File din istoria Dobrogei (COLCER & MĂGUREANU 1998)

Iosif Colcer & Viorel Măgureanu, File din istoria Dobrogei, Inspectoratul pentru cultură Tulcea, 1998, 250 p., 21 cm, ISBN 973-0-00732-2

                                                                                    

 

I.Din adânc de vremuri (I. C.)

(11) „Din etapa următoare însă, aceea a paleoliticului superior (40.000-10.000 î.e.n.), datează un mugure dentar provenit din peștera „La Adam”. Este atestat astfel așa-numitul „homo sapiens fossilis”, care confecționează unelte mai eficiente, aplicând tehnica „lamelară”, adică interpunând o bucată de lemn între bulgărele de piatră și percutor. În modul acesta s-au obținut răzuitoare sub formă de lame lungi, străpungătoare și chiar vârfuri de săgeți și diverse obiecte rezultate din prelucrarea osului (descoperirile de la Saligny – pe înălțimea „Dealul Turcului”, din cele două peșteri de pe valea Casimcei – menționate și pentru perioada anteioară, ca și la Seimenii Mari în apropierea Dunării, ori de pe terenul de lângă Mangalia).

Avem dovezile extinderii vânătoarei și pescuitului, ca și a trecerii treptate la cultivarea plantelor și domesticirea unor animale – porcul, câinele, calul.”

11-12 Stratul de locuire din peștera „La Adam” atribuit epocii mezolitice (10.000-5.500 î.e.n.) relevă importante progrese economice, însoțite de o mai bună organizare a ginților matriliniare și de manifestări spirituale organizate concretizate, printre altele, în exigența cu care se finisau obiectele litice. Este de presupus că și mezoliticii din Dobrogea arătau o mai mare grijă față de morți, amplasându-și cimitirul în imediata apropiere a așezării – practică atestată în alte areale mezolitice.

Epoca neolitică ni se dezvăluie prin numeroase unelte de piatră șlefuită, ceramică, urme de așezări și necropole, creații de artă plastică, găsite peste tot în Dobrogea. Strălucita cultură Hamangia, cu o mare durată în timp (din mil. V î.e.n. până către începutul mil II î.e.n.) ne-a dăruit celebrele statuete „Gânditorul” și „Femeia”, care și-ar găsi un loc de cinste în oricare dintre marile muzee ale lumii. Ele impresionează prin finețea execuției, dar mai ales prin pregnanța sensurilor simbolice. „Gânditorul” ne este înfățișat stând pe un scăunel, cu mâinile la tâmple, sprijinindu-și coatele pe genunchi.. „Femeia”, surprinsă în poziția „stând jos” își cuprinde cu mâinile genunchiul drept, ușor ridicat; pântecul și șoldurile dezvoltate simbolizează fecunditatea, iar capul mic susținut de gâtul înalt, sugerează, ca și în cazul perechii sale masculine, un moment de odihnă și cuget.

(12-13) Primele etape ale epocii fierului sunt bogat ilustrate de creațiile traco-getice ale complexului arheologic Babadag (sec. XI-VII î.e.n.). Așezările, situate pe înălțimi dominante, erau întărite cu șanțuri și valuri de apărare și serveau adesea ca loc de refugiu. Cercetările de la Cernavoda, Pietroșani, Beidaud, Babadag, Ciucurova, Sabangia, Telița (Cilic) și din alte locuri au scos la iveală unelte agricole, fusaiole din os și din lut, răzuitoare din colți de mistreț, cești cu una sau două tortițe supraînălțate, străchini, vase de provizii. La Beidaud, în punctul „Cetate”, a fost atestată o impresionantă continuitate de locuire, de la sfârșitul epocii bronzului până în timpul stăpânirii romane (Gavrilă Simion, Geneza civilizației geto-dace sec. VII-V î.e.n., „Symposia Thracologica”, 7, Tulcea, 1989, pp. 216-221.)

 

13-14 În șiragul datelor de seamă din trecutul Daciei se remarcă și întemeierea primelor orașe de pe teritoriul țării noastre – Histria sec. VII î.e.n., Tomis și Callatis sec. VI î.e.n. Ele au jucat un rol important în stimularea dezvoltarea civilizației geto-dace din întreg spațiul carpato-danubiano-pontic. Grecii aduceau ceramică de lux, unellte și arme, vinuri și ulei de măsline, obiecte de podoabă și alte mărfuri, procurînd în schimb pește, grâne, miere, ceară, lemn și sclavi.

16-17 Importanța regatului său în epocă rezultă și din inscripția dedicată sacerdotului Acornion din Dyonisopolis de către concitadinii acestuia: „Și, în timpul din urmă, regele Burebista a ajuns cel dintâi și cel mai mare rege din Tracia... Și fiind trimis de regele Burebista ca sol la autocratul roman Gnaeus Pompeius, fiul lui G., și întîlnindu-se cu acesta în părțile Macedoniei, lîngă Heracleea Lyncestis, nu numai că și-a îndeplinit însărcinările ce le avea de la rege, dar a purtat și cele mai frumoase negocieri în folosul patriei sale”. (Ion Andrieșescu, Arheologia și istoria veche a Daciei, „Patru Conferințe”, ed. Cartea Românească, Buc., 1928, p. 27)”

(16) Pământul dintre Dunăre și Mare a intra sub stăpânirea Romei încă din vremea împăratului Augustus, cunoscând timp de peste șase secole înfloritoarea civilizație romană. La Tomis și-a trăit ultimii ani de viață (8-17) marele poet Publius Ovidius Naso. El a învățat limba geților în care a scris și versuri și ne-a lăsat informații importante despre locurile și oamenii pe care i-a cunoscut. Într-una din Scrisori (12 d. H.), ne transmite numele orașului Aegyssus: „Aproape de malul Istrului se află o veche cetate cu două nume/La care cu greu se poate pătrunde din cauza întăriturilor și locului unde este așezată/Dacă este să dăm crezare însiși locuitorilor ei/Caspios Aegyssus este cel care ar fi întemeiat-o și ar fi numit-o după numele său”.

(16-17) Romanii au împânzit Dobrogea cu cetăți, orașe, „villae rusticae” și alte așezări în care numeroși coloniști – militari, funcționari, veterani, negustori, meșteșugari, agricultori – trăind alături de vechii locuitori, și-au impus limba și modul de viață, realizând o durabilă operă de romanizare.

(...) Au fost construite drumuri de interes economic și militar de-a lungul Dunării, litoralului maritim și în interiorul provinciei. Principalul drum unea orașele Tropaeum Traiani cu Libida (Slava Rusă) – de unde avea ramificații spre Tomis – capitala administrativă și religioasă, în sec. II, spre Noviodunum – mare centru militar vad de trecere spre nordul fluviului și spre Aegyssus. În orașe, canabae și alte așezări  se înălțau clădiri importante, temple; existau piețe civ., băi (thermae), instituții de instruire școlară. Apele Dunării și Mării Negre legănau corăbiile care aduceau din diversele părți ale imperiului mărfuri de tot felul: amfore grecești și ceramică romană, obiecte de artă etc.”

(17) O remarcabilă activitate se desfășura și în orașele grecești de pe litoral. Din Tomis, care s-a impus treptat ca „metropola Dobrogei”, ne-au rămas splendide creații de artă: Fortuna cu zeul Pontos, Șarpele Glykon, aedicula cu dublă reprezare a zeiței Nemesis, Asklepios, ca și cunoscutul mozaic (sec. IV) – pod. a unui mare edificiu de interes public. (A. Rădulescu & I. Bitoleanu, Istoria românilor dintre Dunăre și Marea Neagră, 1979, p. 147)”

(17-18) Se pare că soarta statului dac s-a decis în Dobrogea, prin înfrângerea lui Decebal și a  aliaților săi în bătălia de la Adamclisi din iarna anilor 101-102. Cumplită bătălie, dacă avem în vedere că 3.800 de soldați romani au plătit cu viața victoria lui Traian! Împăratul a hotărât săparea numelor lor în piatră, pe un altar funerar, și a înveșnicit amintirea luptei în monumentul triumfal Tropaeum Traiani – cronică a evenimentului și act de naștere a poporului român.

 

 

Biologie și literatură (BUSUIOC 2008)

Nicolae Busuioc, Biologie și literatură, Princeps Edit, Iași, 2008, 233 p.

 

Daniel Corbu - O carte despre omul biologic și despre metamorfozele spiritului
(6) De altfel, definiția transdisciplinarității pe care o acceptă Nicolae Busuioc (și care ni se pare și nouă cea mai clară) este cea a lui Basarab Nicolescu: Așa cum indică prefixul latin din nume, trans înseamnă ce este între, ceea ce străbate diversele discipline și ceea ce este dincolo de orice disciplină.
8 (...) O carte despre metamorfozele spiritului.

 

Introducere
11 (...) Din primordium și până la contemporaneitatea noastră, omul încearcă să-și ofere sieși deschiderea spre zona luminoasă a existenței.

  

NATURA DINCOLO DE NATURĂ

 

Metafizica resorturilor naturii
13 (...) Până a fi considerată o „cercetare a esenței” sau, după Aristotel, o „știință a ființei ca ființă”, metafizica a fost definită în fel și chip, de la sensul peiorativ sau critic până la a însemna cunoașterea realităților materiale prin intermediul rațiunii.
15 (...) Pentru a a da o formă concretă gândului său, el [Bergson] dă exemplul  cu daimonul lui Socrate. În plan speculativ, i se părea că intuiția se comportă asemeni daimonului socratic: „(...)”.

Secvențe din „saloanele naturii”
21 (...) Bobul în pământ dă viață, el reprezintă o epifanie a creației, o creație cosmogonică, semnificația devenirii își are începutul aici.  
29 (...) Palimpsestul acesta e ca o metaforă cu însușirile ei evidente, de aici și starea de ambiguitate, dar și de frumusețe a faptului, nu atât observat, cât insinuat.

 

De la limbajul nearticulat la fundamentele gândirii
Fundamentele neurofiziologice ale gândirii
39 (...) Nu mai este de mirare nici faptul că într-o bună parte a istoriei omenirii, poeții și miturile au stat la baza cunoașterii uneori mult mai profunde decât observarea atentă.  

 

 

DE LA BIOLOGIE LA FILOZOFIE

 

Biologia – învățătură asupra vieții
44 (...) Cunoașterea generală a naturii corporale provine din distincția dintre natură și mit. Leucip(5) afirma că „universul este vid și umplut de corpuri în același timp”. La rândul lui, Hipocrat(6) a evidenția rolul naturii în vindecarea bolilor. Cel mai de seamă reprezentant al medicinei grecești era interesat de aspectele psihologice ale bolilor corpului. (...)
5 = Leucip, filozof grec. A întemeiat, împreună cu Democrit, atomismul, doctrină potrivit căreia materia este compusă din atomi și vid.
6 = Hipocrat din Kos, nedic grec, supranumit „părintele medicinei”.
45 (...) După Platon, viața echilibrată ține de înțelepciune și „nu există decât o cale de salvare: să nu exersez sufletul fără corp și nici corpul fără suflet”. 
(...) Nu trebuie să se uite nici o clipă că noul discurs filozofic, care a luat locul celui mitic, și-a fixat cadrul în care formarea lumi devenea obiectul principal de meditație, într-o strânsă legătură cu raționalitatea, ca un criteriu de aflare a adevărului.

 

 

FIINȚA UMANĂ - INTELECTUL ȘI PROCESUL DE CREAȚIE  

 

52 (...) Platon visa la depășirea cunoașterii aparențelor pentru a ajunge la esențele absolute și imuabile ale lucrurilor. Cum însă nu există cunoașterea absolută, omul nu mai speră să identifice adevărurile prime pentru a înțelege „totalitatea a ceea ce este”.

 

Locul lui Gerard din Cenad
55 (...) Notațiile lui Gerard din Cenad ies din negurile evului de mijloc și abia acum ne dăm seama de bogata lui zestre teologică, antică și culturală, în ciuda unui pronunțat eclectism pe care, la urma urme, nu-l putem condamna, dar ne impresionează prin gândirea temerară și prin temeinicia reflecțiilor sale.
57 (...) Nu puține sunt textele în care își mărturisește opiniile asupra unității dintre lumea materială și spirituală, inspirat desigur de sistemul neoplatonic al lui Eriugena, un gânditor important din Europa apuseană până la apariția scolasticii. Pentru omul cunoscător din anul 1000, conceptul de concordie se trăgea din vechile mitologii orientale, or interpretarea dată de Gerard în „Cântecul sferelor” deriva din reprezentările platonismului.
59 (...) Un fel de Cicero de prin ținutul Cenadului, un Cicero care, printre altele, a tălmăcit Timeu al lui Platon ca să afle cât mai multe despre armonia lumii și despre mersul stelelor.

 

Buffon și istoria naturală
62 (...) Obiectivitatea și sinceritatea sunt dezarmante dacă ne gândim că el se întoarce la antici și le recunoaște superioritatea în multe privințe față de contemporanii săi. „Li se aduce anticilor învinuirea de a nu fi elaborat metode și moderni se consideră cu mult deasupra lor pentru că au făcut un număr mare de orânduiri metodice și de dicționare de felul celor despre care am vorbit mai înainte; sunt convinși că aceasta este dovada că anticii nu aveau atâtea cunoștințe de istorie naturală câte avem noi.
63 Totuși, adevărul este cu totul altul, în cele ce urmează vom avea nenumărate ocazii să dovedim că anticii erau mult mai înaintați în cunoștințe de istorie naturală și mai instruiți decât suntem noi, nu în fizică, ci în istoria naturală a animalelor și mineralelor...”. De altfel, el considera că Aristotel, Teofrast și Pliniu au fost primii naturaliști și în multe direcții erau și cei mai mari.
64 (...) Interesantă pentru noi, vecinii Mării Negre, este opinia potrivit căreia năvala apelor Oceanului n-a cuprins și Marea Neagră, se pare nici Marea Caspică, pentru că apa pe care o primește din Dunăre, Nipru, Don și din alte fluvii este suficientă ca să o formeze și că, de altfel, ea curge cu o mare viteză prin Bosfor în Marea Mediterană.

 

Lucian Blaga – știință și creație
74 (...) Sensibilitatea lui pentru spiritul creator al omului a devenit un „dragoman stilistic”(4) orientat spre marile culturi cu profunzime revelatoare. (...) În paralel cu interesul unei noi filozofii a naturii și a ontologiei umanului, metafizica lui a deschis un larg orizont al cunoașterii, punctul „arhimedic” al gândiri sale aflându-se tocmai în concepția privitoare la structurarea inconștientului și la teoria matricii stilistice cel două mari punți de legătură între cunoaștere, cultură, valoare, cheia întregii lui filozofii a creației.
4 = În Lucian Blaga, energie românească de Vasile Băncilă.

 

 

PRINCIPII ȘI TEORII BIOLOGICE ÎN CORELAȚIE CU EVOLUȚIA CULTURII ȘI LITERATURII

75 (...) De pildă, Platon, în Republica, atunci când urmărește mișcarea către ce este prim în mod absolut, pune existența binelui ca principiu prim și neipotetic. În sensul larg al termenului, principiul e ceea ce este prim în ordinea existenței și cunoașterii. Aristotel, în Metafizica, definește înțelepciunea  ca fiind „o știință a cauzelor și principiilor prime”.

 

Gândirea lui Goethe despre natură și om
77 (...) Vom insista mai târziu asupra importanței convingerilor lui J. W. Goethe în privința evoluționismului, amintind de Metamorfoza plantelor și de principiul corelării funcționale a organelor.
80 De la omul rațional, printr-o susținută viață culturală și printr-un complicat proces de creație, s-a ajuns la omul symbolicum (după Ernst Cassier), pentru că toate formele vieții sunt forme simbolice.  
82 (...) Vorbind de olimpianul Goethe, vorbim de elasticitatea spiritului, de uluitoarea deschidere spre curiozitate și cunoaștere.
83 (...) Metamorfoza plantelor(4) a fost considerată un model de tratare științifică, după cum Teoria culorilor îndreaptă o eroare în care cercetarea de atunci persista.
4 = Prima ediție din Metamorfoza plantelor a apărut în 1790 la C. W. Ettinger, Gotha.

 

Ce ascunde Muntele vrăjit al lui Thomas Mann?
94 (...) În parabola „muntelui vrăjit” sunt sintetizate toate ipostazele aceleiași stări de spirit, ale „unui catarsis declanșat de cunoașterea, înțelegerea, resimțirea veșniciei,, ipostaza ale înălțării, ca și timpul, corpul uman, dragostea, boala, genialitatea, muzica” (Ion Ianoși în prefața Muntelui vrăjit). (...) Muntele își relevă pe rând ipostazele proteice după chipul celui care se oglindește în prăpăstiile de la poalele lui, cu presimțiri funeste ale sfârșitului.
95 (...) Textele antice indiene încorporează primele elemente de panteism, ca apoi ele să apară la stoici și la neoplatonicieni, continuând cu filozofia lui Spinoza, Schelling și Hegel.
96 (...) Claudia l-a însoțit [pe Castorp] prin „împărăția suferinței și a morții” ca altădată Vergiliu pe Dante, ajutându-l apoi să iasă la lumină.
98 (...) Pe / în munte pacienții discută ca într-un demers-scenariu literar, aproape inițiatic, domenii umanist-iluministe, de filozofia culturii și a stilului, religioase, politice, poetice, artistice (adesea e invocat Banchetul lui Platon, se fac trimiteri la Plotin).
100 Ca o concluzie, după derularea acestui capitol ce se dorește a fi și un eseu despre ființa umană, se poate spune că protagoniștii amintiți, figuri ilustre ale științei și culturii mondiale, nu s-au rezumat doar la impunerea cercetărilor lor în prim planul disciplinelor respective, ci au căutat acea „armonie ascunsă”, care, după Heraclit, „este mai bună decât cea care este evidentă”.

  

DE LA ANTICI LA CIVILIZAȚIA LUMII CONTEMPORANE

102 (...) Când spunem de la antici la civilizația lumii de azi, ne gândim în primul rând la drumul inimaginabil de lung parcurs de om, însoțit de evoluția în timp al unui ansamblu de fenomene caracteristice societății omenești, începând cu ele de ordin religios, moral, științific și tehnic și continuând cu cele ce țin de estetică, artă, cultură și literatură. Ne gândim la cei 40.000 de ani de istorie a civilizației, trecând de la picturile rupestre la hieroglifele egiptene, de la alfabetul fenician la teatrul din Grecia antică, de la uluitoarele rețele de drumuri ale Romei, la bibliotecile Imperiului islamic, la mănăstirile medievale, tiparnița lui Gutenberg, Renașterea și Capela sixtină, la telegraf și presa tipărită din ultimele secole, la coloana brâncușiană a infinitului, mijloacele audiovizuale moderne, sateliții de comunicare și la alte sofisticate invenții, o trecere fabuloasă în revistă a ceea ce omul, cu mintea lui pătrunzătoare, a produs pe Terra. E ca și cum ne-am propune să vedem, de exemplu, ce s-a mai întâmplat între Antigona lui Sofocle, reprezentarea esențială pentru greci a legii naturale înfruntând legea civilă și, să zicem, cucerirea spațiului interplanetar din zilele noastre.
103 (...) Desigur, drumul acesta, dacă îl mai scurtăm, poate fi fixat și între războiul din Troia și cel de-al doilea război mondial, dar nu ne dorim să-l punem sub semnul faptelor belicoase, am putea găsi repere mult mai înțelepte.
104 (...) Pentru a se ajunge la „har”, „înclinație”, „talent”, interpretările asupra termenului s-au desfășurat între pozițiile exprimate de un ilustru reprezentant al lumii antice, filozoful Platon, și cele ale unor exponenți ai lumii moderne, gândindu-ne aici la Kant, Descartes sau Nietzsche. Dacă avem în vedere, de pildă, opera de artă, Platon susține că geniul artiștilor vine de la zei, o explicație potrivită timpului său, pe când autorul Criticii puterii de judecare, Kant, spune: „Geniul este dispoziția înnăscută a spiritului prin care natura (subl. n.) dă artei regulile sale”, încât caracterul exemplar al operei de artă este rațiunea pentru care arta trebuie deosebită de natură și de știință.

 

Cetatea antică
106 De ce cultura și civilizația antică? „Multe minuni sunt pe lume, dar nici una nu este atât de minunată ca omul!” (din Antigona lui Sofocle), înțelegând că umanismul a fost un punct  de plecare lăsat ca moștenire de Grecia clasică, la care generațiile următoare se întorc mereu ca la autentice valori, idei, fenomene culturale. O Grecie cu uimitoare ei mitologie și cu varietatea de legende, cu locuri ale cultelor legate de istoria Cetății și ale sărbătorilor religioase (între care vestita Agora din Atena), cu marile școli filozofice fără de care nu ne putem imagina gândirea elenistică, cu edificiile, templele și sanctuarele arhitectonice fără egal, împodobite cu sculpturi și statui la care Renașterea însăși s-a întors ca la modele de artă ideală, o astfel de țară nu putea decât să fascineze și să uimească continuu lumea întreagă.
107 O istorie de 5.000 de ani a Greciei, cu perioadele aheeană, arhaică, clasică și elenistică, rămâne o atracție și un mister la care se poate raporta orice alt tip de cultură și civilizație. Apare Grecia și odată cu ea mitul, legenda și filozofia, apare Fidias și se naște sculptura măiastră, apare poetul și simbolul capătă imagini strălucitoare, se naște Heraclit și odată cu el eterna curgere a lucrurilor. Într-o asemenea înlănțuire, spiritul omenesc este într-un permanent și splendid efort de a întâlni armonia și morala din el.  
Un tablou al omului grec și al evoluției sale interioare, în care gândirea, inteligența și ingeniozitatea se împletesc echilibrat, poate constitui o paradigmă pentru omul modern. Un Ulise iscusit, curajos, abil și prudent rămâne prototipul cu valoare de simbol, un model din antichitatea greacă, care, paradoxal, nu se știe cât interes mai prezintă pentru lumea de azi, în ciuda faptului că se mai întâlnește îndemnul „întoarcerii la greci”. După opinia specialiștilor, cel puțin din perspectiva unei psihologii istorice, această „întoarcere” ar avea suficiente motive. „Operele pe care le-a creat Grecia antică sunt destul de diferite de cele care constituie propriul univers spiritual pentru a ne înstrăina de noi înșine, pentru a ne da, odată cu sentimentul distanței istorice, conștiința unei transformări a omului”, remarcă J. P. Vernant(1).
1 = Jean Pierre Vernant, teoretician francez, specialist în studii de psihologie istorică, autorul lucrării Mit și gândire în Grecia antică, ediție în limba română, Ed. Meridiane, 1995, traducere de Zoe Petre și Andrei Niculescu.
108 Într-o tradiție culturală de care noi, românii, n-am încetat să fim legați, nașterea Cetății și a Filozofiei  răspunde curiozității umane în cel mai înalt grad, nimeni nu poate face abstracție de corpul de discipline pozitive lăsate moștenire de gândirea greacă. Același J. P. Vernant sintetizează: „De la homo religiosus al culturilor arhaice la omul politic și rațional pe care-l au în vedere definițiile aristotelice, mutația afectează marile cadre ale gândirii și întreg tabloul funcțiilor psihologice: modurile de expresie simbolică și mânuirea semnelor – timp, spațiu, cauzalitate, memorie, imaginație, organizarea actelor, voința, persoana – toate aceste categorii mentale sunt transformate în structura lor internă și în echilibrul general”. Dar din „miracolul” grec extragem acum ceea ce ne interesează în mod direct. În cetățile grecești a apărut o nouă stare de reflectare asupra naturii, pe deplin pozitivă, încât apariția filozofiei a însemnat începutul gândirii științifice. Se știe, în Școala din Milet, logos-ul a părăsit mitul, fenomenul acesta, într-o exprimare plastică, ar lua înfățișarea formulei: orbul a căpătat vederea.
109 Cu alte cuvinte, a avut loc revelația descoperirii spiritului, dar numai ca urmare a schimbării de atitudine la nivel de mutație mentală. Prin noua atitudine intelectuală a omului grec, logos-ul devine o realitate. Această superioritate a gândirii elenistice avea să influențeze gândirea occidentală. Să nu ne imaginăm că eliberarea de care se vorbește s-a produs peste noapte, în spatele noii gândiri au stat mult chipurile vechilor zei: Zeus cu cerul, Hades cu întunericul și Poseidon cu marea și toți trei cu pământul oamenilor.
Filozofia a încetat de a mai fi mit spre a deveni cu adevărat filozofie? Răspunsul lui Cornford spune că da. După el, mitul era o narațiune, între timp s-a „raționalizat”. Până la urmă, Cetatea grecească a triumfat, noile forme politice iau locul celor vechi, ordinea naturală, cu fenomenele ei atmosferice – furtuni, vânturi, ploi, trăsnete – se lipește de limbajul mitic. Încă din timpul lui Hesiod(2), apar disocieri clare între magia funcției regale și ordinea cosmică, potrivit căreia geneza lumii este un proces natural, legăturile cu ritualul dispar, schimbările în gândirea elenistică devin de-a dreptul revoluționare, ca să folosim o expresie mai din zilele noastre. Ne întrebăm acum, ființa cum este privită, care este natura ei?
2 = Hesiod, poet grec, cu poeme privitoare la geneza Universului și la genealogia zeilor.
110 Gândirea încă oscilează, nu este sigură, ceea ce surprinde dincolo de natură încă îi apare supranaturalul mitic, i se pare că realitatea este de alt ordin. De exemplu, Parmenide(3) vede ființa „imuabilă și identică”. Dar spiritul pozitiv se impune din ce în ce mai mult, transformările mentale devin evidente. Între fenomenele fizice și factorii de tip zeitate apar mari diferențe, Cornford explicându-le limpede: „O gândire abstractă, ce privează realitatea de acea capacitate de schimbare pe care i-o atribuia mitul, renunță la vechea imagine a unirii contrariilor în favoarea unei formulări categorice a principiului identității”. Gândirea rațională plasează acum omul într-o altă lumină, , într-o altă concepție, deși nouă ne plac încă și azi povestirile lui Homer. Sub formă de incantație, imn sau oracol, poezia revelă un adevăr esențial cu un dublu caracter: al doctrinei de înțelepciune și al misterului religios. Tocmai această ambiguitate lasă cititorului impresia fascinantă de amestec între realitate, imaginație și magie, frumusețea descrierii „aventurilor” atrage și subjugă.
Între secolele VIII și VII apare și se organizează Cetatea, cea care realizează în planul formelor mentale manifestarea gândirii raționale.
3 = Parmenide din Eleea, filozof grec, reprezentant al Școlii eleate și al doctrinei despre „Existent”.
111 Acum instituția Cetății devine umană, ordinea socială umanizează, egalitatea în fața legii devine una pentru toți cetățenii, filosofia însăși transformă mitul în rațiune. Cetatea nu se mai identifică cu personaje privilegiate, schimbările mentale nu se mai produc numai în structurile politice, ele simt și domeniile dreptului, artei și economiei. Însăși Ființa capătă forma vizibilă a unei pluralități a lucrurilor, „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Apar întrebări de genul: „Ce este imuabil în natură? Care este principiul realității?”. Doctrina lui Parmenide proclamă contradicția dintre devenirea lumii sensibile și exigențele logice ale gândirii. Cu toții am auzit de gândirea matematică care a căpătat valoare de model, prin ea s-a ajuns la analiza raporturilor unicului cu multiplul, ale identicului cu varietatea. Tot după Parmenide, filosofiei grecești îi revine obligația de a restabili legătura dintre universul rațional și lumea sensibilă a naturii, în fapt aflarea armoniei care trebuie să existe între cele două fundamentale entități.
Asupra antichității romane ne vom opri foarte puțin, amintind mai întâi contrastul dintre cele două stadii de desfășurare la greci și romani. Prin ceea ce se numea „virtutea romană” nu ar trebui să se înțeleagă decât vechea morală a cetății antice și că Roma nu a abandonat niciodată idealul colectiv în avantajul individului, ca evoluție morală și socială.
112 În timp ce grecul era civilizat și emancipat de vechiul ideal totalitar, romanul reprezenta tipul omului robust, aspru și, în multe privința, chiar barbar. Roma continua să se opună Greciei chiar ș atunci când cultura latină era absorbită de cea elenistică, chiar și atunci când educația romană încerca să rămână destul de diferită de cea clasică greacă. Dar trebuie să reținem esențialul educației tânărului roman, care consta în a-i inculca un sistem rigid de valori morale şi un anume stil de viaţă. Şi aici se poate face o paralelă. Dacă în Grecia funcţiona idealul homeric al faptei eroice, individuale, la Roma, iubirea de glorie şi vitejia erau subordonate binelui şi salvării publice. Deşi sistemele de educaţie din cele două zone antice erau atât de diferențiate, aveau totuși un element comun, anume acela al alimentării, și într-un caz și în celălalt, cu puterea exemplului ilustrat cu modele luate din istoria națională, fie din epopeea eroică. Numai că determinările în acțiunea eroilor la Ahile erau unele (de pildă, răzbunarea morții unui prieten), la Agrippa sau la Octavianus Augustus priveau ideea de salvare a patriei aflate în pericol. Ne mai oprim doar la a aminti un citat din caracterizarea Romei, făcută de istoricul francez Henri Marrou, exprimând în câteva cuvinte o întreagă filosofie a ceea ce a însemnat civilizația Romei imperiale:
113 „Rolul istoric al Romei nu a fost acela de a crea o civilizație nouă, ci de a implanta și înrădăcina solid în lumea mediteraneeană civilizația hellenistică pe care o cucerise ea însăși. Politic vorbind, opera Romei a fost aceea de a face din lumea întreagă o patrie unică, de a reuni învingători și învinși într-una și aceeași comunitate. Dra o comunitate se judecă după valorile din care se împărtășesc membrii ei. Idealul Romei imperiale nu s-a limitat la valorile politice propriu-zise: justiția, ordinea și pacea nu constituie în ochii săi un scop; ele nu sunt decât mijloace care să permită oamenilor să trăiască în siguranță și fericire, acea fericire care, în ochii gânditorilor hellenistici, reprezenta valoarea supremă, telas-ul, rațiunea de a trăi a umanității. Atingem aici esența conceptului de humanitas: a organiza lumea, pentru a face să înflorească în ea valorile civilizației hellenistice – civilizația fericirii”.
Ceea ce se impune a fi reținut din activitatea Cetății antice sunt următoarele: în explicarea diversității fenomenelor nu-și găsesc locul miraculosul și supranaturalul; delimitarea planurilor realității și, nu în ultimul rând, respectarea riguroasă a identității. Și, ce este cel mai important, ca un fel de rezultantă a schimbării de gândire în sensul celor amintite este natura ființei.
114 În rezolvarea acestui misterios fenomen, gândirea greacă, după opiniile teoreticienilor și analiștilor în materie, nu a știut să folosească elemente din observarea manifestărilor naturale, abia rațiunea experimentală a științei contemporane a pătruns în intimitatea unor conexiuni pentru a afla ce se petrece dincolo de natura lucrurilor. Însă aprecierile și noile viziuni asupra omului, ca organizare perfectă a materiei inteligente, prin mijlocirea rațiunii elenistice, vor rămâne pentru totdeauna ca naturale „fiice ale Cetății”.

 

Epoca Renașterii
115 (...) Cum nu există creație ex nihilo, nici Renașterea nu putea să apară din nimic. (...) Apariția și explicarea fenomenului renascentist a fost subiectul studiului multor umaniști și istoriografi, printre alții presupunându-se că Petrarca ar fi fost unul din primii scriitori care au făcut distincție între epoca antică, anterioară nașterii creștinismului și cea modernă. El credea în renașterea unei virtus romana după descompunerea marelui imperiu și a consumării timpurilor obscure.
116 După o degenerare continuă a imperiului roman, artiștii din quattrocento fac o adevărată pasiune pentru izvoarele resurecției artistice la care asistau. Destinul literaturii latine începe să se schimbe, poezia, arta, elocința ies din decadență și se îndreaptă spre vârfuri care fuseseră atinse doar în antichitatea hellenistică. (...) După veacuri de-a rândul, studiul limbilor vechi – elina, latina, ebraica – redevine necesar, contactul cu natura redeșteaptă întreaga artă, distrugerea invaziilor barbare și furia iconoclastă creștină iau sfârșit. (...) Renașterea, această prodigioasă epocă din istoria și cultura europeană, s-a instalat fericit și omul se regăsește, ca într-o oglindă ideală, în omul de altădată, în cel antichității. De ce în omul antichității? (...) Antichitatea a fost doar unul dintre pilonii de susținere a acestei credințe [noi].
117 (...) Acum se construiește Palatul Dogilor din Veneția, se descoperă opera istorică a lui Tacitus, iar Leonardo Bruni scrie Istoria poporului florentin. (...) Pico della Mirandola, gânditorul, scrie cele 900 de teze, introduse în discursul Despre demnitatea omului, pictorii Botticelli și Giorgione își desăvârșesc opera, editorul Aldo Manuzio editează 27 clasici greci, se publică traducerea integrală în latinește a operelor lui Platon.
118 (...) Apar Durer, Cranach, Morus, Luther, Columb, Rabelais, da Gama, Holbein, Erasmus, apoi Copernic, Ronsard, Montaigne, Calvin, El Greco, Kepler, Grotius. (...) Așa se explică și un alt aspect care ne interesează în mod deosebit: în sculptură reapare „corpul clasic” și în același timp pasiunea pentru anatomie.
120 (...) Ne putem imagina cu câtă plăcere erau studiate în acele vremuri colecțiile de scrisori ale lui Cicero sau ale lui Plinius. (...) Se spune că Orfeu era văzut adesea cântând din liră și înconjurat de păsări care-l acompaniau cu trilurile lor.  
1 = Jacob Burckhardt, scriitor și istoric elvețian de limbă germană, cu lucrări de istoria artei și a civilizațiilor, autor, între altele, al Civilizației Renașterii în Italia și al Istoriei civilizației grecești.
121 Cântecele melodioase fermecau ascultătorii, atmosfera părea de paradis. Curajul de a coborî în Infern pentru a o salva pe Euridice îl transformă în erou legendar. Un Orfeu pierdut în mistere și între păsările măiastre.
122 (...) Dorința omului de acum a fost să înfăptuiască lucruri mai mari decât cele ale Antichității, în mare parte el a și căpătat conștiința de a fi izbutit în multe privințe.

 

Civilizația lumii moderne
126 (...) Nimeni n-a pus cu mai multă căldură problema echivalenței culturilor (echivalență între cultura europeanului, a slavului, a negrului sau a chinezului), pornind de la factorii stilistici care influențează plăsmuirile „teoretice” ale științei, cât și a asupra altor strructuri intime ale acesteia.
128 (...) Ca să păstrăm o cronologie în termeni de comparație, civilizația antică, mai ales cea greacă, avea în vedere umanismul în care omul era punct de plecare și nu un scop în sine, el era apreciat direct cu opera lui.
129 (...) Aproape totul este asimilat economicului, aproape toate modelele sunt reduse la homo aeconomicus, până și valorile culturale sunt puse în umbra celor materiale, „capitalul” devine unitatea de măsură a tuturor lucrurilor.

 

INCURSIUNE ÎN LUMEA CĂRȚII, A LITERATURII

135 (...) Cine n-a descoperit încă acest „viciu” este condamnat la o viață cenușie și atât de mohorâtă încât întoarcerea la înțelepciunea tragică a lui Dionysos este imposibilă.

 

Acumularea unui ocean de scrieri
137 (...) Termenul hieroglifă (din grecește: hieros-sfânt și gliphein-a grava) ne duce cu gândul la folosirea rituală pe care preoții o destinau acestor semne.
(...) Trecem peste cele fonetice, aici identificându-se în mod deosebit inscripțiile de la Byblos, scrierile feniciene, paleoebraice, alfabetele arameice, pentru a ne opri la fascinanta scriere arabă, care, după cea latină, era cea mai răspândită în lume.
138  O inscripție trilingvă – greacă, siriană, arabă – descoperită lângă Alep, atestă scrierea arabă autentică. (...) Scrierea arabă a servit și încă o face la notarea limbilor din afara grupului semitic, adică persana, turca, afgana, malgașa și unele limbi indiene. Intrăm însă și în universul grec și latin, unde inventarea scrisului este atribuită lui Kadmos, legendarul fondator al Tebei. Colonizarea zonelor din jurul Mării Negre, înălțarea de cetăți, instaurarea unei noi ordini sociale au determinat apariția scrierii folosită deopotrivă în numeroase variante locale, dar și în texte ce figurează pe vasele stilului geometric. Însăși marea Iliadă a lui Homer, perpetuează existența scrierii grecești. Evoluția continuă, scrierile elenistice și bizantine parcă urmează victoriilor lui Alexandru cel Mare, papirusurile se înmulțesc, totul înflorește. Acum apar diferitele tipuri de scriere: unciala greacă (scrierea copiștilor), cursiva (folosită în lumea afacerilor), scrierea de cancelarie (în administrația Ptolemeilor și a romanilor din Egipt), minuscula (creație bizantină). Alfabetul latin, cu cele 23 de litere, se va definitiva abia în secolul I. Imperiul roman va fi bilingv și contribuția grecească de la Atena la Alexandria va fi decisivă în planul scrierii, cu alte cuvinte civilizația romană este o civilizație elenică.

 

De la manuscrise la incunabule
138 (...) Manuscrisul sub formă de sul cedează locul cărții cu file, numită codex, iar odată cu perfecționarea acestor file din tăblițe de lemn, a apărut legătoria de cărți. Copiștii (mai ales călugării din mănăstiri) învățau limba latină, gramatica, ortografia, caligrafia și practicau această meserie-artă în scriptorium, un spațiu special aflat într-o totală liniște și izolare.
139 Horațiu spunea: „Grecia învinsă a învins pe sălbaticul ei învingător”. Scrierea latină și-urmat imperturbabil destinul cucerind întreg Occidentul.

 

De la manuscrise la incunabule
140 (...) Dar care sunt cele mai vechi manuscrise cunoscute și ajunse până la noi? (...), apoi Papirusul Iliadei și Odiseei, (..:), primul catalog al scriitorilor clasici făcut de Callimach din Cyrene Pinakes, apoi De agricultura de Cato și Retorica lui Heremium, Poemele lui Martial și Athenaion Politeia (Constituția Atenei) de Aristotel, (...). Manuscrisele cel mai vechi din România sunt Evanghelia lui Nicodim (1405), Pomelnicul Mănăstirii de la Bistrița (1407), Manuscrisul lui Gavriil de la Neamț (1439) și Mineiul lui Paisie comandat de Ștefan cel Mare (1504), apoi Codicele Vorenețean și Evangheliarul ferecat de Marcea (1519), toate scrise în slavonă, limbă folosită în slujbele bisericești și în cancelariile domnești.
143 (...) Să ne amintim de scrisoarea lui Gargantua către Pantagruel în care se face nu altceva decât un binemeritat elogiu tiparului: „Acum s-a făcut rânduială întru toate și în privința limbilor: greaca, fără de care nici un om cu obraz nu se poate socoti învățat, apoi caldeiana, ebraica și latina. (...) Lumea e plină de cărturari și de dascăli învățați, te întâmpină pretutindeni dughenele cu cărți de tot felul, încât sunt înclinat să cred că nici pe vremea lui Platon, Cicero sau Papinian învățătura nu era mai la îndemână decât astăzi...”
144 (...) Orice cercetător care se respectă, fie în domeniul umanistic, fie în cel al științei și tehnicii, nu poate face abstracție de disciplinele bibliologice (biblioteconomie, bibliografie, ex-libris, informatica documentară.).
145 (...) Vom încerca emoții deosebite dacă vom privi cu atenție paginile primelor tipărituri ale lui Gutenberg, între care singura foaie care s-a mai păstrat din Judecata de apoi sau Gramatica latină a lui Donatus sau Biblia cu 42 de rânduri. (...) Se știe că tot ce s-a tipărit între anii 1455-1500 poartă denumirea de incunabule (de la latinescul incunabulum - leagăn). (...) La Iași, doar Bibliotecile „M. Eminescu” și „Gh. Asachi” sunt deținătoarele fericite ale câtorva incunabule sub semnăturile iluștrilor Thomas d Aquino, Sf. Augustin, Piccolomini, Plutarch, Pollux, Pacioli, Aristoteles.    

 

Uneori viața imită literatura?
155 Istoria cărții semnalează apariția succesivă a acelor tipărituri care au determinat și influențat evoluția însăși a rafinamentului din lumea aleasă: (...), Astreea lui H. d Urfe, Iubirile lui Polidor sau Cleopatra (1640) a lui La Calprenede sunt doar câteva dintre mult căutatele scrieri pentru desăvârșirea educației în epocă. (...) La un moment dat Mincinosul lui Corneille face ravagii, îl urmează Racine cu celebrele Andromaca, Berenice, Britannicus, Alexandru cel Mare, Fedra și Ipolit.
156 (...) Într-o exprimare mai largă, ex-libris-ul este un fel de formulă care identifică proprietarul unei cărți, termenul tradus însemnând din cărțile mele, din biblioteca mea. Inutil să mai amintim că ex-libris-ul este unul din elementele care asigură cărții valoare bibliofilică.
157 (...) De obicei, ex-libris-ul redă numele, inițialele sau simbolul heraldic al posesorului. Exemplare din biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino și din cea a domnitorului bibliofil Nicolae Mavrocordat poartă asemenea ex-libris-uri, o etichetă pe care s-a gravat o compoziție alegorică urmată de numele respectiv. (..) Cel mai vechi ex-libris românesc este datat 1692 și a aparținut lui Calliarchi, medicul lui Constantin Brâncoveanu.

 

De la destinul cărții la simbolul lor
158 (...) Ne vom opri asupra primelor, plecând de la bine cunoscutul dicton latin habent sua fata libelli, pentru că acesta ilustrează cel mai bine unele spectaculoase oscilații ale „valorizării cărții”, expresia din urmă aparținându-i lui Șerban Cioculescu.
159 (...) Vorba profesorului cărturar Constantin Ciopraga: „Ai cioplit coloane și frize, ai sculptat cariatide și figuri votive, însă acestea nu sunt încă temple. Ele, piesele astfel pregătite, așteaptă momentul convergenței, prinderea în încheieturi, clipa când, strânse într-un asemenea ansamblu, vor spune privitorilor mai mult decât niște lucruri disparate”.
161 (...) Dihotomia clasică viață-carte apare azi ca vetustă, nu se mai pornește dinspre biografie spre operă, ci invers, dar acest lucru nu exclude legitimitatea „vieților”. Și aici ne gândim la Plutarch, autorul biografiilor de acum două mii de ani și la mult mai apropiatul de noi Andre Maurois.

 

Surprinderea realității în iluzoriul ei
166 (...) Aristotel spunea  că în vis omul judecă „precum un vegetal”, misterul visului „brodează emfatic” realitatea. 
169 (...) O, tempora, o, mores! Vremuri și moravuri de pe timpul lui Cicero, expresie de indignare, azi mai mult cu nuanță de obsesie, obsesia timpului neiertător.

 

 

SCRIITORII ȘI SENTIMENTUL NATURII

173 (...) Să ne amintim de interesul naturii umane sau de rezonabila cercetare a omului, ca parte a naturii – homo pars naturae.

Substratul natural al literaturii
176 (...) „(...) Era tot o manifestare a poetului artifex, dar, de data aceasta, Arta nu mai voia să imite Natura, ci s-o depășească, să-i opun o suprarealitate mai bogată în esențe, tocmai pentru că nu mai era doar ecoul unor date concrete, ci o construcție independentă în spirit”(1)
1 = „Câteva mituri ale poeziei moderne pe care poetul Șt. Augustin Doinaș le surprinde drept impulsuri ale „creației lumii prin verb”(Eseuri, p. 83).

Determinism și literatură
182 (...) Într-o formulare reducționistă, doctrina determinismului presupune că „toate evenimentele sunt hotărâre înaintea petrecerii lor”. Pe această temă, filozofia este într-o continuă dispută. Democrit a afirmat că materia este formată din atomi ale căror mișcări se supun unor legi fixe. Epicur pretinde că ființele umane pot declanșa singure acțiuni, alegând între ce este bine și rău. (...)
183 (...) E ca și cum ai spune că universul, prin particulele lui elementare, conține încă din imemorial opera lui Homer, filozofia lui Platon, catrenele lui Omar Khayyam sau ideile Sf. Augustin. (...) Trecerea timpului determină apariția elementelor noi, așa cum s-a întâmplat în lumea vie, când printr-un proces complex (unii îl acceptă ca misterios, alții ca științific) a dat naștere unei enorme diversități de organisme, între care și homo sapiens.

Mihail Sadoveanu în fața naturii
185 (...) „Tipul de erudiție agreat de Sadoveanu e legat în realitate de funcții practice, ca scriitor el absorbind puncte de vedere, fapte, experiențe (...)”, ne spune Constantin Ciopraga într-un capitol extrem de interesant din Propileele sale.
186 (...) Opera sa în ansamblu realizează o polifonie excepțională, George Călinescu comparând-o cu „o țiteră uriașă, cu mii de strune, toate acordate cu grijă, timp de o viață de om”.
190 (...) Paleologu Alexandru:
„(...) Natura e pentru el o „epifanie” a misterului cosmic. (...) În solitudinile rupestre evocate de Sadoveanu nu sunt numai baci cititori în stele, ci și cărturari și magi, ca cei de la Izvorul Alb sau Decheneu al XXXII lea și urmașul acestuia, Kesarion Breb, cel inițiat în „Eghipet” și trăit în sferele înalte la curtea imperială a rafinatului Bizanț. Regresiunea aceasta însemna nostalgia originarului, e trimiterea la arhe, la începuturi, la instaurarea primă a spiritului, adică a legii în lume. Nostalgia arhetipurilor este în fond anamnesis platonician și presupune mitul eternei reîntoarceri. (...)”
192 Dacă druizii celtici atribuiau crengii de vâsc calități curative și regeneratoare, Sadoveanu transformă aceeași creangă într-una de aur, dând titlul uneia dintre cele mai fascinante scrieri ale lui. (...) Iubirea transfigurată a lui Kesarion Breb pentru Cenușăreasa Bizanțului rămâne ca un ram-arc celest în eternitate să amintească despre cel mai pur simțământ uman.

  

OMUL ÎMPOTRIVA NATURII

Conflictul dintre lume și nelume
203 (...) Îi [omului modern] va veni greu, cu atât mai greu cu cât o prețuiește și o simte cu totul diferit decât o simte cu totul diferit decât o făceau Orfeu și Virgiliu, Buffon și Humboldt, Goethe și Eminescu, Racoviță și Antipa, Sadoveanu și Rebreanu...

Omul și literatura
213 (...) Nume de glorie precum Homer, Dante, Shakespeare, Goethe, Cervantes, Tolstoi, Eminescu, Rilke, Hugo, Whitman ne subjugă magnific, inițiindu-ne în marea literatură a lumii.

Omul și transdisciplinaritatea
230 (...) Dar tot „natura este cel mai bun medic și numai prin faptul că ajutăm eforturile ei mai obținem oarecare succese. În corp există un agent necunoscut care acționează pentru tot și pentru părți. Nu-i doar un scop și un efort, e o simpatie totală” (Hipocrate).

  

CÂTEVA CONCLUZII
223 (...) Este aproape imposibil ca în zilele noastre, în prezența unei cantități uriașe de informații, să mai fie un Platon, Michelangelo, Galileo Galilei sau un Newton.

 

Bibliografie
229 (...) Ciopraga Constantin, Propilee, Junimea, Iași, 1984
230 (...) Coulanges Fustel de, Cetatea antică, Meridiane, București, 1984
Delumeau Jean, Civilizația Renașterii, Meridiane, București, 1995
(...)
Dumitrescu-Bușulenga Zoe, Valori și echivalențe umanistice, Eminescu, București, 1973.
(...)
Eliade Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. E. Ș. E., București, 1988.
(...)
231 Leveque Pierre, Aventura greacă, Meridiane, București, 1987.
(...)
Vernant Jean-Pierre, Mit și gândire în Grecia antică, Meridiane, București, 1995.

„Sub zodia Statelor Unite ale Europei” (IVAN 2009)

Adrian Ivan, Sub zodia „Statelor Unite ale Europei”: de la ideea europeană la Comunitățile Economice Europene, CA Publishing, Cluj-Napoca, 2009

 

Argument
(9)  Europa ca imagine amplificată s-a cristalizat în jurul Europei creștine - a scrierilor umaniste și a reacției în fața primejdiei otomane. (...)
Ea [Europa] s-a constituit apoi ca o „imagine magnet” pentru celelalte Europe: Europa Centrală și Europa Balcanică.
Diferențele între cele trei forme de Europă, după părerea lui Al. Duțu, imaginare, subiective, acceptând doar faptul că Europa actuală a luat ființă numai atunci când aspirația către o identitate amplificată a devenit puternică datorită progresului tehnic și științific și a moștenirilor culturale ale Greciei, Romei și Ierusalimului. (...)
(...) Centrul politic al Europei s-a mutat din Roma la Bizanț, (...). (...)
Ea s-a exprimat printr-un anumit tip de solidaritate, începând cu Evul Mediu, îmbrăcând haina solidarității creștine, manifestă prin monahism, a cărei aria de exprimare pornea din Valea Nilului spre Grecia, Balcani, Țările Române, Kiev, Novgorod, Italia, sudul Franței, Irlanda.
În ciuda faptului că Europa era văzută ca o formă de continent și manifestare a civilizației antice, Oswald Spengler a remarcat diferența structurală între omul antic și omul european, îndeosebi în ceea ce privește valorizarea trecutului, a istoriei(7).
Grecul antic era profund legat de mitologie, în timp ce omul european, născut și format în Evul Mediu Timpuriu, a fost și este marcat de ideea organizării trecutului său, a identității sale spațiale și temporale.
7 = O. S., Declinul Occidentului, trad. (franceză M. Tazerout 1931), vol. I, Beladi, Craiova, 1996, p. 5-33.
Noi credem că ideea europeană, din antichitate până în secolul XXI, se poate întâlni - metaforic spus - cu solidaritatea europeană propusă, în 1950, de Planul Schuman în acest proces al trecerii de la societate la comunitatea europeană.
(12) În timp ce UE regresează din punct de vedere economic, ratând obiectivele Agendei Lisabona - de a crea cea mai performantă economie bazată pe societatea cunoașterii - fenomene mai vechi precum migrația forței de muncă și crima organizată, susținută mai ales de rețelele mafiote din statele nou intrate (România și Bulgaria), tind să arunce în derizoriu orice competență a instituțiilor supranaționale.
(13) Unii au considerat-o soft power, ce putea să ofere în gestiunea crizelor internaționale de tipul Kosovo, Afganistan, Irak printr-un model social și economic de solidaritate și prosperitate, avantajoasă unei puteri civile.

 

Gânditori, scriitori români și paradigma europeană
(27) Această lucrare [J. Burrow 2008] este utilă oricărui intelectual și om de cultură preocupat să perceapă sensurile și imaginile. despre realitatea scrisului istoric de la Herodot și Tucidide până la istoricii secolului XX. (...)
Pentru cei doi autori [D. de Rougemont și J. Duroselle], procesul construcției europene coboară până în antichitatea timpurie, considerând că identitatea europeană este multiseculară (...).
(37) Același autor [Vasile Pușcaș] - cunoscut ca negociator șef  al României cu UE - sintetiza distanța între discurs și fapte în evoluția Ideii europene și a „modernizării” românești după 1848: „(...) După „pașopt”, în locul adevăratei modernizări s-a preferat prelungire stilului și metodelor fanariote, iar când disperarea a cuprins societatea s-a apelat la soluția conducătorului străin. (...) După Marea Unire, ideea europeană s-a revigorat, dar numai până la mijlocul deceniului trei, când a eșuat într-un autohtonism care urmărea conservarea unor privilegii de castă socială, cu pretenții boierești-bizantine și discuții de cafenele pariziene”.
58 = V. P., Căderea României în Balcani. Analize, comentarii, interviuri, Dacia, Cluj-Napoca, 2000.
38 Mai mult, diversitatea estică, balcanică, a fost prezentată de unii intelectuali români ca o bogăție culturală generatoare de mesaje identitare.

 

 

Partea I Originile Europei

 

Etimologia cuvântului
(47) Socrate face foarte limpede această distincție atunci când afirmă că europenii, adică grecii, erau „autonomi” - conduși de legi și erau stăpâni pe ei înșiși, în timp ce asiaticii erau inferiori , fiindcă nu erau liberi, ci depindeau de un rege sau un despot.
48 Disputa între greci, considerați europeni, și asiatici se va relua în altă formă, în perioada romană, când Orientul, reprezentat de Cleopatra, regina Egiptului și iubita lui Cezar și Antoniu, apărea lumii romane, și mai ales anturajului lui Augustus, ca fiind o lume de sclavi și eunuci la dispoziția unui despot (91). Și în acest caz se face distincția dintre romani, văzuți ca europeni și barbari, adică asiatici.
91 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 28
(88). Aceeași părere o avea și Aristotel în Politica, atunci când afirma că asiaticii trăiesc în servitute, pe când grecii trăiau în libertate (89). Un discipol al lui Socrate, Teopomp, în lucrarea Filippi, considera că regele Macedoniei, Filip II, tatăl lui Alexandru cel Mare, trebuia să urmeze o politică „europeană” și să constituie un mare stat european opus imperiului persan (90).
88 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 27
89 = Ibidem
90 = Ibidem, 28-29
(48) Pentru a clarifica conceptul de ”Europa” am apelat la mitologie, care oferă câteva repere pentru înțelegerea semnificației cuvântului. Cu toate că părintele istoriei, Herodot, credea că adevăratul sens al numelui Europei nu va fi descoperit de un muritor, au existat gânditori care au încercat să-i găsească conotații și explicații (92)
Prima mențiune despre Europa o găsim la Hesiod , în secolul VII î. H. Ea este, potrivit mitologiei, fiica regelui fenician din Tyr, Agenor, furată de Zeus, îndrăgostit de frumusețea ei. Ea a fost dusă dincolo de Mediterană, într-un ținut care va purta numele acesteia (93).
(...) Pentru greci adjectivul eurus semnifica ceva larg, spațios, amplu și numele ops înseamnă ochi, față, viziune (95). Conform tradiției, „Zeus Europe” era Zeus ce vedea departe (96).
Cu toate că etimologia cuvântului „Europa”, remarcăm o împletire a tradițiilor cu cea grecească, termenul delimitând teritoriul din vestul continentului. (...)
92 = Denis de Rougement, Vingt huit siecles d Europe. La conscience europeenne a travers les textes d-Hesiode a nos jours, Payot, Paris, 1961, 29.
93 = Norman Davies, Europe: A History, 17-19
94 = Ibidem, 30-33
95 = Jean Duroselle, L Europe. Histoire de ses peuples, Perrin, Paris, 1992, 25
96 = Ibidem

 

 

Chestiunea frontierelor Europei: o problemă geografică sau geopolitică
(49) Noțiunea de frontieră europeană, afirma profesorul francez M. Foucher „amestecă (...), considerațiile morale - sentimentele de datorie față de țările care fuseseră supuse comunismului sovietic, a remușcărilor față de ? popoarelor din Balcani care se destrămară în lipsa asumării propriului trecut, (...).
Primele încercări de conturare fizico-geografică a Europei le întâlnim în antichitatea greacă. Hesiod (secolul VIII î. H.) a fost primul care a încercat să aprecieze dimensiunile geografice ale continentului european.
50 Conform acestuia, Europa situată la Nord de Grecia continentală, excluzând Peloponezul și insulele grecești (103). Herodot (secolul V î. H.), referindu-se la greci, scria că aceștia împart lumea în trei: Europa, Asia, Libia (104). Pentru el, Europa se prelungea în nord până la Marea Nordului, iar în nord-est până la fluviul Don (Tanais) și Marea Azov (Palus Maeotis).
Grecii și-au definit identitatea în raport cu perșii, făcând distincție între Asia și Europa. Piesa dramatică a lui Eschil, Perșii, este o mărturie în acest sens. Visul regelui persan, în care apar două femei, Europa și Asia, sunt sugestive pentru percepțiile grecilor (105).
(50) Limitele geografice europene au continuat să preocupe și după Herodot. Se cunosc nume de rezonanță ca Strabon, (...).
103 = J. B. Duroselle, L-Europe. Histoire de ses peuples, Perrin, Paris, 1992, p. 23
104 = John Burrow, A History of Histories, Epics, Chronicles, Romances and Inquires from Herodotus and Thucydides to the Twentieth Century, New York, Knopf, 2008, 15-16
105 = G. Ceaușescu, Un topos de la litterature antique: l-eternelle guerre entre L-Europe et l-Asie, Latomus, 1991, 327-341
51 El [Dante] realizează că este o difeență între Europa geografică „fizică” și Europa moral-religioasă și politică și, ca urmare, el nu poate încadra Peninsula Balcanică „nobile regiuni care este Europa” (108).
El [Dante, Epistolae] înscrie continentul în limitele date de Marea Mediterană, Marea Neagră și ținuturile nordice și Constantinopolul.
52 În 1458, Papa Pius II, în Tratat cu privire la Statul Europa, avea să fixeze limitele geografice ale Europei până în Tracia, în Balcani, unde civilizația europeană se întâlnea cu cea musulmană (109)
După cucerirea Constantinopolului (1453), limitele orientale ale continentului european au depins de două puteri care și-au disputat întâietate în zonă, Rusia și Turcia, devenind o chestiune geopolitică.
În 1517, rectorul Universității Iagelone din Cracovia, M. Miechowita a publicat un Tratat geografic, în care relua distincția făcută de Ptolemeu între Sarmația Europeană și Sarmația Asiatică, fixând hotarul Europei pe Don.
108 = Dante Alighieri, Monarchia, II, III, p. 17
109 = Norman Davies, Europe: A History, Oxford, 1996, 8
(52) Chiar dacă dizolvarea Imperiului Bizantin a însemnat și pierderea unei „Europe Orientale”, sultanii otomani, începând cu Mahomed II, s-au considerat urmașii legitimi ai basileilor. Ei au purtat titlul de „sultan al Romei” (110).
(...) La mijlocul secolului XIX, geografii georgieni și armeni au fixat frontiera de sud a Europei pe fluviul Arax, la frontiera cu Turcia și Iranul.
110 = Bernard Lewis, I Musulmani alla scoperto dell-Europa, traduzzione, Milano, Bur Storia, 2004, 36.
(54) Până în acest moment, discuțiile europene s-au purtat în jurul Europei post-carolingiene și Europei post-westfalice, rămânând în suspans probleme precum integrarea Turciei și o relație fermă cu spațiul post-sovietic.
(55) În acest caz, Europa s-a izbit de o nouă realitate geopolitică, Eurasia, conform căreia Rusia și Turcia erau definite ca puteri euroasiatice.
(56) Ea [Europa] se bazează pe moștenirea Greciei antice, a Imperiului Roman și a creștinismului.

 

Evoluția istorică a ideii de „Europa”

 

Ideea europeană în antichitate
(59) Ideea de Europa își regăsește modelul în antichitatea greacă și romană, atunci când, din punct de vedere geografic, Europa s-a conturat între două lumi: una guvernată de civilizația greacă și romană și cealaltă, văzută în afara acesteia, le monde exterieur, dominată de barbari.
128 = A. Pagden (ed.), The Idea of Europe: from Antiquity to the European Union, Cambridge University Press, 2000
E. Moutsopulos, The Idea of Europe: Its Common Heritage and Future, Paragon, 192.
R. Miles, Constructing Identities in Late Antiquity, Routledge, 1999
129 = F. Braudel, Memory and Mediterranean, Knopf Publishing, 2002
(60) Adrian Husar remarca, într-un articol referitor la ideea europeană în antichitate, că prezentul, marcat de instabilitate și de procesul globalizării, își caută în istorie puncte de sprijin. În acest context, Imperiul Roman a devenit nu numai modelul, ci și sursa de inspirație pentru protagoniștii Europei unite (130).
Un alt cercetător al ideii de Europa, Bernard Voyenne, susținea că Grecia antică a fost germenele Europei, iar Roma matricea ei (132)
130 = A. H., The Pre-History of the Idea of Europe - S. Costea (ed.), For a Stronger and Wider European Union, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2005
132 = B. V., Histoire de l-idee europeenne, Paris, Payot, 1964
(61) „Integrarea în sânul acestui imperiu (roman) implica - așa cum afirma Elisabeth du Reau - aderarea la anumite valori și acceptarea unor reguli de drept privind viața publică și viața cetății” (133). Un alt exeget al ideii europene, Remy Brague, sublinia ideea că romanii au dezvoltat urbanismul și comunicațiile, lăsând Europei o moștenire inegalabilă (134). (...)
Ladislau Gyemant, citând autori antici, considera că definiției geografice i se asociază, în antichitate, și tendința de delimitare în planul spiritualității europene (136).
Aristotel vorbea, încă în secolul IV î. H., despre popoarele Europei ca fiind pline de curaj, mai puțin inteligente, harnice și capabile să-și apere libertatea, nefiind, însă, în stare să se guverneze. În schimb, asiaticii erau caracterizați ca fiind inteligenți și harnici, dar lipsiți de vocații războinice. Gyemant crede că aceia ce au însumat ambele entități au fost grecii, care - spunea Aristotel - dacă s-ar uni, ar stăpâni celelalte popoare.
Chiar dacă putem delimita câteva trăsături distincte ale popoarelor din Europa față de cele din Asia - întâlnite îndeosebi la Aristotel și Hippocrate - acestea nu erau expresia unei opinii curente sau a unei conștiințe colective, ci a spiritului înalt al celor doi gânditori (137).
136 = L. G., Preistoria construcției europene, Cluj-Napoca, Efes, 1999.
137 = Edgar Morin, Penser l-Europe, Paris, Gallimard, p. 45
(62) Dacă la greci exista o percepție geografică a Europei, în timpul erei romane unitatea imperială a Orientului și Occidentului prevalează asupra ideii de Europa unitară. Roma, fără îndoială, prin sinteza de civilizație pe care a creat-o prin vehicularea valorilor Orientului și Greciei antice, a contribuit la nașterea civilizației europene.

  

Respublica Christiana
(63) Distincția roman-barbar va fi înlocuită cu opoziția dintre creștin și păgân. A fost un lung proces care a făcut trecerea de la Respublica Romana la Respublica Christiana.
(64) (...) invaziilor barbare, care au provocat căderea Imperiului Roman de Apus în 476 și au contribuit la adâncirea separării celor două imperii romane (141).
141 = John Moorhead, The Roman Empire Divided. The Post Roman World. 400-700, Logman, 2000
(65) Lumea occidentală creștină l-a cunoscut pe Aristotel prin intermediul lumii musulmane. (...) Renașterea europeană a fost pregătită ideologic și cultural de filozofia arabă, islamul occidental procedând la o „muncă de adaptare a filozofiei grecești la monoteism” (148).
148 = Sophie Bessis, Occidentul și ceilalți. Istoria unei supremații, București, Runa, 2004, p. 22.
(66) Divizarea Imperiului Roman a favorizat procesul de construire a identității Europei Occidentale. Ideea a fost subliniată și de Louis Cartou, care a afirmat că aceasta a rezultat dintr-o dublă ruptură: între Occidentul latin și Orientul grec și între Europa și Africa (151).
Ruptura dintre Occident și Orientul grec a fost determinată de mutarea de către împăratul Constantin a capitalei Imperiului în Bizanț (Constantinopol) și de invaziile barbare care au consacrat diviziunea politică (476) (152). Această separare politică și culturală de greci a fost accentuată de rivalitate și concurență religioasă, spiritul grec angajând creștinismul oriental spre căi foarte diferite de cele urmate de biserica romană (153).
F. Chabod considera că, deși Carol cel Mare era initulat „regele-tată al Europei” și că „Europae venerandus apex”, conținutul moral și ideologic al acestei Europe și al Ecclesiei romane era acela dat de romani, în contrapondore cu grecii din Constantinopol (154).
151 = L. C., Communautes europeennes, Paris, Dalloz, 1989, p. 8.
152 = F. Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, p. 37.
153 = Ibidem, 9-10
Philip Aries, Timpul istoriei, București, Meridiane, 1997, 92-140.
154 = Federico Chabod, Storia dell idea d Europa, Laterza, Roma, 2005, 29-30.
(67) Așa se explică concurența pe care cele două entități politice și religioase, Imperiul lui Carol cel Mare și al moștenitorilor săi, împărații romano-germani, și biserica Romei, pe de o parte, și Imperiul Bizantin și biserica creștin orientală, pe de altă parte, au angajat-o pentru controlul zonelor de la Dunărea de Jos în secolele IX-XIV.
155 = B. Lewis, The Muslim Discovery of Europe, Weidenfeld, London, 1982
Franco Cardini, Europa și Islamul. Istoria unei neînțelegeri, Iași, Polirom, 2002.
(68) În același timp, s-a produs o individualizare a Europei Occidentale, atât față de Bizanț, ce continua să reprezinte romanitatea și creștinătatea orientală, cât și față de lumea musulmană. Mai mult, așa cum arată S. Bessis, Imperiul Bizantin a rămas esențialmente oriental și a întreținut relații strânse cu vecinii săi omeiazi, apoi abbasizi, adică Orientul musulman, decât cu regatele occidentale (157). (...)
Acest proces de individualizare a Occidentului a durat câteva secole și se înscrie în limitele rupturii politico-religioase între Roma și Bizanț și descoperirea Lumii Noi în 1492, an ce coincide și cu alungarea musulmanilor din Spania (158).
Ruptura religioasă începută de patriarhul Mihail Cerularie și cardinalul Humbert, trimisul papei Leon IX la Constantinopol, a fost precedată la nivelul percepțiilor din scrierile secolelor XII-XIII și de o diferențiere între greci (bizantini), pe de o parte, și latini și franci, pe de altă parte (159). Pentru scriitorii occidentali, grecii sunt sofisticați și subtili, predispuși la trădare, în timp ce occidentalii sunt cavaleri curajoși, loiali și fideli cuvântului dat. Scriitorii bizantini, dimpotrivă, considerau Occidentalii ca fiind doritori de dominație și lipsiți de scrupule (din cauza cruciadei IV, când latinii au cucerit și stăpânit Bizanțul jumătate de secol (160).
(68) Occidentul nu era bine individualizat în secolul VII, când se năștea cea de a treia religie abrahamică, Islamul, și când regatele musulmane cuceresc o mare parte a bazinului mediteranean, locul care altădată aparținea prin excelență grecilor și romanilor.
157 = S. B., Occidentul și ceilalți. Istoria unei supremații, București, Runa, 2004, 20.
158 = Ibidem, 21.
159 = F. Chabod, op. cit., 41-42.
160 = Ibidem.
(69) În ciuda faptului că la sfârșitul secolului VIII cea mai mare parte a clerului și aristocrației romane credea într-o restaurație a Imperiului Roman, ceea ce s-a născut atunci era Europa și  nu reînvierea latinității. Asistăm, în fapt, la sinteza lumii greco-romane cu cea barbară, liantul fiind dat de creștinism.
(70) În acest imperiu [carolingian], se va structura comunitatea religioasă, morală și intelectuală care conținea amprenta antichității, (...). (...)
În ciuda dimensiunilor franco-germane, ce excludea Anglia, Spania și sudul Italiei, Imperiul Carolingian a sintetizat tradiția spirituală și intelectuală a antichității greco-romane într-o formulă nouă, europeană, (...).
(71) Argumentele istoricului francez [Le Goff sunt construite pe ideea că imperiul carolingian era foarte restrâns geografic, iar încoronarea lui Carol cel Mare de către papa Leon III era o încercare de a reînvia Imperiul Roman și „nu un proiect de viitor așa cum era destinul Europei”.
(72) Nașterea statului rus și proclamarea „celei de a treia Rome” în timpul marelui duce Vladimir (988), (...).
(73) Mănăstirile și universitățile au jucat un rol esențial în construirea identății europene, mai ales că ele au constituit creuzetele în care s-a plămădit cultura modernă, în strânsă legătură cu moștenirea antichității. (...) Drept urmare, aventura lor [cruciați] a permis redescoperirea antichității, (...)
Europa Orientală, fărâmițată în principate supuse influenței slavilor și Bizanțului, n-a reușit, din nefericire, să creeze o unitate și identitate proprie. (...) Triada formată din cruciade, mănăstiri și universități a permis Occidentului nu numai să descopere, dar și ? Europa Centrală și Balcanică.
(...) În Bizanț, cruciații au întâlnit o civilizație rafinată, avansată față de cea din Occident. Drept urmare, aventura lor a permis redescoperirea antichității, dar și descoperirea ideilor noi din Constantinopol și regatele musulmane, multe din acestea regăsîndu-se atât în prima Renaștere din secolul XII, cât mai ales în Renașterea din secolele XIV-XV.
(73) La începutul sec. XI, în Orient s-a născut o nouă dinastie ce va pune probleme atât Bizanțului, cât și Occidentului latin. Este vorba de turcii selgiucizi, care vor reuși să zdrobească statul perșilor Șamanizi și să creeze mari probleme Constantinopolului (...) Ocupația Selgiucizilor a permis suveranului lor să se declare sultan și să ia sub protecție califatul de la Bagdad și să anunțe un program războinic în Asia și Mediterana. Aici se vor izbi de rezistența califului șiit al Egiptului și de Bizanț.
(74) Înfrângerea Bizanțului de către Selgiucizi în 1071, la Mazinkert, și sprijinul cerut Occidentului creștin a dat prilejul papei Urban II, în 1095, să deschidă era cruciadelor (189), (...).
188 = Franco Cardini, Europa e Islam. Storia di un malinteso, Roma, Laterza, 1999, 43.
189 = Ibidem, 89.
(75) Din păcate, atitudinea dură a cruciaților față de Bizanț și Biserica Orientală, va conduce la o ruptură între Occidentul și Orientul european, dificil de depășit în cursul istoriei.
76  Locul mongolilor va fi luat, în scurt timp, de un imperiu care va dura multe secole, Imperiul Otoman. Paradoxal, lupta contra acestui imperiu ce distrusese Bizanțul, fortăreața de până atunci în calea atacurilor orientale, (...).
Paradoxal, lupta contra acestui imperiu ce distrusese Bizanțul, fortăreața de până atunci în calea atacurilor orientale, (...).
Evul Mediu cunoaște afirmarea unei societăți europene unificate, fundamentată pe norme influențate dreptului roman (...).
77 Evul Mediu a reprezentat sinteza între civilizația greco-romană, transmisă prin biserică, principii, norme, tehnici, învățături, fabule, imagini și (...).
78 Această sinteză va duce la nașterea omului medieval, „gotic”, care, cu o „ingenuitate” debordantă primitivă (vizibilă în artă) a asimilat formele preexistente, antice, acumulări ce vor da naștere spațiului social european.

 

Proiectele de unitate europeană

De la Respublica Christiana la Renaștere
(79) La toate acestea se adăuga pericolul otoman, care a oferit monarhiilor europene prilejul să dezvolte solidaritate politică și militară exprimate sub forma cruciadelor. Sentimentul apărării Europei în fața otomanilor este viu exprimat în scrierile secolelor XIV-XV. Pe fondul acestor schimbări, au apărut gânditori europeni preocupați de unitatea Europei în fața pericolului otoman.
(80) Cei găsiți vinovați de papă ca judecător suprem trebuiau trimiși să-și exercite capacitățile războinice la locurile sfinte, contra turcilor (205).
Ideile lui Pierre Dubois nu și-au făcut loc imediat în gândirea europeană, ele fiind reluate în secolul XV pe fondul (...) și al prezenței turcilor în Europa.
205 = Pierre Dubois, De Recuperatione Terrae Sanctae, Paris, 1300-1306.

Otomanii și Europa
82 Cucerirea Constantinopolului de către turci, în 1453, a avut un rol însemnat în afirmarea solidarității principilor creștini.
Marele dușman al creștinătății, ce va pune capăt Cruciadelor prin înfrângerea europenilor la Varna în 1444, a fost statul otoman. Moștenitori ai turcilor selgiucizi, desființați de mongoli în secolele XIII-XIV, otomanii au construit un program politic și militar (jihad) de cucerire a infidelilor creștini de pe continentul european (207). Numele de otoman vine de la primul sultan, Osman (1291-1326), suveranul care reușește să adune triburile anatoliene și să construiască un stat între Islam și lumea creștină (208). Suveranul otoman era la început investit cu titlul de ghazi  - comandant al frontierei (209), însărcinat cu „războiul sfânt”, funcție sugestivă pentru ce va însemna mai târziu Imperiul Otoman în timpul lui Soliman Magnificul (1520-1566). Misiunea lor era de a impune regiunilor bogate ale Europei religia și pacea, ordinea și civilizația.
La sfârșitul secolului XIV, otomanii avansează în Peninsula Balcanică, astfel că sultanul Baiazid I (1389-1402) îi înfrânge pe sârbi la Kosovo (1389) și supune în diferite forme Țara Românească, Bulgaria, Macedonia și Tesalia. În 1394 îi înfrânge pe vlahi și ocupă Salonicul, creând un cap de pod pentru cuceririle viitoare. Bizantinii sunt speriați și cer ajutorul Occidentului astfel că Sigismund, regele Ungariei, va construi, cu ajutorul Papalității, o nouă cruciadă la care aderă Franța și Anglia (210). În 1396, această alianță este învinsă la Nicopole. Cu toate acestea, dizolvarea imperiului bazileilor va fi amânată datorită apariției prințului turco-mongol Timur, care reușește să pună capăt domniei lui Baiazid și să refacă imperiul lui Gengis Han.
82 (...) În cruciada târzie vor fi prinse alături de Polonia, Ungaria și Transilvania, Țările Române și Albania, dând câteva nume de principi străluciți ca Skanderbeg, (...).
Cruciada târzie a permis nu numai alianța între basilei și principii creștini, dar și reluarea temei unității creștine, astfel că, la Florența, în 1439, Constantinopolul și Roma se întâlnesc într-o dezbatere privind viitorul bisericii creștine. Era tardiv, căci Constantin Paleologul va accepta, în 1446, vasalitatea față de sultanul Murad II.
83 În 1453, Mahomed II (1451-1481) va cuceri Constantinopolul și va construi un nou imperiu ce va speria Europa timp de trei secole. După cucerirea Constantinopolului, sultanii otomani s-au recunoscut drept urmași ai basileilor, adoptând titlul de „sultan al Romei”, motivație politică și ideologică suficientă pentru a dori teritoriul Imperiului Roman de Apus ceea ce făcea ca pericolul să fie resimțit de întreaga lumea creștină occidentală. De aici și reacția din secolele XV-XVI a papalității și principilor europeni față de pericolul otoman, cunoscut sub numele cruciada târzie, care a durat până în secolul XVII, când turcii au fost zdrobiți sub zidurile Vienei de regele Poloniei, Jan Sobieski (1683).
(84) La sfârșitul secolului XIV, otomanii avansează în Peninsula Balcanică, astfel că sultanul Baiazid I (1389-1402) îi înfrânge pe sârbi la Kosovo (1389) și supune în diferite forme Țara Românească, Bulgaria, Macedonia și Tesalia. În 1394 îi înfrânge pe vlahi și ocupă Salonicul, creând un cap de pod pentru cuceririle viitoare. Bizantinii sunt speriați și cer ajutorul Occidentului astfel că Sigismund, regele Ungariei, va construi, cu ajutorul Papalității, o nouă cruciadă la care aderă Franța și Anglia (210). În 1396, această alianță este învinsă la Nicopole.
(84) Pericolul resimțit de principii europeni față de Imperiul Otoman s-a exprimat prin proiecte de unitate europene. (...)
Prezentat ca o alianță defensivă a creștinității împotriva turcilor, proiectul [Podiebrad, 1464, Liga Reprezentanților Suveranilor] era în fapt o propunere de alianță făcută principilor care doreau să iasă de sub controlul Papei și al împăratului romano-german.
(85) Ideea de Europa s-a conturat sub aspect religios, Christiana Comunitas, și sub forma solidarității politicii virtuale față de pericolul iminent al penetrării turcilor în Europa Balcanică și de Est.
(...), precum poetul portughez Camoens, care vorbea în opesa sa Lusiada despre „săraca Euroă” care lupta cu „ferocele Otoman”; Battista de Monteue (Giambattista Spagnoli) ce afirma că în fața pericolului otoman europenii sunt o națiune unică, „cea a lui Christ”, și invoca unitatea popoarelor din Europa.
Erasm de Rotterdam (1467-1530), acest prim „cetățean european” prin cultura și cunoștințele lingvistice, vorbea, la începutul secolului XVI, în Elogiu nebuniei și Consultatio de bello Turcis inferendo de Creștinătate, asimilând-o ideii de Europa.

 

Umanismul și Reforma

(88) Regatul Franței va fi primul ce va încălca ideea de unitate creștină,  preferând inaugurarea unui nou echilibru european prin alianța din 1536 între Francisc I și Soliman cel Mare (226).

226 = Bernard Lewis, I Musulmani alla scoperto dell-Europa, traduzzione, Milano, Bur Storia, 2004, 52.

(89) În secolul Reformei s-au afirmat state mari - imperii - controlate de monarhi puternici ca (...) sau Imperiul Otoman sub sultanul Soliman Magnificul (1520-1566).

(90) Prezența turcilor în Europa, înaintarea lor spre Europa Centrală (cucerirea Belgradului în 1521) a contribuit la păstrarea unei forme mai modeste a ideii de unitate europeană - creștină. Această conștiință a fost exprimată de scrierile lui Jean Louis Vives (1492-1540), precum De Europae Dissidus et Belo Turcico Dialogus, (...).

 

Europa Suveranilor (secolul XVII) și a „rațiunii de stat”. În căutarea „Marii Europe”

(94) Cruce imagina o pace universală ce includea nu numai creștinătatea, ci și Imperiul Otoman, China, Japonia, Persia, Etiopia etc.

(97) W. Penn (1644-1718), quaker englez, fondator și legislator al Pennsylvaniei, publica, în 1693, eseul Essay towards the Present and Future Peace of Europe, în care preconiza constituirea unei Diete europene, compuse din reprezentanții statelor, în funcție de importanța demografică și economică. Imperiul Romano-German urma să aibă 12 delegați, (...) și, dacă Turcia și Rusia erau acceptate - câte 10 delegați (259).

259 = Pierre Gerbet, La construction de l-Europe, Paris, Imprimerie Nationale, 1994, 15.

 

Europa Luminilor (sfârșitul secolului XVII - secolul XVIII)

(101) Europa clasică se identifica cu o Mică Europă, blocată la sud-est de Imperiul Otoman (...). Statul națiune - spunea E. Morin - este o realitate originală, mai amplă decât cetatea antică, republicile sau principatele medievale și mai puțin eterogenă decât imperiul. (272).
272 = E. Morin, Penser a l-Europe, Paris, Gallimard, 1987, 49.

Evrei convertiți și identitatea modernă europeană
(107) Emanciparea unor națiuni precum cea turcă, are la bază mișcarea Junilor Turci, conduși de Mustafa Kemal, un post-maranit educat la școala născut din mișcarea de „mântuire universală” a lui Sabbetai Zevi, pornită la Smirna în secolul XVII (297). Cu toate că participanții acestei mișcări au trebuit să treacă la Islam, ei au conservat dubla identitate de evreu și musulman, fiind vehiculatorii ideilor laice și a mișcărilor de emancipare națională din Imperiul Otoman.
297 = Edgar Morin, Le monde moderne, 79-80.

 

Ideea de Europa în timpul Revoluției Franceze
(110) Ideologia revoluționară a contaminat mediile intelectuale și sociale din Europa, din Anglia până în Grecia și din Țările Române până în Italia.
(113) Astfel, Serbia (1877), Grecia (1830), România (1877) s-au emancipat de sub dominația turcă, (...).
Creșterea numărului statelor naționale europene și „trezirea” naționalităților dornice să se elibereze de sub doinația străină, au multiplicat sursele de conflict și au creat „focare endemice de război”, pe care le-au extins, mai ales, în Estul Europei, în Balcani (320).
320 = Edgar Morin, Le monde moderne, 56.

 

Europa secolului XIX. Statul național versus „Statele Unite ale Europei”
(119) Pe plan intelectual se păstrează spiritul clasic, interesul față de antichitate, două limbi de cultură (franceza și italiana) și Romantismul, ce conduce la afirmarea identității naționale prin cultură și limbă, o pedagogie națională opusă spiritului clasic greco-latin.

Europa unei mari „inginerii instituționale” și raționale în proiectul contelui de Saint Simon
(125) Auguste Comte pleda pentru crearea unei Republici continentale, care trebuia să cuprindă cele 5 puteri ale Occidentului - Franța, Marea Britanie, Germania, Italia și Spania - la care adăuga, cu titlu de asociați, națiunile Scandinave, Olanda, Belgia, Portugalia și Grecia.

  

Europa naționalităților și a statelor națiune
(128-9) Istoria relațiilor internaționale face distincție între mai multe tipuri de state: în antichitate și evul mediu au existat cetățile-stat, care aveau teritoriu restrâns, în care aglomerarea urbană beneficia de o entitate politică autonomă, precum Atena, Sparta, statele imperii tradiționale, care au beneficiat de un teritoriu extins, fragmentat din punct de vedere etnic și cultural, a căror unitate și organizare era menținută de o armată bine organizată (Imperiul Roman, ....); (...).
În unele cazuri, precum cel al Franței, satul și națiunea s-au confundat, pe când în Balcani statul a apărut înaintea națiunii, contribuind la formarea conștiinței naționale, iar în alte cazuri statul a apărut din necesitatea de a apăra comunitățile în fața imperiului, ca în cazul iugoslav. Statul „național” balcanic a apărut în urma „luptei de eliberare națională” duse împotriva celor de altă „lege” și mai puțin ca o consecință a unei lupte purtate contra unei organizări sociale ce nu mai corespundea cu realitățile trăite.
(...) Deși statul național balcanic, în care se încadrează România, a fost prezentat de protagoniștii mișcării naționale și de istoriografia romantică ca fiind împlinirea unei etnii plină de virtuți, trebuie avută în vedere și „utopia recuperării”, conform căreia s-a încercat o legătură între un stat medieval dispărut și noul stat modern. Societatea civilă în Balcani s-a constituit prin relație directă cu Occidentul și mai ales sub influența epocii Luminilor, prin contactul cu acele „societăți avansate” în care s-au dezvoltat o doctrină politică și norme clare de conduită socială.
(135) Unele elite europene ale timpului defineau națiunea pornind de la criterii lingvistice și etnice (germanii, maghiarii, românii, polonezii, sârbii), (...).
(138-9) Românii au făcut apel la originea romană, la continuitatea pe teritoriul transilvănean și, nu în ultimul timp, la dreptul primului venit. Există o producție literară în acest sens, prin intermediul căreia intelighenția românească a dialogat cu celelalte naționalități transilvănene, susținând cultura elevată a poporului român, originile latine, dezvoltând naționalismul „daco-român”, expresie a influenței herderiene în cultura română (408).
408 = Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, București, Ed. Academiei, 1972.
(142) La românii transilvăneni găsim un adevărat program de formare a unei limbi comune, care să sublinieze originea latină, program ce a condus și la exagerări (curentul latinist) (418).
418 = Sorin Mitu, Geneza identității naționale la românii ardeleni, București, Humanitas, 1997, 273-282.
(153) El imagina confederație republicană la care să participe 6 națiuni: românii, ungurii, polonezii, rușii, boemii-moravii și slavii de sud (439). Bălcescu a găsit și o limbă comună pentru această confederație: latina, în opinia sa favorabilă românilor și polonezilor, chiar dacă era conștient că era necunoscută (440). Revoluționarul român lucra la un proiect intitulat Statele Unite ale Dunării, bazat pe egalitatea dintre unguri, români și iugoslavi. Acest stat federal se baza pe principiul determinării democratice a teritoriului fiecărei națiuni constituente și pe 3 ministere comune: război, externe și comerț și comunicații (441). Această federație avea și un parlament format din 150 de membri,  câte 50 pentru fiecare națiune și care urma să se pronunțe asupra limbii federale, care ar fi putut să fie franceza, germana sau alta și asupra impozitelor, în funcție de demografie și de venitul fiecăruia dintre membrii fondatori.

„Europenismul” după 1870
(160) Europa după 1870 a cunoscut pe de o parte, (...), iar pe de altă parte, constituirea unor state naționale în Răsărit precum România, Serbia, Bulgaria ș. a. (457).
457 = J. M. Gaillard & A. Rowley, Istoria continentului european. De la 1850 până la sfârșitul secolului XX, București, Cartier, 2001, 105-288.
(161-2) S-a remarcat un proiect intitulat Die Vereigniten von Gross-Osterreich (Statele Unite ale Austriei Mari), publicat la Leipzig în 1906. Autorul era un român apropiat de prințul moștenitor al Austro-Ungariei, Franz Ferdinand (465). (...) Cele 15 state urmau a fi: (...); 8.Croația, împreună cu Dalmația, Istria croată, Fiume și insula Mur; (...) 11.Voivodina sârbească; (...).
Constituite pe baze federale, Statele Unite ale Austriei Mari urmau să aibă o putere executivă reprezentată de împărat și un guvern federal (467). Acesta din urmă ar fi urmat să fie alcătuit din reprezentanții guvernelor naționale din care câte 7 pentru Austria și Ungaria, 5 pentru Bosnia, 4 pentru Transilvania, 3 pentru Croația, Galiția estică și Galiția vestică, 2 pentru Boemia germană și Slovacia, 1 pentru Ucraina, Moravia, Voivodina, Tirol, Trieste și Țara Secuilor. (...)
(161) Se păstra subsidiaritatea pentru parlamentele naționale, a căror atribuție era de a stabili limba statului respectiv, care urma să fie utilizată și în parlamentul federal.

Europa secolului XX. Criza conștienței europene
(165) Europa lui Nietzsche este una ce se întinde de la Atlantic la Urali și în care se găsesc acele popoare ce au în comun greci, romani, evrei și creștinism.
(...) Filosoful german deplânge lipsa spiritelor libere - freies Geistes - de sorginte greacă, opuse dependenței din democrațiile de masă. (...)
Andrei Marga consideră că proiectele de unificare europeană au fost determinate de contexte istorice diferite, precum pericolul otoman, (...) (474).
474 = A. M., Filosofia unificării europene, p. 59.
(169) Principiul naționalităților a triumfat la sfârșitul Primului Război Mondial, fiind rezultatul a două neașteptate evenimente: colapsul marilor imperii (Austro-Ungar, Rus și Otoman) și revoluția bolșevică (487).
487 = Henri Hauser, Le Principe des Nationalites, Paris, 1916, 1-7.
(170) Statele Antantei au acordat sprijin comitetelor naționale ale emigranților cehi, croați, sârbi, polonezi și români, (...) (491).
491 = P. Renouvin, Histoire des relations internationales. Les crises du XX e siecle, vol. VII 1914-1929, Paris, 1957.
(173) Conștiente că principiul autodeterminării naționale nu putea fi aplicat abolsut, Marile Puteri au impus la Conferința de Pace unor țări succesoare Monarhiei Austro-Ungare semnarea unor tratate privind protecția minorităților (499). Din păcate, sistemul de protecție a cunoscut o extensie mică, fără a urma principiul egalității juridice a statelor (500). Acest sistem a fost impus unor state ca România, Cehoslovacia, Polonia, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, Grecia, Albania, care răspundeau în fața Societății Națiunilor de protecția drepturilor culturale și religioase ale minorităților de „limbă, rasă și religie” de pe teritoriul lor. Era evident că un astfel de tratat al minorităților producea o limitare a suveranității acestor state. (...)
Pablo de Azcarate constata faptul că principiul naționalităților a stat la baza unificării Serbiei și României, dar ideea de a aplica riguros acest principiu s-a dovedit himerică, deoarece era foarte greu să se găsească teritorii compacte din punct de vedere etnic.
499 = Marc Mazower, Le ombre dell Europa. Democrazie e totalitarismi, traduzione dall inglese di S. Minucci, Milano, 2006, 62.
500 = Ibidem, 64.
(174) Iugoslavia conținea 525.000 germani și 450.000 unguri (501).
501 = M. Mazower, League of Nations and National Minorities, Washington, Carnegie Endowment of International Peace, 1948.
C. A. Maccartney, National States and National Minorities, London, Oxford University Press, 1934, 515-526.
(175) Dreptul naționalităților, în concepția președintelui american [Wilson], însemna și protecția indivizilor minoritari în cadrul teritorial al statelor noi create sau întregite (Serbia, România), rațiunea fiind stabilirea unei justiții imparțiale.
(179) Aplicarea principiului naționalităților prin autodeterminarea națională a unor grupuri etnice a permis realizarea unor state națiuni - după modelul voinței generale de tipul „contractului social” al lui Rousseau - precum Polonia, României și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în interiorul cărora majoritatea națională s-a contopit cu ideea de stat (507).
157 = George Soutou, op. cit., 191.
(180) (...), Paul Valery (1871-1945), care considera că fundamentele Europei erau Grecia, Roma și iudeo-creștinismul;  (...).
(181) (...) Salvador de Madariaga - în opera căruia cele două surse, greacă și creștină, erau complementare, (...)

Aristide Briand și ideea de „Uniune federală Europeană”
(186) (...); alte țări s-au pronunțat pro și contra admiterii Turciei și Rusiei (529).
G. G. Mironescu, reprezentantul României la Societatea Națiunilor, considera că înainte de a se construi Europa federală era nevoie să se pornească de la „antantele regionale” ca Mica Înțelegere (530).
529 = Pierre Gerbet, La construction de l Europe, Paris, 1994, 39.
Elisabeth du Reau, L Idee de l Europe au XX e siecle. Des mythes aux realites, Paris, Complexe, 2001, 110-113.
530 = George Ciorănescu, Românii și ideea federalistă, București, 1996, 115.
(187) Un continuator al ideii unității europene a lui Aristide Briand a fost Andre Tardieu. Conștient de pericolul german, Tardieu a înțeles necesitatea construirii unor alianțe ale Franței cu statele din Europa danubiană și, mai ales, cu Mica Înțelegere. Planul lui Andre Tardie era construit pe ideea unei Europa dunărene. El propunea în 1932 o uniune dunăreană formată din România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria și Austria (531). Ea se baza pe tarife vamale preferențiale și reciproce, fiind o uniune agrară ale cărei produse trebuiau absorbite de Europa Apuseană, așa cum sugera F. Delaisi.
(...) Maniu propunea crearea unui nucleu central european format din Cehoslovacia, Austria, Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Grecia și România.

Europa hitleristă: „fortăreața Europa”. „Noua Europă”
(194) Această „unitate europeană” pornea de la un nucleu constituit dintr-o Germanie Mare (...); țări satelite (Ungaria, Slovacia, România, Bulgaria, Croația); „Guvernământul general al Poloniei”, „Guvernământul general al teritoriilor din est” și „Guvernământului general al Ucrainei”; teritoriile ocupate aflate sub comandă militară (Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, zona ocupată a Franței, Iugoslavia și Grecia fără părțile cedate Italiei) (560).
560 = J. B. Duroselle, L Europe..., 553-554.
(195) Hitler administra teritoriile cucerite cu 3 organisme:
- (...)
- Zivil Verwaltung (administrație civilă), bazându-se pe minorități germanofile sau partide naziste (...; ustașii lui Ante Pavelici; ....).
- (...)

Ideea de unitate europeană în cadrul Rezistențele europene
(200) Reuniți la Geneva, în primăvara anului 1944, reprezentanți unor mișcări de rezistență din Franța, Italia, Norvegia, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia și Germania dădeau publicității, în iuie., documentul Declarația rezistențelor europene în care se pronunțau pentru o uniune federală a țărilor europene (582).
582 = Declaration des resistances europeennes http://www.franceeurope.org/pdf/declaration_resistances.pdf ; D. Rougemont, op. Cit., 406-7.
(204) La aceste inițiativă s-au adăugat preocuparea unor guverne occidentale pentru organizarea Europei postbelice: (...), acordul greco-iugoslav, (...).