Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune (LOHISSE 2001)

Jean Lohisse, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune, trad. G. Scurtu (Bruxelles 2001), Polirom/Relații publice și publicitate, Iași, 2002, 199 p.

 

Introducere generală
Două abordări, două metafore
20 (...) Evoluția gândirii și și științei occidentale a avut drept sprijin metoda analitică. Aceasta constă în înțelegerea realității plecând de la descompunerea ei în cât mai multe elemente. Demersul raționalist pleacă de la Aristotel; (...).
21 (...) Concepția globalistă nu este nouă în sine. Ea există încă înainte de Aristotel, la pitagoreici și la Heraclit și caracterizează gândirea altor civilizații neoccidentale, cum ar fi cea chineză.

 

Partea a doua Marile teorii ale comunicării ca relație interactivă și totalitate dinamică

 

Capitolul 5 Nouătăți esențiale

1.    Noile entități

1.3.Actul de comunicare

Punerea în comun

107 După cum semnalează Bougnoux (1991), pragmatica privește relațiile de la subiect la subiect, în opoziție cu relațiile subiect-obiect, care, în grecește, sunt desemnate prin termenul techne.

 

Capitolul 6 Sistemică și comunicare

2.    Trei teorii în domeniul comunicării

2.3.O teorie constructivistă a comunicării

2.3.1.Cauzalitatea circulară în cadrul sistemelor vii

128 (...) De fapt, o propoziție poate fi o afirmație falsă atunci când este adevărată și adevărată când este falsă: este bine cunoscut exemplul cretanului care declara că toți cretanii sunt mincinoși.

Capitolul 9 Pragmatici lingvistice și comunicare
2.Curente de cercetare

2.4.Teoriile narativității
180 Narativitatea, termen propus în 1969 de Tzvetan Todorov, studiază povestea ca tip specific.

 

 

Glosar

193 recursivitate = (...) În sistemele vii, retroacțiunea pozitivă, care permite evoluția sistemului, produce existența sistemului printr-un proces de reorganizare. Desemnat prin termenul de recursivitate, acest proces, absent în cazul mașinii artificiale, trimite la termenul grecesc poiesis și la ideea de producere de sine sau de generativitate.(...)

teleonomie = De la telos (sfârșit, scop) și nomos (regulă). În etica filosofică, o teorie teleologică reprezintă o teorie care determină moralitatea unei acțiuni sau conduite, în funcție de consecințele ei. (...)

Superlative geografice (NEGUȚ & NICOLAE 1978)

 Silviu Neguț & Ion Nicolae, Superlative geografice, Ion Creangă/Mică enciclopedie, București, 1978, 335 p.

 

 

 

(69) ANTARCTICA

(…) Ideea că la Polul Sud ar exista un continent necunoscut este veche de mai bine de două milenii. Geograful grec Strabon (63 î.e.n. – 19 e.n.) a întocmit o hartă a Pământului, pe care indica, la sud, o zonă rece, nelocuită și necunoscută. (…)

 

(130) DUNĂREA

(…) 1. Podul lui Traian, ridicat între 102-105, în dreptul Drobetei Turnu-Severin de către arhitectul de origine greacă Apollodor din Damasc din ordinul împăratului Traian. 2. Podul de la Celei (castrul Sucidava), la confluența Oltului cu Dunărea, construit în 328 de arhitectul Teophilus Patricius din ordinul împăratului Constantin cel Mare – nu au rămas vestigii, ci doar o monedă pe care figura.

 

(133-4) ETNA

(…) cele mai puternice erupții au avut loc în 475 î. e. n. (menționată de poetul grec Pindar), (…). (…) În 430 î.e.n. (sau 424 î.e.n.) s-a aruncat în crater, ca jertfă pentru zei, filosoful și poetul grec Empedocle.

La altitudine de 2915 m se află Tore del Filosofo, ruină romană care amintește de ascensiunea de către împăratul Hadrian, (…). (…) Romanii considerau craterul hornul atelierelor subterane ale zeului Vulcan (în mitologia greacă Hefaistos), cel care făcea fulgere pentru Zeus și platoșa lui Herakles și scutul lui Ahile.

 

(176-7) KHEOPS

(…) Statuia lui Jupiter din orașul grecesc Olimpia, sculptată de Fidias (Pheidas) în sec. V î.e.n. (distrusă la Istanbul de un incendiu); Colosul din Rodos, statuie uriașă din bronz realizată în 292 -280 î.e.n. de sculptorul Chares și amplasat la intrarea în portul grecesc Rodos (distrusă în 224 î.e.n. de cutremur); Templul Artemisei (Artemision) din colonia greacă Efes, distrus în 356 î.e.n. de locuitorul Herostrat; Farul din Alexandria (130 m) construit de arhitectul Sostrate din Cnidos în 285-247 î.e.n., distrus de un cutremur în 1375.

 

(230-1) NIL

(…); nilometre celebre au fost cele de la (…) și cel de la Syene (Aswan), pe insula Elefantina, menționat de geograful grec Strabon și care a funcționat pînă în secolul nostru (monument istoric).

 

(289) SUEZ

Primele tentative de construire a unei căi navigabile care să traverseze istmul datează, așa cum menționează Herodot și Strabon, de aproape patru milenii, din timpul faraonului Sesostris I – „Canalul Faraonilor”, care lega delta de Marea Roșie.

 

(296-7) THIRA (SANTORIN)

(…) Se presupune că dispariția civilizației minoice din insula Creta (Kriti), situate la 110 km sud de Thira, se datorește acestei catastrofe vulcanice. (…) Săpăturile arheologice, îndeosebi după 1967, au dus la descoperirea unor fresce valoroase, printre care una cu antilopa Oryx beysa și alta cu maimuțe albastre, care se întâlnesc azi numai în Africa, dar, care, probabil cu milenii în urmă, trăiau și în arhipeleagul Ciclade.

 

 

 

Ziua M. Când a început al doilea război mondial (SUVUROV 1993)

 Victor Suvurov, Ziua M. Când a început al doilea război mondial, Polirom, Iași, 1998 (1993)

 

11.Un Genghis-han înaripat

(88) În primăvara lui 1941 vin la rând Iugoslavia şi Grecia. Ju-87 loveşte prin surprindere, şi din nou cu succes. Iar este iubit, în mai urmează atacul asupra insulei Creta. Aici sunt trupe britanice, dar atacul este surprinzător şi Ju-87 este din nou simbolul „blitzkrieg"-ului, al succesului şi victoriei.

 

(163) Carneţelul de însemnări al lui Stalin a rămas celebru, ca şi calul lui Alexandru Macedon.

23.Echipa lui Jukov

(192) S-a nimerit că în 1941 a apărut posibilitatea de a se repeta Cannae (28) împotriva Germaniei.

28 = Localitatea în care Hannibal a obţinut o strălucită victorie împo­triva romanilor (n.t.).

 

25.L-a crezut Stalin pe Hitler?

(217) Ca rezultat al războiului, Stalin a obţinut numai: Polonia, Germania de Est, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Cehoslovacia, China, jumătate din Coreea, jumătate din Vietnam.

De la roată la farfuria zburătoare (TEODORU 1985)

Paul Teodoru, De la roată la farfuria zburătoare, Albatros, București, 1985

 

 

II. Începuturile în transporturile terestre

 

Apariția schimburilor de produse și a transporturilor terestre

(15) Această stare caracterizează drumurile până la romani, primii constructori adevărați de drumuri.

(16) Dacă ar fi să-l credem pe Herodot, ân sec. XX â. e.n. s-au construit 3 drumuri principale care uneau Babilonul cu Asia Mică, fiecare de 1.600 km. (...) în domeniul performanțelor constructive din transporturi se mai pot enumera: (...) și podul de vase peste Bosfor, construit în 513 î. e.n. de Mandrokles din Samos, cel mai vechi pod de vase cunoscut și cel mai mare realizat până la acea dată.

(...) Herodot confirmă dubla lor utilizare [militar – comercial], care s-a păstrat ân toată perioada antichității preromane.

(17) Obișnuitele deplasări rapide, legate de îndeletnicirea coteriei, alături de iscusința militară au permis conducătorului dac Dromichete să-l învingă și să-l ia prizonier pe Lisimah. Evenimentul consemnat de istoriografia greacă a asigurat transmiterea multor informații despre daci.

 

 

III. Chemarea drumurilor fără pulbere

(18) De aceea, izvoarele privind epoca antică până la greci și romani le vom privi cu justificată rezervă.

(18) Scrierea primului popor de navigatori – cretanii - nu a fost încă descifrată, (...).

(20) Construirea plutei devine o îndeletnicire cotidiană și, în Cântul IX al Odiseei lui Homer, Ulise își demonstrează măiestria în domeniu, realizând cu ușurință și prec. pluta care avea să-l ducă de la frumoasa Circe spre casă.

(20-1) Iată motivele care au menținut utilitatea plutei până în zilele noastre și i-au determinat prezența în multe dintre evenimente ce au punctat istoria societății umane: (…), cruciații la asediul Bizanțului în timpul celei de a treia [patra] cruciade, (…).

(22) Transporturile grele pe distanțe lungi erau privilegiul altora: al triburilor cretane în estul Mediteranei (...).

(23) Această teză a migrației succesive are confirmarea istoriei prin numeroasele exemple întâlnite de-a lungul timpului: grecii, (...), bulgarii și alții.

 

Dezvoltarea transporturilor pe apă...

(24) Prima, numită în vechime „navă lungă”, provine din perfecționarea pirogilor și îi are ca primi constructori pe cretani. Servea, în principal, ca navă de luptă la transportul trupelor, era rapidă și folosea vâslele ca mijloace de propulsie. Primele bătălii navale ale antichității s-au dat de fapt... pe uscat (...).

(26) Au urmat legăturile stabile de deservire a fluxului de import-export între Egipt și Creta. Acestora li se datorează nașterea orașului Pharos, devenit mai târziu mare port Alexandria din Delta Nilului. Marinarii cretani au stabilit concomitent legături maritime regulate cu principalele zone de interes comercial ale Mediteranei. Din Cipru aduceau aramă, din Ciclade argint, (...).

 

... dar și a pirateriei

(26-7) Să apelăm la sursa cea mai autorizată și anume la Herodot; iată cum începe istoricul cartea I: „învățații persani susțin că fenicienii au prilejuit învrăjbirea ântre greci și perși: veniți de pe tărâmurile Erythreeei (9) pe cele ale Mediteranei și statornicindu-se în ținuturile pe care încă astăzi îl locuiesc, fenicienii se ocupară îndată de un intens negoț pe mare; cărând cu corăbiile de mărfuri din Egipt și Asia în diferite locuri, ajunseră și la Argos. Pe vremea aceea, Argos era ân fruntea cetăților din ținutul numit în zilele noastre Elada. După ce au ajuns în Argos, fenicienii au început să-și desfacă încărcăturile; într-a cincea și a șasea zi de la sosire, după ce vânduseră aproape întreaga marfă, au văzut venind pe malul mării o ceată numeroasă de femei, printre care se afla și fiica regelui. Numele ei era, precum spun elenii, Io. în timp ce femeile, aproape de pupa corabiei, cumpărau marfa care le mergea mai mult la inimă, fenicienii, îndemnându-se unii pe alții, se năpustiră asupra lor... După ce le-au urcat în corăbii, fenicienii se îndepărtară în grabă spre Egipt”(10).

n. 9 = Spre deosebire de noțiunile geografice de azi, Herodot și contemporanii denumeau Erythreea, reg. Golfului.

n. 10 = Herodot, Istorii, I, Ed. Științifică, București, 1961, p. 15.

(27) (...) între acestea, grecii, abia stabiliți pe continent și în puzderia de insule din nord-estul mediteraneean, constituiau o populație săracă turbulentă și îndrăzneață, ce beneficia de cunoașterea tehnicii navigației și de o poziție geografică excelentă în apropierea rutelor comerciale ale fenicienilor. Scurt timp, grecii au învățat atât de bine lecția pirateriei, încât au ajuns spaima navigatorilor și așezărilor de pe coastă. Metodele acestor corsari antici erau simple, iar viteza de acțiune esențială pentru reușita atacului. Corăbiile mici cu pescaj redus stăteau într-un golf până ce prada era reperată la o distanță acceptabilă.

(28) O acțiune de acest tip este descrisă în câteva cuvinte din Cântul IX din Odiseea: „la plecarea din Troia, vântul mă împinse la Ismaros, în țara ciconilor. Prădai orașul, distrusei populația, luarăm femeile și multe averi pe care ni le împărțirăm, ca nimeni să nu plece fără partea dreaptă din pradă” (11).

În epoca homeriană meseria de pirat era sinonimă cu cea de navigator și ajunsese la un grad înalt de respectabilitate. Potrivit Iliadei, Ahile a fost pirat înainte de a deveni eroul războiul troian; Ulise, personajul central al Odiseei, judecat după comportarea avută în călătoria spre casă, este un bărbat cărui atributele marinărești moderne i-ar îngădui doar o scurtă spovedanie înainte de execuție (12).

n. 11 = Homer, Odiseea, Ed. tineretului, Bucurști, 1955, p. 100.

n. 12 = Gosse Philip, Istoria pirateriei, ED. Pol. București, 1975, p. 288.

(29) Un rege din dinastia minoică a Cretei, al cărui nume nu-l cunoaștem, a construit din pădurile bogate ale insulei, într-un timp record – 2 luni – o formidabilă flotă, cu care a lichidat pirateria, impunând și triburilor grecești obligația de a nu poseda ambarcațiuni cu mai mult de cinci oameni în echipaj.

(...) Din puzderia de corăbieri anonimi plecați pe cont propriu spre ținuturi necunoscute în speranța obținerii de mărfuri ieftine, istoria scrisă nu reține multe cazuri, cu excepția lui Iason plecat după „lâna de aur”. (...) Pytheas, origar din Massalia (Marsilia), a ales drumul spre nord ajungând probabil până la țărmurile Peninsulei Scandinave (340 â.e.n.), iar Nearchos, amiralul lui Alexandru cel Mare, stabilește legătura pe apă între gura Indului și a Eufratului (324 î. e.n.).

(29) După moartea acestui vânător de corsari, pirateria a înflorit din nou și trebuit să treacă un mileniu până când romanii au stârpit definitiv în 67 î.e.n., într-o campanie celebră pe pirații antici.

 

 

V.Vremurile de restriște ale Evului Mediu

 

Regresul economic, principal caracteristică a începutului de ev mediu

(42-3) Se remarcă apariția și generalizarea, în sec. VII, a scării la șa și a potcoavelor metalice pentru cai preluate de la avari. Deși acestea erau de mult cunoscute de sarmații din sudul stepei ruse, este de mirare că nu a fost adoptate de alte popoare și în primul rând de romani.

(43) „Barbarii” nu sînt chiar așa de barbari cum s-ar crede la prima vedere; conducătorii lor au trăit în tinerețe. ca ostateci la curtea romană, apoi la cea bizantină, au cunoscut cultura și rafinamentul latino-grec, poartă titluri imperiale și sînt căsătoriți cu prințese romano-bizantine. (…) Un comerț redus, și deci transporturi, la nivelul păturii conducătoare, îl întîlnim în permanență, schimbîndu-se aurul și argintul jefuit cu mirodenii, mătăsuri, cai de rasă și produsele de lux prin intermediul Imperiului Roman de Răsărit. (…) Din această lovitură, Imperiul Bizantin, redus la Balcani și Asia Mică, nu-și va mai reveni, cedînd supreația în Estul Mediteranei mai întîi arabilor, apoi venețienilor și genovezilor, iar în final turcilor.

 

Primele semne ale dezvoltării economice

(44) Totuși, ceva s-a schimbat: pe vechile drumuri imperiale, (…), apar timid vechile atelaje din vremea romanilor. (…)

Paradoxal, vechile atelaje romane nu mai satisfac nevoile de transport; sistemul oiștei cu jug prinsă rigid de cadru, nu permite nici dezvoltarea forței de tracțiune – deoarece jugul împiedică respirația animalelor – și nici utilizarea mai multor perechi de animale la un atelaj.

(44) Din 532, când construirea catedralei Sfînta Sofia din Constantinopol este începută de arhitecții Isidor din Milet și Anthemios din Tralles, (...) acest efort de realizare a marilor constricții nu a încetat pînă astăzi, (...).

(45)  (…) Filip de Beaumanoir (1250-1296) în lucrarea Coutumes des Beauvaises (…) până la marile drumuri de 12 m lățime, despre care scrie că sunt „drumurile pe care Iulius Cezar a pus să fie făcute”.

(46) Deja bizantinii au dezvoltat din liburnele romane, dromon, o navă cu dimensiuni mai mari (40 m lungime, 7 m lățime și 5 m înălțime), care, înarmată cu faimosul foc grecesc (5), o prefigurare a napalmului din epoca noastră, a făcut aproape invincibile flotele împăraților de la Constantinopol. Din liburne și dromoane s-au dezvoltat în Marea Mediterană galerele. (...) Între acestea din urmă  [nave rotunde de comerț], continu să fie utilizate acaciile bizantine, cu fund plat, un catarg și două vele; se utiliza velatura triunghiulară cu rand. mai bun.

n. 5 = Amestec de sulf, rășină și salpetru, care provoca focul și nu putea fi stins cu apă, ci numai înăbușit cu pământ sau nisip.

 

Cruciadele, mari acțiuni de transport

(51) Partea leului o iau venețienii și genovezii, care, urmând exemplul vechilor greci, împânzesc nordul mărilor Neagră și Azov cu orașe-cetăți-porturi, (...).

 

Sfârșitul evului mediu în Europa: amestec de avânt și recesiune în economie și transporturi

(51) De la 18 mai 1291, când Accra este cucerită de arabi și până la 1337, când începe războiul anglo-francez, Europa cunoaște o epocă de intensă dezvoltare econ. și înflorire culturală. Este perioada în care, după redescoperirea clasicilor antici și asimilarea marilor realizări arabe în știință și cultură, apar generațiile prerenascentiste.

 

(52) De la acest naufragiu economic general fac excepție Veneția, implantată adânc în piața arabă și bizantină, (...). Boemia, Hansa, Serbia și alte state îi [Veneția] devin clienți permanenți.

(53) Cum drumul cel mai sigur al mărfurilor este pe apă, un punct obligatoriu devine Constantinopolul, la care se ajunge, exceptând filiera venețiană, pe diferite variante pe teritoriul locuit de vechea popul. daco-romană, devenit acum română.

 

 

VI.De la vikingi la Magellan sau febra descoperirilor

 

Vikingii, precursori ai transporturilor moderne

(55) Dar nu peste tot anarhia internă, specifică evului mediu, le înlesnea acțiunile: existența cîtorva state puternice și centralizate, ca cel bizantin, i-a obligat să lase armele și să încerce obținerea unor câștiguri prin negoț avantajos. Din aceste necesități s-au realizat două principale căi comerciale între nordul și sudul european, adevărate punți de legătură pentru schimbul de mărfuri și dintre cele două culturi, normandă și greco-latină: unul pornea din Baltica pe Neva, lacul Ladoga, apoi pe Volhov, lacul Ilmen, iar prin intermediul afluenților Dvinei spre Nipru și Marea Neagră pînă la Constantinopol.

 

Portughezii pornesc spre est…

(57) (…), „mareea” turcească acoperă rămășițele imperiului bizantin și Peninsula Balcanică, desăvârșind izolarea vestului european de estul asiatic.

(...) Ei știu de la Herodot că „marea care se întinde dincolo de coloanele lui Hercule cer se numește Atlantic și Marea Eritreei nu sânt decât una și aceeași mare.”

 

 

XI.Cum se călătorea la mijlocul secolului trecut în Principatele Române

 

Transporturile la începutul secolului XIX

(95) Transporturile sunt precis definite ca direcție: animalele și grânele au ca destinate porturile dunărene incorporate Imperiului Otoman – Giurgiu, Brăila, Galați – unde fie sunt vândute neguțătorilor străini, fie iau calea Istanbulului sau Vienei pe nave ce aparțin unor armatori străini.

 

 

XX.În epoca revoluției industriale

 

Dezvoltarea transporturilor până la începutul primului război mondial

(160) (...), Canalul Corint în 1893 prin istmul cu același nume între Mările Egee și Ionică, (...).

 

 

XXI.Marile canale ale lumii: Suez și Panama

 

Ferdinand de Lesseps și cariera modernă a Canalului de Suez

(167) Pe această cointeresare a mizat Napoleon III când i-a impus lui Lesseps sistemul de lucru capitalist, iar sultanului ratificarea firmanului de acordare a concesiunii.

 

 

XXIII.Transporturile astăzi

 

Câteva elemente de statistică

(182) Unica sursă o constituie „Lloyd s Register of Shipping, a faimoasei companii de asigurări, potrivit căreia flota comercială mondială 420 mil t registru, repartizată în ordinea tonajului înscris între Liberia, Japonia, Grecia, Panama etc.

 

 

XXIV.Transporturile în România socialistă

 

O scurtă privire retrospectivă

(193)(…), iar în 1895 Serviciul Maritim Român, care a asigurat de la început curse bilunare Brăila-Constanța-Istanbul cu navele Medeea și Meteor, de construcție franceză.

 

 

XXVI.Civilizație și transporturi

 

Reflectarea activităților din transporturi în elemente de suprastructură

(208) Ceramica cretană, greacă și a altor popoare antice, basoreliefurile grecești ne-au adus mesajul artistic al antichității preromane, cu scene mitologice și mai ales din Odiseea lui Homer, axate pe transportul maritim.

Reflectarea activităților din transporturi în elemente de suprastructură

(208) Mozaicurile romane au preluat ștafeta, reprezentând operațiunile de transport, scene navale din Eneida lui Virgiliu, din luptele cu pirații și altele.

(208) Odată cu Renașterea, cu reînvierea clasicismului antic, arta se detașează în bună măsură de canoanele strâmte impuse de rigorile ordinelor călugărești. Lui Giotto (1267-1337) i se datorează detașarea de vechea artă bizantină a picturii și arhitecturii apusene; (...).

 

Schisma Occidentală (1378-1417) (ERDEȘ &TULBURE 2010)

Tarciziu Erdeş şi Eusebiu Tulbure, Schisma Occidentală (1378-1417), INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SF. IOSIF”  (anul II - Istoria Bisericii), Iași, 2010

 

 

capitolul ii Schisma propriu-zisă

 

4. Succesiunea pe scaunul lui Petru

4.2.  Inocenţiu al VII-lea (1404-1406)

18 (...) La 1 septembrie 1406, după ce s-a întors la Roma, a ordonat o reorganizare a Universităţii La Sapienza, cu înfiinţarea catedrei de limba greacă, şi a primit în serviciul Curiei umanişti ca Leonardo Bruni şi Pietro Paolo Vergerio. Acest lucru ar fi putut fi un semn al schimbării novatoare în orizontul cultural al Bisericii, dar asemenea iniţiative rămâneau singurele note pozitive ale acestui papă.

4.3.  Grigore al XII-lea (1406-1415)

18 (...) Conclavul s-a reunit la 18 noiembrie 1406 şi, în data de 30 a aceleiaşi luni, a fost ales cardinalul veneţian Angelo Correr, patriarh latin de Constantinopol: a fost încoronat la 19 decembrie, sub numele de Grigore al XII-lea.

 

capitolul iii Încercări de refacere a unităţii

 

1. Conciliul ca şi cale de rezolvare a schismei

1.1.  Conciliul din Pisa

23 (...) La zece zile după aceea, cei 24 de cardinali au intrat în conclav şi, la 26 iunie, era ales în unanimitate ca papă arhiepiscopul de Milano, Pietro Filargis din Creta. Acesta a fost consacrat în catedrala din Pisa, la 7 iulie, luându-şi numele de Alexandru al V-lea.

1.2.  Conciliul din Konstanz

25 (...) Cu toate acestea, Grigore al XII-lea şi-a trimis ambasadorul la Konstanz, pe cardinalul Giovanni Dominici din Ragusa, şi a comunicat adunării că era gata să demisioneze dacă şi ceilalţi doi pontifi ar fi făcut la fel, cerând doar ca Ioan al XXIII-lea să nu mai conducă lucrările conciliului.

 

Identitate și Alteritate. Încercare de peratologie dialogică (PUȘCAȘ 2014)

Pavel Pușcaș, Identitate și Alteritate. Încercare de peratologie dialogică,

în

Pavel Pușcaș, Valentin Trifescu, Simion Molnar, Vali Ilyes (coordonatori), Geografii identitare – identități culturale, volumul I, Simpozionul Multicultural „DIVA DEVA”, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2014, p. 7-20

 

01.Prolegomena
7 (...) Stupefacția nu întârzie să se transforme în fascinație (în sensul filosofic stoic de stoicheea), căci spațiul de joc și de angajare a cunoașterii în confruntare cu Identitatea și Alteritatea pare nelimitat.

 

8 IDENTITAS – idem, eadem, idem

Acesta este fundamentul lui identitas (identitatea) regăsit pentru prima dată în latina clasică imperială. El este un pronume adjectival de identitate cu sensul esenţial de acesta, aceasta (de aici), acesta însuşi. Termenul defineşte obiectul adresabilităţii (obiect, fiinţă, fenomen) introducând o comparaţie pentru a distinge (de alţii, altele, altceva); idem nu a supravieţuit în limba latina clasică şi apoi în limbile neolatine fiind înlocuit de către pronumele ipse (însuşi). Există totuşi forma arhaică şi pretenţios academică în care enunţăm pe idem spre a vorbi despre acelaşi. Există în latina clasică compuşi ai termenului cum sunt identidem (id - ent - idem) care ar semnifica „cel ce este asemănător sau acelaşi”. Mai târziu apare în secolul II şi termenul de identitas (ταυτοτεο) pentru caracteristica de a fi aceeaşi ca şi idemloquium (ταυτολογια) pentru definirea unui discurs identic. Ulterior tautologia a dobândit valenţe precise în logică şi apoi la nivelul filosofiei în definirea afirmaţiei consubstanţiale, autoregerenţiale.

Identitatea formată din id - ent – idem conţine în interiorul ei acel ent care la rândul său provine din ens, entis care în latină însemna fiinţă. Ens este o formă de participiu prezent derivând din verbul sum, esse, fui şi trebuie remarcat că este o formă artificială care este atribuită pentru prima dată lui Cesar apărând în De bello gallico. Pe scurt, Cesar a inventat pur şi simplu termenul având nevoie de un mod de expresie specială spre a defini fiinţa. Termenul apare şi la Aristides Quintilianus dar doar de

9 două ori în toate scrierile sale, ceea ce înseamnă că este încă un termen extrem de rar cunoscut doar de cei mai elevaţi (şi manierişti) gramaticieni. Astfel id - ent – idem şi apoi rezultanta identitas ar însemna „cel ce este”1, desemnând atât fiinţa, existenţa şi esenţa. Pe de altă parte essentia care este termenul latin pentru esenţă este un termen filosofic din esse care (pare a fi creat de către Cicero) e construit pe infinitivul esse. Este semnificativ faptul că nu există un participiu prezent essens. Este foarte probabil ca Cicero să fi „inventat” termenul de essentia pentru a avea un termen corespondent pentru noţiunea din greacă (derivarea din το ον a termenului ουσια). Astfel încât termenul de identitas ce este propriu latinei târzii (postimperiale), îşi datorează cariera ulterioară şi succesul mai ales filosofiei speculative scolastice care l-a pus în necesara relaţie de opoziţie cu alteritas. Aceasta cu precădere în cadrul (continuării) logicii tradiţionale aristotelice cu scopul stabilirii unei teorii comprehensive şi exhaustice a speciilor silogismului. 
(...) Aceasta include dualitatea părerilor celor care puneau în relaţie cauzală afirmativă numele cu esenţa (ipostaza nomen est omen), sau dimpotrivă sublinia, prin cei ce o negau, convenţia şi arbitrarul numelor utilizate ce sunt într-o relaţie necesară gândirii şi vorbirii dar non-identică (ipostaza flatus vocis).

 

ALTERITAS – alius, alia, aliud
Termenul ca atare desemnează pe „celălalt – cealaltă” sau un mod diferit de a vedea, face şi percepe lucrurile. În esenţă acesta generează pe „alienus, aliena, alienum” cu formele masculin, feminin şi neutru care desemnează nu numai pe un altul, pe celălalt ci chiar străinul; prin aliena verba se caracterizează o limbă străină, o limbă de neînţeles. Prin extensie de la sensul de străin se va genera chiar sensul de ostil, ameninţător, agresiv cum este în sintagma aliena mens. Termenul a făcut epocă şi mai ales în contemporaneitate se desemnează prin el în literatura de science fiction şi filme de mare succes prin alien străinul absolut, adică extraterestrul. Există şi deverbalul provenit de aici cu forma alieno, alienas, alienare ce înseamnă a îndepărta, a înstrăina (echivalent cu grecescul αλλοτριο) dar şi rezultatul acţiunii prin adjectivul alienatus sau adverbul abalieno. Probabil că cel mai interesant termen înrudit este alieni locvium a vorbi un limbaj străin care şi el este o adaptare după grecescul allegoria. Acesta a intrat în teoria limbii şi mai ales în retorică ca o figură de limbaj specifică.
Rădăcina proprie a alterităţii se regăseşte în alter, altera, alterum. Se pare că şi acest termen este compus după modelul grecesc a lui αλ cu τεροσ. Avem şi sensul de altero, alterae care desemnează pe unul din cei doi, pe celălalt, pe următorul. Avem şi forma temporală a acestui adjectiv cum este dies altera, textual fiind ziua cealaltă, dar la propriu însemnând ziua de mâine. La fel cum annus alteris înseamnă al doilea an, anul următor. De aici încolo termenul de alterius are o carieră extraordinară în capacitatea de a descrie conotativ şi denotativ multe stări şi situaţii altfel imposibil de definit. Alterus în expresie figurală, eufemistică înseamnă altfel decât trebuie, decât ar trebui implicând atât sensuri gnoseologice cât şi morale, iar verbul altero, alteras înseamnă a schimba, a altera, dar şi a falsifica cu bună ştiinţă. Participiul alteratus (posibil de folosit şi ca adjectiv) semnifică schimbat, deteriorat câteodată chiar distrus. Încă mai interesant este cazul lui ad – altero din care s-a format adultero, adulterio, pus cu sensul modern de adulter dar pe care latinii îl aplicau doar fiinţelor feminine. Prin definiţie bărbatul nu putea comite adulter. Mai departe există forma alternus, alterna care în seamnă un altul, unul dintre cei doi, dar şi situaţia, starea definită prin alternitas sau procesul dinamic prin alternamentum. Există şi forme elaborate savant ca de pildă alteras care dă şi altrinsecus, echivalent cu grecescul ετεροτεν, la fel altrouorsum care corespunde termenului grecesc de ετεροτεο.
În acelaşi timp trebuie să constatăm în exerciţiul de lingvistică comparată că termenul latin alius din care au fost derivate ulterior aproape toate formele prezente ale limbiilor neolatine, dar în bună parte şi cele cu origine anglo-saxonă îşi are corespondentul în majoritatea limbilor şi dialectelor vorbite în mod natural acum 2 milenii. Lui alius latin îi corespunde ombrianul arsir ca şi oscolanul aloo, alia mai mult acesta este prezent în greacă cu forma allos în irlandeză ca aile, în gottă ca aliis, în germană ca alder, ander, în galică ca ail, în limba celtă ca aile etc. etc. Iar aceasta pentru că el este prezent ca rădăcină fundamentală în indoiraniană şi chiar în sanscrită.
(...) Identitatea – apare ca un termen compus recent (secolul I era noastră) în mod artificial şi specios ca un termen scriitoricesc şi filosofic. Este nevoie de el în mod sigur, pe de o parte pentru echivalarea anumitor termeni, noţiuni şi concepte din filosofia greacă, iar pe de altă

11 parte pentru afirmarea anumitor sensuri noi care apar ca necesare, dar doar în discursul academic scris. Conştiinţa identităţii poate să fi existat înainte dar ea apare în mod definit abia după marii scriitori clasici latini.

 

04. Excurs filosofic asupra Identităţii şi Alterităţii

Filosofia antichităţii adeseori rezumată în sentinţe gnomice, exortaţii morale sau sintagme concentrate este un tip esenţial fundamental de discurs practicat înainte de Socrate. Maxima delfică „cunoaşte-te pe tine însuţi!” (γνοτι σε αυτον) pare că afirmă pentru prima dată existenţa individuală, independenţa spiritului şi conştiinţa existenţei proprii. În fapt această sentinţă oraculară este redată la modul imperativ care este mai curând o regulă de viaţă şi o modalitate de a se conforma înţelepciunii. În esenţă deşi în dialogul platonic Charmides Platon va defini înţelepciunea (σοπηρονεεα) ca fiind cunoaşterea de sine, pe parcursul argumentării dialogante Socrate va respinge în mod radical această afirmaţie ca fiind neadevărată respectiv o falsă cunoaştere; cunoaşterea de sine ar fi în acest caz cunoaşterea cunoaşterii care pierde necesara distincţie între subiectul cunoscător şi obiectul cunoscut. Iată o problematică extrem de importantă pentru meditaţia filosofică clasică a grecilor antici. 
Ea străbate întreaga problematică a cunoaşterii de la nivelul paradoxurilor eleate (paradoxul mincinosului ca şi criză a identităţii), la nivelul considerării şi demontării aporiilor sau sofismelor, ca şi a problematicii încă mai complexe pe care o puneau

12 problemele matematice care trebuiau deja să înfrunte noţiuni extrem de dificile cum ar fi iraţionalitatea sau infinitudinea. „Pentru Socrate această cunoaştere e un narcisism, o întoarcere la sine, o retroversiune a conştiinţei. Fiinţa este dată pentru a fi, pentru a exista şi nu pentru a studia fiinţa. Această retroversiune psihologică ar putea să fie de a dreptul o perversiune contraproductivă în actul cunoaşterii.”2
Analog dar în cu totul altfel problema se pune în meditaţia estetică a grecilor asupra raportului dintre autor şi operă, asupra a ce înseamnă identitatea auctorială şi ce înseamnă realitată operei care obligă atât la corelare cât şi la distincţie. Grecii distingeau între verbele poïein şi prattein. Poïein este echivalent cu a face o operă tehnică sau artistică implicându-l pe techné (τεκνε), aceasta va deveni ulterior în stadiul platonic şi aristotelic echivalenta pentru creatia propriu-zisă. Cel de al doilea pratein înseamnă a făptui, a acţiona şi defineşte mai curând o procesualitate care nu implică obligatoriu şi realizarea unei opere concrete. În fapt acest lucru înseamnă mai curând o potenţialitatea de a făptui, de a crea, care nu se realizează. Poate cel mai bine este definit acest lucru în arta cea mai înaltă şi complexă a discursului pe care au creat-o vechii greci, aceea a teatrului. Numeau acestă artă drept „poezie tragică” cu rezultatul concret ca fiind o operă = scrierea în sine aparţinând unui autor, dar şi un discurs care este prezent şi în acelaşi timp mereu potenţat prin caracterul discursiv dinamic. În teatru actorii şi spectatorii nu au acelaşi rol. Primii creează – raportându-se la poïein, iar ceilalţi contemplă raportându-se la prattein. Este evident că aici avem o diferenţă de identitate între actanţi şi spectatori şi care implică în acelaşi timp identitatea fiecăruia, dar şi identitatea totală sub semnul acţiunii petrecute şi, pe de altă parte, alteritatea ce provine din diferenţa de acţiune, gândire şi realizare care crează două ipostaze opuse. 

În Hyppias Maior Platon va expune prin vocea lui Socrate această paradoxală uniune a contrariilor. Pe parcursul definirii anatreptice a frumosului apare ipostaza în care frumosul coexistă formelor sensibile (auditive sau vizuale) fiind identic, dar şi deosebirea fundamentală în planul percepţiei ca fiind altere şi forme diferite ale frumosului. Socrate aduce aici unul din cele mai interesante paradoxuri ale gândirii matematic-filosofice greceşti în care doi oameni (el şi cu Hyppias) sunt diferiţi şi, în consecinţă sunt, fiecare din ei, unici şi impari ca număr. Împreună însă sunt doi şi pari ca număr. Paradoxul apare în momentul în care ei sunt fiecare impari, dar non-impari împreună, iar din considerarea duală sunt pari nefiind pari individual. Acesta trimite cu necesitate la teoria definiţiei în care atributele elementelor unei clase (mulţimi) trebuie să se regăsească la nivelul sumei elementelor, şi invers atributele generale ale clasei se regăsesc în fiecare dintre elemente. Mai târziu Aristotel va institui ca fundament al definiţiei sintagma „genus proximus vs. differentia specifica” ceea ce va deschide posibilitatea rezolvării (parţiale cel puţin) a paradoxului.

13 (...) Spre a depăşi însă uscăciunea şi infertilitatea ideii de identitate (tautologică), Heidegger recurge la teza eleată a lui Parmenide: „Acelaşi este atât gândirea cât şi fiinţa”. Astfel încât identitatea este o coapartenenţă (co-herens) a gândirii şi a fiinţei noastre şi trebuie gândită aşa cum spune mai departe: „coapartenenţa poate fi gândită şi drept coapartenenţă.” (p. 12).

16 (...) În Logicǎ „ştiinţa ştiinţelor” prin excelentǎ absolutǎ şi riguroasǎ existǎ multiple paradoxuri şi aporii ce preocupǎ gândirea de secole, chiar milenii. Cazul banal al „paradoxului lui Epimenide cretanul” revine mereu şi surprinzǎtor în cele mai esenţiale şi profunde probleme. În principiu paradoxul mincinosului este o afirmaţie autoreferenţialǎ şi indecidabilǎ. Propositio scripta illa folia ficta est (în formulare scolastic medievalǎ) este o afirmaţie simultan adevǎratǎ şi falsǎ. Ce valoare de adevǎr poate avea o propoziţie care se autocontrazice şi se autoconţine?

 

Pavel PUŞCAŞ – Prof. univ. dr. – Academia de Muzică „Gheorghe Dima”,