Emil Cioran, Despre neajunsul de a te fi născut, trad. (Paris 1973)
I.
(...)
Tracii şi bogomilii
– nu pot să uit că am colindat aceleaşi meleaguri ca şi ei, nici că unii îi
deplângeau pe nou-născuţi, iar ceilalţi, ca să-l dezvinovăţească pe Dumnezeu,
îl făceau pe Satana răspunzător de infamia Creaţiei.
(...)
Aş da tot universul şi pe Shakespeare în
întregime pentru o fărâmă de ataraxie.
II.
(...)
Nu mai e posibilă nici o
formă de originalitate literară dacă nu forţezi, dacă nu sfărâmi limbajul.
Situaţia e diferită dacă ne mărginim la exprimarea ideii ca atare. Ne găsim
aici într-un domeniu în care exigenţele nu s-au schimbat de la presocratici
încoace.
(...)
Ce dezamăgire că Epicur, înţeleptul
de care am cel mai mult nevoie, a scris mai bine de trei sute de tratate!
Şi ce uşurare că s-au pierdut!
(...)
Plotin,
povesteşte Porfir, avea darul de a citi în suflete. Într-o zi, pe
nepregătite, îi spune discipolului său, extrem de surprins, să nu
încerce să se omoare, ci să facă mai bine o călătorie. Porfir plecă în
Sicilia: se vindecă acolo de melancolia de care suferă, dar, adaugă el plin de
părere de rău, a trebuit astfel să lipsească de la moartea maestrului,
petrecută în absenţa sa.
III.
(...)
Îi spuneam unui prieten italian că latinii
sunt fără secrete pentru că sunt prea deschişi, prea guralivi, că le prefer
popoarele devastate de timiditate şi că operele unui scriitor care nu cunoaşte
în viaţă acest sentiment n-au nici o valoare. „E adevărat, mi-a răspuns. Când,
în cărţile pe care le scriem, vorbim de experienţele noastre, o facem fără
sublinieri şi clarificări, căci le-am povestit de o mie de ori mai înainte.”
Şi, legat de aceasta, am vorbit despre literatura feminină, despre lipsa ei de
mister în ţările în care au făcut ravagii saloanele şi confesionalul.
(...)
Fizionomia picturii,
poeziei, muzicii peste un secol? Nu şi-o poate imagina nimeni. Ca după prăbuşirea
Atenei sau Romei, se va produce o lungă întrerupere, din cauza epuizării
mijloacelor de expresie, ca şi a epuizării conştiinţei înseşi. Omenirea, ca să
restabilească legăturile cu trecutul, va trebui să-şi născocească o nouă
naivitate, fără de care nu va putea niciodată să ia artele de la capăt.
Într-una din capelele
acestei biserici cât se poate de urâte, o vedem pe Fecioară înălţându-se,
împreună cu Fiul ei, deasupra globului pământesc. O sectă agresivă care a
distrus şi cucerit un imperiu, moştenindu-i tarele, începând cu gigantismul.
(...)
În Orient,
gânditorii occidentali cei mai ciudaţi, cei mai neobişnuiţi n-ar fi fost
niciodată luaţi în serios, din pricina contradicţiilor lor. Pentru noi, tocmai
aici se află cauza interesului pe care li-l purtăm. Nu suntem atraşi de un mod
de a gândi, ci de evenimentele, de biografia unei gândiri, de nepotrivirile şi
aberaţiile care există acolo, într-un cuvânt de spiritele care, neştiind
cum să se pună în acord cu celelalte şi încă şi mai puţin cu ele însele, induc
în eroare mai mult din capriciu decât din fatalitate. Semnul lor distinctiv? Un
dram de artificiu în tragic, o urmă de joc până şi în incurabil…
IV.
(...)
X, pe care l-am tratat
totdeauna cât se poate de rău, nu-mi poartă pică pentru că nu poartă pică
nimănui. Iartă toate insultele, nu-şi aminteşte de niciuna. Cât îl invidiez! Ca
să fiu asemeni lui, ar trebui să străbat mai multe vieţi şi să-mi epuizez toate
posibilităţile de metempsihoză.
V.
(...)
Nu trebuie să ne încredem în cunoaşterea
de sine pe care o avem. Ceea ce ştim despre noi înşine ne nemulţumeşte şi ne
neutralizează daiwon-ul. Aici trebuie căutat motivul pentru care Socrate
n-a scris nimic.
(...)
Tertulian
spune că, pentru a se vindeca, epilepticii se duceau „să sugă lacom sângele
criminalilor cărora li se tăia beregata în arenă”.
(...)
Maxima stoică potrivit
căreia trebuie să ne supunem fără să cârtim lucrurilor care nu depind de
noi nu ţine cont decât de nenorocirile externe, care scapă
voinţei noastre.
(...)
În India clasică, înţeleptul şi sfântul
erau reuniţi în una şi aceeaşi persoană. Ca să ne facem o idee despre o
asemenea izbândă, să ne imaginăm, dacă e posibil, o contopire între resemnare
şi extaz, între un stoic nepăsător şi un mistic nestăpânit.
(...)
„Blestemat fie acela care, la viitoarele
reeditări ale lucrărilor mele, va fi modificat ceva cu bună ştiinţă, o frază,
sau doar un cuvânt, o silabă, o literă, un semn de punctuaţie!”
Cine e cel care-l făcea pe Schopenhauer să
vorbească astfel? Filosoful? Ori poate scriitorul? Amândoi deopotrivă şi
această fericită îmbinare (să ne gândim la înspăimântătorul stil al oricărei
lucrări filosofice) e foarte rară. Hegel n-ar fi proferat astfel de blesteme.
Nici oricare alt filozof de primă mărime, în afară de Platon.
(...)
Cu mult mai aproape mi-e un Marc
Aureliu. Nici o ezitare, în ce mă priveşte, între lirismul freneziei şi
proza acceptării: găsesc mai multă mângâiere şi chiar mai multă speranţă în
preajma unui împărat istovit decât în preajma unui Profet scânteietor.
VI
(...)
Când stau de veghe târziu în noapte, sunt
vizitat de geniul meu rău, aşa cum Brutus a fost vizitat de al său
înainte de bătălia de la Philippi…
(...)
Să meditezi asupra celor care nu mai au
mult, care ştiu că pentru ei totul s-a terminat, cu excepţia timpului ocupat de
gândul sfârşitului. Să te adresezi acestui timp. Să scrii pentru gladiatori…
(...)
De ce să ne temem de neantul
care ne aşteaptă, când el nu se deosebeşte de cel care ne precedă, acest argument
al Anticilor împotriva fricii de moarte e inacceptabil drept
consolare, înainte, aveam norocul că nu existam; acum existăm, şi tocmai
această părticică de existenţă, deci de nenoroc, se teme să nu dispară.
(...)
Energia şi virulenţa
propriului meu taedium vitae nu-mi îngăduie să mă simt doborât.
(...)
Într-o carte gnostică
din secolul al doilea al erei noastre, se spune: „Rugăciunea omului trist
n-are niciodată puterea să se înalţe până la Dumnezeu.”
VII.
(...)
Luther mort al lui Lucas
Fortnagel. Mască înspăimântătoare, agresivă, plebeiană, de un sublim
porcin…
(...)
În Antichitate, „cărţile” erau atât
de scumpe, încât nu puteau fi adunate, dacă nu erai rege, tiran sau… Aristotel,
cel dintâi care a deţinut o bibliotecă demnă de acest nume.
Încă o piesă acuzatoare la dosarul acestui filozof,
deja atât de nefast în atâtea privinţe.
(...)
Dacă metecul nu e creator în ce
priveşte limbajul, e pentru că vrea să facă la fel de bine ca băştinaşii:
fie că reuşeşte sau nu, această ambiţie e pierzania lui.
(...)
Omul Rubiconului iertase, după Pharsalos, prea mulţi oameni. O
asemenea mărinimie li s-a părut jignitoare acelora dintre prieteni
care-l trădaseră şi pe care-i umilise purtându-se fără pică faţă de ei. S-au
simţit înjosiţi, batjocoriţi şi l-au pedepsit pentru bunătatea sau pentru
dispreţul lui: aşadar, refuza să se coboare până la ură! Dacă s-ar fi comportat
ca un tiran, l-ar fi cruţat, însă îi purtau pică fiindcă nu găsise de
cuviinţă să le inspire destulă frică.
(...)
Filosofia,
care-şi fixase drept misiune să submineze credinţele, când a văzut creştinismul
răspândindu-se şi pe punctul de a birui, s-a alăturat păgânismului,
ale cărui superstiţii i s-au părut de preferat neroziilor triumfătoare.
Atacând zeii şi distrugându-i, ea crezuse că eliberează sufletele;
în realitate, le lăsa pradă unei servituţi noi, mai rea decât cea veche,
zeul care era pe punctul să se substituie zeilor neavând o înclinaţie
specială nici pentru toleranţă, nici pentru ironie.
Filosofia,
se va obiecta, nu e răspunzătoare de venirea acestui zeu, nu pe el îl
recomanda. Fără îndoială, numai că ar fi trebuit să presimtă că nu-i subminezi
nepedepsit pe zei, că alţii vor veni să le ia locul şi că ea n-avea
nimic de câştigat din această schimbare.
Fanatismul e moartea
conversaţiei. Nu flecăreşti cu un candidat la martiriu. Ce să-i spui
cuiva care refuză să-ţi înţeleagă argumentele şi care, din moment ce nu te
supui în faţa alor sale, ar prefera să piară decât să cedeze? Repede, să vină
diletanţii şi sofiştii care, măcar ei, împărtăşesc toate argumentele…
(...)
Aristotel,
Toma d'Aquino, Hegel – trei înrobitori ai spiritului. Cea mai
vătămătoare formă de despotism e sistemul, în filosofie şi
în toate Dumnezeu e ceea ce supravieţuieşte evidentei că nimic nu merită să fie
gândit.
(...)
Când intri în contact cu adevărurile
extreme ale gnosticilor, ţi-ar plăcea să mergi, dacă ar fi posibil şi mai
departe, să spui ceva ce nu s-a mai spus niciodată, care împietreşte sau
preface istoria în pulbere; ceva ce ţine de un neronism cosmic, de o demenţă la
nivelul materiei.
(...)
„Cel care e înclinat
către desfrâu e compătimitor şi milostiv; cei care sunt înclinaţi către
neprihănire nu sunt aşa” (Sfântul loan Scărarul).
VIII.
(...)
Dreptul de a-i elimina pe toţi cei care ne
sâcâie ar trebui să figureze pe primul loc în constituţia Cetăţii ideale.
(...)
Romanii din epoca decadenţei
nu preţuiau decât odihna grecească (otium Graecum), lucrul pe
care-l dispreţuiseră cel mai mult pe vremea când erau puternici.
(...)
Alaric spunea că un „demon” îl împinge
împotriva Romei.
Orice civilizaţie istovită îşi
aşteaptă barbarul şi orice barbar îşi aşteaptă demonul.
(...)
Romanii, turcii şi englezii au fost capabili să întemeieze imperii
durabile pentru că, refractari la orice doctrină, n-au impus niciuna
naţiunilor cucerite. Niciodată n-ar fi izbutit să exercite o hegemonie
atât de îndelungată dacă ar fi fost atinşi de vreun viciu mesianic. Opresori
nesperaţi, administratori şi paraziţi, stăpâni fără convingeri,
posedau arta de a îmbina autoritatea şi indiferenţa, asprimea şi
absenţa constrângerii. Această artă, secret al adevăratului stăpân,
le-a lipsit odinioară spaniolilor, aşa cum trebuia să le lipsească
cuceritorilor din vremea noastră.
(...)
Hesiod e cel
dintâi care a elaborat o filosofie a istoriei. Tot el a lansat ideea
de declin. Cât de mult a clarificat prin asta evoluţia istorică!
Dacă, în miezul începuturilor, în plină lume posthomerică, el considera
că omenirea se găsea în epoca de fier, ce-ar fi spus câteva secole mai
târziu? Ce-ar spune astăzi?
(...)
În timpul celebrei sale solii la Roma,
în secolul al doilea înaintea erei noastre, Carneade a profitat ca să
vorbească în prima zi în favoarea ideii de justiţie, iar a doua zi
împotriva ei. Din acel moment, filosofia, până atunci inexistentă în
acea ţară cu moravuri sănătoase, a început să-şi exercite spiritul
dezintegrator. Ce e aşadar filosofia? Viermele din fruct…
Succesele dialectice ale grecului
l-au înspăimântat pe Cato Cenzorul, care fusese de faţă şi care a cerut Senatului
să dea satisfacţie delegaţilor Atenei cât mai curând posibil,
într-atât de vătămătoare şi chiar primejdioasă socotea prezenţa lor. Tineretul
roman nu trebuia să intre în contact cu spirite atât de
distrugătoare.
Din punct de vedere moral, Carneade
şi în soţitorii săi erau la fel de redutabili ca şi cartaginezii din punct de
vedere militar. Naţiunile în ascensiune se tem mai presus de orice de
lipsa de prejudecăţi şi interdicţii, de impudoarea intelectuală, care dau
farmecul civilizaţiilor aflate la apus.
Pentru că a izbutit în toate acţiunile
sale, Heracle e pedepsit. La fel, prea norocoasă, Troia trebuia
să piară.
Gândindu-te la această viziune comună autorilor
de tragedii, eşti fără voie determinat să crezi că lumea numită liberă, cu
sorţii de partea ei, va cunoaşte în mod inevitabil destinul Ilionului,
căci invidia zeilor a supravieţuit dispariţiei lor.
(...)
Singur metecul e inconsolabil.
Numai el poartă doliu după Nuanţă…
Temistocle,
printr-un decret aprobat de toţi, l-a condamnat la moarte pe tălmaciul
solilor trimişi de Xerxes ca să le ceară atenienilor pământ şi apă,
„pentru că a îndrăznit să folosească limba greacă ca să exprime
poruncile unui barbar”.
Un popor nu
săvârşeşte o asemenea faptă decât la apogeul existenţei sale. E în plină
decădere, e scos din cursă de îndată ce nu mai crede în propria-i limbă,
de îndată ce încetează să creadă că ea reprezintă suprema formă de exprimare, Limba
însăşi.
(...)
Citesc pagini despre lovinian,
Sfântul Vasile şi alţi câţiva. Conflictul, în primele secole,
dintre dreapta credinţă şi erezie nu pare mai puţin absurd decât cel cu
care ne-au deprins ideologiile moderne. Felurile controversei, patimile
aflate în joc, smintelile şi aspectele ridicole sunt aproape identice, în
amândouă cazurile, totul se învârte în jurul irealului şi neverificabilului,
care alcătuiesc bazele înseşi ale dogmelor, atât religioase, cât
şi politice. Istoria n-ar putea fi tolerabilă decât dacă ne-am sustrage
şi unora şi celorlalte. E adevărat că atunci ea ar lua sfârşit, spre marele
bine al tuturor, al celor care o îndură, ca şi al celor care o fac.
(...)
Dacă aş fi trăit la începuturile
creştinismului, as fi căzut, mă tem, pradă seducţiei lui. Urăsc acest
simpatizant, acest fanatic ipotetic, nu-mi aderarea de acum două mii de ani…
Sfâşiat între violenţă şi dezamăgire, am
aerul unui terorist care, plecat cu gândul de a săvârşi vreun atentat, s-ar fi
oprit pe parcurs ca să consulte Ecleziastul sau pe Epictet.
(...)
În acelaşi timp, e tată de familie, o
familie numeroasă. Cu certitudini ca ale lui, din ce nebunie s-a pus să arunce
într-o lume compromisă un copil după altul? Dacă intuieşti Sfârşitul, dacă eşti
sigur că nu va întârzia, chiar şi numai dacă-l presupui, e mai bine să-l
aştepţi singur. La Patmos nu se procreează
(...)
În 1441, la Conciliul de la
Florenţa, s-a decretat că păgânii, evreii, ereticii şi schismaticii nu vor
avea parte deloc de „viaţa veşnică” şi că toţi, dacă nu se întorc, înainte de a
muri, la adevărata credinţă, vor merge drept în iad.
Pe vremea când Biserica proclama
asemenea enormităţi, ea era cu adevărat Biserică. O instituţie nu e vie
şi puternică decât dacă respingă tot ce nu e ea. Din păcate, la fel se întâmplă
cu o naţiune sau cu un regim.
(...)
Plotin legase
prietenie cu un senator roman care-şi eliberase sclavii,
renunţase la bunurile lui şi mânca şi dormea la prieteni, pentru că nu mai
poseda nimic. Acest senator era, din punct de vedere „oficial”,
un rătăcit, cazul lui trebuie să fi părut îngrijorător şi chiar era, de
altminteri: un sfânt în Senat… Prezenţa lui, chiar faptul că
acest lucru era cu putinţă, ce semn! Hoardele nu erau departe…
IX.
(...)
Vechii zei îşi băteau joc de oameni, îi invidiau, îi hărţuiau
şi, uneori, îi omorau. Dumnezeul Evangheliilor e mai puţin batjocoritor şi mai
puţin invidios, astfel că muritorii nu au, în mijlocul necazurilor lor, nici
măcar mângâierea de a-l putea învinovăţi. Aici ar trebui căutat motivul
absenţei sau al imposibilităţii unui Eschil creştin. Dumnezeul cel bun a
ucis tragedia. Zeus a adus servicii mult mai mari literaturii
(...)
Modernii au pierdut
simţul destinului şi, tocmai prin asta, gustul tânguirii. La teatru, ar
trebui, întrerupând orice altceva, să reînviem corul, şi, la funeralii, bocitoarele.
(...)
„Bolile, unele ziua, altele noaptea, după
bunul lor plac, le dau oamenilor târcoale, aducând muritorilor suferinţa – în
tăcere, căci înţeleptul Zeus le-a refuzat vorbirea” (Hesiod).
Din
fericire, căci, chiar mute, ele sunt atroce. Ce-ar fi dacă ar mai şi vorbi?
Ne-am putea imagina măcar una anunţându-se în locul simptomelor, proclamaţii! Zeus,
de data asta, a dat dovadă de delicateţe.
(...)
„Totul e plin de zei”, spunea Thales,
în zorii filosofiei; la celălalt capăt, la crepusculul la care am ajuns,
putem proclama, nu numai din nevoia de simetrie, ci şi din respect pentru
evidenţă, că „totul e lipsit de zei”.
(...)
„Nici un cuvânt nu se poate aştepta la
altceva decât la propria-i înfrângere” (Grigore Palama)
O osândire atât de radicală a oricărei
literaturi nu putea veni decât de la un mistic, de la un profesionist al
Inexprimabilului.
În Antichitate,
se recurgea de bunăvoie, îndeosebi printre filosofi, la asfixia
voluntară, ţinându-se respiraţia până când intervenea moartea.
(...)
N-aş fi în stare să mă
ridic până la „rugăciunea continuă”, aşa cum au recomandat-o isihaştii,
chiar dacă mi-aş pierde minţile
(...)
În a sa Scară a Paradisului,
Sfântul loan Scărarul notează că un călugăr orgolios n-are nevoie să fie
chinuit de diavol: îşi e diavol sieşi. Sieşi. Mă gândesc la X, care şi-a ratat
viaţa la mânăstire. Nimeni nu era mai bine alcătuit să se remarce şi să
strălucească în lume. Incapabil de umilinţă, de supunere, a ales pustnicia şi
s-a înfundat în ea. N-avea nimic în el ca să devină, potrivit expresiei
aceluiaşi loan Scărarul, „iubitor al Domnului”.
(...)
Ca să evaluăm cu exactitate regresul pe
care-l reprezintă creştinismul în comparaţie cu păgânismul, n-avem decât să
comparăm banalităţile pe care le-au debitat Părinţii Bisericii despre sinucidere
cu opiniile exprimate despre acelaşi subiect de un Pliniu, un Seneca
şi chiar un Cicero.
(...)
Creştinismul
e pierdut dacă nu suferă persecuţii la fel de nemiloase ca şi cele
cărora le-a fost obiect la începuturi. Ar trebui să-şi creeze, orice ar fi,
duşmani, să-şi pregătească mari nenorociri. Numai un nou Nero ar fi
poate în stare să-l mai salveze…
X.
Două feluri de intuiţii:
cele originare (Homer, Upanişade, folclor) şi cele târzii (budism
Mahăvăna, stoicism roman, gnosticism alexandrin). Fulgere primare şi
palide licăriri. Trezirea conştiinţei şi plictiseala de a fi treaz.
(...)
Când omul uită că e muritor, se simte
îndemnat să facă lucruri mari şi câteodată reuşeşte. Această uitare, rod al
lipsei de măsură, e totodată cauza nenorocirilor sale. „Muritorule, gândeşte ca
un muritor.” Antichitatea a inventat modestia tragică.
Dintre toate statuile
ecvestre de împăraţi romani, n-a supravieţuit invaziilor barbare şi
eroziunii secolelor decât cea a lui Marc Aureliu, cel mai puţin
împărat dintre toţi şi care s-ar fi mulţumit cu oricare altă stare socială.
(...) Seneca (al cărui stil,
după părerea lui Caligula, e lipsit de liant) e deschis către esenţial
şi asta nu atât din pricina afilierii lui la stoicism, cât a exilului
său de opt ani în Corsica, deosebit de sălbatică în acea vreme. Această
încercare a conferit unui spirit frivol o dimensiune pe care, în mod
normal, n-ar fi dobândit-o. Ea l-a scutit de ajutorul unei boli.
(...)
Muţenia în faţa hotărârilor destinului,
redescoperirea, după secole de rugă tunătoare, a anticului Taci,
iată ce ar trebui să ne impunem, iată lupta noastră, dacă totuşi acest cuvânt e
potrivit când e vorba de o înfrângere prevăzută şi acceptată.
(...)
Imperiul se
clătina, barbarii se puseseră în mişcare… Ce să faci, decât să evadezi din
veac?
(...)
Vechii greci
considerau psihicul aer şi nimic altceva, vânt la urma urmei sau, cel
mai bine, abur şi le dai cu plăcere dreptate ori de câte ori eşti sătul să
scormoneşti în propriul eu sau în al celorlalţi, în căutare de profunzimi
neaşteptate şi, dacă e posibil, suspecte.
XI.
(...)
Filosofia nu se predă decât în agora, într-o grădină sau
acasă.
(...)
„Viaţa nu pare un lucru
bun decât nebunului”, îi plăcea să spună, acum douăzeci şi trei de secole, lui Hegesias,
filosof din Cyrenaica, de la care aproape că nu ne rămâne decât această frază…
Dacă există o operă care mi-ar plăcea să fie reinventată e chiar a lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu