Szilagyi Sandor, Mozaic bucureștean,
în Kantor Lajos & Salat Levente (eds.), „Cumpăna. Antologia revistei de
cultură „Korunk”” 1/1990-1992, Cluj, 1994
213 (...) Sunt mulți care cred – românii aproape fără
excepție – că afinitățile și legăturile mai strânse cu cultura franceză se
datorează numai și numai latinității. Tare mă tem că acest lucru nu este
nici pe departe atât de simplu. Se pare că din anumite motive – de temperament?
De felul de a privi și a trăi viața? cine știe? – în Balcani, dintre
toate culturile occidentale cea franceză este cea care se împacă cel mai bine
cu sistemul local de valori. Turcii, de exemplu, nu vorbesc o limbă latină, nu sunt înrudiți în
nici un fel cu francezii, și totuși, cultura occidentală ajunge la ei prin intermediul
celei franceze. Împăratului August în turcește i se spune „Ogust”,
geologiei „jeoloji” șamd. N-am văzut în viața mea o imagine mai nimerită
pentru a ilustra în esență ideea de „Balcani” ca aceea dintr-o ilustrată din
Istanbul, înfățișând un colț de stradă aglomerată, cu un magazin tip bazar,
într-o clădire înaltă, cu o firmă cât două etaje, indicând pe verticală numele
magazinului: ȘANZELIZE. Ei bine, asta e esența Balcanilor, scurt
și concis.
214 (...) Trebuia să-i vezi, să-i filmezi pe acești
oameni cum stăteau acolo, având pe față cel puțin două mii de ani, stăteau și
tăceau cum tăceau probabil ciobanii greci în epoca homerică, când
unul dintre ei a pomenit de Moirele care torc necontenit firul vieții
muritorilor.
De două mii de ani tot asta spun. Între timp a venit
creștinismul, ortodoxia, apoi comunismul, au trecut peste ei parcă nici n-ar fi
existat: soarta lor e determinată în continuare de străvechiul destin balcanic,
de Moire, de ursitoare, de fatalitate.
Putea crede oare cineva în mod serios că în noaptea de
22 spre 23 decembrie 1989 acești oameni se vor transforma ca prin minune în
niște democrați occidentali?
Dar să mai rămânem la Homer. Înainte de a mi se
întâmpla cele povestite adineauri, fiind redactor la Editura Kriterion, mi s-a
încredințat pregătire pentru reeditare, în limba maghiară, a epopeii „Odiseea”.
215 Eu cunoșteam deja textul, deci m-am gândit că
parcurgerea lui îmi va fi mai de folos dacă voi urmări în mod conștient formele
arhaice ale interacțiunilor umane: cum se salută oamenii între ei, cum
mulțumesc pentru ceva, cum anume cer ceva unii de la alții etc. Citită cu acest
scop, „Odiseea” s-a dovedit o lectură extrem de instructivă. Cu cât am
înaintat mai mult în lectură, cu atât mai profund am avut impresia că cele
observate îmi sunt oarecum străine sub mai multe aspecte, dar în același timp sunt
și foarte cunoscute. N-am reușit să identific sursa asemănărilor până când,
brusc, am început deodată să aud în românește cuvintele personajelor. Totul a
devenit clar ca bună ziua: exact asta poți auzi la tot pasul în București.
Aproape cuvânt cu cuvânt. Mai mult, în „Odiseea” am găsit un exemplu tipic până
și pentru faimoasa șmecherie bucureșteană: atunci când Telemah, fiind în
căutarea tatălui său, își rămas bun de la înțeleptul Menelaos, care l-a
găzduit o vreme (în treacăt fie spus, Menelaos nu e un ștrengar oarecare, ci un
bărbat ilustru, care se bucură de respectul întregii comunități), acesta din
urmă îl oprește din drum, și conform mentalității de bucureștean autentic,
zâmbind probabil viclenește și trăgând cu ochiul, îi zice: Stai nițel, băiete,
că facem altfel. Eu sunt un om cunoscut și respectat peste tot, ia să vin și eu
cu tine, că dacă mergi cu mine, ai să vezi că nimeni nu te lasă să pleci mai
departe cu mâna goală, să vezi numai cum o să te umple cu daruri și bunătăți!
Iată de ce nu m-am mai mirat defel când am citit mai
târziu că atunci când la Paris au apărut primele povestiri ale lui Panait
Istrati, criticii francezi au constatat stupefiați că a apărut un scriitor
ciudat, coborât printre noi tocmai din epoca homerică.
(„Korunk”, 7/1991)
Szilagyi Sandor (1948) – lingvist, profesor Universitatea
„Babeș-Bolyai”, Cluj
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu