Aurel Rău, Cine, ce și cum traduce?, „Tomis”, Constanța, XXVII, 262, ian. 1992, p. 6
Poate ai numărat pe degete, ca în reprezentarea-i de la Vatican, o statuie antică a zeiței Clito [Clio?], poate ai putut implanta în același loc cezura sau ea s-a mutat cu o măsură-două, după reguli care-ți scapă, ale vorbirii din Miorița sau din Luceafărul și poate, în fond, n-ai trădat.
(...)
Între poezie originală și traducere de poezie, în această accepție, poate că nu există un hotar. Ca pentru Anton Pann, ca pentru clasicii francezi față cu anticii sau ca pentru Lucian Blaga, poetul din versurile „Traduc dintotdeauna, traduc / În limba românească / un cântec pe care inima mea / mi-l spune...”.
(...)
În ce privește întrebarea despre nume de traducători pe care îl apreciez foarte mult..., doar să mai adaug (…), N. V. Herescu în relație cu Horațiu și alți latini.
(...)
Sprijini pe umăr un umăr de vioară, culci pe ele întreg obrazul stâng, tai cu dreapta, strângând arcuș, niște linii piezișe în aer și asculți pe corzi cum se naște sau se opune să se constituie deplin, sufletul mozartian, porumbescian, papinian, beethovenian, ceaikovskian, al unor Antonio Machado sau Gabriela Mistral, Konstantin Kavafis și Gheorghios Seferis, Ronsard și Victor Hugo și Rimbaud și Apollinaire, al unor tineri irlandezi, bătrâni elvețieni sau belgieni, al unor contemporani de pe cine știe care paralelă și al niponului Basho.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu