod direct relațiile dintre aceste state [Europa de Est] și URSS și dintre aceste state între ele, ținându-se seamă dacă propriul lor comunism național era mai bine adaptat internaționalismului sub patronaj sovietic, ca în cazul statului socialist polonez, bulgar și german, sau apărării directe a suveranității lor împotriva tuturor, ca în cazul statului român, maghiar sau cehoslovac. (...)

 

Abolirea proprietății private a mijloacelor de producție

98 (...) În Iugoslavia și Polonia pământul aparține încă fermierilor. (...)

99 (...) În Iugoslavia avem de-a face cu noțiunea de „proprietate socială”, al cărei corolar este exprimat după cum urmează: „Din moment ce nimeni nu are dreptul de proprietate asupra mijloacelor de producție ce constituie o posesiune de tip social, comunitatea social-politică, organizația muncitorească sau omul muncii nu își pot însuși sub nici o formă de proprietate produsul muncii social organizate, nu pot conduce și dispune de muncă sau de mijloace de producție aflate în proprietate socială și nu pot determina arbitrar termenii distribuției”(51). Această definiție oarecum negativă este, totuși, cheia sistemului iugoslav de autoconducere, care, la rândul său, prezintă o mare importanță pentru sistemul politic socialist iugoslav.

51 = În Principiile de bază ale Constituției din 1963.

100 (...) Însă atât comuniștii chinezi, cât și cei iugoslavi, contestă viziunea sovietică asupra controlului și proprietății mijloacelor de producție, indiferent dacă sunt sau nu proprietatea statului. În opinia lor și în acea a opoziției comuniste contra doctrinei (și mai ales practicii) sovietice staliniste și poststaliniste, o nouă birocrație sau, în termenii folosiți de Gilas, „o nouă clasă” a monopolizat conducerea societății, lipsind astfel pretinsa „proprietate a poporului” de orice înțeles veritabil.

 

State teleologice

101 (...) Aceasta înseamnă că: a) ele [statele socialiste] servesc un scop direct – transformarea societății, precum și a indivizilor care o alcătuiesc, prin mijloace revoluționare; b) se autocaracterizează ca fiind de tranziție și destinate în mod intenționat propriei lor anihilări; c) văd, de asemenea, acest scop cuprins în ideologia (marxist-leninistă), care, prin interrelația dintre teoria și practica sa, este de fapt motorul transformării spre scopul final (teleos) al societății lipsite de clase și de aparat.

102 (...) Faptul că acest deux et machina al înlăturării proprietății mijloacelor de producție nu a reușit să producă instantaneu o schimbare totală a relațiilor sociale, a determinat noi probleme legate de organizare, ordine și ierarhie. (...) În sensuri diferite și prin mijloace diferite, cele trei principale școli de gândire ale ideologiei marxist-leniniste – sovietică, chineză și iugoslavă – sunt de acord cu privire la întâietatea educației „culturale”, „politice” și „sociale” a maselor. (...)

103 (...) În vreme ce al XXII lea Congres al PCUS a proclamat că trecerea de la „dictatura proletariatului” la „statul întregului popor” a fost efectuată în URSS, iugoslavii își descriau propria lor formă de societate ca fiind deja „o comunitate federală socialistă a oamenilor muncii... bazată pe relațiile dintre oameni care acționează ca producători și creatori liberi și egali”. (...)

 

State fără opoziție

104 (...) Candidaților din afara partidului, în URSS, la fel ca și un anumit procentaj de candidați suplimentari, în Iugoslavia și Ungaria, li se permite să se prezinte în alegeri. (...)

 

 

B. Studiul comparativ al statului socialist ca formă de tranziție și ca anomalie ideologică

 

105 Al doilea motiv pentru care analiza statului socialist este recomandabil să fie un reper al studierii comparative a sistemelor comuniste este că, din punct de vedere logic, existența continuă a statului după revoluție este o contradicție in adjecto. (...) Pentru cel care analizează comparativ politica partidelor comuniste nu există unghi mai potrivit din care să observe: (...); c) profundele diferențe ideologice dintre școlile de gândire care intră în conflict în mișcările din lumea comunistă, mai cu seamă dintre cele rusă, chineză și iugoslavă.

106 (...) Acum ea [diferențierea] caracterizează nu numai lupta ideologică actuală dintre Noua Stângă (anarho-sindicalistă, troțkistă sau anarhistă) și partidele comuniste consacrate, ci și – la un nivel mult mai profund și cu implicații mult mai directe asupra structurilor politice concrete ale polemicii în trei – pe cea dintre cele trei principale școli de gândire politică marxist-leninistă. (...)

108 (...) Doctrina comunistă iugoslavă diferă și de cea sovietică și de cea chineză. Teoria politică a comuniștilor iugoslavi se poate dispensa deja de structurile controlului central de stat și a intrat în etapa superioară a autoconducerii și descentralizării, singura care, în ochii ei, poate fi considerată socialistă.

109 Doctrina comunistă iugoslavă denunță „dictatura proletariatului” ca pe un paravan pentru formele staliniste de birocrație, care duc, funcțional și inevitabil, la aberațiile monstruoase ale totalitarismului. În doctrina comuniștilor iugoslavi, statul și birocrația centrală au început să se deterioreze, iar puterea a fost deja răspândită în întreaga societate sau comunitate. Partidul însuși se crede că abdică de la dreptul de control și îndrumare directă și că este absorbit în organe deliberative din ce în ce mai largi până când, în cele din urmă, se integrează societății care se autoadministrează.

Este de înțeles că, din punct de vedere comparativ, studierea teoriei și practicii acestor trei interpretări marxist-leniniste ale problemei organizării politice, precum și a tuturor nuanțelor din spectrul acestei probleme, reprezentate de teoriile celorlalte partide marxist-leniniste, oferă câștigurile cele mai însemnate. (...)

 

C. Studiul comparativ al statului socialist în era industrial-tehnologică

 

a)Intrazonal

111 (...) Statele socialiste pot fi împărțite, la începutul anilor 70, din punct de vedere al dezvoltării economice în: puternic industrializate – URSS, RDG și Cehoslovacia; industrializate – Ungaria, Iugoslavia și Polonia; în curs de industrializare intensivă – România, China și Bulgaria; aflat încă la faza de început a industrializării – Albania, Cuba, Vietnamul de Nord, Coreea de Nord și Mongolia Exterioară. (...)

113 (...) Ei [factori ai evoluției de la mobilizare la participare] sunt, printre alții: (...); gradul de participare obținut în fiecare stat socialist în parte din alte motive decât cele social-economice (ca, de exemplu, sprijinul popular obținut din pricini naționaliste de divers partide comuniste atunci când rezistă anumitor presiuni exterioare, venind fie din partea unor state nesocialiste, fie chiar din partea unor state comuniste: URSS în majoritatea cazurilor, dar și Iugoslavia în cazul Albaniei, Bulgaria în cazul Iugoslaviei etc)/, precum și mulți alți factori.

În general, însă, trecerea de la procesele politice ale mobilizării excesiv centralizate la procesele politice ale participării treptat descentralizate poate fi vizualizată în puncte de vedere de genul celor care urmează: (...); rolul modificat al partidului (atitudini ale întregului evantai al spectrului, de la URSS la China și Iugoslavia și, de pildă, de la partidele ce se pun pe ele pe primul plan din România, Bulgaria și RDG la partidul mai discret din Ungaria); rolul schimbat al magistraturii (gradul de autonomie garantat magistraturii, de la noua „legalitate socialistă” în URSS la introducerea Curții Constituționale în Iugoslavia); relațiile în curs de schimbare dintre legislatură și puterile executive (evantaiul de diferențe ce pot fi observate în legile electorale și procedurile parlamentare din Uniunea Sovietică și România sau din Iugoslavia, Polonia și Ungaria – și în perioade diferite în fiecare din aceste state); (...).

 

b)Interzonal

117 (...) În ambele grupuri de societăți socialist/nesocialist deosebirile dintre generații se accentuează din ce în ce mai mult, întrucât schimbările tehnologice rapide transformă nu numai acele mores specifice individului uman, ci și psihologia și chiar firea omenească. (...)

118 (...) Acest fapt [internaționalizarea economiei și comunicațiilor versus centralizarea reclamată de tehnologie] duce direct la problema suveranității pe ambele fețe ale acestui Ianus. (...)

Istoria relațiilor internaționale.Secolul XX (MAGDICI 20 )

Ana Magdici, ISTORIA RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE. SECOLUL XX

 

 

 

1. Curs introductiv

(1) Definiţii şi domeniul relaţiilor internaţionale

Termenul  „internaţional” derivă din latinescul intergentes, care defineşte acea ramură a dreptului numită „dreptul naţiunilor”/ jus gentium, intergentes  - internaţional.

 

2. SISTEMUL TRATATELOR DE PACE DE LA PARIS -VERSAILLES (1919-1920)

(3) Principiului naţionalităţilor (1918-1920)

(...) Cele patrusprezece puncte ale preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson (8 ianuarie 1918, Washington), au proclamat drepturile popoarelor la autodeterminare şi constituirea de state independente; în ceea ce priveşte popoarele din Austro-Ungaria, a fost prevăzută doar autonomia lor. În februarie 1918, preşedintele Wilson a renunţat la această teză, pronunţându-se pentru crearea statelor naţionale, libere şi independente. În cursul anului 1918, naţiunile oprimate din Austro-Ungaria au acţionat fără echivoc pentru constituirea de state naţionale unitare (Congresul de la Kiev, noiembrie 1917, Congresul de la Roma, aprilie 1918, Congresul de la Philadelphia, octombrie 1918). În contextul înfrângerii Puterilor Centrale în război şi al dezvoltării luptei de eliberare naţională s-au constituit în centrul Europei, pe ruinele imperiilor destrămate (german, austro-ungar şi rus), state noi, aşa-numitele state succesorale.

(4) (...) Iată principalele momente care au marcat apariţia statelor succesorale

(...)

– Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor: noiembrie-decembrie 1918, în frunte cu regele Alexandru I Karagheorghevici;

(...)

Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919-1920, a statuat pe plan juridic internaţional noile realităţi din Europa Centrală:

– Tratatul de pace cu Ungaria (4 iunie 1920, Trianon): a recunoscut unirea Transilvaniei cu România, Cehoslovacia, Iugoslavia, precum şi Ungaria – stat naţional;

(...) – Tratatul de pace cu Bulgaria (noiembrie 1920, Neuilly-sur-Seine): reconfirma frontierele în Balcani din 1913 (Pacea de la Bucureşti);

(4) (…)

-  Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne):  marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; s-a constituit statul armean independent; tratatul a provocat multe mişcări naţionaliste în zonă.

(5) (...) – Tratatul de pace cu Turcia (august 1920, Sèvres): obliga Turcia să recunoască frontierele statelor central-europene, conform tratatelor de pace; tratatul nu a fost ratificat de Turcia;

(…)

-  Tratatul de pace cu Turcia (iulie 1923, Lausanne):  marile puteri şi-au împărţit o parte din posesiunile fostului Imperiu Otoman; (...).

 

3. Relaţiile internaţionale: 1921-1924

(8) (...) După primul război mondial s-au definit două tendinţe şi politici în Europa:

(...)

– politica de revizuire a tratatelor de pace, de revanşe, de modificare a frontierelor noilor state şi revenire la situaţia antebelică; această politică era susţinută de Germania, URSS, Austria, Ungaria, Italia, Bulgaria. Perioada interbelică a fost dominată de confruntarea dintre aceste două tendinţe şi politici. (...)

 

4. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE: 1924-1933

(12) Problema reparaţiilor şi a datoriilor de război(...) Preşedintele american Herbert Hoover a anunţat, în 1931, suspendarea pe un an a plăţii tuturor reparaţiilor de război, fapt care a stârnit indispoziţia unor ţări (Franţa, Belgia, Iugoslavia). (...)

(13) (...) Anularea acestora [datoriilor germane] a dus şi la anularea reparaţiilor orientale, datorate de Ungaria şi Bulgaria. (...)

Conferinţa dezarmării de la Geneva

(...) Propunerea franceză (planul Tardieu) – să se constituie forţe armate internaţionale, puse la dispoziţia Societăţii Naţiunilor. Aceste forţe de „poliţie internaţională” trebuiau să ocupe teritoriile unde ar fi fost posibilă izbucnirea unui conflict armat. Numai după aceea se putea trece la limitarea înarmărilor. Delegaţiile României, Poloniei, Cehoslovaciei şi Bulgariei au susţinut, cu unele rezerve, planul francez. (...)

 

8. TRATATELE DE PACE DE LA SFÂRŞITUL CELUI DE-AL  DOILEA RĂZBOI MONDIAL

(...)

Tratatele de pace

24 (...)

Italia - În ceea ce priveşte regiunea Trieste, disputată între iugoslavi (susţinuţi de către sovietici), şi italieni, susţinuţi de către anglo-americani, s-a ajuns la o lungă dispută diplomatică. Tratatul de la Paris crea teritoriul liber al Triestului, sub tutela ONU, dar această soluţie nu s-a dovedit viabilă, astfel că francezii, englezii şi americanii au propus, în martie 1948, reîntoarcerea teritoriului liber al Triestului la Italia; sovieticii şi iugoslavii au refuzat şi statutul a fost menţinut.

(...)

Bulgaria – a suferit modificări teritoriale, păstrând judeţele din sudul Dobrogei.

(...)

 

9. NAŞTEREA UNEI LUMI BIPOLARE. Perioada clasică a războiului rece (1946-1962)

Tabăra estică și primele semne ale dezghețului Est-Vest

31 (...) În replică la constituirea OECE, statele Europei de Est (Bulgaria, Ungaria, Polonia, România, Cehoslovacia, Uniunea Sovietică, urmate de Albania şi Republica Democrată Germană) s-au regrupat, la 25 ianuarie 1949, în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (C.A.E.R.), care avea rolul de a le facilita relaţiile comerciale, în parte, în profitul URSS.31 (...) El a denunţat imperialismul american, vinovat de război, a căutat să impună modelul sovietic, susţine cultul personalităţii genialului Stalin şi îl acuză pe Tito. (...)

(...) Această alianţă regrupa, sub comandament sovietic, toate forţele armate ale ţărilor Europei de est, cu excepţia Iugoslaviei. (...)

32 (...) Sovieticii au răspuns integrării RFG în NATO prin crearea Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955), regrupând în jurul URSS şapte democraţii populare (Polonia, Cehoslovacia, Germania de Est, România, Bulgaria, Albania, Ungaria. (...)

Relativa liberalizare a permis o apropiere a Uniunii Sovietice de Iugoslavia. Hruşciov, Mikoian şi Bulganin (26 mai-3 iunie 1955) au făcut o vizită la Belgrad, în semn de reconciliere, după ruptura din 1948. URSS recunoştea diversitatea căilor care duceau la socialism. (...)

 

D E S T I N D E R E A    R E L A T I VĂ (1962-1975)

Bipolarismul americano-sovietic

39 (...) Cu toate că ambele superputeri cresc fără încetare potenţialul lor limitat, ele evită cu cea mai mare grijă orice înfruntare directă şi se menajează, fiind constrânse de greutăţile lor interne, care-i obligă să găsească un modus vivendi.

54 Limitele coexistenţei paşnice

(...). Semnarea tratatului de pace privind Austria şi reconcilierea lui Tito cu conducătorii sovietici sunt semne clare ale schimbării politicii externe sovietice.

 

 

SFÎRŞITUL LUMII BIPOLARE. Prăbuşirea comunismului.

55 (...) Războaiele apărute după căderea comunismului au deschis drumul SUA spre rolul de „jandarm mondial”, fiind singura superputere rămasă, care, prin intermediul NATO, s-a implicat în conflicte ca războiul din Golf şi cel din Iugoslavia. (...)

56 (...) În Iugoslavia au izbucnit războaie, ca urmare a imposibilităţii găsirii unei alte soluţii diplomatice pentru convieţuire: Slovenia (iunie – decembrie 1991); Croaţia (1991-1993) şi în Bosnia (1994-1995). Comunitatea internaţională a recunoscut independenţa Bosniei şi Herţegovinei în aprilie 1992, conflictul de aici durând din 1992 până în 1995. Acordurile de pace s-au semnat în noiembrie 1995, la Dayton, după negocieri îndelungate, sub egida S.U.A. Diplomaţia vest-europeană, a fost ineficace faţă de conflictele din Iugoslavia.

 

O NOUĂ ORDINE MONDIALĂ

56 (...) SUA dominau NATO, fiind cea mai mare putere militară şi economică a lumii, având puterea să impună orientările sale, chiar dacă acestea au dus la anumite divergenţe în sânul alianţei, în timpul războaielor din fosta Iugoslavie (1991-1995 şi 1999). (...)

 

 

 

 

Partidele politice din Europa (SEILER 1978)

Daniel P. Seiler, Partidele politice din Europa, trad. E. Zăinescu (Paris, 1978), pref. S. Bocancea, Institutul European/ABC 3 Politologie, Iași, 1999, 155 p.

 

Prefață – Sorin Bocancea

7 (...) Nu trebuie uitat faptul că că nu intră în această schemă și Europa ortodoxă, o astfel de întreprindere necesitând, după spusele autorului, „o analiză mai profundă”.

9 (...) Pornind de la modelul propus de autorul francez, care ne poate ajuta să pătrundem mecanismele vieții politice occidentale, putem încerca să gândim condițiile ce ar putea face posibilă aplicarea acestui model la realitatea politică a unui stat ortodox. Lucrarea lui Seiler ne-a dat deja posibilitatea să recunoaștem încă un clivaj propriu Europei: cel dintre Ortodoxie și Occident. (...)

 

Introducere

9 (...) Un fapt este astăzi bine precizat: partidele politice constituie condiția sine qua non a democrației. (...)

 

(A)Partidele politice din Europa

13 (...) Alți cercetători, mai avizați, au încercat să dispună partidele pe axa ideologică, simbolizată prin continuum-ul dreapta-stânga. (...)

 

Apariția partidelor politice în Europa

 

IV. Concluzii

24 (...) Cititorul va constata că Turcia este exclusă din acest studiu, ce se limitează la Europa Occidentală. În ciuda pretențiilor sale, Turcia aparține Asiei și nu Europei. În ceea ce privește Ciprul și Grecia, schema lui Rokkan [1967] nu se prea poate aplica partidelor lor personalizate și clientelare. Ba mai mult, folosirea unui astfel de model în cazul Europei ortodoxe implică o tratare mai aprofundată și care depășește cadrul acestui mic ghid.

 

Apărarea salariaților: partidele muncitorești

II. Tipologia partidelor muncitorești

 2. Tradiția democrat-socialistă

35 B) Epigoni, avortoni și decadenți. (...)

4. Tradiția comunistă: un substitut funcțional al social-democrației?

44 A) Precursorii. Înflorirea partidelor socialiste de stânga în Scandinavia („titoiștii” danezi) se explică prin abandonarea socialismului de către anumite partide muncitorești. (...)

(...) În Danemarca, Aksel Larsen, eroul rezistenței, devenit șef al PC după război, i-a luat apărarea lui Tito și a condamnat intervenția sovietică din 1956 din Ungaria. (...)

 

Apărarea capitaliștilor: partidele patrimoniale

I. Trăsăturile comune

1.Programul politic

53 (...) Viziunea ideologică a partidelor patrimoniale a devenit dominantă după destrămarea sistemului sovietic. Ceea ce o distinge de cea a epigonilor lor este rămânerea la dreapta din punct de vedere al credinței, inițiativa privată fiind situată deasupra intervenției puterilor publice. (...)

II. Tipologia partidelor patrimoniale

1.Partidele conservatoare

55 (...) Astăzi, pregnanța ideologiei economice, creșterea individualismului și înmulțirea comportărilor hedoniste ușurează sarcina conservatorilor pentru care apărarea economiei de piață constituie terenul privilegiat. (...)

57 (...) C) „Dreapta orleanistă” [Louis-Philippe, „regele burghez”, 1830-1848]. (...) Este vorba de un fenomen caracteristic țărilor latine care nu au o democrație creștină puternică: Franța, Spania – țări în care această dreaptă exista sub Republică – și Portugalia. (...)

4. Dreapta în sistemele nepolarizate

61 (...) Liderul PRL [Valonia], Jean Gol, l-a copiat pe Jacques Chirac până la mimetism, (...). În schimb, constatăm lipsa mimetismului, dar foarte mult narcisism la Sua emminenza Silvio Berlusconi, făuritorul partidului-întreprindere, care a creat Forza Italia pentru a-i servi drept trambulină în alegeri, plecând de la societatea sa bancară – Fininvest – și de la cercurile de suporteri ai AC Milan, celebra echipă de foot-ball, proprietate a condotierilor. (...)

5. Concluzii

62 (...) Legăturile cu patronatul, pe cât de strânse în Scandinavia, rămân foarte oficioase , ca să nu spunem clandestine, în țările latine. (...)

 

 

Clivajele Biserică/Stat: partidele clericale și anticlericale

I. Democrația creștină

3. Spre un declin al democrației creștine?

73 (...) Deschiderea partidelor anticatolice față de credincioși, declinul clericalismului, secularizarea societăților occidentale, creșterea în forță a ideologiei economice și a valorilor hedoniste, apariția unui neo-păgânism, toți acești factori au concurat la slăbirea democrație creștine.

75 (...) Nucleul ideologic al PPE este format din (...), Partidul Social Creștin (PSC) din Belgia latină, (...).

76 (...) b) Democrația creștină este deci sufletul PPE, ai cărui membri sunt toți afiliați Internaționalei Democrat-Creștine (IDC). (...) Doar conservatorii rămân deoparte – în ciuda eforturilor CDU – celelalte cereri de adeziune fiind acceptate: ale naționaliștilor maltezi, ale CDS din Portugalia și ale dreptei greacă și cipriotă. (...)

 

II. Partidele anticlericale

78 (...) Aceste partide diferite își au originea în franc-masoneria – anticatolică în țările latine – care constituie o religie în opinia lui Durkheim. (...)

Clivajul sector primar / sector secundar și terțiar

I.Contra-mobilizarea productivistă

2. Partidele ecologiste

107 (...) Acestea [Beat Generation și Hippies] se caracterizează prin denunțarea culturii occidentale și a modelului industrial în folosul culturilor orientale, în particular a Indiei; adică respingerea viziunii prometeice în scopul găsirii echilibrului și armoniei între om și mediul înconjurător. (...)

 

 

 

(B)Partidele politice din Europa Central-Răsăriteană

 

113 (...) El [modelul Rokkan] reține o revoluție, numită națională, care rupe unitatea creștinismului roman, care perpetuează Imperiul Occidental; (...). (...)

În primul rând, trebuie specificat că țările studiate aparțin Europei Occidentale, adică se află la vest de linia Tallin-Dubrovnik, linia de frontieră care separă Imperiile romane, Occidental, pe de o parte, și Orientul creștin, de cealaltă. Marele romancier ceh Milan Kundera, vorbind despre țara lui, spunea că termenul de democrații populare ale Estului se sprijinea pe o triplă minciună: în primul rând, nu era vorba de democrație, apoi ele nu erau populare și, în sfârșit, pentru că nu se situau la Est. Constituirea glaciațiunii sovietice și supraviețuirea imperiului colonial țarist au șocat observatorii care uitaseră un aspect esențial: o parte a Occidentului se găsea inclusă, după 1945, în categoria „Țările din Est”, constituind, de altfel, obiect științific pentru o întreagă serie de politologi specializați în această regiune.

114 (...) De fapt, două categorii ale vechii geopolitici au reapărut după „dezghețul” politic survenit în Est: Țările Baltice – Estonia, Letonia, Lituania – și Europa Centrală – Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Slovenia, Croația – realități a căror existență o ascunsese blocul oriental. (...) Mica Slovenie și-a permis luxul de a-și inaugura democrația printr-o coabitare, alegând ca președinte pe fostul comunist Milan Kucan și o majoritate parlamentară anticomunistă, având ca prim-ministru pe creștin-democratul Peterle. (...)

 

Geneza partidelor din Europa Central-Răsăriteană

 

I. Influența modelului

115 (...) O asemenea delimitare ne permite să înțelegem de ce aplicarea modelelor de inspirație rokkaniană se arată dificilă în cazul partidelor grecești și cipriote. Plasarea lor în contextul realității balcanice ne permite să sesizăm lucruri care necesită o investigare comparativă distinctă, care depășește obiectul prezentei reflecții. (...)

116 (...) Mai putem adăuga că Slovenia, de exemplu, a împărtășit istoria occidentală încă din timpul lui Carol cel Mare. Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovacia și Slovenia au participat la viața politică a imperiilor centrale. (...) Ungaria împreună cu Slovacia, Boemia și Slovenia – alipite Austriei, ca și Polonia, Galiția austriacă și Silezia și Poznania – supuse Germaniei, posedă tradiții partinice care se regăsesc până în secolul XIX și, din acest motiv, participă la sistemul de partide al Europei Occidentale. (...)

II. Revoluția internațională

2. Modelul

120 (...) Totuși, oricât de importante ar fi fost, revoluția internațională și transformările sale ulterioare – troțkismul, maoismul, titoismul – n-au afectat decât latura „muncitori” a clivajului capitaliști / muncitori.

 

Revenirea la vechile clivaje

I.Clivajul centru-periferie

124 (...) Clivajul centru / periferie și-a găsit principala traducere parlamentară și partizană în adunările Imperiului austro-ungar, care cuprindeau partide cehe, croate, slovene etc.

(...) Departe de a o problema naționalităților rezolva, ei Aliații n-au făcut decât s-o extindă: Polonia, Cehoslovacia și Ungaria se bucurau de o minoritate numeroasă, în timp ce regatul Serbiei, Croației și Sloveniei, devenit apoi Iugoslavia, prezenta aceeași complexitate națională ca și în cazul defunctului regat austro-ungar. (...)

125 (...) Pax sovietica constă într-o punere „la rece” a problemei, dar, după spune o istorioară care circula prin acel loc, este vorba de un frigider sovietic, adică se strică repede și bine.

(...) Apoi KPN (Confederația pentru o Polonie Independentă) a ridicat de prima dată problema prezenței sovietice și a apartenenței Poloniei la Blocul Răsăritean atunci când celelalte forțe de opoziție se concentrau asupra politicii interne, evitând cu grijă să atace deschis „Marele frate”, cu atât mai mult cu cât acesta se arăta mai amenințător. (...)

II. Clivajul Stat / Biserică

126 (...) Pe lângă această loyal opposition a Bisericii [Polonia], mai existau și grupul Pax și Asociația Social Creștină, colaboratori pe față ai regimului, grupul Pax fiind legat de tendința național-comunistă. (...)

127 Urmaș al formațiunilor creștin-sociale, care, sub Habsburgi, au existat în Boemia-Moravia, în Galiția, Slovacia, Slovenia și, bineînțeles, în Austria și Ungaria, Partidul Popular Ceh și Morav – fondat de Mgr Sramek – don Sturzo al cehilor – a jucat un rol important în timpul primei Republici Cehoslovace și la începutul celei de a doua, până la lovitura de la Praga. (...)

V. Concluzii

132 (...) În Polonia, oportunismul Partidului a dus la menținerea, perinde ad cadaver, unei politici demagogice în mediul agricultorilor. (...)

 

Clivajele politice în tranziție

II.

1.Partidele care susțin o tranziție rapidă: optimiștii

144 (...) I-am fi putut numi, mutatis mutandis, tineri „anarcho-thatcherieni sau tineri „libertarieni de stânga”... dacă ei nu ar fi făcut un viraj conservator care să ducă la demisia liderului Gabor Fodor [FIDESz]. (...)

2. Minimaliștii sau partidele sociale

144 (...) Ele se autoproclamă social-democrate, dar fără să prezinte nici una din trăsăturile istorice, sociologice sau morfologice ale partidelor muncitorești și nici a fortiori ale social-democrației. (...)  Ne rămâne să tratăm virtualii sau potențialii „social-democrați” cehi, sloveni și slovaci.

(...) Singurul lor succes, foarte modest de altfel, a fost SDSS, care a obținut locuri în parlament la alegerile slovene din 1990 în favoarea listei anticomuniste Demos. (...)

III. Concluzii

145 (...) Acesta [clivajul Stat / societate civilă] a dispărut în Slovenia, (...). (...) Dacă aceasta s-ar întâmpla, Ungaria – care de la Kadar și „socialismul gulașului” deține un mare avans față de alte „țări din Est” – ar fi trebuit să fie tratată în prima parte, împreună cu partidele celorlalte democrații occidentale.

I. G. Bibicescu sau viața ca operă (ROMAN)

Ileana Roman, I. G. Bibicescu sau viața ca operă, Prier, 1998, 214

 

 

Cum l-am întâlnit pe I. G. Bibicescu

(5) (…) , spre a-l cunoaște mai bine pe acest Mecena al templului nostrum lecturic din Turnu Severin, (…).

(7) (…) rar și uriașa generozitate a unui om care-i cât un oraș (municipium) prin opera de mecenat?

 

La un tablou de familie. Anii de școală

2.Școala de la Cerneți

(21) Între ele se găseau și cărți de știință popularizată: (…), Velizarie, (…).

 

Credința politică a lui I. G. B.

(45) S-a spus și se tot spune că suntem o insula latină înconjurată de slavi și de aici „fatalitatea” noastră.

(…) Măcar dacă am fi făcut un socialism de tip titoist.

 

Publicistul I. G. BiBIcescu

(60) (…): asemeni intrării în Academia lui Platon, când pentru a avea cuvântul trebuia mai întâi să taci și să asculți, (…).

 

O definiție a bibliofiliei: suntem ceea ce iubim

(186) Carada a fondat pe banii săi catedrala din Vârșeț, (…)

 

Societatea culturală Biblioteca I. G. Bibicescu

(189) Dările de seamă ale Bibliotecii populare I. G. Bibicescu. (…). (…) statistici ale activității filialelor, care, în 1929, figurau astfel: (…), 70 în Banat (inclusiv cel sârbesc), (…). După 1930 au fost înființate filiale în Valea Timocului, (…).

(192) În 1926, Biblioteca I. G. Bibicescu trimite 25.000 abecedare în localitățile românești din Serbia și (…). Au fost reeditate (…) scrisorile moralizatoare ale lui Anton Pann, care au fost reeditate cu litere latine și trimise la românii de peste Dunăre.

 

Valoarea Bibliotecii I. G. B.

(193) Col. lui Gr. Manu (achiziționată la sfârșitul secolului trecut) va întări ideea bibliofilului donator, vizând constituirea unui fond național de conținut daco-romanic.

(195) În colecția specială, D. Buciumeanu a depistat 460 volume daco-romanice, din care 146 referitoare la Transilvania.

 

Uranus-Gherla, via Salcia (MIHALCEA 2005)

Alexandru Mihalcea, Uranus-Gherla, via Salcia, Ex Ponto, Constanța, 2005, 328 p.

 

 (13) Comisesem însă grava eroare de a memora „La chanson d`un dadaiste”, recitată între patru ochi de un coleg și găsită, apoi, în rarisima bucoavnă a lui Călinescu: „(...)”.

Și făcusem tâmpenia să mă extaziez într-un cerc de colegi care ajunseseră studenți fără să fi trecut prin liceu. Și în fața câtorva studenți greci, foști soldați ai lui Markos, dintre care Petros Galupis, ex-căpitanul, mi-a reamintit că cine nu e cu noi e împotriva noastră. 

(15) (...), am bătut zi și noapte imensul și fascinantul combinat, (...) oțelarii, oameni duri, viguroși ca niște Hefaistoși, (...).

 

(16) Fata asta, solidă ca și știința ei de carte, de o cinste cristalină, nu poate suferi minciuna. (...); Hondroianis e fascinat de tonul rechizitorial și-a uitat căscată gura, trăsăturile lui grosolane devin și mai grosolane, numai frumos nu era, dar a devenit și mai urât, cu sclipiri de bucurie drăcească din priviri.

(20) Sunt impresionat de moartea copilului erou, de bestialitatea unchiului, la fel de mârșav ca și călăul Tito împreună cu clica formată din călăul Djilas și călăul Rankovici. Pe Tito îl văd toată ziua pe zidurile orașului, proptit în coada unei securi de pe care se prelinge sânge. Dacă aș putea, l-aș sugruma cu mâinile mele.

 

(21) (Pe atunci va fi scris Păstorel Teodoreanu celebra epigramă, contabilizată, bineînțeles, de securitate: „Caligula Imperator / Și-a făcut calul senator, / Petru Groza, mai sinistru / Și-a pus boul ministru”)

 

 

27Tudor Vianu se prezentă la bară drept, calm, și răspunde întrebării cu vocea pe care i-o cunoșteam în cel mai mărunte inflexiuni, de la duritatea bărbătească cu care citea extrasele din Iliada.

 

(34) Vestea sciziunii de la vârful partidului și materialele prelucrate atunci, care ni s-au prelucrat într-un lung șir de ore la UTM și dirigenție mi-au produs o stare ciudată, amestecată – de dezamăgire că tovarășii în care crezusem atâta, pe care-i aplaudasem când treceam, plimbându-le portretele, prin fața tribunei și cărora le scandasem numele în lozinci, sunt trădători, unelte criminale în slujba guvernelor imperialiste, a fasciștilor titoiști și a altor dușmani ai cuceririlor revoluționare ale poporului român (...).

(45) (…) m-a dus într-un birou [Uranus 1959] înalt luminat de o fereastră pusă sub tavan. Un bărbat scund, cadaveric, cu obrajii scobiți și linia bărbiei netă m-a privit îndelung. Te așteptam, Mihalcea. Ca pe un cireș în floare, i-am răspuns, idiot, nu mi-a venit altceva pe buze. Insul s-a uitat la mine batjocoritor, cu o iritare stăpânită, a tras sertarul, a scos un baston de cauciuc, l-a îndoit, fără să mă slăbească din ochi, l-a dezdoit, l-a pus la loc, a împins sertarul. S-a sprijinit cu podul palmelor de marginea biroului și a silabisit, cu aceeași privire pironită pe mine: Mă cheamă Voicu, sunt bulgar și încăpățânat ca un bulgar. N-ai vrut să ne ajuți, Mihalcea…

(49) Apoi politrucul, la un pahar de țuică, îi spune lui Virgil -  și de la le aflăm  noi că răposatul, locotenent-major de grăniceri pe la Săcălaz sau la Jebel, ar fi tras într-un fugar român care apucase să treacă, ziua în amiaza mare, pe pământ iugoslav. Soldatul sârb din mirador a pus pușca-mitralieră pe ofițer și l-a curățat.

(50) (...) au venit șefii, ni se dă „de voie” să ascultăm cum a fost atacată ambasada noastră de la Berna, cum a fost ucis șoferul A. Șețu de către un legionar cu suflet hidos, unul din acei transfugi care fac spionaj fie pentru nemți, fie pentru englezi, fie pentru sârbi la alegere.

(51) Maiorul Andrieș, șeful ciclului științelor politice, are o metodă infailibilă cu care pui în fund orice spion. (...) Ca regulă generală, ei vin tocmai din America, unde e patria lor, ajung în Iugoslavia – aici se odihnesc, învață perfect românește în 3 săptămâni, dacă nu sunt fugari – apoi trec Dunărea înot sau folosesc plute pneumatice sau vin cu balonul, mai rar cu avionul.

 (57) La centrul universitar de tineret prim-secretar era Cornel Burtică. (...) pe urmă a început să zbiere Florian Dănălache. (...) Primul la care a țipat a a fost profesorul Pippidi. Nu semnase un apel în favoarea lui Manolis Glezos. Greci nu erau numai la noi, la ziaristică, mai erau și prin alte facultăți, mai erau și la licee. Probabil că și ei au avut o contribuție, mi-aduc aminte ce agresivi au fost cu tine Petros, Dumnezeu să-l ierte, și Hondroianis, care a devenit capitalist și vinde ceasuri prin Europa. Nu ți-e rușine, mă, să spui prostii: s-a răstit Dănălache la istoric. Umanist ești tu? Dionisie Pippidi explicase că nu poate semna fiindcă de-abia obținuse acordul grecilor pentru cercetare acolo.

(57) (...) Au luat câțiva studenți cuvântul, lista era făcută dinainte, vorbitorii au fost vehemenți, au vorbit dur, nu v-au scos nici ei din dușmani ai poporului, cozi de topor ai titoismului, unelte imperialiste.

 

(62) (...) chiar când lui Ceaușescu i se pregătea primirea triumfală în Hades.

(69) (...) Valeriu Ștefănescu, bătrân legionar luat încă de pe timpul lui Antonescu, doctor în litere de la București și în teologie la Atena, (...).

(75) Am înțeles repede că stăpânirea lor [Jilava 1959] asupra cui le cade în mâini este absolută, incomparabil mai mare decât puterea unui stăpân de sclavi roman, ținut să dea socoteală în caz de ucidere.

(80) Și aristocrații., „foștii” – (...) vijeliosul Riga, coborâtor din poetul Eteriei, poliglot, șapte limbi.

(83) De acolo, prin Dr. Iatropol, ajungi în câteva minute, trecând pe podul Cotroceni, la biserica zveltă, cu registre albe și roșii, construcție bizantină elegantă, contrastând cu sfioșenia greoaie, coborâtă din veacul de mijloc valah, a vechiului paraclis așezat în mijlocul străzii, la o aruncătură de băț.

(84) Eu mi-am reluat lungile conversații despre francmasonerie, talmud și elocința greacă cu unchiul Ion (...).

 (90) (...) românul poartă cu sine și un blestem istoric, zămislit din vecinătatea cu frontiera Orientului. Un fel de falsă pudoare pe care mulți o confundă cu buna cuviință. Faptul a fost intuit de Matei Caragiale în „Craii de Curtea Veche”, dar esența i-a deslușit-o Marin Preda într-o magistrală pagină din „Viața ca o pradă”: „Nu știam despre Iorga cu mult mai mult decât tatăl meu. (...)”

(94) Mi-aduc aminte că m-am ciondănit la Stoienești cu Miu, un învățător tânăr și inteligent, în privința lui Mucius Scaevola. El spunea că tânărul roman întruchipează gradul sublim al eroismului. Eu șarjam replicând că e foarte posibil ca cineva să bea cucută fiindcă știa că e indoră, consecința letală trecând pe planul doi, ori să-și pună liniștit gâtul pe eșafod, fiindcă oricum nu ai are altceva de făcut iar moartea e fulgerătoare, dar e absolut de neconceput să-și bagi mâna în jăratic și s-o ții acolo. Nu se poate conchideam, Scaevola nu e un caz de eroism, ci o bizarerie anatomică, nu avea terminații nervoase la mâna pe care a vârât-o în foc. Miu se înfuria, eu râdeam – și a trebuit să treacă anii, să ies din pușcărie și să văd tulburătorul film „Mondo Cane” ca să-mi dau sema că voința latinului n-a fost mit, echivalentul ei modern fiind călugărul budist care și-a turnat benzină pe roba de culoarea șofranului sau românul Nemeș, care și-a dat foc pe pârtia de ski, disperat de a trăi în raiul ceaușișt. Sau Jan Pallach, a cărui scârbă de imperialismul sovietic a transcens frica de moarte…

(128) (... Dacă socotelile mele sunt exacte, criminalul în cauză este o lepră care s-a umplut de aur și valută, iar acum, sub numele a patru escroci din bogata faună interlopă a Constanței, exploatează patru dughene cu fleacuri sclipitoare aduse din bazarul stambuliot de pe Mamut-pașa și așezate în țâfna târgului).

(130) Soare, flăcău când s-au petrecut întâmplarea, trecuse Dunărea cu trei inși, traversase, mergând doar noaptea, Iugoslavia și trecuse, prin Triest, în Italia.

 (235) Deci nu tabula cerata, ci tabula saponata. Asta ar fi diferența de formă. Cea de fond consta în faptul că alumnii Romei antice mâncau bătaie dacă nu-și scriau temele pe tăblițe.

 (242) Nae Ciota, avocat, își amintea de o seară când, vorbind despre conjurația anti-Cezar și uciderea marelui om politic, Ivasiuc l-a descris pe Brutus ca pe un individ sanguinar, cu porniri primare, predestinate și fizionomic crimei, cu fruntea lui îngustă. Avocatul, și el cu o solidă cultură istorică, zice că l-ar fi întrebat  - asta ați citit-o în Momsen sau o puneți de la dv.?

(243) Eram redactor la „Tomis”, am cunoscut o ilegalistă care mi-a povestit că Ivasiuc o vizita și-i asculta relatarea despre anii 40, când naratoarea, de fel din Ialomița, făcuse parte dintr-o rețea comunistă clandestină care activa în Dobrogea. Printre membri – Pârvulescu, Coliu, Petre Borilă, Vâlcu, Constanța Crăciun.

(250) – (...) i-a lăsat mofluzi grecoteiu ăla bătrânu, vânduse grâul bine de tot la Pireu, când s-a întors cu teșchereaua plină l-a simțit una, Dorothee, că are o motoașcă barosană; cațaonul era de modă veche, n-avea încredere în bănci, o pățise o rudă, dăduse aia faliment, (...)

(253) -...unde vezi incompatibilitate dintre știință și religie? (...) Dacă-mi permiteți o analogie, m-aș gândi la aporiile lui Zenon... (...) Pardon, numai comuniștii mai cred în darwinism, fiindcă au interes, caută argumente pentru materialismul dialectic pe care Marx l-a furat de la greci și tot de acolo și Hegel, Marx erau un compilator de geniu, asta nu i-o putem nega, nu era evreu?!

(259) Care om, om rămâne, că e țigan, că e bulgar, ungur sau neamț.

(271) Securiștii de la Departamentul Cultelor știu că n-au a se teme decât de sectanți și de cei care păstrează în cugetul lor ideea apartenenței la Roma, care ține deopotrivă de Bizanț ca și de Sf. Scaun, uniații.

(273) – Și armenii ce sunt? Vreau să zic, ce religie...

-Ortodocși, ce vrei să fie? Ca grecii, ca românii!