Generația irosită (BRUCAN 1992)

Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, ed. II, Universul & Calistrat Hogaș, București, 1992, 272 p.

 

 

Introducere

(5) (...) URSS dobândind până la urmă 90% din România, iar Marea Britanie 90% din Grecia.

(6) (...), iar URSS l-a lăsat pe generalul Marcos și trupele sale revoluționare să se sfârșească, din lipsă de hrană și muniții, în munții Greciei.

 

 

II. Originea revoltei sociale: tatăl falit

(17) (…), iar la promenada de seară pe Calea Victoriei echipaje elegante, cu armăsari focoși, ale vechilor moșieri, cu nume mai curând grecești decât românești, (…).

(18) (În liceu se făceau atunci șapte ani de latină, doi de greacă veche și 2 limbi moderne, franceza și germana).

 

 

IV. Credință în Stalin

 

Stalin decide între Ana și Dej

(61) De fapt, se relua, în condiții istorice noi, vechea tradiție din cadrul imperiului otoman, când candidatul la domnie în Țara Românească sau Moldova trebuiau să meargă la Înalta Poartă, la Istanbul, pentru a fi „unși” ca domnitori. Înalta Poartă era acum Moscova.

 

„Sentimentalnâi celovek”

(70) Rămânea împletirea organică cu spionajul și trădarea în slujba imperialismului, fără de care devierea ideologică n-avea sens și nu se putea subvenționa.

 (…); în Albania, Koci Xoxe, fost ministru de interne și vicepreședinte de consiliu, (…).

 

 

VI. Cele două fețe ale societății comuniste

 

Stilul activistului de partid

(106)  Unul din lăudătorii lui Ceaușescu își bătea joc de stilul lui Gheorghiu-Dej și climatul pe care acesta îl genera, caracterizându-l ca un „calm olimpian”, însoțit de o „lentoare a acțiunii, amânare și tergiversare a hotărârii.”.

 

 

VIII. Cuplul agramat: Ceaușeștii

 

„Prima doamnă” în blană de nurcă

(137) Fiecare vizită se lăsa cu noi „indicații” care schimbau mereu forma și dimensiunile palatului – de la coloane, la început dorice, apoi ionice și din nou dorice, (…).

 

De ce a durat atât de mult?

(157) Aici s-ar putea adăuga că, din punct de vedere istoric, democrația modernă, spre deosebire de cea veche, simbolizată de Atena, este esențialmente un fenomen urban.

 

 

Aghiotant la trei miniștri ai Apărării: Milea, Militaru, Stănculescu (BARBU 2000)

Alexandru Barbu,  Aghiotant la trei miniștri ai Apărării: Milea, Militaru, Stănculescu, Ion Cristoiu, București, 2000, 173 p.

 

 

(41) În toamna anului 1988, generalul Milea a făcut o vizită în Iugoslavia, la invitația omologului său, și acolo a aflat că ofițerii sârbi se plâng din cauza lipsei de locuințe, situație care se întâmplă acum și în România.

 

V. În preajma Revoluției

(62-63) (...) Alte date interesante erau cuprinse în cele două telegrame transmise de atașatul militar român la Belgrad, care relevau, la rândul lor, informații care trebuiau să îngrijoreze pe orice român. În una dintre acestea, colonelul Dumitru Manea relata o convorbire cu un general-colonel în rezervă iugoslav, care făcuse o vizită în Ungaria. Acesta îl informase că, în urm unor disc. cu generalii unguri, a aflat că, împotriva României se organiza un complot internațional, care urma să se declanșeze prin demonstrații și mișcări de masă ale minorității maghiare, împreună cu Biserica Catolică și alte minorități, urmând a fi atrași și românii.

 

(127) S-a făcut tam-tam pe chestia cu vilele de protocol de la Snagov și din bulevardul Primăverii. Ca unul care am avut ocazia să merg în vizite peste hotare cu miniștrii Apărării, pot să certific că peste tot am întâlnit așa ceva, începând cu Bulgaria și terminând cu Nigeria sau Turcia (să nu mai vorbim despre condițiile din Coreea de Nord sau R.P. Chineză, care sunt mult superioare oricărora din statele occidentale).

 

(148) În vara anului 1993, chiar a făcut [generalul Ștefan Gușă] o vizită la invitația omologului turc, comandantul armatei din Istanbul.

 

(161) Imediat mi-am dat seama că am fost inspirat, pentru că Stănculescu a început să-și invite omologii din Ungaria, Polonia și Bulgaria la el în apartament [Moscova, iulie 1990, CAER], pentru discuții între patru ochi, așa că eram acoperit pentru orice fel de „tratație”.

 

Bivuac (ZACIU 1974)

 Mircea Zaciu, Bivuac, 1974, Dacia, Cluj, 246 p.

 

 Spiritul pașoptist

(7) (...); el [poetul] trebuie să redobândească în lumea modernă „influența ce avea în antichitate” crede și Bolliac: (...).

(8) Ideea de clasicitate se modifică: „clasici” sunt scriitorii al căror izvor este viața cetățenească (G. Bariț), apelul la exemplele antice (...) nelipsind.

(9) Pașoptiștii au în vedere și influența negativă a literaturii, când sfera restrictivă a înțelegerii conceptului se manifestă în forme conservatoare (un cronicar, Nicolae Costin, denunțase puterea de corupție a unor stihuri ovidiene; G. Bariț releva echivocul altor scriitori romani ce zugrăveau „stricăciunea” cu o „înverșunare și amărăciune dinăuntru”, dar și cu o anume voluptate „născută din nedescrisa demoralizație”).

 

 

George Călinescu și obsesia Occidentului

(18) Reminiscența creează iluzii optice, adevărul spații bovarice: (...), Histria e „Pompeiul greco-roman”, (...).

(61)Despre un anume „Olimp” universitar, observat fără menaj.: „Sunt conferențiari digresivi, care ocolesc subiectul atât de mult, încât rezultatul e mai curând o circumferință decât o conferință”.

 

Alte obsesii călinesciene

(21) „(…) Și-apoi peste acel burg care ar fi Târgoviște (…) și din bălăriile unei câmpii de șes calcaros ies mai târziu ulițele pestrițe ale unui oraș oriental, prin care înoată butcile unor boieri cu calpac în cap și mătănii pe mâini”.

(23) Teatrală, dar în alt sens, e Brăila, populate de personalități  pletorice, mediteraneene, cu scântei malițioase, „dar placizi, contemplativi, ca și urmărind corăbii în larg”. Impactul orient-occident distruge și aici iluzia unor scene pentru o posibilă „commedia dell arte”; (…) casele mici sunt „în stil italian levantin, în stil grecesc dacă vreți și tema lor este o explorare geometrică în alb”, dar atmosfera rămâne placidă, eroziunea temperamentului prin melanholie orientală e vizibilă în lentoarea gesturilor și înclinația spre înfloritură.

(23) Valurile tulburi de istorie îneacă arhitectura coloanelor zvelte de la Ulpia Trajana, din culisele antichității, (...), se mai recunosc doar fragmente, integrate pietrei barbare, lutului friabil, construcții eteroclite. La Densuș, o biserică zidită din resturile de la Sarmizegetusa, ascunde o stelă romană, descoperită cu o tresărire de nostalgie după un decor pur.

(24) Iubitor al deghizării, savantul s-ar dori înveșmântat în mătăsuri orientale, (…).

 

Ceva despre Camil Petrescu

(26) E greu de explicat de ce reeditarea scrierilor lui Camil Petrescu au ocolit memorialul de călătorie Rapid Constantinopol – Bioram, apărut în 1933. E drept că nici autorul nu pare să se mai fi interesat de aceste note de călătorie luate oarecum a contre–coeur după un voiaj de numai o săptămână, întreprins după mult ezitări, pe țărmul Bosforului.

(27-30) Intrând în Bosfor, călătorul e prins în capcana peisajului etajat ca într-o miniatură orientală, în beția fantastică a culorilor și a mirajelor de linii sfărâmate. Sentimentul e de înaintare în „nefiresc”, de încălecare a zonelor „basmului”, epitetul abstract rămâne singur să suplinească „berechetul de culori și forme”. Priveliștea e „fantastică”, „uluitoare”, „fabuloasă”, „unică și copleșitoare”, „zguduitoare”. Frecvența unor vocabule ca „via”, „vedenie” (interiorul Sfintei Sofii e „o vedenie de galerii”, bolți circulare, amvoane, firide ascunse ; la Rumeli-Hissar, „vedenia cu lumină tare și culori fabuloase era ca dintr-un basm asiatic, ca într-un câmp de luptă între șahi și mongoli”) amplifică starea onirică: „De trei zile parcă e o plutire în ireal”. Însă îndată și eschiva ironică, întoarcerea la o realitate funcțională și lucid delimitată: „Cred că e de prisos să descriu Stambulul pentru franțuzii și nemții care nu l-au văzut.” (...) ; vizitarea unei moschei, oricât de celebră, e abandonată în favoarea unei hoinăreli (...). prilej pentru definirea unui crez estetic ce neagă decorativul, calofilia, virtuozitatea acrobatică a formelor (senzația e de „gol”, de „vid”), frumosul nu ține de esența artei, deși farmecul lui poate fi amețitor, așa cum se întâmplă de pildă aici”, fuziunea bizantino-orientală rămânând „un exemplu de sterilitate menit să provoace melancolie”. Pentru modernul Camil Petrescu refuzul vine și dintr-o replică organic latină, solidară cu umanismul occidental, dispus să urmărească cu prețul oricărui sacrificiu năluca „adevărată a cunoașterii”. (...) Ieșirea din miraj: „Să rezistăm deci splendorii și subtilității bizantine, să rămânem fără uimire în fața virtuozității și diversității ei în fast, să ne sustragem nălucirilor acestui trecut oriental plin de ispite de tot felul să ne refuzăm farmecul acestei patrii a politeții”. (...) Aluzie, în același timp, la tentația de „pitoresc balcanic” a unei orientări în literatura momentului, față de care cel obsedat de jocul major al ideilor își manifesta și în acest mod neaderența. Refuzul acelui Levant de stigmat istoric se justifică și prin reacții atavice, căci Țarigradul e „cetatea în care s-a plămădit prin subteranele atavismului soarta mea”. Dincolo de viziuni feerice, o întreagă istorie trezește crisparea: „(...) În Bucureștii cu căsuțele lui de lemn, cu poruncile crunte de la Agie, cu răzmerițe, unde de altfel Vodă însuși se putea în câteva ceasuri trezi cu un petic pe umeri și pe urmă legat cu toți ai lui și dus să fie belit în cutia de la Șapte turnuri, <soarta omului>  era mai ocultă și viața mai bântuită de năzăriri. Vreo îmbrățișare de sânge și blestem a vreunei grecoaice lascive putea smulge aici, prin culcușurile acestui Stambul, o iradea care acolo la noi să devie nenoroc, închisoare și mormânt”. permisă ca o superficială incursiune. Într-un peisaj geografic, cartea ia o neașteptată turnură de meditație istorică, filosoful luând pe nesimțite locul contemplației euforice. Nu sunt absente totuși evocările concret plastice ale monumentelor, Hipodromului, grădinilor Seraiului, pădurilor de chiparoși de la Scutari, a cimitirului de la Eyub, a vestigiilor artei grecești în tristețea mortuară a muzeelor, nici observația sociologului asupra celebrului bazar („basmul mincinos”), a cafenelei, a mișcării cotidiene a străzilor ce trădeaza „europenizarea” sau despre intermezzoul nocturn–turistic al localului unde se prezintă milenarul „joc al pântecului”. Fără nimic licențios, cu detașarea descifrării sensurilor ancestralului dans oriental, Petrescu reușește aici o pagină de virtuozitate stilistică, dublată de ochiul prozatorului psiholog care înregistrează reacțiile publicului. Niște doamne puritane au considerat acest capitol scandalos, cnd el nu este decât un frumos apolog al „sufletului dansului”, exprimând una din esențele – vii și astăzi – ale artei răsăritului (...).

 

 

Bazaconii

(36) Totul era să fie identificat personajul slavician între atâția „lotri” câți colindaseră potecile și pădurile anticelor „Partes”.

 

Encomion

(58) (…) sau în orientarea către clasicism a învățământului, într-o vreme când în drum era zgomotos contestată, fără responsabila calculare a consecințelor. Ce însemna pentru Bogrea fundamentul clasic al  educației naționale exprimat în articole polemice Pentru învățământ clasic, Reflexii asupra clasicismului, dar și în  însemnări disparate,  măsurând semnificația procesului pentru un popor ce-și scrutează necesar rădăcinile latine. „Unde am fi, dacă umilii dascăli de la Blaj n-ar fi stat să descifreze zăbavnic, la luminile Romei, trecutul național, urmărind cu ochi înduioșat și pios, în palimpsestul sufletului românesc străvechile linii romane...?”(...)

(59) Înțelegem și uimirea celui care observa încă din 1910, în vremea studiilor în Germania, „ce muncă intensă se cheltuiește pentru înțelegerea antichității clasice și, în special a celei latine, aici, într-o țară nelatină!, și în altă țară, tot nelatină, Anglia”. (...) Răstălmăcirilor orientării clasice propuse, el le răspunde programatic: „Nu clasica uscare și prăfuire a suflatului , migăloasa autopsie a textului mort – ci pulsul veșnic al vieții fără de moarte care e închisă în operele antice, asta interesează pe filolog”. Sau în aceeași intenție: „Nu antichitatea clasică în sine, pentru ea însăși, ci antichitatea pentru prezent, (...)”.

(59) (...) iată sensul – extrem de actual – desprins din paginile lui Bogrea, acelea unde el vedea în Vergilius „un antic vrăjitor cu suflet modern”, (...).

(60) Răsturnând butada asupra lui Virgil, ceea ce el făcuse pentru a-l defini pe marele său dascăl german Wilamowitz, efigia i se potrivește integral: el era un asemenea „vrăjitor mod. cu suflet antic”. În această ipostază ne apare Bogrea atât în (...), în opțiunile rostite în tălmăcirile din Catul, Anacreon, Sappho, Pindar, Bacchilides (unde nimerește un involuntar accent arghezian, plin de prospețime, în Cupa de argint), cât și în capitolul recreativ al aforismelor și epigramelor. Pătrundem aici într-o zonă ce nu i-am fi bănuit austerului filolog, serbarea cuvintelor-foc de artificii, (...) pronunțând , în maniera epigramatică antică, sentințe memorabile.

 

Densușienii

(63) Cine a văzut strania biserică din Densuș, rămâne sub impresia artistică a sfărâmăturilor de pietre romane, luate din vechile temple, palate civile, amfiteatre și amestecate într-o nouă arhitectură, al cărui lut era dacic.

(65) (...) Densușianu întemeiase în 1874 „Orientul latin” la Brașov, defrișând terenul scrisului românesc din Transilvania spre „realismul poporan ” al viitoarei „Tribune”.

(67-8) Aron, „dacul cu părul și barba colilie”, neînduplecat și îndușmănit cu toată lumea (1), continua la catedra din Iași o tradiție „romană”, încă vie în amintire, a lui Simion Bărnuțiu. (...) Astfel, el se arunca în torentul de uitare al clasicității, excelent cunoscător al literaturii antice, vorbind latina „cu iubire”, ca și cum ar fi celebrat la un altar al strămoșilor. Nicolae, fratele lui, (...) era și el un „roman” în care trăia mai mult „o neînvinsă încăpățânare dacă”.

 

Derivă și corectare

(71) Romanul [G. Mihăescu, Zilele și nopțile unui student întârziat] debutează cu un topos cunoscut în istoria prozei românești (inaugurat de D. Zamfirescu în Lume veche și lume nouă, prezent și la Delavrancea în Paraziții, I. Agârbiceanu, în Legea trupului, la Sadoveanu, Brătescu-Voinești sau la Cezar Petrescu): o „educație sentimentală” în gen flaubertian, dar al unui Flaubert balcanic.

(72) Procesul începe târziu, prin admirabilul monolog al Arinei [G. Mihăescu, Zilele și nopțile unui student întârziat], care, făcînd fiziologia „secăturii” sociale, spune: „(…) Printre, desigur, câteva exemple solide și serioase, printre câteva exemple superioare, privește imensa desfășurare a majorității: câtă superficialitate, cît orientalism, câtă lene și cât tembelism, câtă necinste și incurie…(…)”.

 

 

Conversațiuni epistolare

(89) Un „roman” pasionant sunt scrisorile lui H. Rădulescu adresate lui G. Bariț, C. Negruzzi, C. D. Aricescu, I. Ghica, Gh. Magheru, N. Pleșoianu, C. Tell, Gr. Pleșoianu, I. D. Negulici, emigranților de la Brusa ș.a.

(89) Micul op devine expresia secretă a unei staze biliare, eliberată prin sarcasm: „Câte îmi scrii despre greci și-au aflat locul în Impresiile unui proscris. Cred că ți-am brodit cugetul și îți va plăcea”, îl anunță pe Tell. [Ion Heliade Rădulescu]

 

Cenotaf pentru „Junimea”

(124) „Ce dăscălescu? Cuvântul e straniu, dar îl privesc ca de origine elenă, deși latinitatea trebuie a fi norma absolută în formațiunea limbei noastre neo-romane. Voi răspunde doar că dăscălesc tinerele domnișoare care se prepară la grelele și serioasele sarcini ale familiei pentru a le face demn de străbunele noastre, demne de a figura lângă Lucreția, Virginia, Agripina și celelalte.”

 

 

Marta Bibescu

(133) (…) Marta Bibescu, descendenta Mavrocordaților, (…). Născută în 1886, fiică a lui Ion Lahovari, (…), Marta era  - după mamă – coborâtoare a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul.

(...), iar în 1913 Alexandre Asiatique ou l Histoire du plus grand bonheur possible, reconstituire insolită a vieții lui Alexandru Macedon  prin prisma surselor orientale, rod al unor minuțioase cercetări la Bibliotheque nationale.

(134) Prozatoarea se impunea prin rafinamentul emoției și stilului fastuos, impregnata de un lirism ce trăda, prin cromatică și nostalgie, rădăcinile sale răsăritene. Din aceste aluviuni depărtate se distilau, în povestea stranie a Papagului verde ori în evocarea exotică a lumii Orientului antic, (…)

 

Poezie și confesiune

(141) O călătorie pe mare îl indispune prin obligația „profesională” a descripției, teroare remarcată deunăzi și la Camil Petrescu în Rapid Constantinopol-Bioram, protestul având un resort identic: „Quel metier que de ne pouvoir regarder la mer sans y voir des...mors!”

 

Kos Karoly

(145) În timpul primei conflict mondial, o bursă a Institutului maghiar din Constantinopol de sub direcția istoricului artelor Hekler Antal, îi lărgește pe neașteptate orizontul, prin revelarea artei răsăritene. Mirajul Orientului (și reabilitarea lui, într-o manieră frecventă și în literatura românească) străbate pagina monografiei istorice despre Stambul (1918).

 

Infernul literar

(148) Un scriitor cunoscut pentru spiritul astuțios, se plângea totuși că vechii zei (literari) se duc, alții nu se arată, ori sunt încă în stare naturală, „satiri sălbatici”, dintre care nu se știe dacă va apărea un nou Jupiter olimpian.

(150) La rându-i, V. Hugo e un Polifem („Ulise, orice ar face, rămâne un om; Polifem e un animal”); sufletul lui grosolan e un Barbar energic și viclean trecut prin Imperiul târziu. [Saint-Beuve]

(152) La rându-i, Beranger spunea despre Cousin  că nu-i decât „un lacheu al lui Platon”.

 

Reversul medaliei

(156) Recepția academică e „le sacre de V. Hugo”, discursul e ciclopeean, „un răget în Coliseu, sub Domițian”. [Saint-Beuve]

 

Emil Isac sau neînțelegerea

(164) În „salonu roșu”, glasul invoca „duhul strămoșesc”, al unei energii descătușate, cu (…) umaniști admiratori ai lui Ptolemeu (…). (…) (…), însuși spațiul modest în care se mișcă e transfigurat literar ( „Toamnă, gondolări pe Someș, făcând din Cluj Atena, (…)).

 

Un clasic între moderni [Camil Petrescu]

(172-3) (...) Or, spiritul clasic nu acceptă „moda”. Scriitorul cel mai acuzat de a fi cedat tentației tehnicii proustiene și gidiene aflate în vogă, denunța „flatarea gustului public”, pledând pentru „disciplinarea și educarea lui”, deci pentru reintegrarea în normă. Este singurul mod de a crea durabil și esențial, efort definit mai târziu de G. Călinescu drept una din trăsăturile fundamentale ale clasicismului. (...) Cei vechi aveau „o dragoste aproape pătimașă, dragoste exclusivă pentru literatură. Și cinstit mărturisită, spre deosebire de aerele de amanți degajați pe care și le dau cei tineri de azi, ca să se creadă că literatura e cea care moare după ei. Oricât de înverșunată ar fi critica noastră, trebuie să mărturisim că au iubit mai mult și mai frumos scrisul, chiar când l-au înțeles așa cum nu vrem noi, cei care ne-au precedat”. Se rostește aici prestigiul întâietății (altă trăsătură „clasică” , în accepțiunea lui A. Marino), subliniată prin devoțiune, dezinteres, bună-credință. (...)

(176) (...) Criza spirituală postbelică se explicată prin resurecția misticismului, amplificarea freudismului (cu corolarul unei „literaturii pansexuale”), invazia filosofiei orientale, neîncrederea în valorile perene ale Occidentului (identificate într-o viziune clasică, umanistă, raționalistă), interpretarea eronată, dizolvantă, prin reacțiile antilogice, dată bergsonismului  etc. Această „psihoză” s-a repercutat și asupra realității literaturii autohtone: „am avut și noi parte de un larg val din fluxul mistic, tradus fie sub forma strict religioasă ortodoxă (...), fie printr-o literatură freudiană”, ba chiar prin apelul la un „istorism mistic”, agitat din străfundurile noastre tracice”. Ținta era, în toate cazurile, „gândirea greco-latină” suspectată de „bătrânețe precoce”.

 

Treptele inițierii [Z. Stancu, Pădurea nebună]

(183) (...), iar tulburătoarea apariție a Urumei, amintind patima amanților antici și muzica macedonskiană din Thalassa semnifică edenul pierdut.

(184-5) Eroul nu se mai află în (…); nici măcar în sfidare juvenilă a unei odiseei balcanice, unde dialogul cu moartea  fusese un simplu „joc” premonitoriu. Acum, Ulise se întoarce în Ithaca. Definitiv, ca într-o matrice fără răspuns.

 

Paradoxul inaccesibilității

(192) (…) Există așadar pericolul ca dificultatea înțelegerii unei poezii (în fond, o chestiune veche cât vârsta artei însăși, căci nimeni nu va pretinde că Sofocle e mai „simplu” decât un autor contemporan)  să fie intervertită în obscuritate deliberată, voită.

 

 

Terra, izvor de viață și bogății (GIURCĂNEANU 1982)

Claudiu Giurcăneanu, Terra, izvor de viață și bogății, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1982

 

Partea întâi: Terra corp cosmic

 

Capitolul 1: Universul planetar și privilegiile Terrei

Planetele Sistemului Solar
5 (...) În antichitate se știa de existența numai a 5 dintre ele (Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn). Soarele era considerat o planetă, dar nu și Pământul, pe care-l plasau în centrul sistemului. (...)
1 = Au existat și în antichitatea greacă mari gânditori care considerau sistemul planetar ca fiind de tip heliocentric, așa cum a fost Aristarh (215-143 î. e. n.).
7 (...) Anticii le urmăreau în deplasarea lor pe bolta cerească mișcându-se printre stele, pe care le considerau fixe. De aici și numele de „planetes”, ce li s-a dat de către greci, cuvânt ce înseamnă „corpuri care plutesc”, care planează în mișcarea lor pe cer, un fel de „aștri rătăcitori”. Ei le dădeau nume de zei, iar astrologii timpului, în interpretările lor naive, legau viața oamenilor de poziția lor pe cer.
Dar chiar și în vremurile moderne, unele din noile planete descoperite  au căpătat denumiri de zeități (Neptun, Uranus, Pluto).
A rămas, chiar și până azi, gruparea lor în planete „inferioare” și „superioare” din vremurile antice, când Pământul era considerat centrul lumii, situație în care Mercur și Venus erau considerate ca așezate „mai jos” decât Terra, iar celelalte depărtate „mai sus”.
8 (...) 2 = Numele derivă de la cuvântul de origine greacă „kome, kometes” care înseamnă coadă.  Cometele sunt deci „aștri cu coadă”, „aștri păroși”.

 

 

Capitolul II Binefacerile astrului central

Soarele în slujba omului

1.Scurtă retrospectivă istorică
23 (...) În sec. III î. e. n., Arhimede, cu ajutorul unor „oglinzi arzătoare”, a captat razele solare cu care a incendiat corăbiile romane care atacaseră Siracuza.
2.Problemele actuale ale folosirii energiei solare
27 (...) Alte centrale în producție sau în curs de construcție sunt cele din Mali, Spania, Israel (Marea Moartă), URSS (Crimee), Grecia, RSF Iugoslavia, și SUA.

 

 

Capitolul III Individualitatea planetară a Terrei

31 (...) Anticii l[Pământul]-au prețuit într-atât, încât l-au proclamat centru al Universului.

A. Forțele telurice
2. Resursele termice ale Terrei
36 Energia termică a fost cunoscută și folosită încă din antichitatea romană la încălzirea locuințelor sau pentru băi publice (terme), (...).
37 Fig. 7 Repartiția pe glob a resurselor geotermice
(...), Grecia, (...).

 

3. Mișcările fundamentale ale Terrei în spațiu: rotația și revoluția
39 (...) Anul solar în antichitate avea durată diferită. Egiptenii, de exemplu, îl socoteau de 365 de zile, iar romanii de 355 de zile, deci mai scurt cu 10 zile și aproape 6 ore. De aici s-a creat o dereglare completă a calculării timpului, în sensul că nu mai exista o corelare între succesiunea sezoanelor, a fenomenelor naturii și datele indicate în calendar. Unele sărbători de iarnă cădeau vara și invers. Acest haos a fost înlăturat în anul 46 î. e. n., pe vremea lui Iulius Caesar, care a însărcinat cu reforma calendarului pe celebrul astronom Sosigene din Alexandria. Durata medie a anului a fost fixată la 365,25 zile, adică 365 zile și 6 ore. La 4 ani interval, cele 6 ore totalizau o zi, iar anul devenea atunci de 366 de zile (numit an bisextil). Ziua intercalată în anii bisextili se adăuga întotdeauna între 23-24 februarie, luna aceasta având, în anii bisextili, 29 zile. Calendarul astfel refăcut s-a  numit iulian, el fiind secole de-a rândul adoptat în multe țări. La noi a durat până în 1924, constituind „calendarul pe stil vechi”.
(...) În acel an, papa Gregoriu inițiază o altă reformă a calendarului, dând timpul înainte cu zece zile, în așa fel încât ziua de 5 octombrie 1582 a devenit 15 ocotmbrie.

 

 

Partea a doua: Comorile Terrei

 

Capitolul IV: Aerul, înveliș respirabil și protector al planetei

1.Atmosfera, o plapumă protectoare
43 (...) Anticii considerau aerul, alături de apă, pământ și foc, drept element fundamental al Terrei.

2. Cercetarea științifică a atmosferei
44 (...) Hiparch a stabilit o legătură între sănătatea oamenilor și unele manifestări atmosferice.

3. Structura verticală a învelișului aerian
45 (...) Troposfera (de la cuvântul grecesc tropos – agitat) este stratul inferior, la contact cu suprafața Pământului.

 7. Energiile atmosferei
54 (...) Tot astfel, în regiunile mediteraneene și în insule, morile de vânt au persistat multă vreme.

 Capitolul V: Apa, bogăție mai scumpă decât tot aurul Terrei

 

C. Resursele de apă ale oceanului planetar

2. Cercetarea științifică a oceanului planetar
64 (...) Spre sfârșitul veacului XIX și începutul celui actual, prințul Albert de Monaco întemeiază Muzeul oceanografic din Monaco și Biroul Hidrografic Internațional, iar în 1910 pune bazele Comisiei Internaționale pentru Explorarea Mediteranei.

5. Resursele minerale ale oceanului mondial
70 (...) Numeroase saline marine se întâlnesc în țările mediteraneene: Spania, Franța, Italia, Tunisia, Egipt, Turcia, (...).
73 (...) Extracții carbonifere submarine se găsesc amplasate în Marea Nordului, Finlanda, Islanda, Franța, Turcia, Grecia, SUA, Chile, Noua Zeelandă, China, Japonia etc.

6. Oceanul mondial, patrimoniu al întregii umanități
74 (...) Din apele teritoriale fac parte și mările interioare, adică acelea care sunt delimitate din toate părțile de teritoriul unui stat (Marea Azov, Marea Albă în URSS sau Marea Marmara în Turcia).
75 (...) d) regimul juridic al strâmtorilor și canalelor maritime privește numai pe acelea cu o însemnătate deosebită în navigația internațională. Unele strâmtori au regim de ape teritoriale (Kerci, Bosfor, Dardanele), altele au regim de mare liberă (Gibraltar, Magellan). Strâmtorile Baltice ca și Bosforul și Dardanelele au o situație deosebită, căci aceste mări au regim special. Regimul internațional al strâmtorilor Mării Negre a fost stabilit prin Conferința de la Montreux (1936). (...)
e) principiile privind activitatea maritimă a statelor sunt importante: (...)
- o cooperare activă în preîntâmpinarea poluării oceanului mondial. Ca urmare a Conferinței internaționale de la Londra (1974) au fost adoptate mai multe convenții pentru prevenirea poluării de către nave, interzicându-se cu desăvârșire deversarea de substanțe toxice de către acestea. Intră în aceste prevederi 5 mări ale globului, unde acest pericol este mai mare: Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Baltică, Marea Roșie, Golful Persic.

 

E. Utilizările economice ale apei

2. Utilizarea apelor oceanului planetar
81 (...) c) Oceanul planetar sursă de apă potabilă. În starea sa naturală, apa marină nu este potabilă, dat prin procedee tehnice adecvate, poate căpăta această calitate prin desalinizare. Încercări în acest scop s-au făcut din antichitate, dar în prezent s-au găsit mijloace moderne  pe cale fizico-chimică, utilizându-se energia solară, electrică, nucleară, geotermică, pentru fierberea apei sau prin îngheț.

3. Utilizarea apelor continentale
83 (...) d) Apele continentale, sursă de energie. (...) În părțile noastre, apele carpatice erau din plin utilizate de dacii autohtoni și apoi sub stăpânire romană.
84 (...) Alteori, când odată cu amenajările hidroenergetice se urmăresc și scopuri de navigație, se construiesc ecluze ca, de exemplu, la Porțile de Fier.
86 (...) Nici Europa nu beneficiază de artere prea mari, cu excepția Volgăi, Dunării și Rinului. Râurile Scandinaviei ca și cele mediteraneene au o foarte mică importanță în transporturi.
87 Pentru țara noastră, ca și pentru întreg continentul, Dunărea este cea mai importantă cale navigabilă. Cele dintâi principii pentru internaționalizarea navigației pe acest fluviu s-a elaborat prin Convenția de la Paris, din 1856, când s-a înființat Comisia Europeană a Dunării, din care făceau parte și care stabileau hotărâri câteva țări neriverane fluviului (Anglia, Franța, Sardinia, Prusia). Această comisie, prin atribuțiile pe care le avea, încălca în mod nejustificat suveranitatea României. Ulterior, au mai fost adoptate și alte convenții, înainte și după primul război mondial.
De abia prin Convenția de la Sinaia (1938) atribuțiile CED au trecut sub suveranitatea țării noastre. După cel de-al doilea război mondial, pe baza noilor înțelegeri semnate în august 1948 la Belgrad, a fost înființată în 1949 o nouă Comisie a Dunării, care a înlocuit-o pe cea de la Paris. În această comisie, participă câte un reprezentant din fiecare țară riverană, iar din 1957 și reprezentanți din RF Germania.
(...) Foarte semnificativ este, de exemplu, Acordul dintre țara noastră și RSF Iugoslavia, semnat la 30.XI.1963 privind construcția nodului hidrotehnic Porțile de Fier, care prin conținut reprezintă una din cele mai complete convenții de drept internațional privind valorificarea hidroenergetică a unui fluviu, încheiată între două state vecine și prietene. Un alt acord cu RSF Iugoslavia, pentru extinderea colaborării și utilizarea potențialului hidroenergetic al Dunării, s-a semnat la București la București la 19.II.1977 și ratificat la 25.VI.1977.
Tot pe Dunăre, pe baza înțelegerilor cu RP. Bulgaria, la 5 aprilie 1978 au început lucrările pregătitoare pentru construirea complexului hidrotehnic Turnu Măgurele – Nicopole.
88 (...) În Europa există asemenea comisii [internaționale] asupra Dunării, Rinului, Moselei.

 

F. Resursele de apă ale R. S. România

88 (...) (...), iar Dunărea, începând de la Baziaș, totalizează 170 miliarde mc, dar care pe anumite sectoare se împarte cu țările vecine.

 

 

VI. Scoarța terestră. purtătoare a solului și un uriaș depozit de resurse minerale

B. Solul, o resursă naturală de covârșitoare importanță pe planeta noastră

2 Clasificarea și repartiția geografică a tipurilor de soluri pe suprafața globului
93 (...) – Solurile din zona subtropicală umedă se întâlnesc mai ales în bazinul Mării Mediterane.

 

D. Minerale utile metalice

1.Fierul
99 (...) În 1964, câteva din țările socialiste europene (URSS. RP Polonă, RD Germană, RS Cehoslovacă, RP Ungară și R.P. Bulgaria) au pus bazele unei organizații de colaborare în siderurgie (Intermetal), la care din 1970 colaborează și țara noastră.

2.Nichelul
99 Era cunoscut din antichitate și folosit la fabricarea monedelor, obiectelor de artă și articolelor metalice, în aliaj cu cuprul și zincul.

4.Aluminiul
100 (...) Altele sunt zăcăminte de bauxită de origine sedimentară, născute prin transportul materialelor lateritice și acumulate în depresiuni (zăcăminte sedimentare de tip platformă sau de tip geosinclinal). Din această categorie fac parte zăcămintele din Ural (URSS), SUA, Canada, Franța, RSF Iugoslavia, RP Ungară, Grecia, RS România.
101 (...) Pentru dezvoltarea acestei industrii a luat ființă un Institut Internațional al Aluminiului, iar în 1974, Asociația Internațională a Producătorilor de Bauxită (IBA), în scopul reglementării prețurilor acestui minereu pe piața mondială. Din ea fac parte 11 țări care realizează ¾ din producția lumii (Australia, R. Dominicană, Ghana, Guineea, Guyana, India, Indonezia, RSF Iugoslavia, Jamaica, Sierra Leone și Surinam).

5. Aurul
102 (...) Popoarele antice își confecționau din el bijuterii și alte podoabe. Încă din acele îndepărtate vremuri a apărut tendința de acaparare a surselor de aur. Expedițiile lui Darius, Alexandru Macedon, ocuparea Daciei de către romani, iar mai târziu acțiunile atâtor conchistadori au constituit exemple în acest sens.
103 (...) Istoria utilizării aurului ca instrument de schimb a străbătut mai multe etape, înc din antichitate, sub formă de lingouri și apoi ca monedă.

 

 F. Combustibilii minerali
110 Toți sunt de origine organică formând ca atare o grupă distinctă de resurse numite caustobiolite (în limba greacă: caustos=combustibili, bios= viață).

 

G. Resursele minerale ale României
114 (...) Stăpânirea romană a ridicat pe o treaptă mai înaltă activitatea minieră în Dacia. Ea a organizat, în primul rând, exploatările aurifere din Munții Apuseni, după o tehnică nouă, construind drumuri, orașe și odată cu aceasta deschizând alte mine, de cupru, fier, plumb, mercur, ca și numeroase saline. O administrație bine concepută și o tehnică perfecționată la acea vreme, au făcut din Dacia una din cele mai importante provincii miniere ale imperiului. După retragerea aureliană, intensitatea mineritului a scăzut, dar n-a încetat, pentru nevoile populației locale.

 

VII. Viața pe Terra și resursele biologice

II, Resursele biologice ale Terrei

A. Resursele biologice ale oceanului planetar

1.Viața în mediul marin
122 (...) Planctonul, cuvânt de origine greacă (planktos) care înseamnă „rătăcitor”, această pajiște plutitoare a oceanului, concentrează cea mai mare parte a viețuitoarelor marine: microorganisme vegetale (fitoplancton) și animale (zooplancton).
126 (...) În 1956 [RPR] am încheiat un acord cu URSS și RP Bulgaria în problemele pescuitului în această mare [Neagră].

 

B. Resursele biologice ale uscatului. Probleme generale

1.Caracteristicile resurselor biologice ale uscatului

133 (...) Ponderea suprafețelor ocupate cu pajiști în diferite țări comparată cu cea a terenurilor cultivate și păduri (în % față de suprafața totală)

(...)

Grecia – pajiști 39,8 – păduri 19,8 – terenuri arabile 29,2

(...)

Iugoslavia – pajiști 24,8 – păduri 36,1 – terenuri arabile 31

(...)

Sursa: Anuarul statistic al RS România 1981, p. 713.

134 (...) În fine, în alte țări (Iugoslavia, SUA, Franța) se constată proporții mai echilibrate între aceste categorii de terenuri [pajiști, păduri, terenuri arabile].

135-136 (...) Se admite azi de unanimitatea cercetărilor a următoarelor centre de origine a plantelor cultivate, de agricultură primară: India, Asia de Sud-Est, Etiopia, Guineea și Nigeria, Mexic și Peru, Asia anterioară (bazinul Tigrului, Eufratului și platoul Iranului), bazinul Mediteranei, Asia centrală și China.

 

C. Repartiția resurselor biologice pe mari zone climatice

 

1.Regiunea intertropicală

141 (...) Denumirea științifică a arbustului – Theobroma cacao – în grecește înseamnă „hrana zeilor”.

151 (...) Dintre producătorii secundari [de bumbac] amintim: Pakistan, Turcia, Brazilia, Mexic, Egipt, Iran.

 

2.Regiunea temperată

151 (...) Trecerea de la zona tropicală se face prin zona temperată caldă (subtropicală sau mediteraneeană). În această zonă vegetația a suferit profunde modificări antropice. Ea este constituită din stejarul de plută, pinul mediteraneean, cedrul de Liban, măslinul sălbatic, chiparosul, iar între plantele cultivate, pe lângă vița de vie, o răspândire deosebită are măslinul, agrumii și smochinul.

 (...) Altele [podgorii], foarte numeroase, renumite în lumea întreagă, produc pentru piața externă, ca de pildă: Xeres (Spania), Samos (Grecia), Champagne (Franța), Porto (Portugalia), Asti și Salerno (Italia). Pentru struguri de masă sunt cunoscute Spania, Turcia, România, iar pentru stafide Turcia și Grecia.

152 (...) Colonizările grecești din veacurile VII-VI î. H. în Dobrogea a avut și scopul de a mijloci comerțul cu grâne la gurile Dunării.

153 (...) Alte mari producătoare de grâu sunt India (35 milioane), Franța (19,4 milioane), Canada (17,7 milioane), Turcia (17, 6 milioane tone) și Australia (16,1 milioane).

1 = Denumirea sa științifică este Zea mays. Primul este un cuvânt de origine greacă care înseamnă cereală, iar mays este numele dat porumbului de populația băștinașă din insula Haiti.

154 (...) Alte păreri consideră că porumbul a ajuns în Europa prin Orient, adus de cruciați în Italia, păreri bazate pe unele denumiri ce le are de „grâu egiptean)” (în Turcia) sau „grâu turcesc” (în Italia, Germania, Ungaria). În țările române s-a introdus în orice caz din Turcia.

(...) RP. Chineză ocupă locul al doilea (40,6 milioane tone), Brazilia (16,3 milioane) și apoi un grup de șase țări cu producție apropiată (între 8-12,4 milioane tone): RS România, Franța, Iugoslavia, Mexic, Argentina, Africa de Sud.

 

 

VIII. Planeta noastră ne poate hrăni pe toți

1.Evoluția creșterii numerice a populației Terrei
157 (...) 1 = Calculele experților ONU arată că pe baza ratei anuale de creștere dublarea populației unor țări se va face astfel: RS România (în 77 de ani), RDG (438), Finlanda (349), Austria (282), Portugalia (225), Grecia (223), RFG (215), Anglia (204), India (28), RP Chineză (42), iar în alte numeroase țări dublarea numărului populației se va face între 10-24 de ani (Kuweit, Honduras, Ecuador, Irak, Iordania, Kenya, Mexic, Nicaragua, Filipine, Thailanda, Algeria, Columbia, Egipt, Pakistan, Zambia, Libia, Siria, Sudan, Venezuela). („Revista economică”, 46/1975)

  

IX. O mai rațională gospodărire a resurselor

1.Resursele energetice. Probleme actuale și de perspectivă
169 (...) Ultima conferință mondială a energiei, cea de a X a, a avut loc în septembrie 1977 la Istanbul, a cărei temă centrală a fost: Disponibilitatea și utilizarea rațională a resurselor de energie.

2. Apa în strategia dezvoltării
179 (...) În țara noastră, valoarea indicelui [de disponibilitate] (fără aportul Dunării) este de 1.750 mc pe locuitor, iar cu adaosul Dunării 5.000-10.000 mc.

  

X. Planeta noastră trebuie apărată

 5. Componentele protecției naturii

191 (...) În 1973 a fost încheiată o Convenție internațională pentru prevenirea poluării cu hidrocarburi a unei mări care ar fi mai amenințate și care au fost incluse în „zone speciale”, necesitând o protecție severă, deoarece ele comunică prin strâmtori înguste cu oceanul planetar (Marea Mediterană, Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Roșie și Golful Persic). (...)

Dintre toate, Marea Mediterană este cea mai amenințată. Pe malurile ei se găsesc 18 țări și 150 de porturi. (...) În 1970, la Roma, sub auspiciile FAO, s-au reunit reprezentanți ai țărilor mediteraneene pentru a dezbate problemele apărării ei, iar în 1973, la Conferința mondială de la Beyrouth, s-a adoptat „Carta de la Beyrouth” prin care a luat ființă un Comitet de coordonare ,care să asigure un cadru juridic și administrativ pentru combatarea poluării ei, precum și crearea unui fond comun al orașelor mediteraneene. Peste un an, o nouă Conferință a avut loc tot la Roma, iar în 1976 la Rijeka (RSF Iugoslavia), unde, în Declarația adoptată, s-a propus înființarea unui organism al orașelor mediteraneene pentru combaterea poluării, supravegherea dezvoltării urbane și protecția operelor de artă.

195 (...) Crearea lor a fost inițiată, din 1962, cu prilejul celui de-al XVIII lea Congres al Comisiei Internaționale pentru explorarea științifică a Mării Mediterane, care a avut loc la Monaco. Peste două luni (decembrie 1976), s-a inaugurat în insula Manoel (Malta) un centru de supraveghere a Mediteranei, la care s-au afiliat 18 țări. Următoarea Conferință s-a desfășurat în februarie 1978 la Barcelona, când s-a luat măsura constituirii unui fond comun, cu participarea a 13 state, în vederea traducerii în viață a combaterii poluării acestei mări. S-au înființat numeroase laboratoare în țările mediteraneene care supun cunui control sistematic gradul de poluare a apelor.

Savantul francez Jacques Ives Cousteau conduce „Comisia internațională pentru explorarea științifică a Mediteranei”.

 

7. Protecția spațiului extraatmosferic
199 (...) La această convenție [Intercosmos, 1965, Moscova] au aderat: RP Bulgaria, RP Ungară, RDG, RS Cehoslovacă, RP Polonă, RS România, Cuba, RP Mongolă și URSS, care reunite au elaborat în 1967 un program, unde sunt prevăzute căile colaborării privind cercetarea spațiului cosmic, lansări de sateliți și rachete, ca și organizarea de congrese, schimb de experiență etc.

 

XI. Pentru o lume fără arme

6. Pentru triumful rațiunii umanitare
206 (...) Între propunerile [RSR] cu larg ecou internațional amintim:
(...)
-Încheierea unui tratat general european de renunțare la forță. Aceasta ar necesita și crearea de zone denuclearizate pe continentul nostru, în Balcani, în centru și nord ca și în zona Mediteranei.