Prin Europa (III) (DRĂGAN 1980)

Iosif Constantin Drăgan, Prin Europa (III), Dacia, Cluj-Napoca, 1980, 515 p.

 

 I.     Prin Italia războită

1.Italia liberată

(9) Divizia italiană din insula Cefalonia (Grecia) nevoind să se supună naziștilor („aliați” în continuare prin fracțiunea Republicii de la Salo) a fost nimicită, prin uciderea în masă săvârșită de batalioanele de pedeapsă ale SS.

2. ..Și încolțită

(16) Teritoriul din jurul Triestului a fost împărțit în două zone, Zona A și Zona B, prima retrocedată Italiei, iar cea din urmă Jugoslaviei, după ce Aliații au administrat-o un deceniu.

3.Winston Churchill pictor la Como

(17) El [W. C.] crezuse, de asemenea în renașterea Imperiului Roman și, până la urmă, coloniile italiene vechi și noi, au fost recunoscute.

5. Mașina blestemată la Veneția

(28) Mai aveam însă în garaj și un alt Topolino de culoare albastră, pe care Octavian Negru din Alibunarul Jugoslav de azi, mă rugase să o iau în păstrare și să o pun în circulație din vreme în vreme, pentru a nu prinde rugină. Mai bine ar fi fost dacă l-aș fi refuzat, deoarece tot ce îi aparținea sau se apropia de dânsul parcă s-ar fi infestat de ciumă și aducea nenorociri.

8.Orezăriile din Lomellina

(54) Casa și curtea interioară aduceau oarecum cu acea domus romana, dar are mai degrabă origini medievale, (...).

9. Napolitanii la lucru

(61-62) (...) într-un oraș care se ocupă de turism încă din antichitate, exploatând frumusețea insulei Capri sau apele tămăduitoare ale Ischieie, priveliștea de la Capo Misseno sau a Vezuviului, lansat în lume de scrierile amiralului Pliniu cel Bătrîn. Refugiat pe o corabie, Pliniu a murit asfixiat de gazele care au invadat golful, devenind victima unei grandioase erupții vulcanice.

10. Pacificarea atomică

(69) Iosif Broz, cunoscut sub numele de mareșalul Tito, a proclamat Republica Jugoslavă la 29 noiembrie, (...).

 

 

II.Refugiații în Italia

13. Aspiranți la Scala din Milano

(88) Marele Caius Julius Caesar accepta cu surâsul pe buze când se făcea aluzii la chelia ori la virtuțile sale virile, când soldații îi avertiza prin strigături pe senatori să-și păzească nevestele, deoarece trece „cuceritorul” Caesar.

(89) Mari figuri muzicale n-au apărut după cum ar fi fost de aștept decât într-o mică măsură, rămânând un apanaj al italienilor, dar și al românilor, poate din pricina limbii, (...), sau poate a cromozomilor traco-latini și a temperamentului cald.

(90-91) Numai cei prea plini de sine (de voce și talent) ajung să fie îngâmfați, intratabili și, până la urmă, demni de a fi desconsiderați. Pentru aceste binecuvântate motive de R. U., marea soprană Maria Sofia Cecilia Calageropoulos, cunoscută sub numele de Maria Callas (pseudonim fabricat de managerul ei, devenit soț, Giovanni Meneghini, care i-a redus sensibil greutatea, transformând-o dintr-o obeză într-o silfidă), cu toate calitățile vocale neobișnuite, n-a reușit să adune simpatii în jurul ei și a fost viu criticată în reviste, deși se bucura de ocrotirea amicului Onasis. Era mereu în conflict cu cei mici și cei mari pentru tot felul de motive futile, iar de mamă-sa, în mizerie, uitase complet. A avut chiar prostul gust, la o inaugurare a stagiunii lirice, când, potrivit tradiției, participă șeful statului, pe atunci Giovanni Gronchi, să întrerupă spectacolul după primul act, sub pretextul că nu se simte în formă, ceea ce ar fi putut să facă de la început, spre a fi înlocuită, dacă ar fi fost adevărat. În felul acesta (..) a creat probleme financiare, deoarece Scala s-a văzut nevoită să restituie costul biletelor. La rândul ei, Scala făcut proces marii artiste, apucată de tuse și de junghi când ți-e lumea mai dragă.

(101) Deși nu venise cu astfel de gânduri la Milano, el [Nicoară Sasu] și-a amintit că, printre credincioasele ce-i ascultau pricesnele (cântul frumos) la biserica româno-greco-albaneză, era și Cornelia Murariu Drăgan, inimă bună și sensibilă la nenorociri.

15. Metamorfoza diplomaților

(124) Singurul rămas a fost căpitanul E. Timoc. Era ardelean, deși numele îl arăta de altă origine, timoceană, vlasă, așa cum sârbii îi numesc pe românii de pe valea Timocului, în parte olteni poposiți în sud, în vremuri de bejenie, peste românii localnici, urmași ai triburilor trace romanizate, Tribali și Mesi. Timocenii mai sînt denumiți și Crainici.

16. Atașații de presă

(127-128) Coborât din șa, regele s-a întors la mamă-sa, buna regină Elena, stabilită, cu mult timp înainte, în Italia, lângă Florența, unde poseda o proprietate agrară și o vilă numită Sparta, în cinstea originii grecești, afișate cu multă emfază chiar atunci când, vremelnic,  purta titlul de „regina-mamă” a minorului său fiu și „regina-mamă-mare” a României.

17. Scriitori de vază

(130) Romanul Dumnezeu s-a născut în exil înfățișează Dacia în timpul lui Ovidiu și, pentru înaltele-i calități de stil, dar mai cu seamă pentru viziunea originală, a fost distins cu Premiul Goncourt.

(131) În scrierile sale, Vintilă Horia a abordat și alte teme antice cu tentă de actualitate, ca aceea a lui Platon în Sicilia, căzut în dizgrația tiranului din părțile locului și vândut ca sclav. Marele filosof al antichității devenit marfă,  obiect de schimb, mână de lucru ieftină pe viață, avea să fie salvat de unii negustori, care l-au răscumpărat și  i-au redat libertatea, săvârșind un act de cultură și aducând un serviciu umanității.

18. Nașterea Republicii Italiene

(136) Acest popor nu mai era dispus să tolereze prezența omului mic de stat [Victor Emanuel III], sub limita militară, căsătorit cu o principesă din Montenegro (Jugoslavia), foarte înaltă, aleasă tocmai pentru restabilirea taliei urmașilor și voia să încheie cu fermitate un capitol din istoria sa.

28. Petroliști și petrol

(232) De altfel, Libia îndeplinise în vremea Imperiului roman rolul de grânar al Italiei. Era slab locuită de popoare migratoare, fixate pe țărmul Mediteranei, în câteva orașe și alte localități mici, după decăderea cetăților antice, între care și faimoasa Leptis Magna, de unde se trăgea împăratul Septimiu Sever, precum și filosofii Origene și Sf. Augustin. (…) Va mai trece multă vreme până când Mediterana, cunoscută în antichitate ca Medium Terrarum, adică Mijlocul Pământului, iar sub Imperiul roman ca Mare Nostrum, să reunească iarăși țările celor două continente sub semnul aceluiași ideal generos al înfrățirii și cooperării.

 

 

IV. Relații politice și umane

32. O căsnicie liniștită

(251) Din antichitate s-a perpetuat obișnuința ca sacerdoții (la greci numiți selli) să aibă părul lung și moțat, barbă bogată și sprâncene stufoase.

(252) Alegerea nu era greu de făcut și, ca atare, se ducea numai la biserica grecească sau la cea rusească.

(253) În felul acesta, slujba creștină  devenea o „liturghie orgiacă”, amintind de vremurile lui Dionisos și Saturn, cu bacanele și saturnale.

(255) Dacă și-ar fi luat de model femeile războinicei cetăți Sparta ori și-ar fi însușit numele acesteia printr-un nou botez, ar fi obținut poate și renumele de mamă bună, măritată sau nu, făcătoare de viteji, mergând la lovitură sigură.

 33.Botez cu peripeții

(258) După ce pruncul a ieșit la lumina zilei, problema cea mare a fost câștigarea unui nou creștin pentru sfânta biserică ortodoxă, prin botezul cu aghiazmă, ce nu putea fi sfințită decât din mâini pravoslavnice ortodoxe, grecești ori rusești, singurii ortodocși din Milano pe vremea aceea cu o brumă de organizare bisericească.

(259) Căci orice curent religios nou, dacă nu intră în tiparele unei organizații valabile, nu ajunge să se afirme. Altoiul noilor idei elaborate de filosofia tracă și grecească pe organizația religioasă a Imperiului roman, în frunte cu Pontifex Maximus, și apoi împrumutând sistemul administrativ statal, s-a făcut fără îndoială la Roma. El nu putea să se facă în altă parte în acea perioadă, deoarece Imperiul roman și Roma, caput mundi, se confunda cu lumea antică.

(260) Nici de nume grecești nu ducea lipsă, dar nu le putea da preferință, deoarece prietenia sa cu grecii din Milano era relativ recentă.

(264) Cred că de atunci, șeful familiei Pălămidaru s-a lecuit și și-a lecuit și nevoia de biserică și popă rus, gândindu-se că papașii greci au moț și barbă tot atât de mândre, fiind poate mai băgători de seamă față de credincioși, grație talentului comercial.

(266) Cu această ocazie, am cunoscut o seamă de comeseni de toate națiile, ca ruși, greci, armeni, ucraineni, persani, uniți printr-un numitor comun al dreptei credințe ortodoxe.

 

V. În spațiul românesc

35. Mama se repatriază

(282) Era nevoie să ia viza de tranzit de la sârbi, iar sârbii or zis că până în două săptămâni poate să primesc, mai degrabă nici vorbă.

(285) La Baggio era o școală cu 5 etaje. Erau strânși înăuntru toți cei care se duceau prin Ungaria, Muntenegru, Germania.

(286-8) La Zagreb  ne-o pus într-un internat de fete și acolo am dormit noaptea. Ne-or așteptat – deși trecuse de miezul nopții – cu cafea caldă și cu pâine cu marmeladă. Aveam de la americani un sac de lucruri: nimic nu mi-o lipsit de acolo, deși era legat la gură cu sfoară și oricine putea să umble. A doua zi dimineața ne-au dat să mâncăm: fasole bătută cu chiftele. Deloc am cerut și ceapă: A, rumânski?! Rumânski! au zis ei și mi-au dat ceapă. Pe urmă ne-am suit în tren spre Belgrad, iar a o parte din drum l-am făcut cu autobuzele. Ne-o dus în niște barăci de lemn. (...) Eu m-am dezbrăcat de pardesiu, am scos peria de haine și m-am periat cu de-amănuntul, am dat cu apă și am lepădat păduchii. (...) O trecut și Crucea Roșie și nu știu ce-o făcut. (...) Când am ajuns la Belgrad, ne o spus cineva să ne ducem la consulat cu pașapoartele. (...) Am pus mână de la mână și le-am făcut bani de drum. Când am ajuns la graniță, văd militari mulți. Îi băga pe rând într-o cancelarie și ieșeau de acolo fierți. Era securitatea. L-o luat înăuntru pe băiatul generalului, Grigore. Când iese afară, îl întreb: „Ce s-o întâmplat?” „Doamnă, ăștia bagă spaima în oameni! Cine știe ce-or face cu noi!” Atunci, eu mă gândesc la scrisorile lui Constantin. Până o fost mecanicul înăuntru, toate hârtiile le-am rupt și le-am lepădat în closet. (...) Toți ieșeau speriați. (...) I-am spus băiatului: „(...) Dacă dv. spuneți că nu putem trece  fiindcă nu s-a iscălit consulul, care e la nuntă, atunci eu trimit băiatul la Belgrad să ia semnătura”. O venit altul și-mi spune – dar vorbea stricat românește - că putem trece. Mă întreabă: „Cum te-ai dus, de ce n-ai rămas la băiat, de ce vii în România, ce-ai făcut acolo, ce-ai lucrat cu băiatul?” În sfârșit, mi-o scos sufletul. Pe urmă ne-or dat niște pâine și zamă. Cumpărasem sfetere duble, unul cu mânecă lungă, altul cu mânecă scurtă. Și i–am spus mecanicului să le vândă. Am făcut bani, fiindcă nu știam cât o să mai stăm la graniță. (...) Acolo nu era voie să ieși afară, era securitatea de graniță mult mai severă. (...) Dar nu era voie să te duci nicăieri, nici să cumperi pâine, decât cu militarul după tine. Când o aflat situația, Țenchea al bătrânu o  telefonat la graniță, la securitate, o spus să mă cheme. (...) „D-na Drăgan, du-te la avocatul ăsta, în strada asta, să-ți dea bani cât ai nevoie. Soldatul o auzit, ne-a lăsat să mergem singuri la cumpărături, iar noaptea m-o chemat să dorm în birou. După ce am ajuns la Stamora Moravița, (...).

37. Frații mei puși la încercare

(305) L-a însoțit mama până la Stamora Moravița și și-a continuat drumul singur spre Belgrad. Aici, schimbând gara și trenul – ceea ce creează inconveniente românilor lipsiți de valută pentru transportul bagajelor - a apucat-o spre Zagreb, Liubliana până la Trieste.

(308) I-am dat lui Zeno niște ștergare, să le dea pe mâncare în Serbia, dacă ar fi fost nevoie.

41. Spre Turcia

(335) (...) Rămasă în afara competiției belice, Turcia își desfășura comerțul cu țările occidentale nestingherită, iar după război avea interes să deschidă noi piețe, în primul în țările rămase izolate de blocada Aliaților. Potențialul Italiei de a absorbi materii prime era imens și produsele industriale obținute erau în parte destinate pentru export, ceea ce facilita schimburile.

Marele port mediteraneean Genova întreținea tradiționale legături cu Orientul de pe vremea străvechilor liguri. (...) Este cel mai mare port al Mediteranei, după care urmează Marsilia, Barcelona, Trieste, așa cum pentru Peninsula Haemusului sunt Pireul, Salonicul și Constantinopolul. La Genova era o afluență de cereri și oferte de mărfuri, între care multe proveneau din Anatolia. Un italian, trăit ani printre levantinii de la Constantinopol și Smirna, vorbind la perfecție turcește și grecește, cu multe relații cu firmele din zonă, venea din vreme în vreme la Milano. Nu știu cum ajuns în contact cu mine, căci mi-a făcut o vizită la biroul din Via Adua Larga, vorbindu-mi de afaceri posibile cu Turcia. (...)

(336) Nu pregeta să adauge și povești picante din viața sa, făcându-mă să ajung la cunoașterea unui mod de viață levantin, cu obiceiuri ciudate. (...) Dar mai mult decât acest obiceiuri bizare, ce comportau virtuți și rafinamente antice, m-au interesat lubrifiantele vegetale și animale, iar între acestea, uleiul  de delfin pe care turcii îl ofereau cu insistență la export în butoaie de lemn, alteori în butoaie metalice recuperate după ce au fost folosite la produse petroliere.

Fără să știe, genovezul levantin, al cărui nume nu mi-l mai amintesc și al cărui suflet se află în mâinile imamului, m-a pus în legătură cu o firmă de prestigiu și dever, Marmara Ticaret Evi de la Istanbul, cum oficial se numește Constantinopolul. Dacă din greșeală cineva scrie pe adresă Constantinopol, scrisoarea nu ajunge la destinatar, fiind returnată spre învățătură de minte sau distrusă, ca lumea să se deprindă cu folosirea toponimiei oficiale turcomane.

Titularul firmei era Melih Gunel, fost atașat comercial pe lângă Ambasada Turciei la Paris și Bruxelles, retras de tânăr din activitate de pregătire a schimburilor comerciale. A preferat să treacă la schimburi efective și îndeosebi la exportul de produse turcești. (...) Dedicându-se exportului, Melih săvârșea un act de patriotism, căci produsele turcești, în afara materiilor prime, ca mineralele, nu au standard ridicat, ca toate mărfurile din țările în curs de dezvoltare. Uleiul de delfin nu cerea multe condiționări. (...)

(338) (...) Delfinii erau prinși în plase, în Marea Neagră, pe litoralul nordic al Turciei și uciși cu lovituri de măciucă. (...) Odată prinși, erau fierți ca să li se scoată uleiul, iar carnea era transformată în făină de pește. Făina de pește era folosit la creșterea puilor și găinilor în baterie. (...)

(341) De-aș fi știu mai înainte asemeni lucruri despre delfini și aș fi asistat la vreo scenă ca aceea de mai sus, aș fi renunțat bucuros la afaceri cu Marmara Ticaret Evi. Am import ulei de delfin și l-am vândut fabricantului de margarină de la Seregno. După război, acest produs a avut mare trecere din pricina lipsei de grăsimi.

(342) Am avut însă și un mare neajuns. Bunul Gunel, doctor în economie, valoros atașat comercial și făuritor de tratate, nu era la înălțime în ipostaza de comerciant. Aici intervin riscuri care trebuiau evaluate ținând seama de modificările pieței. Aprovizionările se fac când există contracte de vânzare, deoarece cumpărarea fără acoperire se face pe contul exportatorului. Ne împrietenisem, căci Melih avea calități umane, după cum și el îmi admira poziția la Milano, pe o piață mai importantă decât cea de la Istanbul. Văzând că piața ține, s-a grăbit să cumpere alte partide ulei de delfin, fără acoperire din partea mea cu contracte sau deschideri de credit și fără să țină seama că prețurile în Italia începuseră scadă, iar cele din Turcia, după afirmațiile sale, să crească. N-am mai putut să cumpăr ultima partidă, pe care, cu atât avânt, dar cu imprudență comercială, și-o procurase. (...)

Melih Gunel avea aspect unui domn ieșit dintr-o bună familie cu guvernantă și valet. Însăși silueta sa, înaltă, elansată, îi conferea o distanță diplomatică, iar părul cu nuanțe gri al omului trecut de 40 de ani, îi sporea farmecul și-l făcea repede remarcat de femei. La femei nu se uita, cel mult le acorda un surâs diplomatic. Glumele lui, departe de a semăna cu cele ale levantinului din Genova,  proveneau din reperele carierei diplomatice. Vorbea franceza la perfecție, probabil de mic copil, și puteam să jonglăm cu jocuri de cuvinte și calambururi, la care această limbă se pretează de minune. Venise în Italia de mai multe ori și-mi făcea mare plăcere comp. sa. (...) Singura lui lipsă diplomatică a fost reproșul adresat chelnerului, care servise vinul roșu la ambianța camerei (chambree), deși eram în grădină, și noi neștiutori, i-am cerut, oarecum supărați, gheață, socotind-o obligatorie la început de vară. Dacă eu nu prinsesem încă rafinamentul în materie de vinuri, dar el, ca diplomat, cum de n-o știa? Nici faptul că era musulman, botezat cu aghiazma imamului, nu era o scuză. Melih trăise în Occident, consumase șuncă de Parma și vinuri de toate calitățile, în timp ce acasă, Kemal Ataturk - adică părintele turcilor, ata însemnînd tată – realizase un stat laic, primul și singurul dintre toate statele musulmane și limitase regimul Coranului, lăsându-l în paza imamului, iar cei ce mai purtau fes erau pedepsiți cu amendă, dacă nu cu închisoare. Deși interesul poartă fesul, cei habotnici începuseră să poarte șepci cu cozoroc și când se apropiau de moschee întorceau cozorocul spre grumaz, protejându-l de sabia lui Ataturk. Lui Allah îi arătau fruntea acoperită cu un fes deghizat, iar lui Ataturk un cozoroc cu două poziții, împăcând și capra și varza. (...)

(344) (...) Drumul până la Genova mi s-a părut extrem de lung și când zburam deasupra mării adresam rugi creștinești lui Dumnezeu, iar pe Melih îl incitam să–l invoce pe Allah întru apărarea păcătoșilor de noi. Atunci am învățat și invocația In shah Allah!, ceea ce însemnează poate – dat fiind cuvântul shah la mijloc – un fel de „zeu al zeilor” și am acceptat și alte expresii turcești, ca Allah e cel mai mare etc. Se prea poate ca Dumnezeul meu și Allah al lui Gunel să fi colaborat cu acel prilej, lucru posibil, dacă ne gândim că religia musulmană îl recunoaște pe Cristos și a fost în fond, prima mare schismă de adaptare a creștinismului la viața și nevoile arabilor din deșert. De-a lungul secolelor, din lipsă de ecumenism, sacerdoții acestor confesiuni nu s-au înțeles și s-a ajuns la războaie între adepții lui Allah și „infidelii creștini”, numiți pe turcește ghiauri sau pe evreiește goimi.

(345) (...) Când la distanță de 15 ani, mergând în Turcia pentru a întemeia o mare organizație de distribuirea a gazului butan în scopuri domestice, împreună cu alți turci (mai exact armeni turcizați), bine introduși în guvernul Menderes, împreună cu o societate americană, primul lucru dorit a fost să-l revăd pe fostul prietene Melih. Creasem în mai multe țări societăți de distribuire a gazului, dar turcul meu rămăsese pe poziție cu delfinii și, după reciproca bucurie a revederii, a rostit cu voce gravă, de grand seignuer: „Mon cher ami, j`ai perdu de l`argent avec dernier huile que vous n`aveu plus achete. Vous allez honorer cette perte!”

(...) Să-l învăț la bătrânețe comerțul și regulile sale? Am socotit că un prieten, deși pierdut de 15 ani, valorează totuși mai mult decât 5.000 $, pe care am dat ordin băncii din Elveția să-i transfere imediat. Nu mai știu cât a durat firma sa, dar a închis-o, căci afacerile noi cereau sprinteneală de gândire și reacții prompte, care la Melih întotdeauna au fost mai lente, ca la mulți alți compatrioți.

(346) Atunci am înțeles de ce sunt atât de detestați grecii, armeniii și evreii la Constantinopol. Ei dețin tot comerțul și, din acest motiv, sunt periodic căsăpiți, jefuiți, iar prăvăliile lor distruse, adăugându-se și distrugerea unor biserici ortodoxe (50), cum s-a întâmplat la ultima răbufnire din 1956. Mai târziu am auzit că Melih a murit înainte de vreme și dorința mea este ca, la o proximă trecere pe la Constantinopol-Istanbul, să depun o floare pe mormântul său musulman, în timpul zilei. Spre înserat e nevoie să fii tare de înger, căci deasupra mormintelor apar lumini fosforescente; se pare că din pricina îngrop. la o adâncime de numai 50 cm, spre a le fi țărâna ușoară. Din descompunerea corpului, după eliminarea celor 75% apă, reziduurile solide emană compuși fosforescenți. (...)

Denumirea Istanbul s-a impus în lume, deoarece guvernanții, cu multă abilitate, nu s-au mulțumit să atribuie sancțiuni, ci au comandat în America un cântec ajuns la modă în anii de după război, cu un ritm potrivit pentru dans și melodie plăcută, dar al cărui text este o reclamă și lecție pentru întreaga lume: cum să numească metropola, deși ea nu mai este capitala Imperiului otoman. Deși Angora (devenită Ankare, antica Ancyra fundată de faimosul rege Midas al tracilor-frigieni, prin secolul VII anterior, devenită capitala celților tectosagi și a regatului Galatei), este capitala Republicii Turcești, Constantinopol-Istanbul a rămas cel mai mare oraș al țării. Textul șlagărului încep astfel: „Istanbul, not Constantinopoli, / Istanbul, not Constantinopoli...”. Repetat de milioane de ori, a intrat mai lesne în limbajul mondial al diplomației, turismului și comerțului. Fapt curios, Turcia se consideră a face parte din Europa printr-un singur județ, păstrat cu nenumărate jertfe, în procesul retragerii în Asia, dar și nebăgarea de seamă a pacificatorilor primului război mondială, combinată cu necunoașterea americană a geografiei lumii. În realitate, Anatolia a fost locuită de multe triburi trace: tinii, bitinii, dardanii fondatori ai Troiei-Ilion, mysii, lydienii frigieni, carii, precum și de greci, achei, dorieni, devenind supuși Romei, cetățeni romani formați în spiritul culturii greco-romane. După căderii Romei, Imperiul roman de răsărit a continuat încă 1.000 de ani. Peste numeroasa populație originară au năvălit triburile otomanilor, care au impus statul și apoi imperiul lor. Populația de bază a rămas tot cea băștinașă, căreia s–a impus o limbă, o religie nedorite. În acest amalgam, ce sunt și ce reprezintă turcii de astăzi?

 

VI.

46. Spre Ungaria și CSR

(394) Austria era o punte de trecere spre alte țări, cu halte de ajustare, dacă nu cu popasuri îndelungate. Țările interesate erau Cehoslovacia, Ungaria, România și, la nevoie, Jugoslavia.

45. Spre USA

(387) O cale potrivită ar fi aceea de a suspenda masa din mijlocul zilei, deși ea are rădăcini străvechi, romane, când prandium-ul se făcea cu o deosebită ceremonie, în jilțuri caracteristice.

 

VII. Așezarea multinațională

50. Marketingul juridic

(442) Viena oferea condiții mai favorabile pe plan petrolier decât Italia. Așezată pe Dunăre, fluviul o lega de țările producătoare și consumatoare de petrol ca România, Jugoslavia, Ungaria, Cehoslovacia, Austria și Germania.

 

Poezii. Proză (ALEXANDRESCU 1980)

Grigore Alexandrescu, Poezii. Proză, I. Creangă (C. Mohanu)/Biblioteca școlarului 104, București, 1980

 

 

Constantin Mohanu, Prefață

(5) După o copilărie fericită, după ce învață împreună cu V. Cârlova, greaca nouă și elina în Târgoviște, în școlile dascălilor greci  Rafail și Mitileneu, de știa „din scoarță în scoarță” pe Anacreon și recita scene întregi din Sofocle și Euripide, G. Alexandrescu rămâne orfan de ambii părinți la 15 ani.

(6) În podul mitropoliei aflându-se peste 1.000 de volume, tânărul are prilejul să-și îmbogățească lecturile, citind cu sârg clasicii greci, pe Xenofon, Tucidide, Plutarh.

(21) Dar în timp ce poetul francez evoca ruinele orientului antic, Alexandrescu făcea din Târgoviște – ca și Cârlova – „o Palmiră, o Romă locală”.

(26) Desigur, motivele și subiectele din fabule sunt de largă circulație și sînt prezente în fabula din literatura universală de la Esop – marele fabulist al Greciei antice – până la La Fontaine și Krâlov.

 

Câteva cuvinte în loc de prefață

(41) De aceea poezia e cea mai antică artă a spiritului omenesc; de aceea legile popoarelor antice erau scrise în versuri; (...).

(42) (...); căci arta este așa de întinsă și de variată, frumosul are atîtea nuanțe delicate și fugitive, lucrarea imaginației atîta trebuință de ale rațiunii ca să poată ajunge la ținta lor, după cum zice Platon (3), (...).

3 = Nu este vorba de o citare reală a lui Platon, ci o vagă reminiscență literară. În Republica lui Platon se compară ideea binelui cu strălucirea soarelui

 

Mormintele. La Drăgășani (1)

(55) Eu mă oprii pe valea largă plină de morminte

Unde atâți războinici ai Greciei slăvite

Strigarea libertății întâi au înălțat.

n. 1 = La Drăgășani, în 7/19 iunie 1821, armata otomană nimicește „batalionul sacru” al Eteriei.

(56) Și mă gândeam la cei ce umbra-i învelește

La Grecia modernă ce ei au sprijinit

Căci jertfa pentru nații la cer se primește

Căci sângele de martiri e planta ce rodește

Curând, târziu, odată, dar însă nelipsit.

(56) Labarum (1) vechi al luptei, simbol al biruinței

Prin care a învins barbarii creștinul Constantin.

n. 1 = Steag imperial pe care Constantin cel Mare așezase semnul crucii.

(...) Precum cei dintîi preoți ce crucea o purtară

Din peșteri din pustiuri, săraci, disprețuiți,

În circ, amfiteatruri, puterea înfruntară

Pe purpura romană credința așezară

Și-nvinseră pe idoli în Capitol slăviți

(57) Parnasul și Olimpul cu fală se priviră

Când flotele barbare (1) zdrobite le zăriră

Și flacăra din ele suindu-se la nori.

Sunt vrednici de vechimea din veacuri fabuloase,

Sunt mari cum fu robia subt limpedele-i cer,

Și lupta și izbânda a Greciei frumoase,

Iar Boțari, Miauli (2), colosuri fioroase,

Se par ca demizeii (3) eroi ai lui Omer.

(...)

O nouă epopee, poemă strălucită

Creștină Iliadă pământu-ar fi-ncîntat. (...)

n. 1 = Aluzie la lupta navală de la Tenedos, unde flota turcă a fost incendiată de răsculații greci (1822).

n. 2 = Marcos Botzaris (1788–1823) și Andreas Vokos Miaulis (1768-1835), comandanți ai luptei pentru independența Greciei.

n. 3 = Demizei – eroi din mitologia greacă, născuți dintr-un zeu și o ființă muritoare.

(58) Pământul țării noastre e azi adăpostire

L-a grecilor țărână; iar agonia lor

Cu jale a văzut-o a Oltului oștire (1)

Și semne de frăție

Le-a dat ea îndestulă în ziua de omor.

(...) Cât vor număra grecii între vestite zile

Ziua când Leonida căzu la Termopile

Și cât va purta Oltul diadema-i de munți.

Voi veți trăi; căci vouă Grecia e datoare,

Căci voi ați dat semnalul la libertatea sa

Și-n vremi de suferință, în vremi de apăsare,

Nădejde și credință, virtuți mântuitoare,

A voastră pomenire ades va deștepta.

n.1 = Este vorba de pandurii lui Ion Oarcă. Aceștia au împiedicat pe turci să urmărească resturile armatei grecești.

 

Miezul nopței

(76) Cum luna în tăcere s-arată să inspire

Gânduri religioase l-ai lui Apolon fii (1).

1 = Ai lui Apolon fii – poeții (Apolo era protectorul poeților)

 

Așteptarea

(79) Ce fără încetare m-adapă cu uitare

Ca undele vestite fântânei de mirare

Prin care morții uită că în lume au trăit (2).

2 = Râul Lethe, în mitologia greacă râu al infernului, din care sufletul morților beau uitarea existenței lor pământene.

 

Adio. La Tîrgoviște

(84) Așa orce mărire nemicnicită piere!

A noastră, a Palmirii ș-a Romei a trecut

 

Unirea Principatelor

(88) Fii ai Romei cei eterne, acești populi au fost frați

(89) În tăcutele morminte, Bogdan, Mircea se întâlniră (2)

n. 2 = „Cei dintâi domni cari încheiară tractate cu Înalta Poartă, unul pentru Moldova și altul pentru Țara Românească” (Nota lui Alexandrescu în „Concordia”). Printre revendicările care apar constant în presa politică a timpului se află și aceea a respingerii de către Poartă a autonomiei interne a Principatelor, prevăzută de tratatele pomenite de Alexandrescu.

 

O profesiune de credință

(94) Și religia vom pierde și vom uita românește

Ca în Grecia modernă, unde azi vorbesc nemțește (1).

n. 1 = În 1832, doi ani după recunoașterea independenței Greciei, este adus pe tron principele Otto de Bavaria.

 

Răspunsul cometei

(98) Odată cunoșteam

Subt nume de roman

Un prea puternic neam

Al lumei crud tiran

Neam ce-l credeam pierit

Căci nu l-am mai zărit;

 

Epistolă către Voltaire

(101) Din ziua când am citit scrisoarea către Horace (1)

n. 1= Numele francez al poetului latin Horațiu.

n. 2 = Începutul epistolei lui Voltaire către Horațiu face aluzie la Epistola lui Boileau către Voltaire scrisă de J. Clement, un adversar al lui Voltaire, ca răspuns al epistolei acestuia către Boileau. (…).

(104) Aș vrea să înviezi, o zi numai să trăiești,

Parnasul (1) nostru să-l vezi, apoi să ne vorbești.

1 = Parnasul simbolizează pe poeți și producția lor.

 

Epistolă domnului Alexandru Donici, fabulist moldovean

(108) Șuțul (2) zice într-o carte că în Grecia, de vrei,

Poi să scrii orice vrei, fără vorbe și idei;

n. 2 = Probabil Al. Soutsos, om politic și scriitor grec (1802-1863).

 

Epistolă D. V. II

(116) Tu știi că am pățit-o când am cercat a spune

Că versuri schilogite nu crez să fie bune

Și că deocamdată noi nu știm latinește (2).

n. 2 = A. atacase curentul latinist și poeții vremii în Epistolă către Voltaire.

(117) Ele [Dobitoacele] ne strică gustul, și trista lor manie

Parnasul îl preface în proastă băcănie.

 

Epistolă D. I. C.

(119) „(...) Și cunosc că ai dreptate, dar arată–n scris,

Și-n versuri, iar nu-n proză, căci orcîți sînteți poeți

Voie a vă plânge-n proză de l-Apolon nu aveți”.

(121) Pe o margine e zimbrul, iar pe alta un vulture,

Care nici nu mai visează de al Tibrului murmur

 

Satiră. Duhului meu

(124) n. 1 = Aluzie probabil la agitația în jurul problemei revizuirii Regulamentului Organic și la conflictul dintre Ion Câmpineanu și Al. Ghica. Firmanul imperial din 8/20 mai 1838 se referă direct la acțiunea lui Câmpineanu; în noiembrie 1838 acesta este exilat, iar în februarie 1841, arestat

(125) Nu mai ești tu acela care-n copilărie

Știai pe dinafară vestit-Alixăndrie

 

Toporul și pădurea

(130) Și caii lui Ahil care proorocea (1)

n. 1 = În Iliada lui Homer, calul lui Ahile îi prevestește acestuia moartea

 

Memorial de călătorie

(178) Această vedere dintr-un loc ce portă un nume faimos [Talpa], scris cu numele a două nații puternice (1), întoarse gândul meu spre timpii trecuți; îmi închipuiam că sunt în lagărul viteazului împărat care a spălat rușinea armelor romanești (2) și așteptam să văz acvila taberei fluturând înaintea triumfătorului (3).

n. 1 = Lupta dintre romani și daci de la Tapae din anul 101 (nu 100 cum notează mai jos Alexandrescu). Situarea la Talpa a bătăliei e greșită.

n. 2 = Romane. O armată romană condusă de Cornelius Fuscus fusese nimicită de daci pe vremea împăratului Domițian (86-87); o a doua armată condusă de împărat a fost înfrântă în 89.

n. 3 = Traian la 100 d. H.. Cronicarii diferă asupra locului luptei. (n. a.)

(180) n. 1 = Moise, domn fidel turcilor (1529-1530), intervine la porunca sultanului, în luptele interne din Transilvania. (…) Este ucis de o armată turcească adusă de boieri cu noul domn,

(181) (…) Drăgășanii, loc cunoscut de (…), iar de amici omenirii nefericite pentru moartea atâtor atleți ai libertății grecilor.

(182) (...): nici o urmă nu arăta că aici au fost începutul luptei pentru libertate; plugul a trecut peste oasele grecilor și sângele lor nutrește semăn.; o singură cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arăt locuitorii carii au fost martorii întâmplărilor de atunci. Simbol al păcii, ce unește subt umbra sa pe turci și pe creștini, care se odihnesc împreună în liniștea morții, marele împăciuitor al patimilor și sfârșitul al luptelor omenești.

(182) Am auzit pe mulți condamnând entuziasmul unui istoric care pune pe aceeași linie batalionul tebanilor (2), spartiații de la Termopile și garda împărătească de la Waterloo.

2 = Din orașul Teba, în Grecia centrală. În lupta de la Cheroneea (338 î. H.), în care Filip al Macedoniei a înfrânt o coaliție de orașe grecești, batalionul sacru al tebanilor a fost nimicit.

(183) (...) acele faimoase batalioane care, n-au făcut alta decât a muri până la unul, ca și cei de la Drăgășani. Grecia le este datoare onoarea întreprinderii; cele din urmă strigări ale lor au mișcat munții Epirului și inima lui Boțari și au făcut să nască soldați din fiecare stâncă.

 

Vlad Înecatul.

(186) Între micii funcționari era (…) banul Nicolaie, și că mândria lui nu este neîntemeiată căci este sau a fost aproape să fie ban mare; el avea amiciție cu un beilicciu turc (1); protejatul acestui turc deveni vizir și protejatul mare hasnatan (2); Nicolaie,  mergînd cu unt și miere la Constantinopol, rugă pe amicul său să facă ceva pentru dânsul și acesta îl recomandă bucuros marelui vizir. Nicolaie se învrednici a săruta poala înaltului funcționar, care, în considerația favoitului său, îl întrebă ce post este mai mare în țară. „Domn”, răspunse Nicolaie „Știu, dar domn nu poci să te fac, că cel de acum este sprijinit de mai multe puteri; spune-mi, după domn cine este mai mare la voi?”. „Mitropolitul”.„Mitropolit să fii, bre!”. „Să mă ierți înălțimea ta, dar acesta este un rang bisericesc și trebuie să fie cineva călugăr și să treacă prin toate treptele, apoi să fie consacrat de patriarh”. „Nu strică nimic: trimit eu la patriarh să le facă toate acestea într-o zi”. „Dar aceasta ar fi împotriva religiei noastre”. „Spune-mi dar rangul mirenesc cel mai înalt”. „Acest rang este ban”. „Ei bine, ban să fii”. Atunci porunci de aduseră un caftan de postav roșu cu care îmbrăcă pe Nicolaie; apoi îi dădu o scrisoare de recomandare către prințul Caragea. (…) După citirea scrisorii prin dragoman, îi propuse să-l facă serdar și vătaf de plai, dar răspunse că nu poate primi nimic mai jos de bănie. În zadar i-au dat să înțeleagă că este împotriva legilor țării. Nicolaie nu se îndupleca. Domnul, supărându-se, ordonă să-l așeze într-o căruță de poștă și îl porni la o mănăstire; iar vizirului îi răspunse că recomandatul său este un hain (4) și nemulțumitor către Înalta Poartă, pentru care s-a și pedepsit (5).

n. 1 = Funcționar turc însărcinat cu strângerea dijmei de oi în Țările Române.

n. 2 = Vistier otoman.

n. 4 = Trădător.

n. 5 = Întâmplare povestită și de I. Ghica în Prefață la Scrisorile către V. Alecsandri, dar o situează la Cloșani (MH).

 

Cozia

(192) (...) și spre dovadă [Părintele Ipolit, economul]  ne încredință că unii dintr-înșii au murit săraci ca Aristide cel drept.

(193) După ce mergi câtva pe marginea râului, te sui pe o galerie tăiată în piatră, care negreșit face parte din drumul romanilor. (…) La spatele terasei, pe culmea muntelui, se văd rămășițele unei zidiri ce se numește Turnul lui Traian, locaș de observație demn de acei oameni în care toate erau mari, virtuți ca și crime.

 Ca să vorbim cu călugărul care ne însoțea, îl întrebăm ce mână puternică a făcut acel drum? „Traian”. „Și în ce timp?”. „În timpul când se bătea cu Mircea”. „Dar Mircea a trăit cu o mie de ani în urmă”. „Aceasta nu face nimic, Dumnezeu a putut să învieze pe Traian”.

 

 

Călugărița

(197) n. 1 = În noiembrie 1689 armatele imperiale pătrund în Muntenia pentru a-l sili pe Brâncoveanu să plătească întreținerea unor trupe și o contribuție bănească; acesta acceptă, dar cere ajutor turcilor. Lupta a avut loc în Ardeal, între Zărnești și Tohan, la 11/21 aug. 1690, și s-a soldat cu victoria trupelor muntene și turcești.

(199) Războiul se declarase între Rusia și Poarta Otomană din pricina unui rege odată puternic (1), care dispozând mai înainte de mai multe coroane, ajunsese acum să o aștepte pe a sa de la mărinimia unei puteri străine (…).

n. 1 = După bătălia de la Poltova, Carol XII se refugiază la Tighina și îndeamnă pe sultan să pornească războiul împotriva Rusiei. Războiul izbucnește în 1711.

 

Bistrița

(208-10) Dar siliți de cruzimea lui Mihnea cel Rău, ei fugiră în Turcia și abia o [biserică] putură isprăvi după întoarcere, când cu oștirea adunată de peste Olt goniră pe tiran (2). Banul Barbu, vrăjmaș neîmpăcat al tutulor prinților ce se alegea fără voia lui, goni asemenea și pe Vlad VIII, care se orânduise domn de Înalta Poartă (1); dar fu și el ucis de un capiciu-bassa (2) turc ce venise în țară sub cuvânt ca să-l așeze domn. La 1524, luând domnia Radu VII, care se afla proprit la Constantinopol (3), făcu ban al Craiovii pe vornicul Pârvu, fratele Barbului (…) și banul Pârvu dimpreună cu Moise căzură în bătălia care acesta avu cu Vlad IX, orânduitul din partea Porții (1).

n. 2 = (…) conflictul izbucnește în 1509 și Craioveștii și alți boieri fug peste Dunăre. Pribegii se întorc cu sprijin turcesc și înving pe Mircea, fiul și asociatul voievodului, la Cotmeana (1510).

n. 1 = Cu ajutorul turcilor și al Craioveștilor, tronul este ocupat de Vlad V cel Tânăr. Dar și acesta intră în conflict cu Craioveștii (1511), care trec Dunărea și se întorc cu oaste turcească. Lupta are loc lângă București și Vlad este făcut prizonier și decapitat. (…)

n. 2 = Capugi-bașa – mare șambelan al Porții Otomane; era trimis în Țările Române pentru a duce la îndeplinire mazilirea domnilor.

n. 3 = Alexandrescu este din nou greșit informat. În timpul luptelor care au urmat după moartea lui Neagoe Basarab, domnia este ocupată de unul dintre Craiovești, Bădica. Turcii trimit 300 de oameni sub pretextul că îi aduc confirmarea. Bădica îi întâmpină și este decapitat cu boierii din suită. După lupte între Vladislav, susținut de Craiovești, și Radu de la Afumați, acesta din urmă, câștigându-și sprijinul Craioveștilor și al Porții (se dusese la Constantinopol), izbutește să–și consolideze domnia (1525).

n. 1 = Alte informații incorecte la Alexandrescu. După asasinarea lui Radu (1529), turcii îl numesc domn pe Moise, fiul lui Vladislav. (…) Boierii potrivnici Craioveștilor se răscoală și, cu sprijin turcesc, aduc pe Vlad, fiul lui Vlad cel Tânăr. După mai multe lupte, Moise este înfrânt și omorât împreună cu Barbu Craiovescu, în bătălia de la Viișoara (aug. 1530).