„Amurgul levantinilor” (CONSTANTINESCU 1978)

Mircea Constantinescu, Amurgul levantinilor. Cronica unor familii. 1877-1917, Cartea Românească, București, 1978, 463 p.

 

(16)(...)[Nicolae Dobroescu Unu] La nici 20 de ani, el se pricepu să întrețină corespondență pe lângă căpitanii arnăuțești, dând știri bune și merinde folositoare oștilor străine de locuri.

(17)(...)Bursa ca atare, organizată în ambianța căreia cu siguranță că-și purtă pașii, sfaturile și negoțul Nae Dobroescu Unu, este instaurată abia după războiul din urmă cu turcii [1877-1878], anume pe Ulița Nemțească.

(18)(...), Nae Dobrescu trimite părinților fetei porții însemnate de daruri, stând în: (...), stafide negre de Moreea, (...).

(19)Precum și șampanie și rachiu și votcă, alăturate numai dulcețurilor din trandafirii cei de sub Balcani (...).

(21)(...)Trierea o face iute, pe loc, aprobând și dezaprobând aerian, cu degetele sale dublate cu inele de argint și cornalină, categorică precum matroanele de lux invitate să decidă moartea-viața în arenele romane, odinioară.

(25)(...)„(...)Din partea tatei mă trag din Trnovo și așa învățai cât preț are lemnul. (...)”
„La Târgoviște sunt mulți sârbi...”.
„Apăi nu, în asta te contrazic! Sunt toți bulgari, dar le zice lumea sârbi, c-așa au apucat și nu și-au mai schimbat vorba...(...)”.

(26)(...)Ea se ridică și umblă la scrin și-și prefiră degetele printre cocoșeii dorați, rilele turcești și rusești, printre inele, salbe și cercei cu icosari (...). (...)
„Mai bine ascultă colea: de ce crezi că s-a legat cu mine bulgaru-ăsta?... Vreau să-ți zic: de ce s-a mai legat, dacă văzu că nu-i merge cu japca?”

(27) (...)Și State Dimităr (....): „(...)Cum văzuși vin acolo [Câmpulung/Sf. Ilie] comersanți de toată mâna, din Raguza și Hungaria și Austria și Șvițeria și Turcia. De toții! De ce să fi lipsit Bulgaria? Așa că, iată-mă-s. Mirodenii, cafea, stafide, mătăsuri și podoabe câte vrei și nu vrei, le știam prețul la Turcia de sub Dunăre (...).” (...)
„(...)Deci dară, pentru împiedicarea neregulilor pe durata bâlciurilor sunt trimiși niște neferi, cu căpetenia lor. (...)”

(28)(...)În sfârșit, când cu moartea ziaristului Liuben Karavelov, în 1879, Dobroescu reluă subiectul. Însă tot nu se lămuri, cum s-au luat Maria cu Dimităr.(...)
Până la 1877, Alecu Gheorghiade poartă culant și mândru o sabie turcească, fecioară de orice vărsare de sânge. Este dânsul,  prin urmare, un ștab-ofițer cu nișam turcesc la gât (...).

(28)(...)[Gheorghiade]Rareori duce la gură un pahar cu Odobești sau Cotnar, fie aceste soiuri din vremea lui Moruzi, (...). (...) Este urmașul unui neguțător grec, strâns și acela pe locuri tangente obârșiei, cam pe timpul Domnului Ghika, ultimul Dimitrie, dinaintea abdicării sale. (...)
Numele e păstrat în acturi încă din secolul XV (...), prins în familia indoeuropeanului Menodora, românizat prin Minodora; (...).

(30) (...), în aprilie [1877], zvonul asupra Manifestului Imperial privind intrarea trupelor rusești pe teritoriul Turciei.

(32)(...)„[Grigore]State! Ai mei erau bulgari, eu sunt născut aici...”

(34)(...)Drept care și cheamă dânsul [vodă pămânean] în spătăria cea mică, înstelată, un grămătic elinesc, un logofăt românesc și un azagiu turcesc, și le pretinse pe clipă să înceapă a învăța să scrie cărți de preamărirea treburilor domnești și întru curățirea și iluminarea gloatelor.

(35)(...)Din boschete, muzica militară distribuie acorduri și melodii uleioase, pentru timpanele și membrele bătrâioare, dar și ritmuri și danțuri amurgit-otomanice sau vehement occidentale, după înclinările oaspeților știuți și presupuși.

(38)Îndemultul coșmarului turcesc, o agă de la Dunăre, Aliman strigat de ai săi cosângeni, să răzbune, pilduitor, un capăt de neplata birurilor, îngroapă într-o fântână seacă pe toți moșnenii găsiți, care n-au apucat ori nu vroiesc să fugă pe dealuri, sub munți, din calea pedepsei otomane. Prin vechimea și cruzimea ei specială, întâmplarea se abstractizează cu vremea, resorbită în idee. Pe aceste meleaguri, murdărite legendar de răzbunarea acelui turc, Aliman, oamenii scot, pe matrița unui relativ răspândit obicei modern țâșnit, nu din senin, în Micul Orient latin, scot locurilor supranumele de Picior de Paris. (...) O delegație militară sârbă participă pentru a doua oară - o făcuse și în 1872 - la manevrele de toamnă ale armatei române. Acum, în 1874, în fruntea ei se găsesc principele Milan Obrenovici, a cărui mamă este româncă (și căruia i se conferă titlul de colonel onorific al armatei române) și prim-ministrul său, Iovan Marinovici. La serbarea cu care se încheie solemnitatea despărțirii, principele sârb întreabă, nu fără tâlc, cine dintre cei prezenți este cel mai nobil senior; asupra cuvântului din urmă se operează, de-a lungul generațiilor, unica modificare a textului, întrucât unii înclină spre substitutul de „pământean”, senior părându-li-se, altminteri just, neromânesc. (...)

(39)Privirile prințului Obrenovici se opresc asupra lui Cornel Alimănișteanu, locotenent de nici 20 de ani, (...).

(48)(...)[I. C. Brătianu/Parlament]: „Știți, că-n timpi nu de decadență națională, ci în timpi de nenorociri naționale rezbelele câștigate de ruși contra turcilor s-au câștigat cu avangarda română în fruntea oștilor rusești!”

(53)(...) [I. C. Brătianu] „(...) Ei bine, domnilor, de ce oare ce-i bine pentru Serbia, nu e bine pentru România? De ce sârbii, care sunt înarmați până-n dinți, nu îngrijorează pe nimeni? De ce noi, care nu avem nici o pușcă pentru 50 de români, ne armăm peste măsură, pe când Serbia având poate una sau două puști de fiecare sârb, nu este prea armată? (...) Deci, dacă armele și munițiunile trec prin Turcia, atunci suntem instrumentele Turciei?!? Prin urmare, noi care suntem înconjurați de aceste puteri, ori pe unde ne-ar trece armele vom fi acuzați de instrumentele acelei puteri, astfel încât vom fi puși în pozițiunea de a nu ne mai arma vreodată, căci fiecare ne va acuza. Cu Austria și cu Turcia am cochetat multă vreme. Cu Turcia și astăzi chiar, când îi facem mari servicii, pe când cu Rusia până ieri am luptat și n-am încetat decât atunci când n-am mai fost amenințați de dânsa. ” (...)
„Probabil că [rușii] prepară rezbel cu turcii și ne vor părtași, hâm, aș băga mâna-n foc!”.

(55) (...) [I. C. Brătianu]  „Eu, domnilor, aș zice lupului care vine la istoria românilor începută de la fondarea Romei, că la cel dintâi pas al românilor, s-a că ei sunt pui de leu!” (...)„Cum am mai declarat, avem elemente de fericire, și dacă am fi vrednici, vom fi adevărați strănepoți ai Romei.” (...)„Acum, domnilor, vin la problema bulgarilor, c-am fost acuzați de conspirațiune cu bulgarii. Ideea asta a amețit Europa câteva luni de zile, cât s-a zis că guvernul român organizează bande bulgare cu care vroiește să surpe Imperiul Otoman. (...)

(56)Dar să zicem că ne-am pierdut mințile și am vroit să surpăm Imperiul Otoman, ca să ne facem ce? (...) Dar, să presupunem c-am vroit să trecem în Bulgaria. (...) Și cum puteți dumneavoastră să credeți că pentru a face o faptă așa uriașă, ne-am fi mulțumit să strângem 150 de brutari, pastramagii, bragagii, câțiva indivizi care au fost în armata Serbiei și cu aceștia, concentrați la Petroșani, să pornim în Turcia ca să surpăm Imperiul Otoman?”

(57)[M. Kogălniceanu] „Sunt dator, ca ministru de interne, de a recunoaște că pe toată linia Dunării am moștenit de la ministerul trecut o poliție de supraveghere neîntreruptă, zi și noapte, și menită de a opri orice năvălire asupra teritoriului turcesc. Însă, domnilor, și Înalta Poartă se cuvine a ține seama de pozițiunea în care ne aflăm. (...) Nu poate, dară, administrațiunea română să impună bulgarilor aflați în țara noastră o tăcere de mormânt, nu poate să înăbușe strigătul animei lor, răspândirea cuvintelor și strângerea mâinii cu mâna. Așadar, întrucât sunt ziare în țară care ar vorbi în favoarea bulgarilor, nu trebuie și nu e drept a se zice că asta se face cu complicitatea guvernului. Pentru că în România ar exista comitete bulgărești, încă prin aceasta nu s-ar putea sprijini că ele ar fi patronate și împinse la acțiune de guvernul român! Domnilor, cum a spus și domnul Brătianu, chiar la Constantinopol sunt comitete bulgare, chiar acolo guvernul otoman nu le poate opri... Știți, domnilor, și știe și Înalta Poartă, că una dintre cele mai numeroase populațiuni din România sunt bulgarii. Așa, avem un județ întreg, Bolgradul, în care jumătatea populației e bulgară și care are autonomie relativă.

(58)Avem orașe cu o populațiune bulgară foarte numeroasă: București, Ploești, Huși, Galați, Alexandria, Zimnicea etc. Ei bine, acestor populații nu le putem interzice întrebuințarea drepturilor care le sunt garantate prin Constituție fiecărui locuitor fără osebire!... (...) Numai înfățișând lumii spectacolul unui popor unit în aceeași idee, în aceeași voință, în aceleași mijloace, vom putea ajunge la destinele pe care providența ni le-a hotărât la gurile Dunării: de apărători ai gintei latine!”

(59)(...) coloana de atac a diviziei a patra spre victoria de la 30 august [1877], când Osman [pașa] pierde [reduta] Grivița 1 - (...).
Întrucât este foarte probabil că visează o Vlahobogdanie, precum Rigas Velestinul, atunci când deplângea dispariția Bizanțului asemeni unui alt Atanasie Comnen Ipsilanti - (...). (...) „Eu sunt Rakoczy Erwin Francsy, omul în care își doarme somnul întreg imperiul roman de răsărit!”

(60)(..)Atunci bătrânul conte avertizase fără echivoc: „(...)Oamenii aceștia își gâdilă palmele asemeni maseurilor din vechiul imperiu al Romei decadente.(...)”

(61)(...)Urmând exact indicațiile date de Erwin, secretara foiletonează acele informații prin care răzbat la urechile izolatului castelan știri, pentru acesta, înfiorătoare: atâtea și atâtea familii orădene, clujene, bucovinene, brașovene, timișorene, lugojene contribuie cu subscripții la ducerea războiului din Balcani!

(77)(...)„(...)Și spune-i mamă-tii că-s bulgar. Nu din Bulgaria, de aici, da se cheamă că tot bulgar sunt, de...(...)”

(78)(...), rușii au de barat Dunărea cu stăvilare de torpile spre a împiedica mișcarea vaselor turcești. (...) Cu ocazia trecerii Dunării, Rosetti exprimă prințului Carol și soldaților adânca emoție resimțită în momentul solemn când „tinerimea română pregătită de război trece fluviul spre a căuta pe dușmanul de veacuri în propria lui țară... (...)”.

(79)Secondat de locotenenții ruși Dubașov și Testaco, maiorul Lică Murgescu, cu o remarcabilă prezență de spirit, se strecoară și lansează fulgerător două torpile sub cuirasatul Hivzi Rahman.

(80)(...)Și iarăși i [Mugescu] se năzare că aude freamătul metalic al cătușelor negre ce-i leagă unii de alții, căci turcii, îngreunați de armele și muniția lor, se luptă în întunericul și volbura undelor, care de care să scape.

(81)El e, doar un bărbat cu aproape zece ani mai vârstnic, umblat prin tot sudul țării, ba trecut și Dunărea pe la Nicopol și Rusciuc. Băiat fiind, cu desagi și cu privire slobodă, aducea megieșilor - bunul și străbunul lui Grigore își țin zilele într-un cătun lângă Trnovo - vești și haine românești cusute cu arnici, cu fir aurit zimțat, ii, fote, mănuși de iarnă, făcute din fir de țurcană răsucit în draci, și lua de acolo brânză cu luciu pleznit și păsări ouătoare și moțate, de prăsilă, mai luând cu el și dorul de a revedea Balcanii cu râpele, cu moțurile brazilor și făgetul de la poale, de a revedea peticele de zăpadă dormitânde.

(86)(...)Cum singur aprobă, acela este un adventist și, drept urmare, pretinde ca pe el „să nu-l amestece nimeni în găinăriile cotețului lor levantinic!”.

(87)Ar fi imposibil, pentru el [căpitanul Mincu] nu există deosebiri între religiile greco-catolică și ortodoxă, între acestea și vechiul rit bizantinic, pentru simplul motiv că niciodată nu le-a considerat ca repere serioase în formația spirituală a unui om.

(88)(...)„Uite, am cunoscut în Bazargic un turc salepgiu care, tot așa ca tine, sta încruntat toată ziua. El mi-a dat maimuța.”

(90)(...)„Vremuri grele, domnule negustor, țara abia se drege, prăpădul ăsta cu turcii, de!”

(92)(...)Pe când țarul [Alexandru II], evident, speră o cruciadă panslavistă, în prepararea căreia un rol imens, chiar dacă nu de toți știut, îl joacă generalul Ignatiev, ambasadorul imperial la Istanbul.

(93)(...)La 8, 9 și 10 mai [1877], când turcii bombardează Calafatul, Giurgiu și Oltenița, (...).

(96)(...)Ziua următoare, agenția Havas, prin „Românul” lui Rosetti, explică laconic: „Osman pașa s-a predat, Plevna este în mâinile armatelor aliate”.

(100)(...)În scafele aflate dinaintea fiecăruia încăpură repejor puhoaiele de ghebe drese cu șiret cu hațmațuchi, oleiuri elinești și oțeturi din veninoase.

(101)(...), urmat de vechiturile de Odobești și Cotnar, dulci uleioase, ținute de cei bătrâni prin pivnițe încă de pe vremea ultimilor Mavorcordați...

(102)(...)„Ia, acolo, mi-a datără și mie Domnul un bacșiș de copiliță cu ochii ca două mahmudele!(...) „Că bine zici de mahmudele!”, prinse vorba acestuia ajutorul de primar. (...) „și zicea cum trudiră soldații chin de nouă kilometri în piept cu dealul Griviței, până găsiră pitulat pe negustorul ovrei, ăl de ți-ar vinde fasole și-n ziua de Paști, Doamne ferească-mă! Și-i ușură de mahmudele, cedându-le legumă moartă, sfrijită de îngheț, cu sucul supt de ger, așa!”

(105)(...)„(...)Domnul va avea grijă să te întorci teafăr, mai ales că, după câte am aflat, Bulgaria nu ți-e străină [Grigore State], nu-i așa?

(107)(...)În preajma zilei de 30 august [1877], (...), se dădu prins pe neașteptate un grec, Evgheni Panaite. Rămas în avanposturile române, acesta povestește că Osman pașa se așteaptă să fie atacat a doua zi și s-a pregătit în consecință. Amănuntele furnizate de Panaite sunt credibile, dar nu tuturor.(...)

(108)Grecul este iscodit din nou de însuși generalul Cernat cu concursul tălmacilor Antipa, maior, și Alecu Gheorghiade, căpitan. Informația oricât de detaliată nu-i este suficientă generalului, așa că-l trimite pe Trică Bilciurescu să verifice afirmațiile prizonierului grec.
Ușor echipat ca orice patrulă de recunoaștere, Trică se apropie de pozițiile turcești în chip temerar. (...)Când, în sfârșit, deduce cât de aproape e tabăra turcească, întoarcerea ar echivala cu o prostie, mișcările de acest fel fiind cele mai auzvăzul strajelor dușmane. (...) Sub cuțitul luminos tunător al fulgerului, tabăra osmanlâilor i se arătă ca un furnicar, o colonie cu mii de umbre mișcătoare robotind, lacome. Incredibil de aproape de el mișună nizamii (...). „Și-a atîția dintre ai mei mai cred și acum că turcimea doarme!”

(109) (...)Între timp, „a treia bătălie a Plevnei - povestește Gheorghiade Zulniei sale într-o scrisoare - „avu totuși loc și ne costă mulți ostași, cred că peste două mii! (...)

(110) (...)Acum prima [redută] Grivița e a românilor. Aseară se intră în fortificațiile turce, cu toate că soldații lui Groza, Candiano Popescu, Voinescu fură respinși de trei ori și de trei ori au revenit, brava lor! La sud a atacat bine Scobelev și a rezistat o vreme pe poziția cucerită, la Colinele verzi, (...).”

(111)(...)Doamna Gheorghiade numai că nu răcnește: „Dar Ștefan? Dar Mihai?! Aveau arme mai bune ca turcul?!” Acum se amestecă și Iorgu: „Copilă dragă, să știi că partida de-acuma-i alta. Nu mai ne apărăm ograda de năvala otomanului, dar facem din ograda asta o nație.(...)”

(116)(...)La 9 mai 1877, în ședința Adunării deputaților, Kogălniceanu, spre a risipi animozitățile și neînțelegerile momentane, pune tranșant problema poziției României: „În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare... Legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte și când va fi pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimți ca România să reintre în pozițiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă și jignitoare atât intereselor României, cât și intereselor Turciei. (...)”

(117)(...) Pe podul mare din Șiștov, rușii se retrag în fugă strigând Vin turcii! (...).
(...)[căpitanul Mincu]„Pentru a face să simtă durere țara turcească, rușii aprind mereu pe români.(...)”   

(118)(...)[căpitanul Mincu] „Rămân la părerea mea, că vina lor [ruși] nu-i alta decât că prea adus-au la-nceput chiar mai puțini ostași decât ține sultanul când iese la plimbare”. 
(…)Carele cu muniții, parte și din cele cu merinde, se încurcă într-un sat bulgar și nu mai sosesc.(...) Dar și turcii le [care] aud și trag în direcția podului. (...)  

(119) Azvârle unde de foc după unde, nici turcii nu stau, se hărnicesc știind câtă importanță are oprirea convoiului de aprovizionare. Noroc că, întunericul fiind gros, ei ochesc orbește. (...)Sergentul replică să audă și morții: „Să nu slăbiți focul, ne îneacă turcii dacă le dăm drumul!” (...)  
Turcii acuma se răspândesc care încotro, pistruind apa, cu roșiorii [călăreți români] după ei. (...)Curând garnizoana Rahovei este risipită. Un număr de roșiori bat cu piciorul cetatea căzută. Umflați și bumbeni, otomanii duhnesc puternic, cei scoși de apele râului la vedere.

(120)În dreapta Dunării, aproape de Lom, la Rast, se găsiră deodată izolați în jurul unui tun șapte soldați, sergentul Niki Feigel, sergentul major Bică Oproiu și maiorul Iancu Gheorghiade. (...)Soldații, temători că turcii cu au și zărit fumul de la tunul lor, se îndeamnă la astupatul urechilor, să nu audă grozăvia tirului dușman, acum că tot sunt dibuiți. (...)Soldații, de fapt, auziseră doar bubuitura din zona turcească. (...)  
„Ura!”, răspund soldații, abia acum pricep că ghiuleaua pusă de ei nimerise în plin un tun turcesc, afetat în apropiere, deci atât de amenințător! Bucuria lor se făcu zgomotoasă de îndată ce constatară că trupa adversă, crezându-se apucată de o armată întreagă, părăsește locul și se deplasează furișat, dar în ordine.

(124)Mincu Sebastian este decorat cu Virtutea militară: reușise să aducă singur, în spate, aproape 20 de răniți, pe unii i-a scos direct din șanțuri, peste marginile cărora sărise, repetat, fără acoperire în tirul puștilor turcești, călăuzit numai de vaierele nenorociților. (...)E împușcat din spate, două gloanțe îi perforează carotida și umărul stâng. Contrar convenției Crucii roșii, după căderea puternicei citadele Grivița 1, turcii nu conteniseră să ochească pe înșiși brancardierii răspândiți  să adune morții și răniții.
(...)Spre mijlocul lui cireșar, corpul 14 al armatei ruse, îmbarcat pe plute și pontoane, trece Dunărea în nordul Dobrogei și cucerește cetățile Măcin, Isaccea, Tulcea și Hârșova, oprindu-se pe aliniamentul Cernavoda-Constanța. Masiv, traversarea Dunării se făcu dinspre Zimnicea spre Șiștov în noaptea de 14 spre 15 iunie, când bateriile românești bubuiră continuu, ciuruind malul turcesc de la Calafat la gura Oltului. (...)Aici, la Ploiești, ei instruiesc unele detașamente de voluntari bulgari și sârbi, înglobate în armata rusă a generalului Gurko, în iunie.

(125)(...)Prima permisie Grigore State și-o cheltuie spre Trnovo, s-o afle pe mătușa sa Kalina.

(126)„(...)Dar să vezi tu, fătuco, turcii ședeau cu un ochi în cartea lor de rugăciune, iar cu ălălalt la dușman. (....): căpitanul urcă în scară, îl ajută, soldatul se aruncă în viermuiala turcească după ce a strigat Urraaa Români! (...) Nu cred să luăm vreodată Plevnița asta, că prea-i smintită gîlceava tunurilor și degeaba!”

(128)(...)„Dacă și voi v-ați tot plimbat de colo-colo prin Bulgaria aia... Bine că s-a terminat cu bine!”

(129)(...)Și, cum Mincu tace mai departe, cucerit de aromele întretăiate de vin și tabac bun, macedonean, (...). (...)

„Căzuse prima ninsoare în Turcia” - începe Mincu, revigorat. „Cum ?! Ați ajunseră și în Turcia?!”

„(...)Cu toate că vârstnic, Osman se lupta pe jos, frământa pământulsub el! Ar trenui să-ți zic că pierdera lui Osman își are pricina în bătaia pe care noi o dederăm lui Adil. Ăsta trebuia să-și ajute iute generalul în șesul Plevnei și lăsă el pe dealul Opanezului o armie de turci, nu mare, sub șefia lui Edem pașa, dânsul urmând a coborî spre ajutarea lui Osman. Și uite că-l răstoarnă români și se duce dracu tot ajutorul pașei! Ca-n cușcă se zbate Osman cuprins din toate părțile, dar un plumb îl dărâmă. Cineva îl ia într-o trăsură trăgându-l taman spre șes, neștiind că-s români la deal, români la vale. Rana îl durea, dar îl durea și că oștirea i-a fost risipită. Se oprește într-o căscioară, pe șosea, să-și lege rana și să mediteze la ce-i ai rămâne de făcut.

(130) Crezându-și-l gata primit de Alah, turcii sunt luați de groaza aceea caldă a deznădejdii și morții și se aruncă în apa Vidului, cedând. Și asta iarăși îl pierdu pe Osman, tot îl culcam noi pînă la urmă, dar nu așa iute! Cerchez îl vizitează în căscioara aceea, își ținea piciorul întins și un doftor îi meșterea rana și Cerchez a regretat, zicea, că dăduse buzna, căci nu ținea să-l vază pe capul turcilor în halul acesta, știindu-i vitejia și priceperea într-ale armelor. (...) Turcul vrea să afle condițiile capitulării. Cerchez îi răspunde că vor fi stabilite de Carol. Osman îi oferă sabia, semn că se dă și că totul e finit, numai că românul o refuză, cerând să-i fie predată lui Carol. Atunci apărură și rușii, care n-o mai refuză. Avea mânerul tot bătut numai în aur. (...)La urmă, răniții sunt încărcați în care și duși la spitale. Cei teferi, dezarmați, câte patru în rând, luați între puști de soldații români sunt duși de partea cealaltă a Vidului...”
„(...)Nu-i zicea  Vidin?” ceru Steriadi. (...)
„(...)Vidinul e una, iar apa Vidului e alta! (...) Și se predară vreo zece generali, peste o sută de ofițeri mari, că de ceilalți trec de o mie, și încă vreo 40 de mii de pedeștri, bașca cei călări și tunurile și tot, că pe morți nu-i mai socotea nimeni, afară poate doar de turcii rămași.”

(131) (...)„(...)Și-aproape de podul Vidului, se întâlnește cu trăsura unde-i Osman rănit, păzitde doftor și de călărașii noștri. Osman s-a interesat cine-i Carol. L-a cercetat scurt și numai ce se ridică turcul în picioare, cât era el de rănit și de surpat sufletește, cu fesul într-o mână, salutând. Carol răspunde salutului, îi întinde mâna și-l felicită pentru vitejie. Osman, tot în picioare, mulțumește pentru aprecieri și,mai târziu, zice Carol către ștăbimea ofițerească: Acest om mi-a intrat în inimă  cu totul. Fața îl arată om blând și cu porniri nobile și ți-e mai mare dragul de el!” (...)
„(...) Apăi era Osman, cum să-ți spun? Cam de trupul meu, poate ceva mai îndesat, și bine clădit, cu barbă neagră și mică și ochi negru focos plin. Are vreo 40 de ani, nu mai mult. Părea potolit la vorbă și la gest, își meremetisea întrebările și dările de răspuns. Când l-am zărit eu, era tras în liniștea aceea întunecată, a învinsului, dar își păstra felul și mantaua lui de general: albastru-deschis cu galoane de aur. Cizmă ținea doar pe piciorul drept, cel bun, celălalt atârna legat în cârpe de sub genunchi. Dar să vezi că, a doua zi, din casa fostului prefect turc al Plevnei, țarul, (...), cere să-l vază pe Osman.

(132)Este adus în trăsura trasă de trei roibi, păzită de cazaci. Mulțimea ofițerilor împuținează spațiul curții și atunci Osman coboară și-i adus dinaintea țarului, de subțiori, la stânga fiind un pașă, iar în dreapta îl ține doftorul lui, un bărbat falnic, înalt și solid, care probabil te vindecă rupându-ți și oasele tefere! Ducele Nicolae, principele nostru și țarul înaintează să-l întâmpine sau poate numai să scurteze chinul aceluia ce de-abia se mai mișca. Iar țarul îi vorbi în franțuzește: Oștirile ți le vom da robite, dar Dumitale îți dăm libertatea. Ești prea vrednic ca să te ținem robit! Și ce crezi că ne transmite tălmaciul lui Osman? Că el e hotărât să sufere alături de soldați. Dacă aceștia sunt puși în lanțuri, să fie și dînsul. Ei da, asta plăcu Mărimilor, încât țarul se inspiră și întinde sabia turcului, iar lui Osman i se înnoadă ochii în lacrimi. (...) La plecare, ofițerii se descoperă și-l salută și-i urează sănătate și viață lungă. Osman răspunde saluturilor și grăiește prin tălmaci despre mirarea lui că este așa prețuit de ofițerime când le este dușman”.
Ștergându-și o lacrimă hoinară, Veniamin șoptește: „În fond, ăștia salutau omul, nu turcul!”

(132)(...)„Apoi, de o scursură de câinoși, care pândeau convoaiele de români și turci și, cum se izolau în grupuri mici, cum se arătau și ei și despuiau pe bieții soldați și le luau totul, uneori îi mai și omorau! (...) Treptat, bulgarii își refăceau casele, adunându-și familiile de pe unde se risipiseră. O parte a armiei române se duce să ațină Vidinul și Smârdanul, ceilalți petrec convoaiele nemaiterminate de turci, din care mureau cu miile, degerați, cu ochi de sticlă, adunați între ei ca snopii, că, fiind în fiare, cei morți trăgeau la pământ și pe cei vii.” (...)
„Cu Osman ce-a mai fost?”
„A rămas sub controlul Marelui Duce Nicolae, în satul Bogot. Ofițerii lui, cam la vreo două mii, aveau ei corturi, dar nu aveau lemne, și-au făcut cuie, că purtau bluze subțiri, de cu vară, mantale ioc!”

(134) La o săptămână după Bobotează, se hotărăște lupta cea mare. Ținta e satul Smârdan. Românii trebuie să-i țină încurcați pe turcii risipiți în satele Tatargic, Rupcea, Rainovcea și mai ales Novoselu. O dambla de frig și ceață groasă mătură câmpia bulgară. (...) La podul Novoselu lupta nu dură zece minute. Dușmanii cedează, totuși, ca un prleudiu al Smârdanului, rândurile românilor sunt rărite rău. (...) Sar zece flăcăi, cu locotenentul Dimităr State. „Mă descurc eu”, dă credință acesta, „încă n-am uitat graiul alor mei”, dar colonelul îi scurtează vorba: „Vezi că-s și greci pe acolo, ba și câte unii care știu românește, să nu vă întindeți la taifas!”

(135) „(...)Pe brânci ne-am apropiat, să dăm binețe turcilor din șanț. Puzderie sunt, veghează, ofițerii lor forfotesc arătându-le cum să șadă. Din pricina negurii, n-am distins câte tunuri au, dar au destule”.
(...)Din primul șanț cucerit, colonelul percepe strigăte învălmășite: Allah! și Ura și iar Allah și iar Ura! (...)
Cu toate că decimați, speriați, cuprinși din toate părțile, turcii tot trimit gloanțe. Nervos, colonelul zgâlțâie pe un robit care-o rupe, boabă, pe românește: „Bă, de unde dracului vin gloanțele? Vargă tremurând, acesta îngaimă: „La Smârdan, în sat, sunt soldați ascunși prin case”. „Mulți sunt ei?” se mai domolește colonelul, iar celălalt, tot vargă (este în capul gol și poartă o tunică subțire): „Din redută au apucat să fugă în sat vreo două sute până să intrați voi. Iar în sat mai erau și alții”. (...)

(136) (...)În urmă rămâne Ulescu, are vreo cinci sute de ostași, să-i păzească pe robiții nizami. În Smârdan, ușile toate zăvorâte. (...) (...): se trage prin ferestre, mascat, gloanțele par să pornească de nicăieri spre niciunde. (...) Nizamii, dinapoi acestor uși, nu stau: aruncă în atacanți cu nisip și pietriș mărunțit și le umplu privirea și le sparg obrajii și se ajută cu lovituri de topor, atunci când revolverele sunt descărcate. Românii pun foc în mai multe locuri, înapoia lor dimineața se însoțește cu vaiet și cruzime.
Unui bulgar, adus prins de State, i se tălmăcește vorba: „Într-o casă - turci șase - unu român i-a căsăpit - mort nu rană - nici urmă de sânge - trăznit inimă efort” Dar colonelul numai aude finalul poveștii, un plumb, pe el căutându-l, doborî soldatul de alături. Românii ciuruie cercevelele, ferestrele, streșinile, zidurile, ușile. (...)

(137) Prin tocul căzut al ușii principale se arată un ofițer turc, o nămetenie spătoasă, altfel plăcut la chip; ține pușca cu țeava în jos. Abia semnul colonelului îi oprește pe cei care îl și ochiseră pe acela. La timp observându-și sentința, ofițerul se lipise de comandantul român! Acum îl urmează prin sat, fălos și tăcut ca un câine de rasă pură pe stăpânul său. (...) „De unde se tot trage, înnnebunesc, nu alta!” (...) „De la telegraf”, vine răspunsul, „s-au adunat turcii acolo”.
Între Smârdan și Inova, o casă cu două rânduri ține adăpost pentru telegraf. (...)Deși nu mulți, turcii ochesc foarte bine, oricât se tupilează oamenii lui Cotruț. Exasperați, turcii se aruncă pe ferestre, ca să cadă în baionetele românești. Numai că dintr-o vâlcea, alții, mai deși, împușcă îndesat repetat, încât colonelul scapă doar pentru că robitul turc îl trage la pământ, arătându-i căldarea mică din câmpie de unde se varsă focul dușman. (...)

(138) (...) Abia peste trei săptămâni - se făcuse deja pace pe frontul de răsărit - sultanul trimite ordin lui Izet pașa să deschidă porțile Vidinului. Oștile turce defilează dinaintea generalilor români și se retrag spre sud, la Nazir-Mahala. După trei ceasuri intră corpurile românești, primite cu onoruri de ofițeri superiori otomani. Trupele sunt întâmpinate de preoți bulgari îmbrăcați sărbătorește, cu mulțime de icoane pe braț. Bat clopotele bisericilor vestind mântuirea creștinilor. Generalul Cerchez, numit guvernator, cheamă pe fruntașii bulgari și le dă curs să-și aleagă primarul și celelalte oficialități. Preoții oficiază sfânta slujbă a victoriei - nu se uită a fi pomenit numele domnitorului român, ca mântuitor al creștinătății. (...) Sunt aproape trei sute de ani de când Mihai Viteazul bătuse, pentru o minută, Vidinul cu tunurile sale.

(141) (...)Oare au grăbit amurgul Bizanțului și agenții domnilor fanariotici? (...)Cert este că acești agenți, capuchehaie fertile și mobile, își depășesc atribuțiile de informatori ai domnilor, ajungând prin intrigile lor, să-și aservească stăpânii.

(142) Când prieteșugurile țes pânze prea complicate, filonichia turcească explodează: sunt condamnați fie agenții, fie domnitorii. De multe ori alegerea urmează motivația imediată a calității averilor rămase și moștenite de consangvinii otomano-elini și mai puțin cauze politice recente. Cum tinerii candidați la tron de după Grigore II Ghika și Constantin Mavrocordat au încă mare trebuință de agenți dintr-un asemenea altoi, între ei se ridică Iani Farmacoglu. Fiu de medic, el se nimerește și un bărbat frumos și bine dotat. Vădește isteciune nativă și una câștigată prin studii întinse și prin subterane experiențe întru stropirea holocaustului politicii bizantine cu apă de trandafiri. Este născut în anul când la Stănilești turcii câștigă o bătălie pe care aliații ruso-româniau pierdut-o înainte de a o fi început. Iani Farmacoglu se găsește la 1762 în fruntea grupului de animatori care întemeiază întâiul spital public, „spitalul națiunii”, cum i s-a mai spus. Tot el este inițiatorul și plătitorul Teologiei editată la Lipsca sub semnătura lui Iosif Bryennos. Aplecările sale amintesc de generozitatea vechilor arhonți. Când însă ridică o bisericuță și câteva chilii pe Muntele Athos, turcii dau semne de nerăbdare. Provocarea lor este, ca de obicei, fulgerătoare. Prietenul lui Iani, Daponte, îl sfătuiește, nu fără justețe, să meargă la Ierusalim să facă danii, în acest mod Farmacoglu putând a scăpa de răzbunarea turcească. Ci aceasta fuse, și în cazul lui, fără greș.
E de înțeles, așadar, motivul pentru care urmașii săi, răspândiți în Balcani și peste Dunăre, convin repede să-și iscălească cât mai rar numele și atunci cu Farmache, fiind un procedeu oportun de a li se șterge obârșia. (...) Abnegația de caracter și armonia cărturărească a primilor Farmacoglu se împrăștiară în afacerism curent.

(153) (...) După capitularea Plevnei, colonelul care comandase artileria turcă, internat rănit la ambulanța românească, se adresează generalului Manu, întrebând cum de-au putut românii să tragă acele nimicitoare focuri curbe cu tunurile. (...) Comandantul turc îl bate pe umăr și exclamă: „Pechi-pechi, bun topcii! Tunurile românilor ne-au făcut mult rău, tunurile rușilor, mascara!”.

(156) (...) (...): cultivarea defensivei nu oferă căpitanului de sangeac de spahii Ali Regep șansa afirmărilor virtuților lui de iscusit războinic. Finalul luptelor îl prinde între comandanții regimentului turc din Dobrogea, regiment revenit românilor. În mai 1881, regimentul turcesc defilează prin fața familiei regale în fesuri, șalvari, tunici de culoarea purpurei, într-o cadență perfectă. O companie sub conducerea lui Ali Regep rămâne în serviciu de gardă la palat.

(157) Soldaților li se dă pilaf, cafea și tutun la discreție încât, când aghiotantul regal Schina întreabă pe Regep, după scurgerea săptămânii de rigoare, care-i motivul pentru care nu ordonase încă retragerea companiei, fostul căpitan de sangeac răspunde: „Ala Carolu este, pilaf estem, cafea estem, tutun estem, nu merge!” Atunci regele dispune ca și în săptămâna în curs compania turcă să facă de gardă la palat.
Ali Regep ar fi putut, totuși, să nu rămână în România. (...) „Nimic nu ne așteaptă nicăieri. Totdeauna trebuie să aducem ceva cu noi”, pare să exprime comportarea de început a turcului. Printre covorașe, papuci, turbane și numeroase iașmace din voal fin, arțăgos de opac, Ali Regep își mai păstrează un iatagan și o armă albă, un fel de seceră cu mâner bătut în geme persiene cu străluciri zănatice, bună pentru secerat snopi, bună de tăiat pâinea, cât și de ferestruit gâtlejul clondirelor sau al crâșmarilor prea câinoși. Ambele sunt lucrate în oțele de Damasc, călite în sânge de berbec. Dar și trei inele cu pecete, solide, care fac pe mâna dreaptă un box. Ele garantează trufia căpitanului de sangeac, născut în cartierul negustoresc din Edirne. (...) Cărturar, pelerin levantinic, marinar și contrabandist, Paraschivescu pricepu că, în trufia turcului, este închisă și acea adorație islamică a gemelor secerei și a pietrelor de safir ale inelelor. În schimbul acestui gând, bine intuit și comunicat fără sfială turcului, Bazgan află la bătrânețe ceea ce, cu ardoarea lui de cărturar și pelerin, s-ar fi căzut să știe mai demult; anume că numai prostimii îi e interzis să bea vin căci, argumentează Ali Regep, Coranul e pentru cei care, beți, n-ar mai fi supușii prea plecați ai semilunei.

(158)(...) Pe Ali Regep îl cuceresc aromele brăilene, fie ale mărfurilor din colonii, fie aduse din cele două mari împărății de la răsărit și miazăzi. (...) Dacă uneori îl mai aburește dorul după narghileaua cu tubekiu îmbălsămat, după kușkebak, baclavale și caplamale, mai știute în miezul și sudul Dobrogei decât ăn Moldova de miazăzi, el nu se până nu-i învață pe câțiva amatori cum se prepară plăcintele calde cu sardele, pehlivănie de marinari cosângeni.

(159)(...) femeile Brăilei, valahe zdravene, iar nu moleșite și râncede pe dinăuntru datorită haremurilor, (...). La început le vorbește într-un idiom fanariotic sui-generis, amestecând turcisme, grecisme, albanisme și românisme într-o manieră fermecătoare, dacă nu și evident lămuritoare. Cu vremea, urechea sa de om de lume și de origine nobilă (în scara valorilor otomanice) îl ajută să prindă destul de bine limba localnicilor, argoul lor policrom, tot așa cum, tot treptat, își schimbă și graiul tânguitor, de muftiu, cu unul dogit, comum rezervelor de înțelegere portuare. (...) „Othello fanariotic!”, îi puse eticheta Bazgan Paraschivescu, suprinzându-l în toiul unei orgii a amintirilor. (...)
Bănuielile că este o iscoadă, un provocator în solda altor poliții decât a celor locale și dimprejur sunt împărtășite de mulțimea portuară, cârcotașă cu străinii.

(160) (...) Și tot auzindu-l mereu pe Regep spunând el șeitan (dracul), oamenii nu-l mai scot din „Băi, șeitane!” când îl cheamă undeva ori, dacă-l avertizează pentru cine știe ce pricină: „Ehe, șeitane-șeitane...”.

(...)„Mâine ți-l voi arăta pe Ali Regep. (...) Nu știu cu ce treburi o fi venit el prin București. A fost baș clarinet în meterheneaua sultanului și șeic al isnafului clarinetiștilor. Ins de vază la ei. A rămas în România că se simțea boldit și chefos de-mpreunări cu țărăncile dunărene. Dar liboveții cei chipeși ai Brăilei, că până acolo urcară poftele turcului, îl înghesuiau în pozne râzându-și de salamalekurile hazlii ale turcului, de portul lui. Asemenea pătăranii l-au determinat pe Regep să-și potrivească pantaloni europenești și chimir lat și cămașă groasă din pânză veche.

(161) Se înlocuiesc și cortegiile persan, roman, turc, american și indian, ca fiind imposibil de acordat cu tema petrecerii [Orlando furioso].

(166) (...) Și, când bardul cu blond păr cârlionțat și nas grecesc crezu de cuviință să înlocuiască sabatul mângâierilor cu invocarea muzelor Euterpe și Clio, adormite în răgazul febrilei nupțialități furate mirelui bibescian, (....).

(171) (...) Acum poate să constate că deosebirea dintre Zenovia și Venus e că acolo unde zeița își arată sânii, cuvioasa obișnuiește să poarte un crucifix.

(172) (...) Umblă să ia legătura cu mai mărunții neguțători ca Orghidan, Boroș, Gologan, Staicovici (un bulgar stabilit în București după 1878, megieș de-al Stăteștilor din Târgoviște, cu care însă nu comunică).

(181) (...) [bancherul Mincu] Mândru că-și poate arăta cercului, societății, universului caroseria de nevastă achiziționată la licitația provocată de autoexilarea istoricului grec [Cantacuzino?] al Majestății sale.

(182) (...) Îl intrigă costumația acestuia [George Cantacuzino], bărbat ieșit din a doua tinerețe: muselină mătăsoasă împodobită cu fir subțire dorat, brâu din cașmir, cizme din piele roșă-cârmiziu, de irmizea. Prea grăitoare, evidența ei fanariotică este, așa, cu atât mai anacronică.

(183) (...) Unii dintre aceștia, versați jucători de cărți, tot pe cât sunt de cheflii de proporții, căptușiți cu bronz ca un ibric elinesc după libațiile nenumărate cu vinuri de Samos și Lesbos, parcă doresc să reînvie, în ordine bachică, un ficțional crepuscul bizantinic.

(216) (...)Bărbatul Mariei Bibescu, deloc călătorit în partea lumii zisă și Micul Orient, scrie când: „Ms. Alimanesco - Turquie”, când „Ms. Av. Ovide Alimanesco, Bucarest, Bulgarie (vis-a-vis de Palais Royal de S. M. Charles le Premier”.

(221) (...) Spre mirarea secretarului său, Trică Bilciurescu, pânza [T. Aman] nu reprezintă nici horele, nici petrecerile cu lăutari, nici scenele violente ale luptelor româno-turcești.

(239) Pe un șervet cât o batistă se odihnește o farfurioară cu plachie, verdețuri, fileuri de mușchi și de pește rar, de Dardanele.  

(243) (...) „(...) Și mă visai [pictorul C. Alimănișteanu] că sunt un frumos Eliogabal și că am înhămat la cvadriga mea patru târfe zuliare!”

(251) Însă ochii ei plini de fulgere grăiesc altfel și împrumută chipului conturul și amănuntele de medalie ale unei Minerve vindicative.

(253)(...) (...); între acestea găsi și o medalie rusească, tot de la 1877-1878, având pe față imprimată o cruce iradiind ca un sor, cu vârful cozii „răpunând” semiluna turcă - desigur un calc al motivului zugrăvit pe multe icoane, al uciderii balaurului de către Sf. Gheorghe - iar pe verso: „Ne nami, ne nami, a Imeni Tvoemu”.

(260)(...)Generalul [Arion Eraclie/Fierbinți] și-a primit oaspeții, pe cei care i-au făcut dreptate pe lungi adâncile lui sofale orientale, între care mișună ogari, pisici, baseți și udă, răscrăcărați, scumpele covoare adânci-tihnite.  

(261)(...) [1888/Potlogi] „Mai bine, domnilor, ar fi să murim de glonțul dumneavoastră, dacă tot scăparăm de glonțul turcului, la șapteșapte! Mai bine de glonț decât de foame!” (...)

(262)(...)Fost idicliu în garda călare a lui Scarlat Callimachi, acela se afirmase la un spectacol de halca, montat în curtea palatului de ciohodari și idiclii, însoțitorii caretei voievodului. Hristache înfrânsese două duzini de adversari, smulgând din goana calului inelul argintat domnesc, halcaua. Callimachi înlocuise cadoul oferit învingătorului cu ridicarea lui Hristache la cinul, de mulți râvnit, de serdar-ecrem.

(263)(...)„(...) Și-mi zic mereu agios athanatos, ho Teos! ca să scăpați și voi cu bine din palintochiile alea vechi. Megas i chirie!”

(270) (...) Nimic nu se scurse de la el privind obârșia și nici către Alimănișteanu care l-a întîlnit pe coasta dalmată făcând negoț cu cărți și broșuri cu conținut extravagant. (...) Doar Mihai cunoaște periodicele pelerinaje pe care le face administratorul său, învoit pe trei zile, cel mult o săptămână, la Orehovo.
(...) Tatăl lui [Baicu], locuitor mai mult al Bulgariei, este amestecat în iarna 1877-1878 cu trupele sârbești care atacă Belogradcikul, venind dinspre Niș. Iordan Baicu capturase un ofițer turc, plecat clandestin din Vidin și care, travestit în haine jidovești, negociază mărunțișuri, sperând să răzbată la Adrianopol și să convingă sultanul să fie trimise la Vidin armate de întărire. Ca să nu bată la ochi, falsul marchitan trage după sine pe una din roabele lui, Voika, o bulgăroaică aproape copilă. Voika ușurează înaintarea turcului travestit, atrăgătoare cum este și întrucât vorbește limba localnicilor. Baicu însă nu se lasă înșelat și se trezește rămas cu Voika. O eliberează, după ce-i asigură calea spre Pazardjikul de pe râul Marița, satul ei de baștină. După armistițiu, fata se trage la Orehovo, ferindu-se să nască printre ai ei, dar și simțind că nu poate trăi departe de bărbatul cu care a încrucișat-o destinul. (...) O botează Iordana, să-i perpetueze prin nume iubirea de o clipă cu Baicu,despre care nu aflase mai mult decât că-l cheamă Iordan.

(282) (...) „La Stambul orezul mereu se scumpește, patru lei ocaua, și nu se găsește, cucoanele-l strâng cu ultimul ban, mărunt să-l piseze pentru suliman”.

(283) (...) Zulnia azvârlise câțiva căței de usturoi, după ce i-a îmbătat în untdelemnul  tras direct de la bidoanele elinești procurate de Alecu de la lucrătorii din schela Brăilei. Tot de acolo luase, în țiple foșnind precum cretoanele, și durduliile smochine de Kalamata, care, în zori, vor drege papilele gustative pârjolite de potroace și trabucuri.

(300) (...) Nu lăutărește frumoasă, cât calm marțială, cu bărbie și frunte distinse, nas subțire grecesc.

(304) Aproape de miezul nopții, acesta [Carada] le expediază prin comisionar un coș învelit cu maramă, sub care vor descoperi: mastică de Hios, curmale, portocale, lămâi, mandarine, cadoul firmei pentru statornicul ei client.

(305) (...) Și el iar o sărută și Doina iar se feri alunecoasă nereidă.  

(306) (...)Bodo se atșează ca mus pe coverta unei goelete ce stă să iasă la pensie sub pavilion grec. Dar stăpânul ei e o pașală ce mijlocește transporturi clandestine de hașiș, opiu, țigarete egiptene și esențe lemnoase orientalice rarisime, atunci când nu se mărginesc creștinii să-și lase duse pupilele pradă poftelor caravnseraice de peste Dardanele. (...) Important este că în Rusciuc se treziră alături la zidul unei cârciumi marinărești. Șopârla de State tocmai se făcuse foc și pară pe turcoman afumat care insistă să-i tatueze pe bicepși metresele lui oficiale, ca bun musulman ce se află. Cât reclamă decența spurcată a bombei acesteia, cosmopolită nu în mai mică măsură decât surorile ei mediteraneene. (...) Bate în retragere, altfel zis: meditează, tras arnăuțește poe rogojina natală. State, cu câteva secole mai spătos decât Paraschivescu, încă face bine față asaltului osmanlâului cu acele pentru tatuaj.

(310) (...)Așa că se grăbesc să dispară prin dos, pe unde se cară sacii cu făină și zahăr, și lacherdele și vinul și untdelemnul din măsline elinești și să apuce spre pasajul Român. (....)
Adânc brunet, înzestrat cu frumusețea tăciunelui livid și nativ o haimana mult mai aptă pentru gurile Levantului decât oricare dintre obișnuiții locantei - așa îl văzură până la războiul cel mare [1914-1918].   

(311) (...) Înturnat la Bacău de la Turnu Măgurele, unde priveghează convoaiele cu robiți turci, (...).  

(312) (...) Apoi Grama își cătrăni spusa după calapodul lor și reuși nespus de repede să asimileze grecismele, turcismele și barbarismele de rigoare care alcătuiesc silueta făloasă a vocabularului pipăit de mai toți cei ce poposesc la Iordache.  

(313) (...) Nasul îi pornește subțire din rădăcină: face pe la jumătatea drumului o gâlmă, apoi se sparge, lat bătut și elastic asemeni tipului socratic.

(316) (...) Numai Curtea Veche mai stă înțepenită, răpciugoasă, dosnică și dărăpănată, asemeni Raisei Matale, vânzătoare de flori și Pythie de mahala, ce mai amintește de craicanlâcul unor tinereți duse pe apa sâmbetei.

325 (...) Nu lipsește mult ca Bodo State să difuzeze acuza de saphism la adresa domniței, fapt de la care îl oprește în ultimul moment zvonul că aceasta se va mărita cu poetul Ion Grama.

329 (...), după ce orgoliosul bărbat se îndepărtează printre rândurile tribunelor, înaintând cu pieptul bombat, glorios ca un tribun ce nu așteaptă decât reccnoștința mulțimii: Ave Caesar, murituri te salutant!

348 (...) Sub lumina îndoioasă a lămpii de pat - i-o meșterise Paraschivescu după un model furat cu ochiul de la mateloții unui  cargou musulmanic - (...).

349 (...) Cu vremea ea înțelese: prin izbiri și ruperi concrete, că imoralismul lor nu este nou, de ieri, de azi. Lichelismul lor balcanic se afirmă încă de la începuturi. Ei sunt tocmai acei indivizi care pot să se arate la discreție generoși, cât și canalii violente ori de câte ori își așează o solidă apărare a spatelui.

350 (...) Stăteștii își aleg femei și bărbați care nu numai să suporte regimul lor levantinic de a înțelege, de a face și de a fi, dar și să-l prelungească fie prin propuneri reale utile, fie prin îmbunătățiri care s-ar dovedi eficace în ordinea coeziunii de castă.

358 (...) Când primii Steriazi fac comerț cu neguțătorii greci de stridii de la schela Brăilei, crepusculul bizantinității împinge Constantinopolul spre o viață intens creștină. Alături de și odată cu fanarioții, răsar în viața publică câteva familii din Moreea, Chios și alte locuri: Momona, Hrisoscoleu, Ventura, Xipolit, Rhizos, Mano, Ramadanis, Arghiropol, Scanavi, Paleolog, Vlastos, Spandoni, toți levantini care susțin pe Mavrocordați, Ghikulești, Cantacuzini, Ipsilanti, Sutzești cu prestigiul, averile și fiii și fiicele lor. Cum să împingă Miltiade, între toți aceștia, și un Steriadi? Pentru asta ar trebui să cerceteze daniile, înscrisurile și mormintele bisericuței elinești din Lipsca, oraș la ale cărui ilustre târguri accesul negustorimii grecești sporește spre miezul veacului 18. Sau i-ar trebui colecțiile ziarelor Loghios Hermes și Telegraful elenic, scoase la Viena, doldora de știri privind tot ce se petrecuse între fruntariile fluctuante ale vechiului Bizanț.

359 Sub ducele Iacob Crispo - poreclit „marele evreu” - viețuiesc printre insulele Cycladiei: Naxos, Milos, Paros, Andros, unele familii de rang, precum Sommaripa, Gozzadini, Michele, Pisano, Querini, Romano, Sagredo. Autonomia momentului, crescută pe vechile privilegii bizantine indică că sultanul nu pretinde decât vigla: paza împotriva... piraților creștini; în schimb, nu vor fi recrutări de tineri pentru corpul de ieniceri, nici angarii; se vor putea ridica biserici, iar noaptea se va putea circula numai fu felinarul în mână.

362 (...) Politețea întâilor Steriazi derivă dintr-o locvacitate de greci naturali, marinari, pelerini și comersanți înveterați.

367 (...) Trupele înaintează sfoară în Bulgaria, în conformitate cu ordinele primite inițial.(...) Exact cât să apară altceva care să le strice viața: se descoperă case și persoane contaminate cu holeră, chiar în drumul urmat de trupele române. O epidemie mai veche, nestinsă de tot, recidivează acum datorită aglomerației umane și animale. (...)
Abia sunt trecuți Balcanii, pe la Iatropol, când veni ordin de retragere. De Sf. Maria, dinspre Șiștov, trupele se revarsă către podul de la Zimnicea.

369 (...) Alecu se gândește să-și întocmească un jurnal de observații militare. Numai la început acestea vor fi exclusiv militare (și în bună parte inspirate de absurditatea campaniei balcanice, resimțită atât de particular de el).

371 (...) (...) Ulve Regep, coborâtor recunoscut cu vorba, nu și cu duhul legilor, din osul lui Ali Regep, cel din grupa otomanilor rămași în România la 1878. (...)

372 Acesta rostește de fiecare dată cam aceleași cuvinte, ușor dezacordate în original și deseori chinuite cu substituții turcești, româna fiind pentru Ulve Regep o limbă învățată.

387 (...) [Grama] Poartă la sine, pe lângă cutioara din tablă cu tutun macedonean, o ediție veche, după toate aparențele rarisimă, o carte bizantină, ultima achiziționată de la evreul Riven, de pe lângă Curtea Veche. (...)
Dincolo, prin fumul mirosind a scorțișoară și parfum de trandafir bulgăresc, desluși salonul încăpător. (...) Costumație pestriță ca la Hypodromul Băneasa, gestică învăluitoare tihnită molatică de serai păgân sau beizadele din epoca lui Caragea.

407 (...); ba se mai umplu și patricienii cei nevânduți, așa încât aceștia tind să-și piardă romanitatea gustoasă a numelui și se turcesc, sub formatul ghiudemurilor turtite.

413 (...) Se pierdură pe aleile pădurii Băneasa, cam pe unde, cu un secol înainte, invitații Văcăreștilor căutau refugiu și puneau la cale pișicherlicuri și înverigări prin arta imitării poeziei anacreontice. (...) Recent, în vremea campaniei falimentare din 1913, propuse înaltului comandament al armatei un aparat de radio-locație primitiv, totuși respins de reprezentantul corpului de geniu, Alecu Gheorghiade, care fusese convingător pentru acei din comisie care încă oscilau: „Cruciada românimii nu se face domnilor ofițeri, cu țaca-paca, ci cu dinamită!”

414 (...) „(...) Era născut în Bulgaria, din tată turc și mamă unguroaică. Pe ea o trăsese după el unul din voluntarii de la 1877. Acesta a căzut la al doilea atac al Griviței. Femeia lui, cu 14 ani mai tânără, născută în Sighișoara, a rămas în custodia unui șef osmanlâu.” (...)
„Muribundul îi ceruse să se mărite numai cu un ofițer și anume primul care îi va ieși în cale din clipa în care el va închide ochii. Acest prim ofițer s-a nimerit să fie turcul acela. Îți dai seama că mon garcon își iubea mama, iertându-i păcatul de a se încurcat cu un păgân. (...)”

415 (...) „(...) Femeile erau zălude, bacante de toată mâna, provenind din micul nostru Orient scăpătat. Erau cântărețe și danseuses care-l întâmpină pe Bachus, adică pe bărbatul cu parale, acela care dă petrecerea, cu strigărul evohe! Amfitrionul era însoțit de satyri, hemipani și silvani, toți dispuși să iubească după procedee de Stambul.” „Nu degeaba numeau alexandrinii, vecinii noștri, pe bătrânul lor Dumnezeu: abscons. Știau ei ce știau!”, se învioră Grama.

421 (...) Apoi apăru și rușinosul Decret semnat de generalul Mustață, cel care acum câțiva ani intrase ca în cocă și puf în Bulgaria, până la 8 km de Sofia.”

449 Între fustele ei multe și policrome se vroise mântuit, ca un nou Bambo, în porturile ascunse ale unei alte Afrodita Cypris.