Icebergul (POPESCU 1990)

Dan Popescu, „Icebergul”. Secvențe din epopeea dezvoltării, Albatros, București, 1990

 

Partea I Repere în timp și spațiu

 

Cuceritori și eroi

11 (...) Ce a însemnat istoria lumii cu Alexandru cel Mare, Cezar și Napoleon! Dar ce ar fi reprezentat această istorie dacă Alexandru cel Mare ar fi fost mai mult un promotor al unei forme de civilizație superioară, din al cărei sistem de producție și organizare și-a „tras” puterea, fără a mai fi fost de ambiții deșarte, multe provocate de întunecimile care îi cuprindeau uneori gândurile? Dacă Cezar nu ar fi fost atât un stăpânitor, impunându-și vrerea cu forța lăncilor și cvasi-inexpugnabilitatea scutului roman, ci mai mult un conducător căutând să ajungă pe căi mai pașnice spre a fi ascultat de cei cărora li se adresa?

 

Fiziocrații împotriva mercantiliștilor

14 (...) „Baia reprezenta mai mult o fantasmă, reminiscența termelor antice”, se subliniază într-un interesant studiu asupra epocii [sec. XVII-XVIII].

19 (...) Într-un asemenea context, nuanțat și prin decăderea marilor imperii coloniale spaniol și portughez, imperii ce nu aveau „în spate” o forță economică competitivă cu cea a unor „tineri lupi” ca Anglia sau Franța, în peisajul confruntărilor doctrinare economice revine insistent o întrebare lansată încă de pe vremea lui Aristotel: cine și cum creează valoarea?

 

Anzii în flăcări

48 (...) Cuceritorii spanioli aplicaseră și exploataseră cu mare rafinament faimoasa maximă „divide ut imperes”.

 

„Vine trenul! – Începutul unei lumi”

76 (...) După pacea de la Kuciuk-Kainargi, din 1774, și mai ales după Tratatul de la Adrianopole din 1829, prin care se desființa efectiv monopolul economic otoman asupra Țărilor Române, acestea au intrat într-un intens schimb de mărfuri cu numeroase state europene, ceea ce făcea imperios necesare drumurile de fier.

77 (...) Așa se explică faptul că, doar câțiva ani după pacea de la Adrianopole, exportul Țărilor Române ajunsese să fie de două ori mai mare decât importul.

81 (...) Dar cea mai veche cale ferată pe teritoriul românesc a fost construită în perioada 1846-1854 pe traseul Oravița-Răcăjdie-Iam-Bela Crkva (Biserica Albă) -Baziaș, cu o lungime de 52 km, ușurând considerabil transportul cărbunelui de la Anina la Dunăre, pe marele fluviu european funcționând o cale de navigație cu aburi încă din 1834. A doua linie pe distanța Cernavodă port-Constanța, cu o lungime de 63 km, construită de compania Barkley-Stanisforth între 1858-1860, scurta mult legătura dintre Valea Dunării și Marea Neagră, pe care, la acea dată, circulau multe nave ale navigatorilor englezi, înlocuitorii – după secole – ai genovezilor și venețienilor, ai otomanilor. Potrivit firmanul dat de sultanul otoman, constructorul avea dreptul de a administra această linie pe o perioadă de 99 de ani, ea fiind însă răscumpărată de statul român, după Războiul de Independență, în 1879, și legată de restul rețelei de cale ferată din țară.

87 (...) În asemenea condiții, dacă în 1867 existau trei linii de cale ferată cu o lungime totală de 332 km, între anii 1867-1873 s-au dat în folosință în Transilvania șase noi linii cu o lungime de 910 km, pătrunzându-se și în direcția Turnu-Severin, în acest sens cu intenția vădită a autorităților de a pătrunde în România până la Marea Neagră și de a putea cuceri astfel poziții solide în țările balcanice.

88 (...) După cum se arată în presa românească sibiană din 1889, viteza respectivă a trenurilor pe diferite linii era la acea vreme de 75 km/h pentru linia Londra-Edinburgh, de 46 km/h pentru linia Petersburg-Moscova, de 34 km/h pentru linia Belova-Constantinopol, de – se pare – 50 km/h pe linia Timișoara-Viena ș.a.

Reacția la șoc: „Gheață sau foc sub zăpadă?”

94 (...) Gândurile lor sunt mai fanteziste, înțeleg mai multe și mai profund, și însăși angoasa, criza de energie, de materii prime, crizele politice, sociale care apasă timpul modern îi determină să dea o mulțime de sensuri cunoscutului dicton latin „carpe diem”.

95 (...) Sub asemenea aspecte și cu o puternică bătaie în actualitate, este interesant și ceea ce Hubert Monteilhet, cunoscut scriitor și istoric francez, afirma cu privire la unele din cauzele decăderii Imperiului Roman, în speță pe vremea împăratului Nero*. H. Monteilhet se referea la o anumită limitare a noțiunii de greșeală, de abatere socială, doar în sens orizontal, împotriva societății – ceea ce se petrecea între oameni, indiferent ce, și fără să fi fost demonstrat public că afectează societatea ca atare, neinteresând pe nimeni. Ele avea în vedere și decăderea familiei romane. Este vorba de instituția căsătoriei, de așa numitele mariaje „sine manu”, prin care, pe tot timpul căsătoriei, soția rămânea sub tutela tatălui ei sau a unui tutore legal, în fața căruia voința soțului nu conta.

96 Consecințele unei astfel de poziții în cadrul cuplului nu vor întârzia să apară: cu unele excepții, matroana romană devine, tot mai mult, o femeie „ușoară” și egoistă, fără dorința de a se implica în susținerea ca atare a familiei, aproape că dispar familiile cu mulți sau chiar cu copii, avem de-a face cu scăderea abruptă a natalității etc. O altă cauză pe care H. Monteilhet o subliniază în sensul menționat este privilegierea, sub multiple forme, a cultului forței și plăcerilor. Sigur, analiza este incompletă, poate comporta discuții, îndoieli, mai ales ținând seama de faptul că interpretarea noțiunii de morală îmbracă aspecte foarte variate. Nero este, în plan istoric, o figură controversată, dar se poate realiza totuși o paralelă între acea vreme și anumite tendințe ce se manifestă în prezent – și care se vădesc tot mai pronunțate, prin prisma perspectivei – într-o lume dominată de precepte asemănătoare...

*Hubert Monteilhet, Neropolis, Ed. Juilliard-Pauvert, Paris, 1984.

 

 

 

Partea II: Idealul de neatins al libertății

Însemnele eternității

98 „Noli turbare circulos meus” (Nu strica cercurile mele). Așa l-a apostrofat Arhimede, absorbit cu totul în rezolvarea unor probleme de geometrie, pe un ostaș din armata romană intrată în Siracuza, care îi călcase figurile desenate pe nisip. Socotindu-se insultat și, poate, necunoscându-l pe Arhimede, soldatul și-a împlântat sabia în trupul marelui savant. Sacrilegiu! Vulgul împotriva intelectului, soldatul, simbol – nu întotdeauna reușit – al forței, omul supus superiorilor și ordinelor, împotriva savantului, cercetătorului liber, cu gândurile și preocupările cantonate în sferele înalte și nobile ale creației. Dictonul latin amintit exprimă astfel o ruptură între cei cu carte și idei înaripate, oameni culți și rafinați, și ceilalți, „restul”, luptând cu o mână la spate, imobilizată în neștiință, și cu ochii legați cu banda neagră a mârlăniei, brutalității și violenței...

„Uniți în cuget și-n simțiri”

104 (...) Barițiu, Kogălniceanu, numeroși alții ca ei erau o veritabilă oglindă a gândului și faptei mulțimii românești, care niciodată nu s-a împăcat cu împilările și asupririle străine, fie ele otomane, rusești, habsburgice sau ungurești, libertatea fiind înscrisă cu litere de aur pe flamura ridicării naționale.

Pe urmele unor fotografii

121 (...) După Carol Popp de Szathmari, cel care, printre altele, imortalizând ostilitățile dintre armatele rusă și turcă în Războiul Crimeii, confruntare armată ce a debutat în 1853 pe țărmurile Dunării, (...).

 

 

Partea III: În culisele dezvoltării

Epopeea diamantelor

125 [filmul Gheața verde] (...) Situații gândite și dirijate de Omar Shariff, opozantul său trecut de prima tinerețe, la inima unei frumoase, istețe, sportive și mondene june, magnat generos și epicurian, trăind într-o incredibilă ambianță de lux și rafinament.

140 (...) Nesimțindu-se încă în stare să lupte cu englezii – era vorba, în fapt,  de o luptă pentru un teritoriu inițial străin și pentru unii și pentru alții, în litigiu aflându-se „dreptul primului venit” – burii [Africa de Sud] s-au mulțumit cu câteva proteste platonice, lăsând lucrurile, cum se spune, „în coadă de pește”.

152 (...) Diriguitorii industriei diamantifere din Africa de Sud au sesizat bine aceste valențe, și le-au însușit și au acționat în consecință. Existau deja mari acumulări, întrevăzându-se, totodată, posibilitatea obținerii unor mari profituri, excluzându-se, deci, condițiile – raritatea creditului și lipsa beneficiilor – care – potrivit a ceea ce spuneau latinii, „Ex nihilo nihil!” (Din nimic, nimic se obține!) – ar fi putut compromite afacerea.

Un play-boy fără succes în afaceri

184 (...) Șampania băută, sângele său latin și dorința de a șterge umilirile de la Abetz, el neconsiderându-se un inamic serios al nemților, îl fac pe Rubi [Porfirio Rubirosa/Republica Dominicană] să fie îndrăzneț și, ca urmare, în semn de sfidare, una din cupele de șampanie aterizează la picioarele agenților.

195 (...) Zsa-Zsa [Gabor/Ungaria], cu „școală înaltă”, începută devreme, „glumește”. „(...) La 15 ani, când m-am măritat în Turcia cu ministrul Propagandei, mi se spunea <Excelență>. (...)”

 

 

Partea IV: Sfârșit agitat de secol

„Icebergul”

220 [cutremur 1 noiembrie 1755] (...) Unii erau realmente îngroziți și, gândindu-se la vecinătatea oceanică a Lisabonei, își aduceau aminte de Atlantida.

221 [cutremure] (...), Turcia, 1939 – 23 de mii de victime, (...).

227 (...) „Primus in orbe deos fecit timor”, scria Statius în Tebaida, relevând un adevăr inexorabil: oamenii sunt cei care au zeificat la început forțele oarbe ale naturii care îi înfricoșa.

228 (...) Dacă Horațiu scria în Epistulae: „Naturam expelees furca, tamen usque recurret” (Alungi natura cu furca, dar ea se va întoarce în goană), el se gândea și la zadarnicele încercări de a îngrădi firea, care va reuși, totuși, până la urmă, să-și impună legile, dar și în acțiunea dăunătoare a omului față de natură, împotriva ei, ce se va răsfrânge, finalmente, cu o și mai mare forță împotriva lui însuși.

230 (...) Uneori, râul este foarte spectaculos, afirmă savanții, dar, în cele mai multe cazuri, natură rănită și aflată  pe alte itinerarii decât cele ale circuitelor ei normale acționează lent, dar sigur, după teoria picăturii: „gutta cavet lapidem non vi, sed saepe cadendo” (picătura găurește piatra nu prin forță, ci prin continua ei cădere – Ovidiu), practica o demonstrează din plin.

(...) Sunt oamenii dușmanii Terrei? Este o întrebare la care pot cel mai bine răspunde ecologii și, din păcate, ei răspund pozitiv, afirmând că, uneori, oamenii chiar comit crime monstruoase împotriva mediului ambiant, dar ale căror consecințe nici măcar bănuite, provoacă adevărate dezastre pe distanța a mii și mii de kilometri, și chiar mai mult. Sigur, este un film trist, desfășurat pe mai multe episoade, încă din antichitate, cu o viteză de rulare sporită însă în anii  de după 1950, anii în care omul a fost pus în postura grotescă de a crede că știe cel mai mult despre ceea ce el considera că trebuie să știe, de a ști, de fapt, „din ce în ce mai puțin despre din ce în ce mai mult” și de a plăti un imens tribut acestei greșeli ce poate deveni fatală;