Mircea Zaciu, Bivuac, 1974, Dacia, Cluj, 246 p.
Spiritul pașoptist
(7) (...); el [poetul] trebuie să redobândească în lumea modernă „influența
ce avea în antichitate” crede și
Bolliac: (...).
(8) Ideea de clasicitate
se modifică: „clasici” sunt scriitorii al căror izvor este viața cetățenească
(G. Bariț), apelul la exemplele antice
(...) nelipsind.
(9)
Pașoptiștii au în vedere și influența negativă a literaturii, când sfera
restrictivă a înțelegerii conceptului se manifestă în forme conservatoare (un
cronicar, Nicolae Costin, denunțase
puterea de corupție a unor stihuri
ovidiene; G. Bariț releva
echivocul altor scriitori romani ce
zugrăveau „stricăciunea” cu o „înverșunare și amărăciune dinăuntru”, dar și cu
o anume voluptate „născută din nedescrisa demoralizație”).
George
Călinescu și obsesia Occidentului
(18)
Reminiscența creează iluzii optice, adevărul spații bovarice: (...), Histria e „Pompeiul greco-roman”, (...).
(61)Despre
un anume „Olimp” universitar,
observat fără menaj.: „Sunt conferențiari digresivi, care ocolesc subiectul
atât de mult, încât rezultatul e mai curând o circumferință decât o
conferință”.
Alte
obsesii călinesciene
(21)
„(…) Și-apoi peste acel burg care ar fi Târgoviște (…) și
din bălăriile unei câmpii de șes calcaros ies mai târziu
ulițele pestrițe ale unui oraș oriental,
prin care înoată butcile unor boieri cu calpac
în cap și mătănii pe mâini”.
(23)
Teatrală, dar în alt sens, e Brăila, populate de personalități pletorice, mediteraneene, cu scântei
malițioase, „dar placizi, contemplativi, ca și urmărind corăbii în larg”.
Impactul orient-occident distruge și
aici iluzia unor scene pentru o posibilă „commedia dell arte”; (…) casele mici
sunt „în stil italian levantin, în stil
grecesc dacă vreți și tema lor este o explorare geometrică
în alb”, dar atmosfera rămâne
placidă, eroziunea temperamentului prin melanholie
orientală e vizibilă în lentoarea gesturilor și înclinația
spre înfloritură.
(23)
Valurile tulburi de istorie îneacă
arhitectura coloanelor zvelte de la
Ulpia Trajana, din culisele antichității,
(...), se mai recunosc doar fragmente, integrate pietrei barbare, lutului
friabil, construcții eteroclite. La Densuș,
o biserică zidită din resturile de
la Sarmizegetusa, ascunde o stelă romană, descoperită cu o
tresărire de nostalgie după un decor pur.
(24)
Iubitor al deghizării, savantul s-ar dori înveșmântat
în mătăsuri orientale, (…).
Ceva
despre Camil Petrescu
(26)
E greu de explicat de ce reeditarea scrierilor lui Camil Petrescu au ocolit memorialul de călătorie Rapid
Constantinopol – Bioram, apărut în 1933.
E drept că nici autorul nu pare să se mai fi interesat de aceste note de călătorie luate oarecum a contre–coeur după un voiaj de numai o
săptămână, întreprins după mult ezitări, pe țărmul Bosforului.
(27-30)
Intrând în Bosfor, călătorul e prins
în capcana peisajului etajat ca într-o miniatură
orientală, în beția fantastică a culorilor și a mirajelor de linii sfărâmate.
Sentimentul e de înaintare în „nefiresc”, de încălecare a zonelor „basmului”, epitetul abstract rămâne
singur să suplinească „berechetul de culori și forme”. Priveliștea e
„fantastică”, „uluitoare”, „fabuloasă”, „unică și copleșitoare”, „zguduitoare”.
Frecvența unor vocabule ca „via”, „vedenie” (interiorul Sfintei Sofii e „o vedenie de galerii”, bolți circulare, amvoane,
firide ascunse ; la Rumeli-Hissar,
„vedenia cu lumină tare și culori fabuloase era ca dintr-un basm asiatic, ca
într-un câmp de luptă între șahi și mongoli”) amplifică starea onirică: „De trei
zile parcă e o plutire în ireal”. Însă îndată și eschiva ironică, întoarcerea
la o realitate funcțională și lucid delimitată: „Cred că e de prisos să descriu
Stambulul pentru franțuzii și nemții
care nu l-au văzut.” (...) ; vizitarea unei moschei, oricât de celebră, e abandonată în favoarea unei hoinăreli
(...). prilej pentru definirea unui crez estetic ce neagă decorativul,
calofilia, virtuozitatea acrobatică a formelor (senzația e de „gol”, de „vid”),
frumosul nu ține de esența artei, deși farmecul lui poate fi amețitor, așa cum
se întâmplă de pildă aici”, fuziunea
bizantino-orientală rămânând „un exemplu de sterilitate menit să provoace
melancolie”. Pentru modernul Camil Petrescu refuzul vine și dintr-o replică organic latină, solidară cu umanismul
occidental, dispus să urmărească cu prețul oricărui sacrificiu năluca „adevărată
a cunoașterii”. (...) Ieșirea din miraj: „Să rezistăm deci splendorii și subtilității bizantine, să rămânem fără uimire în
fața virtuozității și diversității ei în fast, să ne sustragem nălucirilor
acestui trecut oriental plin de
ispite de tot felul să ne refuzăm farmecul acestei patrii a politeții”. (...)
Aluzie, în același timp, la tentația de „pitoresc
balcanic” a unei orientări în literatura momentului, față de care cel
obsedat de jocul major al ideilor își manifesta și în acest mod neaderența.
Refuzul acelui Levant de stigmat istoric
se justifică și prin reacții atavice, căci Țarigradul
e „cetatea în care s-a plămădit prin
subteranele atavismului soarta mea”. Dincolo de viziuni feerice, o întreagă istorie trezește crisparea: „(...) În
Bucureștii cu căsuțele lui de lemn, cu poruncile crunte de la Agie, cu
răzmerițe, unde de altfel Vodă însuși se putea în câteva ceasuri trezi cu un
petic pe umeri și pe urmă legat cu toți ai lui și dus să fie belit în cutia de
la Șapte turnuri, <soarta
omului> era mai ocultă și viața mai
bântuită de năzăriri. Vreo îmbrățișare de sânge și blestem a vreunei grecoaice lascive putea smulge aici,
prin culcușurile acestui Stambul, o iradea care acolo la noi să devie
nenoroc, închisoare și mormânt”. permisă ca o superficială incursiune. Într-un
peisaj geografic, cartea ia o neașteptată turnură de meditație istorică, filosoful
luând pe nesimțite locul contemplației euforice. Nu sunt absente totuși evocările
concret plastice ale monumentelor, Hipodromului, grădinilor Seraiului, pădurilor de chiparoși de la Scutari, a cimitirului de la Eyub, a vestigiilor artei grecești în tristețea mortuară a muzeelor, nici observația sociologului asupra celebrului bazar („basmul mincinos”), a cafenelei, a mișcării cotidiene a străzilor ce
trădeaza „europenizarea” sau despre
intermezzoul nocturn–turistic al localului unde se prezintă milenarul „joc al pântecului”. Fără nimic licențios, cu detașarea descifrării
sensurilor ancestralului dans oriental, Petrescu
reușește aici o pagină de virtuozitate stilistică, dublată de ochiul
prozatorului psiholog care înregistrează reacțiile publicului. Niște doamne
puritane au considerat acest capitol scandalos, cnd el nu este decât un frumos
apolog al „sufletului dansului”,
exprimând una din esențele – vii și
astăzi – ale artei răsăritului
(...).
Bazaconii
(36)
Totul era să fie identificat personajul slavician între atâția „lotri” câți
colindaseră potecile și pădurile anticelor
„Partes”.
Encomion
(58) (…) sau în orientarea
către clasicism a învățământului, într-o vreme când în drum era zgomotos contestată, fără responsabila
calculare a consecințelor. Ce însemna pentru
Bogrea fundamentul clasic al educației naționale exprimat în articole polemice Pentru învățământ clasic, Reflexii asupra clasicismului, dar
și în însemnări disparate, măsurând
semnificația procesului
pentru
un popor ce-și scrutează necesar rădăcinile latine. „Unde am fi, dacă umilii dascăli de la Blaj n-ar fi stat să descifreze zăbavnic, la
luminile Romei, trecutul național,
urmărind cu ochi înduioșat și pios, în palimpsestul sufletului românesc străvechile
linii romane...?”(...)
(59) Înțelegem și uimirea
celui care observa încă din 1910, în
vremea studiilor în Germania, „ce
muncă intensă se cheltuiește pentru înțelegerea antichității clasice și, în special a celei latine, aici, într-o țară nelatină!, și în altă țară, tot nelatină,
Anglia”. (...) Răstălmăcirilor
orientării clasice propuse, el
le răspunde programatic: „Nu clasica uscare și prăfuire a suflatului ,
migăloasa autopsie a textului mort – ci pulsul veșnic al vieții fără de moarte
care e închisă în operele antice,
asta interesează pe filolog”. Sau în aceeași intenție: „Nu antichitatea clasică în sine, pentru ea însăși, ci antichitatea pentru prezent, (...)”.
(59) (...) iată sensul – extrem de actual – desprins din paginile lui
Bogrea, acelea unde el vedea în Vergilius
„un antic vrăjitor cu suflet modern”,
(...).
(60) Răsturnând butada asupra lui Virgil,
ceea ce el făcuse pentru a-l defini pe marele său dascăl german Wilamowitz,
efigia i se potrivește integral: el era un asemenea „vrăjitor mod. cu suflet antic”. În această ipostază ne
apare Bogrea atât în (...), în opțiunile rostite în tălmăcirile din Catul, Anacreon, Sappho, Pindar, Bacchilides
(unde nimerește un involuntar accent arghezian, plin de prospețime, în Cupa de argint), cât și în capitolul
recreativ al aforismelor și epigramelor. Pătrundem aici într-o zonă ce nu i-am
fi bănuit austerului filolog, serbarea cuvintelor-foc de artificii, (...)
pronunțând , în maniera epigramatică
antică, sentințe memorabile.
Densușienii
(63) Cine a văzut strania biserică
din Densuș, rămâne sub
impresia artistică a sfărâmăturilor
de pietre romane, luate din vechile temple, palate civile, amfiteatre
și amestecate într-o nouă arhitectură,
al cărui lut era dacic.
(65) (...) Densușianu întemeiase
în 1874 „Orientul latin” la Brașov,
defrișând terenul scrisului românesc din Transilvania spre „realismul poporan ”
al viitoarei „Tribune”.
(67-8) Aron, „dacul cu părul și barba colilie”, neînduplecat și îndușmănit
cu toată lumea (1), continua la catedra din Iași o tradiție „romană”, încă vie în amintire, a lui Simion Bărnuțiu.
(...) Astfel, el se arunca în torentul de uitare al clasicității, excelent cunoscător al literaturii antice, vorbind latina
„cu iubire”, ca și cum ar fi celebrat la un altar al strămoșilor. Nicolae, fratele lui, (...) era și el un „roman” în care trăia mai mult „o
neînvinsă încăpățânare dacă”.
Derivă
și corectare
(71)
Romanul [G.
Mihăescu, Zilele și nopțile unui student
întârziat] debutează cu un topos cunoscut în istoria prozei
românești (inaugurat de D. Zamfirescu în Lume
veche și lume nouă, prezent și la Delavrancea în Paraziții, I. Agârbiceanu, în Legea
trupului, la Sadoveanu, Brătescu-Voinești sau la Cezar Petrescu): o
„educație sentimentală” în gen flaubertian, dar al unui Flaubert balcanic.
(72)
Procesul începe târziu,
prin admirabilul monolog al Arinei [G. Mihăescu, Zilele și nopțile unui student întârziat],
care, făcînd fiziologia „secăturii” sociale, spune: „(…) Printre,
desigur, câteva exemple solide
și serioase, printre câteva exemple superioare,
privește imensa desfășurare a majorității: câtă
superficialitate, cît orientalism, câtă
lene și cât tembelism, câtă
necinste și incurie…(…)”.
Conversațiuni
epistolare
(89)
Un „roman” pasionant sunt scrisorile lui
H. Rădulescu adresate lui G. Bariț, C. Negruzzi, C. D. Aricescu, I. Ghica,
Gh. Magheru, N. Pleșoianu, C. Tell, Gr. Pleșoianu, I. D. Negulici, emigranților de la Brusa ș.a.
(89)
Micul op devine expresia secretă a unei staze biliare, eliberată prin sarcasm:
„Câte îmi scrii despre greci și-au
aflat locul în Impresiile unui proscris. Cred că ți-am brodit cugetul și îți
va plăcea”, îl anunță pe Tell. [Ion Heliade Rădulescu]
Cenotaf
pentru „Junimea”
(124)
„Ce dăscălescu? Cuvântul e straniu, dar îl privesc ca de origine elenă, deși latinitatea
trebuie a fi norma absolută în formațiunea limbei
noastre neo-romane. Voi răspunde doar că dăscălesc tinerele domnișoare care
se prepară la grelele și serioasele sarcini ale familiei pentru a le face demn
de străbunele noastre, demne de a
figura lângă Lucreția, Virginia, Agripina
și celelalte.”
Marta Bibescu
(133) (…) Marta
Bibescu, descendenta Mavrocordaților,
(…). Născută în 1886, fiică a lui Ion Lahovari,
(…), Marta era - după mamă – coborâtoare a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul.
(...), iar în 1913 Alexandre Asiatique ou l Histoire du plus
grand bonheur possible, reconstituire insolită a vieții lui Alexandru Macedon prin prisma surselor orientale, rod al unor minuțioase cercetări la Bibliotheque nationale.
(134)
Prozatoarea se impunea prin rafinamentul
emoției și stilului fastuos, impregnata de un lirism ce trăda, prin cromatică
și nostalgie, rădăcinile sale răsăritene.
Din aceste aluviuni depărtate se
distilau, în povestea stranie a Papagului verde ori în evocarea
exotică a lumii Orientului antic,
(…)
Poezie
și confesiune
(141)
O călătorie pe mare îl indispune prin obligația „profesională” a descripției,
teroare remarcată deunăzi și la Camil
Petrescu în Rapid Constantinopol-Bioram, protestul având un resort identic:
„Quel metier que de ne pouvoir regarder la mer sans y voir des...mors!”
Kos
Karoly
(145)
În timpul primei conflict mondial, o bursă a Institutului maghiar din Constantinopol de sub direcția istoricului
artelor Hekler Antal, îi lărgește pe neașteptate orizontul, prin revelarea artei răsăritene. Mirajul Orientului (și reabilitarea lui, într-o
manieră frecventă și în literatura românească) străbate pagina monografiei istorice despre Stambul
(1918).
Infernul
literar
(148)
Un scriitor cunoscut pentru spiritul astuțios, se plângea totuși că vechii zei
(literari) se duc, alții nu se arată, ori sunt încă în stare naturală, „satiri sălbatici”, dintre care nu se
știe dacă va apărea un nou Jupiter
olimpian.
(150)
La rându-i, V. Hugo e un Polifem („Ulise, orice ar face, rămâne un om; Polifem e un animal”); sufletul lui
grosolan e un Barbar energic și viclean trecut prin Imperiul târziu. [Saint-Beuve]
(152) La rându-i, Beranger spunea
despre Cousin că nu-i decât „un lacheu al lui Platon”.
Reversul
medaliei
(156)
Recepția academică e „le sacre de V. Hugo”, discursul e ciclopeean, „un răget în Coliseu,
sub Domițian”. [Saint-Beuve]
Emil Isac sau
neînțelegerea
(164) În „salonu
roșu”, glasul invoca „duhul strămoșesc”, al unei energii descătușate, cu (…) umaniști
admiratori ai lui Ptolemeu (…). (…)
(…), însuși spațiul modest în care se mișcă e transfigurat literar ( „Toamnă,
gondolări pe Someș, făcând
din Cluj Atena, (…)).
Un clasic între moderni [Camil Petrescu]
(172-3)
(...) Or, spiritul clasic nu acceptă
„moda”. Scriitorul cel mai acuzat de a fi cedat tentației tehnicii proustiene
și gidiene aflate în vogă, denunța „flatarea gustului public”, pledând pentru
„disciplinarea și educarea lui”, deci pentru reintegrarea în normă. Este
singurul mod de a crea durabil și esențial, efort definit mai târziu de G.
Călinescu drept una din trăsăturile fundamentale ale clasicismului. (...) Cei
vechi aveau „o dragoste aproape pătimașă, dragoste exclusivă pentru
literatură. Și cinstit mărturisită, spre deosebire de aerele de amanți degajați
pe care și le dau cei tineri de azi, ca să se creadă că literatura e cea care
moare după ei. Oricât de înverșunată ar fi critica noastră, trebuie să
mărturisim că au iubit mai mult și mai frumos scrisul, chiar când l-au înțeles
așa cum nu vrem noi, cei care ne-au precedat”. Se rostește aici prestigiul
întâietății (altă trăsătură „clasică”
, în accepțiunea lui A. Marino), subliniată prin devoțiune, dezinteres,
bună-credință. (...)
(176)
(...) Criza spirituală postbelică se explicată prin resurecția misticismului,
amplificarea freudismului (cu corolarul unei „literaturii pansexuale”), invazia
filosofiei orientale, neîncrederea
în valorile perene ale Occidentului (identificate
într-o viziune clasică, umanistă,
raționalistă), interpretarea eronată, dizolvantă, prin reacțiile antilogice,
dată bergsonismului etc. Această
„psihoză” s-a repercutat și asupra realității literaturii autohtone: „am avut
și noi parte de un larg val din fluxul mistic, tradus fie sub forma strict religioasă ortodoxă (...), fie printr-o
literatură freudiană”, ba chiar prin apelul la un „istorism mistic”, agitat din străfundurile noastre tracice”. Ținta era, în toate cazurile,
„gândirea greco-latină” suspectată
de „bătrânețe precoce”.
Treptele
inițierii [Z. Stancu, Pădurea nebună]
(183)
(...), iar tulburătoarea apariție a Urumei, amintind patima amanților antici și muzica
macedonskiană din Thalassa semnifică edenul pierdut.
(184-5) Eroul nu
se mai află în (…); nici măcar în sfidare
juvenilă a unei odiseei balcanice,
unde dialogul cu moartea fusese un simplu „joc”
premonitoriu. Acum, Ulise se
întoarce în Ithaca. Definitiv, ca într-o matrice fără
răspuns.
Paradoxul
inaccesibilității
(192) (…) Există
așadar pericolul
ca dificultatea înțelegerii unei poezii (în fond, o
chestiune veche
cât vârsta artei însăși, căci
nimeni nu va pretinde că Sofocle e
mai „simplu” decât
un autor contemporan) să fie intervertită în obscuritate deliberată, voită.